Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
╗ STRUCTURA OPEREI LITERARE


STRUCTURA OPEREI LITERARE




STRUCTURA OPEREI LITERARE

Termenul provine din limba latina unde structura insemna

constructie, cladire. Se utilizeaza si in stiinta, cu sensul de relatie reciproca

dintre partile unui intreg. O structura este si opera literara, o constructie din



cuvinte, din material lingvistic. Se vorbeste si aici de o structura stratificata,

de o constructie bazata pe mai multe straturi: primul ar fi stratul sonor al

limbii folosite, al doilea - stratul semantic (al cuvintelor), al treilea ar fi

stratul obiectelor reprezentate, adica lumea creata de scriitor, lucruri, actiuni

personaje; al patrulea este stratul simbolurilor si al semnificatiilor ce se

degaja in ultima instanta din opera literara. Aceste planuri se afla in relatie

unele cu altele, alcatuind un intreg unitar ca sens si ca functie artistica. Din

motive metodologice le vom studia insa pe rand, si separat, nu fara a

sublinia si legaturile dintre ele.

1. Versificatia

Stratul sonor se refera la exploatarea resurselor fonetice ale limbii

in opera literara. Limbajul poetic, am vazut, se constituie ca o deviere de

la limbajul obisnuit. In plan sonor devierile se manifesta sub forma

aliteratiilor, a ritmului si a versului. Le intalnim in poezia clasica,

compusa in versuri, fie ca era o poezie lirica, fie ca era o tragedie, fie ca

era o epopee. Dar devierile de la vorbirea comuna le intalnim si in proza

moderna, schita, nuvela, roman. Cand Sadoveanu scrie: "Clopotele

incepura a bate dulce si trist de la bisericile targului", nu putem sa nu

observam o anume organizare a sunetelor, a vocalelor indeosebi, si chiar

un anume ritm similar cu cel din poezie.

De altfel, s-a remarcat ca multe din textele lui Mihail Sadoveanu pot

fi asezate grafic sub forma de versuri, fiind foarte apropiate de poezia

propriu-zisa; iata cateva fraze din romanul Soimii:

"Vantul si ploaia ii bateau in coasta stanga

Fulgere rupeau nourii si luminau drumul.

Drumul se intindea drept, inainte si-n urma

Hanul se cufundase de mult in intunericul ca pacura."

In alta parte (Cocostarcul albastru) intalnim formulari ce amintesc de

rezonantele eminesciene:

"Lucea o apa neagra in umbra de arinis".

Adeseori Sadoveanu recurge la aliteratie, o figura care consta in

repetarea unor sunete care imita sunetele din natura:

"Zarea de ziua zbucnise"

Avem aici, repetarea sunetului z, care imita zumzetul insectelor in

rasaritul soarelui in delta.

Ritm

Desi le intalnim si in proza, valorile sonore ale limbii au fost exploatate

in mod organizat in poezie care se compune din versuri, adica din segmente

sonore, comparabile intre ele. Un vers e alcatuit din segmente sonore mai mici,

care se numesc picioare, unitatile ritmice minime. Astfel versurile:

A fost odata ca-n povesti.

Din rude mari imparatesti

sunt comparabile intre ele; au acelasi numar de silabe si sunt asemanatoare

din punct de vedere muzical. Observam ca ele sunt compuse din picioare

ritmice identice: Piciorul este o unitate ritmica, din doua sau mai multe

silabe, dintre care una e accentuata, iar celelalte sunt neaccentuate:

grupurile de doua silabe ca "a fost", "povesti", au accentul pe silaba a doua:

fost, esti. Acest picior se numeste iamb. Versurile respective din Luceafarul

lui Eminescu sunt alcatuite din 4 asemenea picioare, din 4 iambi. Pe

alternarile fonice de sunete accentuate si neaccentuate se organizeaza si

unitatile sintactice si semantice, astfel incat fiecare vers tinde sa formeze o

unitate sintactica inchisa si finita, o propozitie ca, de pilda: "Vesnic este

numai raul, raul este demiurg" (Eminescu); "Capul ce se pleaca, sabia nu-l

taie" (Bolintineanu); "Increderea-nfloreste in inimile mari" (Alecsandri).

Aceasta idee trebuie retinuta, intrucat au existat si pareri inverse, care

analizau versul ca pe un simplu segment muzical, ignorand intelesul

cuvintelor. Unitatea de baza a poeziei este versul, care presupune atat

sunetul cat si sensul, ideea.

Normele de constructie sonora a versului fac obiectul unei stiinte care

s-a numit metrica, prozodie sau versificatie. Aceasta stiinta a fost foarte

dezvoltata in Antichitate, la greci si la romani, de unde ne-a ramas intreaga

terminologie a stiintei respective. Cand s-a nascut, istoriceste, ritmul si

versul? Exista opinia conform careia poezia ar fi un produs al separarii

"relativ tarzii a cuvantului din sincretismul primitiv al artelor muzicale".

Din cantecul primitiv, care era o combinatie de cor si dans, insotita si de

jocul mimic, s-au desprins cuvantul si muzica, dansul si reprezentatia

dramatica. Mai inainte, miscarile de dans, cuvantul si melodia, unite, erau

dirijate de ritm, marcat cu ajutorul unor instrumente ca toba, tamburina,

batul de bambus etc., sau prin batai din palme sau din picioare. Forme de

sincretism al artelor intalnim si in alte epoci: in Evul Mediu poezia era

acompaniata de ghitara; in folclor, chiar si azi, baladele sunt recitate si

acompaniate la cobza. Asadar, poezia culta din Antichitate, ca si poezia

popoarelor moderne, a mostenit formele ritmice aparute ca rezultat al

interactiunii dintre muzica si poezie. Aceste forme ritmice, intelese ca unitatile

cele mai simple constituite din silabe lungi si silabe scurte, se intalneau in limba

greaca si latina; in limbile moderne europene ele au fost inlocuite prin silabe

accentuate si silabe neaccentuate. Picioarele ritmice se deosebesc intre ele dupa

numarul silabelor si dupa modul de dispunere a silabelor accentuate si

neaccentuate. In schemele antice, care s-au transmis pana la noi, silabele

neaccentuate erau notate cu un arc (), iar cele accentuate erau notate cu o

linioara ( - ). Un picior putea sa se compuna din doua, trei, patru, cinci sau chiar

mai multe silabe. In literaturile moderne, dupa afirmatia unor savanti,

piciorul ritmic cuprinde numai doua sau trei silabe. Unii cercetatori romani

considera ca, in limba si in poezia noastra, sunt si picioare de 4 silabe, cum

ar fi coriambul sau peonul. Sa le enumeram:

Picioare de doua silabe sau bisilabice:

troheul: prima silaba accentuata, a doua neaccentuata (- ); exemplu:

"Doina, doina, cantec dulce";

Alte exemple:

Ia-ta! ho-ra se por-nes-te

Ia-ta! ho-ra se-n-var-tes-te. (Vasile Alecsandri, Hora)

Ne-guri al-be, stra-lu-cin-de

Na-ste lu-na ar-gin-ti-e. (Mihai Eminescu, Craiasa din povesti)

Iambul: prima silaba neaccentuata, a doua silaba accentuata:

Exemple:

A fost o-da-ta ca-n po-vesti (Mihai Eminescu, Luceafarul)

La noi sunt co-dri verzi de brad (O. Goga, Noi)

Iambul ("iambii suitori" cum ii numea Eminescu) era socotit in

Antichitate ritmul actiunii si se folosea in genul dramatic.

Picioare de trei silabe sau trisilabice:

Dactilul: prima silaba accentuata, urmatoarele doua neaccentuate:

Exemple:

Mih-nea in-ca-le-ca ca-lul sau tro-po-ta (D. Bolintineanu, Mihnea si baba)

"Ast-fel co-ra-bi-a-n fu-ga plu-tea cu u-soa-re-le-i pan-ze".

Aici avem cinci picioare dactilice si un picior, ultimul un troheu.

Versul se numeste hexametru si este versul epopeelor antice, Iliada,

Eneida. Este primul vers din Homer: Chinurile lui Ulise, de G. Toparceanu.

Amfibrahul: prima silaba neaccentuata, a doua silaba accentuata si a

treia neaccentuata ( - ).

Exemple:

"Fa-cli-e de ve-ghe pe u-mezi mor-min-te" (Mihai Eminescu, Mortua est)

"Ca ra-ul ce ge-me de rea vi-je-li-e" (D. Bolintineanu, O fata tanara)

Pe vo-da-l za-res-te ca-la-re tre-cand

Prin si-ruri cu ful-ge-ru-n ma-na

Anapestul: primele doua silabe neaccentuate, a treia accentuata ( -)

Exemple:

"Acolo era sa mor

De urat si de-ntristare

Si parlit ingrozitor"

Aici primul picior din fiecare vers e un anapest: A-co-lo; De u-rat; Si

par-lit. Cel mai adesea, anapestul apare in combinatie cu alte picioare:

A-co-lo cand n-a-re trea-ba. (Al. Deparateanu. Vara la tara, de G. Toparceanu)

Avem in acest vers un anapest, un amfibrah si un troheu.

Spuneam ca o parte din cercetatorii romani considera ca in poezia

romaneasca se intalnesc si picioare ritmice mai mari de 4 silabe, cum este

coriambul si peonul. Incercam sa le exemplificam, cu observatia ca nu toti

specialistii le admit ca atare.

Picioare tetrasilabice:

Coriambul: prima silaba accentuata, a doua si a treia neaccentuate, a

patra accentuata (- -).

" Sa-ra pe deal, bu-ciu-mul su-na cu ja-le"

In acest vers am avea un picior de 4 silabe: "Sa-ra pe deal", cu doua

accente, urmat de doua picioare dactilice si un troheu. Primul, de 4 silabe

este coriamb: aici silaba deal, accentuata se pronunta impreuna cu Sa-ra pe.

Obiectia a fost urmatoarea: de fapt, aici, avem doua picioare, un troheu +

+ un iamb: Sa-ra pe deal. Un alt exemplu tot din Eminescu: "Stelele-n cer /

Deasupra marilor / Ard departarilor / Pana ce pier". Versurile 1 si 4 ar fi coriambi:

"Ste-le-le-n cer

Pa-na ce pier" (M. Eminescu, Stelele-n cer)

Peonul: la greci si la romani era un picior caruia in limbile moderne

i-ar corespunde unul format din patru silabe, una accentuata + trei

neaccentuate. El e de 4 feluri, in functie de silaba pe care cade accentul:

peon I: oamenilor; peon II: stra-bu-ni-lor; peon III: bu-na-ta-te; peon IV:

a-de-va-rat. Exemplele sunt invocate de Ion Heliade Radulescu. Incercam

acum sa exemplificam cu versuri create chiar de Heliade, in Mihaida:

" I-ma-gi-nati a-cu-ma pe Mi-ha-il al nos-tru

Cu gla-di-ul in ma-na in-tre ro-ma-ne piep-turi".

Picioarele: "I-ma-gi-nati", "Cu gla-di-ul" (cu sabia) ar fi peoni: peon

IV si peon II. Obiectiile au fost: in cuvinte precum cele de mai sus,

intervine inca un accent care rupe cuvantul in doua: "I-ma-gi-nati" si astfel

avem nu un peon, ci doua picioare iambice. Multe curiozitati prozodice

apar si in poezia lui Eminescu, explicabile daca ne gandim ca poetul a

experimentat variate formule si ritmuri din literatura universala; de altfel, in

poemul Cum negustorii din Constantinopol, el scrie:

" Dactilu-i cit, troheele sunt stambe

Si-i diamant peonul, indraznetul"

Chiar aici, ultimul cuvant, "in-draz-ne-tul", ar putea fi luat drept un

peon III.

In poezia europeana s-au fixat cateva tipuri de vers preluate de la o

literatura sau alta. In Antichitate, versul cel mai pretuit era hexametrul,

versul epopei, al Iliadei lui Homer, al Eneidei lui Virgiliu. In poezia greaca

si latina, acest vers avea o structura complexa greu de adaptat la sistemul

sonor al limbilor europene moderne. Incercarile, totusi, n-au lipsit, in poezia

germana, engleza, rusa. La randul lor, poetii romani s-au straduit sa

transpuna in limba noastra acest vers dificil. Cel care a izbutit mai bine este

George Murnu, traducatorul Iliadei in romaneste (in 1916) din care este

foarte cunoscut versul introductiv:

"Canta zeita mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul".

Acest vers e compus din cinci picioare dactilice si unul trohaic, in

final. El se noteaza astfel:

" Can-ta ze-i-ta ma-ni-a ce-a-prin-se pe-Ahil Pe-le-ia-nul"

Incercari in hexametru mai exista la Heliade-Radulescu, la Eminescu,

la Toparceanu.

S-a observat insa Ca hexametrul este inadaptabil limbilor moderne.

Atunci, diversele literaturi si-au construit un vers mai natural care sa fie

utilizat in epopee si in tragedie, genuri socotite superioare. In poezia italiana

s-a nascut versul de 11 silabe, numit endecasilab. In poezia franceza din

secolul al XVII-lea s-a recomandat, pentru aceleasi genuri, versul de 12

silabe, numit alexandrin. Acest vers avea o cezura la mijloc (o pauza de

pronuntare), care trebuia sa fie respectata cu strictete. In secolul al XIX-lea,

poetii romani au intreprins eforturi pentru a implementa in poezia noastra

diversele tipuri de vers. Astfel, Ion Heliade-Radulescu ne propune un

hexametru in traducerea unui capitol din Eneida, exemplificand cu versul:

"Toti in-ce-ta-ra cu fe-te-le-n-tin-se ta-cand sa-l as-cul-te"

Versule e format din 5 dactili si un troheu; Heliade recomanda

aceasta structura, recomandare urmata si de alti poeti, inclusiv de Murnu in

traducerea sa din Iliada. Tot Heliade isi propune sa transpuna in romaneste

versul italian de 11 silabe, endecasilabul. Bolintineanu, in schimb, vrea sa

foloseasca alexandrinul francez, versul de 12 silabe:

"Ca un fluviu d-aur, splendida lumina

Peste patru taberi, varsa luna plina."

Versul are 12 silabe, cu o cezura la mijloc, marcata si prin virgula.

Nici versul italian, nici versul francez nu s-au adaptat in limba romana, desi

se recurge la ele si mai tarziu. Intre timp apare un vers mai natural in limba

noastra, care a fost numit "versul lung" romanesc, de 14, 16 pana la 18

silabe. E utilizat de Carlova, Grigore Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu

si altii. Versul de 14 silabe alternand cu altul de 13 silabe e ilustrat in Adio.

La Targoviste de Grigore Alexandrescu:

"Cul-cat pes-te ru-i-ne sub ca-re a-dan-ci-ta

E glo-ri-a stra-bu-na si um-bra de e-roi."

Primul are 14 silabe, al doilea - 13 silabe. De 16 silabe este versul

din Oda ostasilor romani de Vasile Alecsandri.

"Juni ostasi ai tarii mele, insemnati cu stea in frunte!

Dragii mei vultani de campuri, dragii mei soimani de munte!"

Alaturi de "versul lung" s-a dezvoltat in poezia romaneasca un vers

de 7, 8, 9, 10 silabe numit "versul scurt" romanesc, sub influenta poeziei

populare. Este un vers maleabil, firesc, nefortat si este mai vechi decat

"versul lung". Iata cateva varietati la Ienachita Vacarescu: de 7 silabe

("Amarata turturea / cat ramane singurea"); de 8 silabe ("Spune, inimioara,

spune / Ce durere te rapune"); de 10 silabe, la Vasile Alecsandri, poemul

Asteptare ("Pe malul marii de spume-albita / Ce-nalta gemet ingrozitor / Ca

pe un inger te-astept, iubita / Cuprins de jale, muncit de dor").

Teme

Analizati ritmul din urmatoarele versuri:

"Eu departe, tu departe

Noua tari ca ne desparte" (troheu)

"Si daca ramuri bat in geam

Si se cutremur plopii

E ca in minte sa te am" (iamb) (M. Eminescu, Si daca.)

"Barba lui flutura-n vanturi ca negura cea argintie.

Parul umflat e de vant, si prin el colturoasa coroana" (dactil)

(M. Eminescu, Mitologicale)

"Dezgroapa, mosnege, cu mainile-n tremur

Comoara ta veche de jale" (amfibrah) (O. Goga, Lautarul)

"Oare te pierdui

Pe acest pamant,

Fara ca sa-mi spui

Un cuvant?.

Oare te induri

Tu, ca sa ma lasi

Geniu de paduri

Dragalas.

Si ar tremura

Tainic in frunzis

Si te-ar saruta

Pe furis" (M. Eminescu, Ochiul tau iubit)

Ce ritm au versurile subliniate? (anapest)

Ce tipuri de vers din literatura europeana sunt imitate in urmatoarele

texte? Numarati si silabele din care se compun.

"Singur pe nava prudentul Ulise privea cu-ntristare" (hexametru)

(G. Toparceanu, Homer: Chinurile lui Ulise)

"Tu-mi spui ca ma iubesti, c-un dulce, bland suris

Dar oare-acest cuvant, la altii nu l-ai zis?" (alexandrin)

(C. Negruzzi, Gelozie)

Numarati silabele din urmatoarele versuri si spuneti ce tipuri de

vers reprezinta in poezia romana?

"De nopti intregi aud plouand

Aud materia plangand.

Sunt singur si ma duce-un gand

Spre locuintele lacustre" ("versul scurt" romanesc)

(G. Bacovia, Lacustra)





"Sa stapanim durerea care pe om supune;

Sa asteptam in pace al soartei ajutor;

Caci cine stie oare, si cine imi va spune

Ce-o sa aduca ziua si anul viitor?"

("versul lung" romanesc de 14 silabe - 13 silabe)

(Gr. Alexandrescu, Anul 1840)

"Ah, amintirile-s ca fulgii ramasi uitati in cuiburi goale"

("vers lung", 18 silabe)

(D. Anghel, Amintirile)

Dati un exemplu de "vers lung" romanesc de 16 silabe.

Rima

Prin rima se intelege coincidenta sunetelor, in doua cuvinte, incepand

cu vocala accentuata. Cand poetul spune:

"Viitorul si trecutul

Sunt a filei doua fete

Vede-n capat inceputul

Cine stie sa le-nvete"

in acest text trecutul rimeaza cu inceputul; in aceste cuvinte coincidenta

sunetelor incepe de la vocala accentuata, u; nu ultimul, ci penultimul u. Daca

in unul din cele doua cuvinte accentul ar fi pe ultimul u, ele n-ar putea sa

rimeze. Trecutul nu rimeaza cu satul: aici, accentul e pe ultima silaba si

vocala. In schimb, satul poate sa rimeze cu patul, unde accentul cade tot pe

ultima silaba. Aspectul sonor al rimei nu reprezinta insa functia ei cea mai

importanta; ea marcheaza terminarea unui vers si contribuie la precizarea

sensului din acest vers. Rima actioneaza si ca elementul organizator al strofei.

Trebuie mentionat insa ca in poezia antica, greaca si latina, n-a existat

rima. Rima apare in poezia europeana abia in Evul Mediu, fiind

imprumutata, dupa unele opinii, din poezia araba. Rimele se clasifica in

functie de accent si in functie de locul ocupat in strofa. In primul caz avem

cateva tipuri de rima; rima numita masculina, cand accentul cade pe ultima

silaba; in versurile:

"Cine trece Valea-Seaca

Cu hangerul fara teaca

Si cu pieptul dezvalit?

Andrii-Popa cel vestit!" (Vasile Alecsandri, Andrii-Popa)

exista doua tipuri de rima. In ultimele doua versuri avem o rima masculina;

accentul cade pe ultima silaba: dezvalit - vestit. In primele doua versuri

avem rima numita feminina; accentul cade pe penultima silaba: Seaca -

teaca. Dat fiind ca in limba romana accentul nu e fix, se obtin rime variate.

Pe langa rimele de mai sus, exista si rime in care accentul cade pe

antepenultima silaba, ca in versurile:

"De dragul Mariei

Si-a Mantuitorului

Luceste pe ceruri

O stea calatorului." (M. Eminescu, Colinde, colinde)

In versurile 2 si 4, accentul final cade pe antepenultima silaba:

Mantuitorului, calatorului. Aceasta rima se numeste "rima dactilica". In alte

limbi intalnim si rime in care accentul cade pe anteantepenultima silaba. Le-au

ilustrat insa si poetii nostri, ca, de pilda, in Dintre sute de catarge, tot Eminescu:

"Dintre sute de catarge

Care lasa malurile

Cate oare le vor sparge

Vanturile, valurile?"

Aici, in versurile 2 si 4 avem o rima cu accentul pe anteantepenultima

silaba: ma-lu-ri-le, va-lu-ri-le. Aceasta rima se numeste

"rima hiperdactilica".

Din unghiul pozitiei in strofa, rima poate fi, de asemenea, de mai

multe feluri. Rima poate fi imperecheata, cand versurile: 1-2, 3-4, 5-6

rimeaza intre ele:

"De la mine pan-la tine

Numai stele si lumine!

Dar ce sunt acele stele?

Sunt chiar lacrimile mele.

..........

Varsat-am multe din ele

Pentru soarta tarii mele." (V. Alecsandri, Stelele)

Rimele imperecheate (perechi) se pot prelungi in rime monorimice cu

aceeasi rima la o perioada de mai multe versuri. Cercetatorii au constatat ca perioadele

monorimice sunt modul cel mai arhaic, mai vechi, de unire a versurilor

prin rime. Asa se face ca monorima o intalnim mai des in poezia populara:

"Dat-a frunza fagului,

Pus-am cruce satului

Si coada baltagului,

Ca am gandul dracului

Asupra bogatului

........

Bata-te crucea, bogat,

Om bogat si fara sfat,

Ce ma porti prin sat legat,

Zici ca birul nu ti-am dat?

Toata iarna te-am rugat

Sa ma iei la tine-argat;

Vorba nu mi-ai ascultat,

In seama nu m-ai bagat."

In cazul rimei incrucisate, versul 1 rimeaza cu versul 3, iar versul 2

rimeaza cu versul 4, in cadrul unei strofe de 4 versuri:

"Sub glorioasa-mi obarsie

Cobor adanc din eu in eu,

Sub doua mii de ani ma-mbie

Din fundul vremii chipul meu.

Aud un valmasag titanic

Si vad din el cum ma desfac

Cu parul retezat romanic

Pe sub caciula mea de dac." (Nichifor Crainic, Eu)

Cand versul 1 rimeaza cu versul 4, iar versul 2 rimeaza cu versul 3,

obtinem rima imbratisata:

"Peste varfuri trece luna,

Codru-si bate frunza lin,

Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul suna

Mai departe, mai departe,

Mai incet, tot mai incet,

Sufletu-mi nemangaiet

Indulcind cu dor de moarte." (M. Eminescu, Peste varfuri)

Teme

Raspundeti la urmatoarele intrebari:

. Ce este rima?

. Ce rima avem in cuvintele: purpura - pura (incorecta)

. Ce rima aflam in textele urmatoare?

"As-noapte, Iisus mi-a intrat in celula.

O, ce trist, ce inalt era Christ!

Luna a intrat dupa El in celula

Si-L facea mai inalt si mai trist.

M-am ridicat de sub patura sura:

- Doamne, de unde vii? Din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gura

Si mi-a facut semn sa tac. " (rima incrucisata)

(Radu Gyr, As-noapte, Iisus)

"Natura, scump bijutier

Al diademelor ceresti,

Tu care vesnic slefuiesti

In cosmicul atelier,

Primeste-ma ca ucenic,

In nopti de taina sa ma-nveti

Canonu-naltei frumuseti

Spre care vreau sa ma ridic." (rima imbratisata)

(Nichifor Crainic, Ucenicul)

Retineti: Rima are un rol important in organizarea strofei si a poeziei

moderne. Rima, insa, nu a existat in poezia antica, greaca si romana, care se

intemeia numai pe ritm, pe bogatia si varietatea de ritmuri ale acestor limbi.

. Cum se numeste rima din versurile urmatoare?

"M-or inalta pe creste inca nevisate visurile

m-or amagi si m-or atrage in adanc abisurile." (hiperdacticlica)

(Aron Cotrus, O, plecarile, plecarile)

Strofa

Versurile se grupeaza in strofe, care pot cuprinde 1, 2, 3, 4, 5, 6 etc. versuri.

Exista poeme dintr-un singur vers. Ion Pillat are un intreg ciclu

intitulat Poeme intr-un vers (1935-1936). Iata cateva:

Arta poetica:

"Nu vorbele, tacerea da cantecului glas."

Trup de fata:

"O salcie mladie cum e tulpina ei."

Acest poem se mai numeste si monovers.

Exista strofe din doua versuri:

"De-o zi-ntreaga plang alaturi biata Mura cu fecioru

In bordei, pe masa-ntinsa, doarme astazi Laie Chioru.

De-nvalire o vecina s-a-ndurat cu doua straie,

Si drept perna, o desaga a umplut Mura cu paie." (O. Goga, A murit.)

In Antichitate, o specie de poezie se numea "distih elegiac" si era

compusa din doua versuri: un hexametru si un pentametru.

Strofa de trei versuri se numeste tertina. Este strofa lui Dante

Alighieri din epopeea Divina Comedie. O intalnim si la poetii romani:

"Tu ma privesti cu marii ochi, cuminte;

Te vad miscand incet a tale buze,

Soptind ca-n vis la triste, dulci cuvinte.

Urechea mea pandeste sa le-auza

- Abia-ntelese, pline de-nteles -

Cum ascultau poetii vechi de muza." (M. Eminescu, Tu ma privesti

cu marii ochi.)

In literatura japoneza exista o specie de poezie numita hai-ku,

formata din trei versuri.

Foarte raspandita este strofa de patru versuri, cu rime imperecheate,

incrucisate sau imbratisate. Poetul arab Omar Khaiam (1048-1123) a scris

numeroase poeme din 4 versuri, numite catrene. Catrene au compus si

poetii romani:

"Asemenea femeii ce vrea s-atraga ochii

Din ora-n ora, mare, schimbi rochii dupa rochii;

Si-asemenea femeii setoase de placeri

Ai trupul pretutindeni, dar capul nicaieri." (N. Crainic, Catrenul marii)

Strofa poate fi de cinci versuri si atunci se numeste cvinarie; o

intalnim tot la N. Crainic, in poezia Cand mugurii surad a floare:

"Jucati-va cat sunteti mici

Si mugurii surad a floare

Atata ni s-a dat sub soare

Doar un acum, doar un aici

Cand mugurii surad a floare."

Strofa de sase versuri e numita sextina; e strofa epopeii eroic-comice

Tiganiada de Ion Budai-Deleanu:

"Abia pe camp iarba rasarise,

Iar codru noao frunza apucasa,

Din toate parti turcimea trimisa

S-aduna: o parte pe mare in vasa

Alergand spre Tara Romaneasca,

Cu totul acus s-o jefuiasca."

Strofele pot fi inca mai mari, de 7, 8, 9, 10, 11, 12 etc. versuri, in functie

de intelesul exprimat, de idee. O idee poate fi exprimata intr-un singur vers, dar

si in mai multe. Strofa de opt versuri e strofa din Glossa lui Eminescu:

"Vreme trece, vreme vine

Toate-s vechi si noua toate

Ce e rau si ce e bine

Tu te-ntreaba si socoate;

Nu spera si nu ai teama

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamna, de te cheama,

Tu ramai la toate rece."

Uneori, rima se plaseaza la distante mai mari, intr-un poem; asa se

face ca in poezia popoarelor europene moderne au aparut poeme cu forma

fixa, dintre care numim: sonetul, rondelul, trioletul, gazelul, glossa.

Versul liber

Am vazut ca versul clasic presupunea anumite reguli de constructie.

Mai ales in Franta, in secolul al XVII-lea, teoreticieni ca Boileau au impus

un vers anume, alexandrinul, pentru toate speciile solemne, ca oda, epistola,

epopeea, tragedia etc. Structura acestui vers era complexa si trebuia

respectata cu strictete. Versul avea obligatoriu un numar de 12 silabe;

obligatorie era si pauza sau cezura de la mijloc, dupa silaba a 6-a; la

sfarsitul versului urma o alta cezura, inainte de a trece la versul urmator;

rima, perfecta, era tot obligatorie. La un moment dat, incepand cu

romanticii, toate aceste norme au fost resimtite ca tot atatea constrangeri,

piedici in calea manifestarii libere a personalitatii autorului in poezie.

Atunci a inceput procesul de eliberare a poeziei de rigorile versificatiei

clasice, ale versului alexandrin in special. A disparut cezura de la mijloc;

apoi s-a suprimat si cezura de la sfarsitul versului; s-a renuntat si la masura

de 12 silabe; mai tarziu s-a renuntat si la rima. S-a ajuns la un vers care s-a

numit "versul liber", teoretizat de poetii francezi simbolisti (curent al carui

manifest apare in 1886). Primul teoretician, sistematic, al "versului liber" a

fost poetul francez Gustave Kahn, in Prefata la volumul sau de versuri

intitulat Primele poezii (1897). "Versul liber", asadar, este versul descatusat

de ritmul, rima si masura, fixe, din poezia clasica. Atentie, insa, versul liber

de ritmurile poeziei clasice nu e, totusi, lipsit de ritm; el nu e o simpla

proza, expusa tipografic in siruri mai lungi sau mai scurte de cuvinte.

Poezia in vers liber are un ritm al ei care ar corespunde gandirii si trairii

poetului. Cand spunem, cu Cosbuc:

"pe vo-da-l za-res-te ca-la-re tre-cand."

avem un vers de tip clasic, in care piciorul amfibrahic se repeta de mai

multe ori. Cand insa Lucian Blaga spune:

"De prea mult aur crapa boabele de grau.

Ici-colo rosii stropi de mac

Si-n lan

o fata

cu gene lungi ca spicele de orz."

(L. Blaga, Pasii profetului, 1921)

dispunerea versurilor nu e nici aici intamplatoare, ea respecta ceea ce s-a

numit "un ritm interior". Sau cum scria un poet simbolist francez, "in

poezia moderna, principiul ritmului este in intregime fiziologic: bataia

sangelui arterial, amplitudinea sau constrangerea respiratoare, potrivit

emotiei, sunt impulsurile lui naturale".

In poezia romaneasca, primele versuri constient libere se intalnesc la

Macedonski, in poemul Hinov (1880) in care recurge la versuri libere de

ritmuri obligatorii, cu masuri diferite; mai mult, isi declara, si teoretic,

libertatea, chiar in interiorul poemului:

"Calcand pe aceasta tarana muta,

vad ce nu vedeti voi:

umbrele acelor eroi

ai caror urmasi suntem noi;

si stand in valea tacuta,

de ritm si de cadenta

sau de orice reguli imi rad:

Ritmul meu e zgomotul

Ce-l fac cu zalele lor."

Poetul retraieste, in imaginatie, atmosfera unei lupte a strabunilor si

incearca s-o reconstituie cu ajutorul cuvintelor: umbrele eroilor, zgomotul

zalelor si al armelor etc. Pentru asta ii trebuie un vers nou, liber de ritmurile

regulate si rima (cadenta) de care se dezice chiar in textul poemului. Din

1905, centrul simbolistilor romani il constituie revista "Viata noua",

condusa de Ovid Densusianu, teoretician al simbolismului si al "versului

liber". Ulterior, versul liber se generalizeaza in poezia romaneasca; ceea ce

nu-i impiedica pe poetii nostri sa recurga, oricand vor la versul cu ritm si

rima, cum procedeaza, de pilda, Bacovia; in poezii ca Lacustra ne ofera un

vers in iamb perfect, cu masuri fixe, de 8 silabe. In alte poeme se

dispenseaza de orice versificatie, in Pastel de exemplu:

"Tacute locuri. curent

Pe podul garlei. se dezgheata -

Corbi.

Ce inteles. viata." (vol. Comedii, in fond, 1936)

Sa incheiem cu opinia avizata a lui Vladimir Streinu (Versificatia

moderna, 1966): versul clasic era un tipar comun, supraindividual; versul

liber difera de la un individ creator la altul, este divers la nesfarsit, "dupa

cum nesfarsit este izvorul originalitatii omenesti."

Teme

. Cum se numesc urmatoarele strofe, compuse prima din cinci versuri,

a doua din doua versuri:

"Intrebat-am vantul, zburatorul

Bidiviu pe care-alearga norul

Catre-albastre margini de pamant:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt? (cvinarie)

Zis-a vantul: Aripile lor

Ma doboara nevazute-n zbor." (distih)

(N. Crainic, Unde sunt cei care nu mai sunt?)

. Incercati sa comentati textul ce urmeaza, din unghiul versificatiei

moderne:

"Iata, sufletule, stihuri fara chip,

Fara de sunet si fara de raspuns,

De pulbere si de nisip.

Altadata am grait in stihuri incaltate

Croite masurat si-mpodobite.

Am ostenit sa-mi fie stransa limba in coturni*

Si vreau s-o las sa umble de-acum desculta."

(Tudor Arghezi, Iata, sufletule)

Avem, in versurile lui Arghezi, o teorie a libertatii in poezie, fata de

normele stramte ale versificatiei clasice; altfel spus, o teorie a "versului

liber" de ritmuri normate, de rima si de masuri fixe.

* Coturni: pantofi stramti cu care se incaltau actorii, in Antichitate,

cand intrau in scena; cu timpul au devenit simbolul constrangerii si al

incomoditatii.

2. Stilul

Am spus ca structura operei e un sistem stratificat, cuprinde mai

multe straturi stranse legate intre ele. Am studiat stratul sonor, fonetic.

Urmeaza sa ne ocupam acum de stratul semantic; el presupune studiul

cuvintelor si al relatiilor dintre ele. Stratul semantic nu e rupt de cel fonetic;

am semnalat acest fapt cand am definit versul ca unitate intre sunet si sens.

O data cu organizare sonora a versului apare si organizarea sintactica si

semantica, astfel incat versul tinde sa exprime o idee precisa. Limbajul

poeziei se manifesta ca o deviere de la limbajul comun, deviere ce se

produce la toate nivelurile limbii: fonetic, lexical, gramatical.Devierile la

nivel lexical (al cuvintelor) si gramatical se numesc "figuri de stil" si ele fac

obiectul capitolului de fata. Intr-o acceptie obisnuita, stilul defineste

mijloacele lingvistice de exprimare, proprii unui scriitor, unei opere, unui

curent literar sau unui gen literar. Cu definitia lui Tudor Vianu, cea mai

raspandita azi, "stilul este expresia unei individualitati"; altfel spus, modul

in care este folosita limba intr-o opera in scopul exprimarii unei

personalitati creatoare. Stilul lui Blaga difera de stilul lui Arghezi, de stilul

lui Ion Barbu, de stilul lui Bacovia. Fiecare exploateaza intr-un mod

propriu resursele limbii. Astfel, la baza lexicului poetic se afla innoirea

asociatiilor lexicale. Aceasta innoire se realizeaza pe mai multe cai; una ar

fi transferarea cuvintelor dintr-un mediu lexical in altul unde nu sunt

folosite in mod obisnuit. Aceste cuvinte provenite din medii exogene limbii

comune sunt: barbarismele, dialectismele, arhaismele, neologismele,

prozaismele.

Prin barbarisme se inteleg cuvinte straine, provenite din alta limba

introduse in vorbirea normala. In comediile lui Alecsandri si Caragiale

cuvintele straine, indeosebi frantuzismele, sunt utilizate in scopul satirizarii

personajelor (Coana Chirita in voiaj, de Alecsandri); latinismele din

vorbirea lui Rica Venturiano, germanismele din limbajul lui Marius Chicos

Rostogan. In Satira duhului meu de Grigore Alexandrescu, o doamna

snoaba, pasionata de jocurile de noroc, (introduse din strainatate in

obiceiurile claselor noastre superioare), spune:

"Vedeti, zise, ce soarta, si ce pacat pe mine?

Doua greseli ca asta, zau, sufletul mi-l scot

A! ce nenorocire! ma chere, ce idiot."

Dialectismele sunt imprumuturile unor cuvinte din graiurile aceleeasi

limbi, folosite mai ales pentru redarea "culorii locale"; in literatura noastra

intalnim adesea: oltenisme, ardelenisme, moldovenisme.

Arhaismele sunt cuvinte invechite, iesite din uz, care intr-un context

actual au valoare stilistica. Citim in Scrisoarea III de Eminescu:

"Despre partea inchinarii insa, doamne sa ne ierti.."

Inchinare este echivalentul din limba veche pentru supunere. La fel

in versul urmator:

"Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi"

A certa cu razboi, in loc de a pedepsi, e un arhaism care nu se mai

folosea in vremea lui Eminescu.

Neologismele sunt cuvintele nou formate, inexistente anterior in

limba; combinatii de radacini ale unor cuvinte cunoscute, cu sufixe sau

prefixe noi. Tot la Eminescu:

"Peste-un ceas paganatatea e ca pleava zvanturata."

Pagan e un cuvant popular iar sufixul tate e un sufix ce produce un

termen abstract: echitate, identitate.

Prozaismele sunt cuvintele folosite in limbajul stiintific socotite insa

a fi nepotrivite in poezie: organism, psihic, triunghi, patrulater, avion,

radio. par a nu avea nici un fel de valente artistice.

Poetii moderni le-au introdus insa masiv, uneori cu efecte estetice

deosebite. Mai ales in poezia futuristilor si suprarealistilor, limbajul tehnic

este suprasolicitat. Tehnica fiind considerata o activitate care va schimba

lumea viitoare, futuristii, avangardistii in genere, se straduiesc sa sincronizeze

limbajul poetic cu limbajul tehnicii. Tendinta spre limbajul stiintific

se observa chiar in titlul unor reviste avangardiste romanesti: "75 H. P.",

"Punct", "Integral", "unu". In paginile lor citim texte ca urmatoarele:

"Artistul nu imita, artistul creeaza / Inventeaza, inventeaza /. traim

definitiv sub zodie citatina. Inteligenta, filtru, luciditate - surpriza, Ritm -

viteza". Daca aici avem mai mult texte teoretic-programatice, la alti poeti

prozaismele sunt bine integrate in structura artistica a poemului, ca la Ion

Barbu in Ritmuri pentru nuntile necesare:

"O, select

Intelect

Nunta n-am sarbatorit."

sau la G. Toparceanu in Romanta automobilului (parodie dupa

Ion Minulescu):

"El vine drept din arsenalul Progresului uman Modern,

Sa te trimeata-n bezna rece a Absolutului etern,

Pazea!

Ca trece-n zbor copilul civilizatiei extreme."




Am enumerat mai sus procedeele de formare a stilului prin

introducerea, in limbajul poetic, a unor cuvinte ce tin de medii lingvistice

izolate, in mod obisnuit neutilizate. Stilul se mai realizeaza si prin

modificarea sensului unor cuvinte in contextul frazei. Aceste procedee prin

care se modifica sensul fundamental al cuvantului se numesc tropi. Sensul

"fundamental" este sensul propriu, sensul pentru care a fost creat initial

cuvantul; cand spunem "focul arde", "lumina lumineaza", cuvintele

"focul", "lumina" sunt folosite cu sensul lor propriu. Cand spunem "focul

din privirea ta", "focul inchipuirii", "lumina mintii", aceleasi cuvinte sunt

folosite cu un sens modificat, sau "figurat". Tropii sunt asemenea figuri,

sau cum o arata etimologia (in greaca tropos = rasucire, intorsatura) sunt

asemenea intorsaturi ale cuvintelor spre un sens diferit decat cel obisnuit.

Exista numeroase figuri si tropi; amintim cazurile cele mai importante.

O figura de stil foarte raspandita este comparatia, definita astfel:

alaturarea a doi termeni, pe baza unei asemanari, cu scopul de a evidentia

pe unul dintre ei cu ajutorul celuilalt. Iata un exemplu:

"Voi ce stati in adormire, voi ce stati in nemiscare

N-auziti prin somnul vostru acel glas triumfator,

Ce se-nalta pan-la ceruri din a lumei desteptare

Ca o lunga salutare

Catre-un falnic viitor? (Vasile Alecsandri, Desteptarea Romaniei. 1848)

Comparatia este izbutita: spiritul revolutiilor de la 1848 este

comparat cu un gest de salut catre un viitor care se anunta "falnic". De

obicei, al doilea termen e mai concret, ceea ce contribuie la plasticizarea

primului termen:

"Departe doara luna cea galbena - o pata." (M. Eminescu, De cate

ori, iubito.)

Exista insa comparatii si intre termeni abstracti:

"Anii tai se par ca clipe

Clipe dulci se par ca veacuri." (M. Eminescu, O, ramai.)

In epopeile homerice, in Iliada de pilda, se folosesc adesea

comparatiile dezvoltate: marsul aheilor spre locul de lupta e comparat cu

avalansa si zgomotul valurilor marii cand se sparg de tarm. Procedeul este

preluat si de Negruzzi in Aprodul Purice, fragment dintr-o epopee despre

Stefan cel Mare ramasa in stadiul de proiect:

"Sau dupa cum primavara omatul cel adunat

Printre rapi, si d-a lui Febus calde raze sagetat

Se topeste si s-azvarle, siroi iute, furios

In paraul care curge printre flori in vale, jos,

Il tulbura, il mareste, il umfla cu al sau val

Si nu-l lasa pan-nu-l face de se varsa peste mal;

Campiile se ineaca, iar pastorii spaimantati

S-aciuiaza cu-a lor turme in muntii invecinati;

Acest fel sumetii unguri in Moldova nabusesc."

Metafora este, cum spunea Quintilian, o "comparatie prescurtata", o

comparatie din care lipseste un termen, fiind totusi subinteles. "Ahile se

avanta in lupta ca un leu" este o comparatie; cand Homer spune insa: "Leul

se avanta in lupta", termenul Ahile lipseste din text, dar e subinteles. Leul,

in sens propriu, n-are legatura cu omul, dar anume trasaturi ale sale,

puterea, avantul, au legatura cu un om viteaz cum era Ahile. In versurile:

"Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi

Sa ajunga-a fi stapana si pe tara si pe noi." (M. Eminescu, Scrisoarea III)

pentru contemporanii sai, oameni politici, fara virtuti, fara caracter, sunt

folosite metaforele spuma, plebea, gunoi.

Cand obiecte ale naturii moarte sunt denumite prin cuvinte ce

definesc fiinte, oameni, metafora se numeste personificare:

"Pruncii il zuruie.

Batranii il viseaza.

Bolnavii il soptesc.

Muntii il gandesc." (Grigore Vieru, Cuvantul mamei)

"Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina." (Ion Heliade

Radulescu, Zburatorul)

Epitetul este un cuvant cu valoare de adjectiv sau adverb, atasat pe

langa un substantiv sau verb "pentru a-i da o caracteristica particulara,

pentru a-l face mai expresiv, mai sensibil, mai energic" (Pierre Fontanier).

Nu orice adjectiv sau adverb este epitet. In "Cerul albastru", "albastru" nu e

un epitet, intrucat el exprima o insusire obisnuita a "cerului". In expresia

"cerul plumburiu", avem un epitet, intrucat "plumburiu" are o valoare

metaforica, e transferat aici in locul norilor din expresia "cerul cu nori". De

altfel, s-a spus ca epitetul nu e o figura in sine, ci este purtatorul altor figuri

de stil. In expresia "codrii de arama", "de arama" e un epitet, intrucat el

inlocuieste o comparatie "codrii sunt ca arama". Epitetele se numesc

ornante, cand sunt epitete obisnuite, utilizate de toata lumea in vorbirea

curenta. Exemple: drum intins, soare arzator, fecioara tandra etc. Unii

cercetatori includ aici si adjectivele obisnuite ca in "cer albastru", sau

"fecioara draga" etc. Unele din acestea sunt epitete constante, care au fost

asociate pentru totdeauna cu unele cuvinte sau nume proprii; din Iliada lui

Homer au ramas asemenea epitete, pe care Homer insusi le-a folosit de mai

multe ori in epopeea sa: "arcasul Apollo"; "Ahile cel iute de picior" sau

"Soimul Ahile"; "Hera cu tronul de aur" etc. Sunt si in limba si poezia

noastra epitete constante: "Mihai Viteazul", "Stefan cel Mare"; exista

epitete care apar foarte rar in limba si asociatia lor este foarte rara: "Avem

de-a face atunci cu epitetul rar. Aceste epitete sunt cele mai surprinzatoare

si, de obicei, cele mai impresionante; "Raritatea - spune Tudor Vianu -

provine din faptul ca epitetul si cuvantul pe care il determina provin din

regiuni mai mult sau mai putin indepartate ale realitatii" Cum demonstreaza

Vianu, la Alecsandri intalnim epitete previzibile, altfel spus, ornante;

omatul alb, "lumina blanda", "dulcile lumini"; la Eminescu, distanta dintre

termeni este adesea incomensurabila: "bland cad izvoarele intr-una";

"dulcea vecinicie"; " pustie ganduri " etc. Cand acesti termeni sunt nu numai

indepartati ca sens, dar si opusi, obtinem epitetul numit "oximoron": un

"nebun intelept", "neguri albe"; "dulci otravuri", "luminoasa umbra".

O figura raspandita este metonimia: aici intre cei doi termeni exista

relatii vizibile. Metonimia e de mai multe feluri. Un tip de metonimie este

folosirea cauzei in locul efectului: "el traieste din munca sa", adica din banii

castigati prin munca sa. Munca e cauza banilor. Cand spunem Bachus in

loc de vin recurgem, de asemenea, la cauza in locul efectului. Bachus era

zeul vinului si deci cauza lui. Aceasta metonimie apare la multi poeti

europeni din antichitate pana in secolul al XVIII-lea.

O metonimie obtinem cand folosim instrumentul care a produs un

efect: un pictor are "o paleta delicata" sau "un penel indraznet". Alteori

utilizam numele autorului in locul operei: "Citesc un Caragiale".

In alt tip de metonimie se indica numele continatorului pentru

continut. "Unui om, se spune adesea, ii place sticla " inseamna: "unui om ii

place continutul sticlei, deci vinul". La fel in expresia "a bea paharul pan-la

fund". Tot metonimie avem cand recurgem la numele de tara pentru

locuitorii ei: Desteptarea Romaniei, titlul unui poem de Alecsandri, este o

metonimie; e vorba de fapt, de "desteptarea romanilor". In expresia: "Am

cumparat o venetie", invocam locul unde s-a produs obiectul; trebuie sa

intelegem: "am cumparat o oglinda de Venetia".

Sinecdoca se intemeiaza pe relatii cantitative. Se foloseste, de pilda,

partea in locul totului: "Aceasta inima viteaza a salvat patria"; inima in loc

de luptatorul respectiv. "O suta de panze au aparut la orizont"; panza in loc

de corabie. Alteori se invoca totul in locul partii: "De unde ai aceasta

vulpe?"; vulpe in locul caciulii de vulpe. Sunt cazuri in care se foloseste

singularul in loc de plural: "francezul" pentru francezi; "romanul" pentru

romani etc. Sunt si cazuri in care pluralul este folosit pentru singular:

"Unde ne sunt Kogalnicenii"; "Unde ne sunt Titulestii?"

Cand in locul unui nume propriu avem un nume comun, sau in locul

unui nume propriu avem un alt nume propriu, figura se numeste

antonomaza: Eneas (eroul din Eneida) inlocuit cu troianul sau dardanianul;

intr-o poezie Boileau il flateaza pe Ludovic al XIV-lea, numindu-l

Alexandru cel Mare.

Hiperbola este figura care mareste lucrurile excesiv "pentru a fixa

prin ceea ce pare incredibil ceea ce trebuie sa credem". Figura e frecventa

in limbajul cotidian: "mai alba ca zapada", "mai negru decat pana

corbului". O strofa din Luceafarul de Eminescu suna astfel:

"Din sfera mea venii cu greu

Ca sa-ti urmez chemarea

Iar cerul este tatal meu

Si muma-mea e marea".

Pentru a-si defini "sfera", adica insemnatatea in Univers, Hiperion

recurge la hiperbola marii ca mama si a cerului ca tata.

Litota e opusa hiperbolei: e o diminuare a obiectului pentru a-i da

mai multa pregnanta:

"Dati-mi, dati-mi aripioare

C-aud glasuri de cocoare

Dati-mi aripi sprintenele

C-aud glas de randunele".

(V. Alecsandri, Dor de calatorie)

Opozitia dintre doi termeni sau doua afirmatii, se numeste antiteza.

In Luceafarul, cand vrea sa releve diferenta dintre omul de rand si geniu,

Eminescu spune:

"Ei doar au stele cu noroc

Si prigoniri de soarte

Noi nu avem nici timp, nici loc,

Si nu cunoastem moarte".

Pe antiteza dintre generatia pasoptista si generatia posterioara se

intemeiaza un intreg poem ca Epigonii de M. Eminescu.

Alegoria consta intr-o propozitie cu un dublu sens, - un sens literal si

altul figurat, - prin care este exprimata o idee abstracta sub haina unei

imagini, capabila s-o faca mai sensibila si mai expresiva. Boileau in Arta

poetica vrea sa spuna ca prefera un stil mai temperat si mai concis unui stil

impetuos dar necontrolat si neclar:

"Mi-e mult mai drag paraul ce pe nisipul moale,

Prin pajistea-nflorita in murmur trece-agale,

Decat torentul aprig ce-n cursu-i tumultos

Rostogoleste pietre prin vadul gloduros".

O figura este inversiunea: ea consta in ordinea neobisnuita a

cuvintelor, ca atributul inaintea substantivului, complementul inaintea

predicatului: "tainic vorbesc".; sau cand propozitia subordonata e plasata

inaintea celei principale:

"Iar cand te vad zambind copilareste,

Se stinge-atunci o viata de durere".

(M. Eminescu, Sunt ani la mijloc)

Cand inversiunea este si o antiteza, rezulta figura numita chiasm:

"uraste ce-ai iubit, iubeste ce-ai urat".

Il intalnim adesea la Eminescu:

"Caci toti se nasc spre a muri

Si mor spre a se naste"

Ca visul unei umbre si umbra unui vis.

Enumeratia consta in acumularea de termeni cu sens apropiat, pentru

a face ideea mai pregnanta:

"E vorba de bacterii si de tuberculoza,

E vorba de bacilul lui Koch."

(G. Toparceanu, Bacilul lui Koch)

Cand un cuvant sau mai multe se repeta la inceputul a doua sau mai

multe versuri (precum in cele doua reproduse mai sus) avem o figura de stil

numita anafora:

"Sunt vrednici de vechimea din vremuri fabuloase,

Sunt mari cum fu robia sub limpedele-i cer".

(Gr. Alexandrescu, Mormintele de la Dragasani)

Folosirea de mai multe ori a aceluiasi cuvant spre a intari o idee se

numeste repetitie:

"Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare.

Care vine, vine, vine, calca totul in picioare".

(M. Eminescu, Scrisoarea III)

Interogatia poetica este adresarea, printr-o intrebare, catre auditorul

de la care nu se asteapta un raspuns:

"Ce s-a ales din casa asta,

Vecine Neculai al popi."? (O. Goga, Casa noastra)

Cand poetul antic formula un apel catre muza sa-l ajute in evocarea

intamplarilor din epopeea sa, recurgea la o figura numita invocatie;

"Canta, zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul" (Homer, Iliada)

O figura de stil veche este anacolutul, in care acordul intre cuvinte

este de ordin semantic, nu gramatical; de fapt este o eroare gramaticala

(gr. anakolouthos - incorect): o propozitie abia inceputa, e intrerupta, fiind

continuata cu alta propozitie cu care nu e in acord gramatical:

"Caci Dumnezeu trecand apropiat

Ii vezi lasata umbra printre boi"

(T. Arghezi, Belsug)

Propozitia inceputa in primul vers nu e acordata gramatical cu

propozitia din al doilea vers; se acorda numai ca inteles.

Figurile de stil se manifesta si la nivel grafic; unii scriitori inmultesc

virgulele, altii le suprima, se abuzeaza adesea de punctele de suspensie,

obligand pe cititor sa completeze sensul propozitiei. Un exemplu din

Venetia de Eminescu:

"Okeanos se plange pe canale

El numa-n veci e-n floarea tineretii!"

Sublinierea de catre poet a cuvantului El, care cere accentul versului,

da sens propozitiei: adica, numai El, Okeanos, e vesnic in floarea tineretii.

Nu putem incheia capitolul figurilor de stil fara a formula un

avertisment: simpla inregistrare statistica a figurilor dintr-un text nu duce

automat la definirea valorii lui; multe sunt nesemnificative pentru stilul

autorului. In opera unui scriitor, spune Tudor Vianu, pot fi identificate fapte

ce apartin tuturor categoriilor limbii. stilistica poetica e interesata de acele

fapte de stil care revin cu oarecare frecventa si care compun o unitate ce

indica personalitatea scriitorului. De altfel, cercetatorii constata ca

modificarile propriu-zis artistice se petrec intr-un strat mai profund al

limbajului, decat cel lexical, al figurilor de stil, prezente si in limba comuna,

cotidiana. Acelea sunt modificarile care ne transporta efectiv intr-o lume

noua, fictiva, intr-un univers artistic.

Teme

Ce figuri de stil identificati in urmatoarele texte:

"Bajbaiau serpoaicele

si erau

ca acele,

broastele ca nucile

naparci ca undrelele" (comparatie)

(Corbea)

"Peste varfuri trece luna,

Codru-si bate frunza lin." (metafora)

(M. Eminescu, Peste varfuri)

"Si latratorii numai s-aud necontenit" (metonimie)

(I. Heliade Radulescu, Zburatorul)

"Vremea - nalta si ridica,

Vremea face, vremea strica

Vremea suie si coboara,

Vremea surpa si doboara,

Vremea schimba si preface" (anafora)

(Barbu Paris Mumuleanu, Alt chip)

"Lacrimi, plansete, suspinuri, la ochii ei nu prind loc" (enumeratie)

(C. Conachi, Jaloba mea)

"Si cu mainile-amandoua

ne-am spalat cu-ntaia roua:

cu Marea Neagra si crunta

Sa ne pregatim de nunta" (sinecdoca)

(Aron Cotrus, Cantecul graiului)

"Ea un inger ce se roaga - El un demon ce viseaza;

Ea o inima de aur - El un suflet apostat;" (antiteza)

(M. Eminescu, Inger si demon)

"Din casa voastra, unde-n umbra

Plang doinele si rade hora,

Va straluci odata vremii

Norocul nostru, - al tuturora." (inversiune)

(O. Goga, Plugarii)

"Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate

Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate

. Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,

Universul fara margini e in degetul lui mic,

. Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar

Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar". (hiperbola)

(M. Eminescu, Scrisoarea I)

"Prin vulturi vantul viu vuia" (aliteratie)

(G. Cosbuc, Nunta Zamfirei)

"Cu zambetul tau dulce tu mangai ochii mei,

Femeie intre stele si stea intre femei" (chiasm)

(M. Eminescu, Din valurile vremii)

3. Figuri de stil fundamentale

Am vazut ca simpla enumerare a figurilor de stil dintr-o poezie nu ne

releva nici valoarea acelei poezii, nici specificul ei artistic. Cum s-a spus, in

Hala de carne a Parisului se produc mai multe figuri de stil intr-o zi, decat

la sedintele Academiei de litere si arte din acelasi oras intr-o luna; ceea ce

nu inseamna ca vorbitorii din hala erau mai mari poeti decat Corneille sau

Racine, in secolul al XVII-lea francez, cand s-a facut aceasta afirmatie. S-a

constatat, apoi, ca exista poeme in care nu intalnim aproape nici o figura de

stil ca, de pilda, in versurile:

"A fost odata ca-n povesti,

A fost ca niciodata,

Din rude mari imparatesti

O prea frumoasa fata."

Aici, cateva comparatii, "ca-n povesti", "ca niciodata", doua

inversiuni prea obisnuite ca sa ne izbeasca prin noutatea lor. In schimb, se

pot aduce multe exemple din poetii contemporani cu Eminescu, in care

figurile de stil abunda si totusi poemele lor n-au ramas in memoria

cititorului roman.

Cercetatorii moderni, din ultimele doua secole, au simtit nevoia de a

stabili o ierarhie in domeniul figurilor de stil, considerandu-le pe unele mai

importante in constituirea structurii poetice. Acestea ar fi, conform unor

opinii mai vechi, de la romantici si mai recente: imaginea, metafora,

simbolul si mitul. Aceste figuri ar avea intre ele asemanari, altfel spus, ar fi

aproape sinonime, desi nici diferentele nu lipsesc.

Psihologic vorbind, imaginea e o reprezentare mintala a unei

experiente concrete, traita in trecut, o amintire din copilarie; de exemplu:

cineva isi aminteste cum, fiind copil, a furat o pupaza dintr-un tei si s-a dus cu

ea s-o vanda la targ. Intamplator, copilul respectiv, devenit matur, o transpune

in cuvinte, in limbaj literar: Amintiri din copilarie de Ion Creanga. Alteori se

imagineaza intamplari care n-au fost traite, cum face D. Bolintineanu in

Muma lui Stefan cel Mare, unde imagineaza o tanara domnita "dulce si suava

ca o garofita" care "plange si suspina" dupa sotul ei plecat la razboi, de unde

inca nu s-a intors. Avem o imagine vizuala. In versurile:

"Un orologiu suna noaptea jumatate.

In castel, in poarta oare cine bate?

- Eu sunt, buna maica, fiul tau dorit;

Eu si de la oaste ma intorc ranit."

avem o imagine auditiva. Se pot imagina si fapte care nu exista in realitate,

cum o face Grigore Alexandrescu in Umbra lui Mircea. La Cozia:

"Este ceasul nalucirei: un mormant se dezveleste,

O fantoma-ncoronata din el iese . o zaresc.

Iese. vine catre tarmuri. sta. in preajma ei priveste.

Raul inapoi se trage. Muntii varful isi clatesc."

Imaginea e modul de exprimare in poezie, e insusi limbajul poeziei,

spre deosebire de stiinta care se exprima prin concepte. Se utilizeaza,

adesea, ca termen generic, pentru toate figurile de stil. Alti cercetatori

considera ca prototipul tuturor figurilor este metafora, care ar fi "transferul

asupra unui lucru a unui cuvant ce desemneaza alt lucru" (Aristotel) pe



baza unei analogii sau a unei comparatii subintelese, in scopul de a

sensibiliza o notiune abstracta prin inlocuirea ei cu alta concreta. Metafora

"pune sub ochi", zicea tot Aristotel, are un caracter "iconic", adica vizibil,

nu abstract. Cand spunem: "Viteazul Achile a plecat la lupta", nu facem

decat sa constatam, un fapt real. Cand spunem insa cu Homer: "Achile se

avanta in lupta ca un leu", avem o comparatie (care, dupa Aristotel, e o

metafora dezvoltata); cand spunem: "Leul s-a avantat in lupta", avem o

metafora. Se observa ca prin comparatia cu "leul", poetul "pune sub ochi",

ne reprezinta concret vitejia lui Achile. Aristotel credea ca metafora are un

rol de cunoastere, ne releva o relatie necunoscuta mai inainte, intre doua

lucruri foarte indepartate, cum ar fi specia leilor si specia oamenilor viteji.

La fel gandeau Tudor Vianu, Lucian Blaga, ultimul afirmand ca metaforele

"revelatorii" ne dezvaluie misterele universului. Sensul cognitiv al

metaforei face obiectul unui intreg volum, Metafora vie (1975), al

filosofului francez Paul Ricoeur; el compara poezia cu filosofia si le afla

unele inrudiri, dar si diferente. Ambele se refera la realitate, au o referinta

in real. Dar filosofia are o referinta directa; in schimb poezia are o referinta

indirecta, sau cum spune Ricoeur, are o dubla referinta. Filosoful afirma:

specia oamenilor si specia leilor au ceva comun, sunt obiecte vii, deci fac

parte din genul vietuitor. Poetul nu trage concluzii precise: "Achile se

arunca in lupta ca un leu", se refera pe de o parte la un om, pe de alta parte

la leu. Intre cei doi termeni se creeaza o tensiune care sugereaza o posibila

asemanare, dar si o deosebire. Poezia este jumatate gandire si jumatate

traire; sau jumatate reala, jumatate ireala, fictiva, ceea ce se desprinde si din

formulele de incheiere, sau de introducere din basmul popular: "A fost

odata ca niciodata"; "Toate acestea au fost si nu au fost"; "Si-am incalecat

pe-o sa si v-am spus minciuna asa".

Daca, insa, metafora nu e decat partial gandire, prin tensiunea creata

intre cei doi termeni ai metaforei se naste o relatie noua, necunoscuta inainte,

si pe care filosoful va fi obligat s-o abordeze cu mijloacele sale si s-o

integreze in sistemul adevarurilor filosofice. Poezia, astfel, desi e fictiune,

indeamna la "a gandi mai mult", adica, la revizuirea adevarurilor perimate.

Similar cu imaginea si metafora este simbolul, definit ca un obiect in

spatele caruia se ascunde o idee sau un alt obiect. Simbolul ca semn ce

exprima o idee e folosit in stiinta; x + y = z vrea sa spuna: doua numere

adunate dau un al treilea numar mai mare decat fiecare dintre primele doua.

Simbolul ca obiect care ascunde alt obiect e folosit in religie: crucea

exprima patimile lui Christos; mielul Domnului este Christos insusi.

Simbolul artistic ar fi apropiat de simbolul religios; cand spunem leul in loc

de Achile, obiectul leu inlocuieste obiectul Achile. In acest sens, orice

metafora e un simbol. Exista insa si deosebiri: nu orice metafora se

transforma in simbol, ci numai una care se repeta de mai multe ori intr-un

poem. "Flori de plumb" e o expresie in care "de plumb" este un epitet

metaforic. Daca citim poezia Plumb de G. Bacovia:

"Dormeau adanc sicriele de plumb

Si flori de plumb si funerar vesmant

Stam singur in cavou si era vant -

Si scartaiau coroanele de plumb.

Dormea intors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig -

Stam singur langa mort. si era frig.

Si-i atarnau aripile de plumb."

observam ca epitetul metaforic "de plumb" apare de 6 ori in doua strofe, in

diferite contexte: metafora (epitetul metaforic) s-a transformat in simbol:

cuvantul plumb sugereaza foarte bine atmosfera funerara cu variatele trairi

ce se nasc in prezenta ei. Simbolul, asadar, este un obiect in care ni se

releva o multime de semnificatii. Simbolul este inepuizabil ca sens si el

exprima cel mai bine structura artistica. Asa se face ca, desi a fost prezent

dintotdeauna in poezie, simbolul a atras atentia unei generatii de poeti

moderni care l-au folosit cu insistenta si cu o speciala preferinta in opera

lor; este curentul simbolist francez de la sfarsitul secolului al XIX-lea, care

s-a raspandit in toate literaturile europene. Bacovia, Minulescu, mai inainte

Macedonski, au fost influentati de simbolismul francez.

Mitul este o alta figura poetica, apropiata de simbol, metafora,

imagine. Termenul provine din cuvantul grec mithos, care in Poetica lui

Aristotel, desemna subiectul tragediei. Era inteles ca o relatare de

evenimente, de intamplari concrete si era opus termenului de demonstratie

logica stiintifica. Mit sau tragedia lui Sofocle comparativ cu filosofia lui

Socrate. In mit lucrurile concrete, picturale sunt opuse celor abstracte,

rationale; de-aici similitudinile cu simbolul, imaginea, metafora. Intr-un

sens mai larg, prin mit s-ar intelege orice povestire anonima care vorbeste

despre originea si destinul lucrurilor. In acest sens el devine un mit religios

inrudit cu mitul poetic. In ultima instanta poezia tinde sa realizeze mitul,

care presupune explicatia in imagini a inceputurilor obscure, impenetrabile

rational, ale lucrurilor, ale omului, ale popoarelor.

Miturile au fost totdeauna subiecte demne de tratat in literatura: mitul

lui Prometeu il intalnim la Eschil (Prometeu incatusat), la poetul englez

romantic Schelley (Prometeu descatusat); mitul lui Cain, din Biblie la

poetul romantic, tot englez, Byron; mitul Zburatorului in poemul cu acest

titlu de Heliade Radulescu; in alta varianta el apare si in Luceafarul lui

Eminescu; mitul Dochiei si al lui Traian, in poemul Dochia si Traian de

Gheorghe Asachi. Pe de alta parte personaje si fapte descrise in literatura au

devenit mituri ale popoarelor: mitul lui Achile, al lui Ulise, mitul lui Oedip

din tragedia lui Sofocle; mitul lui Stefan cel Mare, asa cum e prezentat in

romanul Fratii Jderi de Mihail Sadoveanu; mitul Luceafarului asa cum este

interpretat de M. Eminescu in capodopera sa. De altfel, s-a spus bine ca

marile opere tind sa devina creatoare de mituri.

Teme

. Ce fel de imagini (vizuale, auditive, tactile) intalnim in urmatoarele

texte:

"Aburii usori ai noptii ca fantasme se ridica

Si, plutind de-asupra luncii, printre ramuri se despica.

Raul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur

Ce in raza diminetii misca solzii lui de aur." (vizuale)

(V. Alecsandri, Malul Siretului)

"Dar cine se aude si ce este ast sunet?

Ce oameni sau ce armii si ce repede pas?

Pamantul il clateste razboinicescul tunet,

Zgomot de taberi, soapte, trece, vajaie-un glas". (auditive)

(Gr. Alexandrescu, Adio. La Targoviste)

"Dar deschideti poarta . Turcii ma-nconjor.

Vantul sufla rece . Ranele ma dor." (tactile)

(D. Bolintineanu, Muma lui Stefan cel Mare)

. Ce figuri fundamentale observati in urmatoarele texte:

"Barbar, canta femeia-aceea,

Tarziu, in cafeneaua goala,

Barbar canta, dar plin de jale

Si-n zgomot monstru de timbale,

Barbar, canta femeia-aceea

Barbar, canta femeia-aceea.

Si noi eram o ceata trista -

Prin fumul de tigari, ca-n nouri,

Gandeam la lumi ce nu exista.

Si-n lungi, satanice ecouri

Barbar, canta femeia-aceea

Barbar, canta femeia-aceea

Si-n jur era asa rascoala.

Si nici nu ne-am mai dus acasa,.

Si-am plans cu fruntile pe masa,

Iar peste noi, in sala goala,

Barbar, canta femeia-aceea." (simbolul)

(G. Bacovia, Seara trista)

"La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu

era Cuvantul."

". Si Cuvantul S-a facut trup si S-a salasluit intre noi si am vazut

slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar."

Ioan marturiseste despre El si striga, zicand: "Acesta era despre Care

am zis: Cel care vine dupa mine a fost inaintea mea, pentru ca inainte de

mine era."

(Evanghelia dupa Ioan)

Atentie: - A se observa caracterul enigmatic si irational al textului.

Originea lumii din Dumnezeu nu se poate explica rational.

- Forma de povestire, de expunere plastica, intuitiva a misterului intruparii.

- Personaje ca Ioan (Botezatorul) care vorbeste tot in termeni contrari

despre Christos: Cel ce vine dupa mine a fost inaintea mea.

- Avem de-a face cu un mit religios; totodata un mit literar, daca

luam in consideratie valoarea poetica de exceptie a textelor biblice revelate.

4. Structura prozei

Daca rezervam un subcapitol prozei sau genului epic, nu trebuie

dedus ca il separam radical de restul literaturii sau de poezia lirica.

Asemenea discriminari s-au facut prin manualele noastre (dar si prin

manualele altor tari) cu efecte nedorite.

Structura prozei nu difera fundamental de structura poeziei lirice, a

altor genuri literare. Am spus la inceputul acestui capitol ca structura operei

literare implica o stratificare; presupune, deci, cateva straturi intre care:

stratul sonor, stratul cuvintelor (adica stilul), stratul lumii reprezentate

(lume fictiva) si stratul semnificatiilor. Proza nu face exceptie de la aceasta

structura. Am aratat, cu exemple, ca limba operei lui Mihail Sadoveanu se

apropie mult, din punctul de vedere al sonoritatii, de limbajul poeziei.

Exemplele se pot inmulti; Caragiale, de asemenea, in proza, in teatrul sau,

exploateaza sistematic simbolismul sonor al limbii. Stratul semantic (al

cuvintelor), adica stilul, este comun prozei si poeziei lirice. Stratul lumii

reprezentate, o lume fictiva, dar cu deschideri spre o realitate necunoscuta,

le este, de asemenea, comun prozei si poeziei. Cand vorbeam de mit,

exemplificam cu un poem ca Luceafarul de Eminescu si cu un roman ca

Fratii Jderi de M. Sadoveanu. Ce este mitul am incercat sa explicam. Este

ceea ce Aristotel numea mythos (de unde ne parvine termenul), adica

subiectul tragediei: "o suita de evenimente, de intamplari, de actiuni,

desigur, legate intre ele, formand un ansamblu coerent." Cu alt termen

mythosul, prezentarea de actiuni, se numeste naratiune; sau povestire; sau

diegesis, cu termenul vechi, preluat de la filosoful Platon, care a formulat

prima data aceasta problema. Prin ce se distinge genul epic, de cel liric?

Prin accentul pus pe naratiune, pe subiect, pe relatarea unor evenimente.

Cand poetul liric spune:

"Stefan, Stefan, Domn cel Mare

Seaman pe lume nu are.

Decat numai mandrul soare."

el exprima o viziune asupra domniei lui Stefan cu ajutorul unei comparatii.

Aceeasi semnificatie se desprinde dintr-un roman in trei volume, in care ni

se relateaza sute de intamplari cu numeroase personaje, mai precis din

romanul Fratii Jderi, de M. Sadoveanu: mitul, povestea unui voievod,

intemeietor de tara, exponent al unui popor viteaz si inteligent.

Reprezentarea ideala, pura, o aflam in genul dramatic; aici, autorul

nu intervine direct cu nici un cuvant in desfasurarea evenimentelor. In

tragedie, de exemplu, asistam la o suita de intamplari, conflicte, discursuri

ale personajelor care se desfasoara sub ochii nostri, pe scena. Autorul

lipseste cu totul din relatare. In schimb, in Iliada, in Odiseea, Homer

intervine adesea cu explicatii si cu judecati proprii asupra evenimentelor

narate. Asadar, in genul epic (epopee, povestire, roman), pe langa

prezentarea obiectiva a faptelor si discursului personajelor, intalnim si

comentariul sau discursul autorului. Autorul se exprima asupra

personajelor, a faptelor lor, le califica moral: Ulise este laudat pentru

intelepciunea sa, petitorii sotiei lui (Penelopa) sunt judecati aspru, sunt

numiti direct "nechibzuiti", "rai", "nesocotiti". Autorul stie totul despre

eroi, despre faptele lor, ii judeca, ii condamna sau ii absolva; acesta este

autorul omniscient, prezent pretutindeni. El e specific povestirii clasice.

In povestirea moderna, scriitorul simte nevoia sa nuanteze faptele si

judecatile, sa prezinte evenimentele din diverse perspective, nu exclusiv din

partea autorului. Uneori, povestitorul este unul din personaje: el relateaza

faptele, el le judeca, din punctul sau de vedere. Daca luam in consideratie

punctul de vedere din care sunt prezentate si evaluate evenimentele, avem

mai multe tipuri de naratiune, cele mai importante fiind doua: tipul narativ

auctorial (in care vorbeste autorul) si tipul narativ actorial (in care vorbeste

un personaj numit si actor). In textul urmator avem tipul narativ auctorial

(lat. auctor = autor); autorul povesteste si tot el judeca evenimentele si

personajele:

"Cand acest sarpe veninat calca pragul casei fanariotului, el intra in al

douazeci si doilea an al vietii sale. Educatiunea lui intelectuala se

compunea din citire si scriere in limba romaneasca si oarecare inceputuri

slabe de limba greaca moderna. Dar aceste talenturi nu-l mai serveau la

nimic in noua sa cariera; el cata sa se instruieze in ipocrizie si intriga si

aceste doua mari mijloace de parvenire nu se dezvolteaza, nici se pot

perfectiona decat prin invatatura. Puiul de ciocoi simti de sinesi acest

adevar si hotari sa-l puie in lucrare." (N. Filimon, Ciocoii vechi si noi)

In textul ce urmeaza avem tipul narativ actorial: personajul povesteste,

totodata actioneaza si suporta actiuni:

"Cum auzii pomenind de o asemine minune, rugai pe domnul consul

sa-mi inlesneasca vreun chip de a ma duce indata la Balta Alba si peste o

jumatate de ceas, un arnaut intra in salon vestindu-mi ca trasura era gata.

Imi luai un sac de drum si ma coborai iute in ulita. Acesta era echipajul

meu!. Primii aceste sfaturi ca o gluma din partea compatriotului meu si,

clatinand din cap drept semn de indoiala, ma aruncai in cutie, strigand la

postas: allons! Deodata caruta fugi de sub mine ca un serpe! iar eu, facand

in aer o tumba neasteptata, ma trezii pe pave. Ce se intamplase? nu stiu.

Peste zece minute caruta veni inapoi ca sa ma ieie de a doua oara. Postasul

se zbuciuma de ras pe cal; iar eu, astfel eram de tulburat, incat mi se parea

ca si rotile radea, scartaind, de mine". (V. Alecsandri, Balta Alba)

Aici, personajul apreciaza evenimentele din unghiul sau, dar, in

ultima instanta, semnificatia operei ii apartine tot autorului care dirijeaza

din umbra actiunile si judecatile personajului.

Conform unei viziuni traditionale, subiectul povestirii se compune

din 4 parti: expozitia, intriga, punctul culminant si deznodamantul.

Expozitia este descrierea, in introducere, a cadrului general in care se

desfasoara evenimentele.

Intriga este desfasurarea intamplarilor, combinarea si impletirea lor.

Punctul culminant reprezinta momentul in care conflictul dintre

personaje ajunge la maxima incordare.

Deznodamantul este finalul in care conflictul isi afla o rezolvare:

rezolvarea tragica intr-o opera tragica, rezolvare comica intr-o opera comica.

Cercetarile mai recente privesc opera ca pe o alcatuire lexicala care

are o unitate de sens. Aceasta unitate de sens se numeste tema. Unii scriitori

isi aleg teme de actualitate, din dorinta de a cuceri publicul. Riscul temelor

actuale este perisabilitatea lor: cand trece interesul pentru tema aleasa

dispare si interesul pentru opera respectiva. Multi scriitori din vechiul regim

au tratat teme conjuncturale, ca de pilda, tema colectivizarii agriculturii,

tema industrializarii etc. Azi aceste tendinte economice sunt socotite

eronate, incat nu mai prezinta interes nici ca teme literare: numeroase

romane si povestiri care le-au abordat au cazut in desuetudine si uitare. Alti

scriitori isi aleg teme general-umane, mai rezistente la coroziunea timpului:

tema iubirii, tema mortii, tema luptei cu destinul, tema binelui si a raului.

O tema generala se descompune in teme mici, care se numesc motive

si care nu mai sunt divizibile; intr-un basm popular intalnim multe

asemenea motive, indivizibile, care trec de la un basm la altul: rapirea fetei

de imparat de catre zmeu; plecarea eroului in cautarea ei; intalnirea eroului

cu niste ajutoare ca Sfanta Vineri, Sfanta Duminica, sau cu animale-prieteni

cum e calul nazdravan; calatoria eroului pana la curtea zmeului; lupta cu

zmeul; victoria eroului, intoarcerea lui cu fata de imparat; casatoria lor etc.

Aceste motive, expuse in ordinea lor cauzala si temporala, constituie

schema sau compozitia universala a basmului. De la un basm la altul, se

suprima unele motive sau se adauga altele, se schimba personajele: asa

apare subiectul basmului concret, care difera de subiectul altui basm

concret. Deci subiectul ar fi expunerea motivelor intr-o ordine speciala care

da structura individuala a unei opere. Unele opere, mai ales dintre cele

culte, moderne, incep cu sfarsitul evenimentelor, continua cu mijlocul,

revin la inceput etc. Motivele sunt expuse aici, intr-o ordine ceruta de

necesitatile artistice ale operei. Acesta e subiectul concret al unei povestiri.

Aceste intervertiri ale momentelor naratiunii, cu treceri dinspre prezent spre

trecut si viitor sunt proprii multor romane, de exemplu, romanelor lui Camil

Petrescu, Patul lui Procust (1933) si Ultima noapte de dragoste, intaia

noapte de razboi (1930).

Atat la clasici, cat si la moderni, in structura naratiunii, a povestirii,

importanta cea mai mare i se acorda subiectului, "sufletul tragediei" cum il

numea Aristotel. Subiectul trebuia sa fie simplu si unitar, sa prezinte o

actiune coerenta, fara episoade de prisos. Astfel, Homer este laudat, in

Poetica lui Aristotel, ca si-a ales ca subiect o singura parte din razboiul

troian, "mania lui Achile". Intreg razboiul ar fi fost imposibil de

reprezentat, fara sa complice intriga in mod dezagreabil. Aceasta indicatie a

fost inteleasa mai tarziu ca o norma, ca o regula numita "regula unitatii de

actiune". Tot Aristotel indica, pentru tragedie, ca timpul desfasurarii

evenimentelor sa nu depaseasca 24 de ore; nu se pot reprezenta pe scena, in

cateva ore, intamplari care se petrec la intervale mari de timp, de 10, 15, 20

de ani. Timpul actiunii trebuie sa fie cat mai apropiat de timpul

reprezentatiei pe scena. Aceasta a fost numita "regula unitatii de timp".

Pentru a parea cat mai credibile, verosimile, aceleasi evenimente nu trebuie

sa se petreaca la distante mari in spatiu; nu poti sa introduci in actul doi un

personaj din actul intai, care intre timp a facut o deplasare din Grecia in

Asia sau in Egipt si inapoi. Eroii e bine sa se deplaseze pe distante ce se pot

parcurge in 24 de ore. Aceasta s-a numit "regula unitatii de loc". Regula

unitatii de spatiu a fost introdusa mai tarziu, ea nu exista la Aristotel. Aceste

norme clasice au fost respectate in teatrul renascentist si in clasicismul

francez din secolul al XVII-lea. Uneori erau impuse si operelor epice. In

literatura moderna ele au fost abolite, astfel incat actiunea unor piese,

nuvele si romane se intinde pe intervale, in timp, de cateva generatii.

Pe langa subiect, importante sunt, in drama si povestire, caracterele,

adica personajele. Conceptia despre personaj a evoluat din antichitate pana

azi. Aristotel recomanda ca in tragedie si epopee personajele sa fie

"nobile", "alese", preluate din legende si istorie, nu din actualitate; apoi, sa

fie "statornice", adica fixe, neschimbate de la inceputul pana la sfarsitul

textului. Pe Achile nu-l putem prezenta ca fiind viteaz intr-un episod si las

in alt episod. De asemenea, amestecul de tragic si comic era exclus in

teatru: tragedia trebuia sa prezinte numai personaje serioase; comedia

numai personaje si intamplari comice. Neamestecul genurilor a fost o alta

norma fixa, pe care scriitorii moderni au abolit-o. Intr-o drama moderna

intalnim atat elemente tragice cat si elemente comice. Personajele, la fel, nu

mai sunt fixe, se schimba, evolueaza de la o etapa la alta a biografiei lor. In

plus, incepand cu secolul al XVIII-lea, personajele sunt selectate din toate

mediile, inclusiv din mediile de jos ale societatii.

Reamintim, in final, ca subiectul unei povestiri, nuvele, al unui

roman face parte din aceeasi clasa a figurilor fundamentale ale literaturii,

care sunt imaginea, metafora, simbolul, mitul, prin care se intra in zona

semnificatiilor operei. Subiectul povestirii este si el o metafora, un simbol,

fiind o reprezentare concreta, care deschide in mintea cititorului o lume

necunoscuta mai inainte. El tinde sa se constituie intr-un mit in sensul pe

care i l-au dat romanticii, ca o poveste despre originea lucrurilor, irationala,

incognoscibila cu mijloace rationale.

Teme

. Ce tip de naratiune avem in urmatoarele texte:

"Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele

zece, un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra

in strada Antim, venind dinspre strada Sfintii Apostoli, cu un soi de valiza

in mana, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindca, obosit, o trecea des

dintr-o mana in alta. Strada era pustie si intunecata si, in ciuda verii, in

urma unei ploi generale, racoroase si fosnitoare ca o padure. Intr-adevar,

toate curtile, si mai ales ograda bisericii, erau pline de copaci batrani, ca de

altfel indeobste curtile marelui sat ce era atunci Capitala.

- Aici sade domnul Constantin Giurgiuveanu?

Batranul clipi din ochi, ca si cand n-ar fi inteles intrebarea, misca

buzele, dar nu raspunse nimic.

- Eu sunt Felix - adauga tanarul, uimit de aceasta primire - nepotul

dumnealui." (G. Calinescu, Enigma Otiliei)

(Aici avem tipul narativ auctorial, in care predomina punctul de vedere

al autorului omnniscient; el descrie personajele, el prezinta evenimentele).

"Un camarad e sigur ca luptam cu źdivizia de la Sighisoara╗. O

intarziere intinsa, si pe urma alte suieraturi. Ne prabusim o data cu ele.

Nervii plesnesc, pamantul si cerul se despica, sufletul a iesit din trup ca sa

revina imediat ca sa vedem ca am scapat. Nu indraznim totusi sa dezlipim

obrazul de pamant.

La inceput caut cu cei cativa oameni care se tin dupa mine cu ochii

scosi din orbite, albi de groaza, vreun adapost cat de mic."

(Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi)

(Textul ilustreaza tipul narativ actorial, in care personajul este

povestitor si totodata actor, actioneaza si suporta actiunile in care evolueaza)

. Ce este tema? (Unitatea de sens a unei alcatuiri lexicale)

. Ce este motivul? (Temele cele mai mici, indivizibile, care, intr-o

ordine logica si cauzala, constituie schema, compozitia unei povestiri).

Bibliografie

1. Analiza si interpretare. Orientari in critica literara contemporana,

Bucuresti, 1972, pag. 25-83.

2. Pierre Fontanier. Figurile limbajului, Bucuresti, 1977, pag. 78-84.

3. Ion Heliade Radulescu. Critica literara, Bucuresti, 1979. Articole:

Despre versificatie; Despre metru; Versificatie: Despre stil.

4. V.M.Yirmunski. Introducere in metrica. In: Ce este literatura? Scoala

formala rusa, Bucuresti, 1983, pag. 298-311.

5. Jaap Lintvelt. Punctul de vedere, Bucuresti, 1994, pag. 5-43.

6. Tzvetan Todorov. Teorii ale simbolului, Bucuresti, 1983, pag. 215-310.

7. Vladimir Strinu. Versificatia moderna, Bucuresti, 1966, pag. 167-199.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


PETRE STOICA -repere in abordarea operei
MIHAI EMINECU - FAT -FRUMOS DIN LACRIMA
Noapte de mai, de Alfred de Musset
Alexander Pope in literatura romana (1688 - 1744), Alexander Pope / V. Hugo / Voltaire / Cronicarii romani
RETORICA & ARGUMENTARE - Manipularea in comunism
"FORMA' SI "SUBSTANTA' IN DOCTRINA LUI HJELMSLEV
Aurel Pantea - dezmarginire (pr)in negru
FONETICA SI FONOLOGIA IN CONCEPTIA LUI TRUBETZKOY
Alegeti un roman subiectiv dintre cele studiate si aratati care sunt particularitatile textului care justifica apartenenta acestuia la specia romanulu
Scrie un eseu despre constructia subiectului intr-o comedie studiata pornind de la.(Adrian Marino)