Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» SEMNIFICATIA CULTURALA A DISPUTEI PRIVIND FORMA SI FONDUL


SEMNIFICATIA CULTURALA A DISPUTEI PRIVIND FORMA SI FONDUL




SEMNIFICATIA CULTURALA A DISPUTEI PRIVIND FORMA SI FONDUL

Abstract

In 1826, the boyar Dinicu Golescu, after his voyage through Europe, was discovering the forms of Occidental culture and civilization, becoming thus one of the first militants for their independence on the soil of a civilization much delayed in primitivism. The next generations accelerated the synchronization, innovating all the domains of social life, in such a manner that even the adepts of changes have been marked by the radicalism of the transformations. Thus, the rise of a critical direction in the Romanian  culture was not fortuitous. Titu Maiorescu, through his theory of the forms without fund, represented the moment of lucidity, of philosophical reflection concerning the borrowing of forms stranger to national soul. He will anticipate the phaenomenon of pseudo-morphosis, discussed even in the XX-th century by Oswald Spengler.

Key words: culture, civilization, form without fund, tradition




           


Framantarile boierului Dinicu Golescu nu s-au risipit in neant. Tot ceea ce a cules in ancheta sa prin tarile apusului va deveni in scurt timp un program de renastere nationala ale carui actiuni imediate ambitionau culturalizarea grabnica a intregului corp social. Pana in 1848, Ion Heliade-Radulescu este initiatorul unor grandioase proiecte in jurul carora isi incep cariera tinerii din generatia pasoptista. Multe din prevederile programatice ale Societatii literare - crearea de scoli primare satesti, editarea unor ziare in limba romana, traduceri din literatura universala, infiintarea unui teatru national - vor fi puse efectiv in practica. Inspirat de filozofia iluminista si de ideile Scolii ardelene, Ion Heliade-Radulescu devine cel mai insemnat ctitor in cultura romaneasca. Generatia pasoptista, formata la Paris si educata in spiritul ideilor revolutiei franceze, va introduce formele civilizatiei europene intr-un ritm alert, cu intentia de a depasi grabnic toate ramanerile in urma. Proclamatiile revolutiei din 1848, dar mai ales reformele radicale ce au urmat Unirii, pareau sa afecteze profund sentimentul national. Generatia varstnica nu doar ca nu putea sa se adapteze noilor prefaceri, dar nici macar nu intelegea ratiunea imitarii felului de viata apusean. Aceasta generatie era in posesia unui presentiment, potrivit caruia mimarea apusului nu ascunde altceva decat un spirit de fronda. Dar, dincolo de un posibil conflict dintre generatii, chestiunea introducerii formelor de viata ca o necesitate iminenta se loveste de avertismentul unui spirit conservator, care sesizeaza consecintele imediate ale aplicarii acestor forme: mutilarea fondului autohton.

Nostalgia pitoreasca a fondului

            Acest spirit conservator este manifest chiar in randurile tineretului pasoptist. Il putem lua ca exemplu pe Alecu Russo (1819-1859). In Studie moldovana compara cu ironie faptul ca istoria Moldovei de la primul descalecat pana in secolul al XIX-lea n-a cunoscut atatea prefaceri precum cele din 1835 si pana in 1851, incat autorului ii este teama ca la judecata de apoi "nu ne vom puté intalege cu stramosii nostri, nici in limba, nici in idee - Moldova s-a schimbat in 16 ani din talpa pana in varf: limba, haine, obiceiuri, pana si numele."[1] Care sunt urmarile transformarilor pe care noua generatie le-a savarsit? Incercand sa realizeze acest bilant, Russo arata in 1851 ca aceasta generatie s-a nascut in Moldova, dar a crescut in strainatate (nu-si exprima oare Dinicu Golescu regretul, in 1825, ca isi duce fiii la invatatura la o varsta prea inaintata?), ca are cap nemtesc sau frantuzesc, dar inima moldava: nu va veni oare vremea, se intreaba profetic autorul, cand tinerii de la 1835, bonjuristii suri de astazi, vor fi numiti "barbari" si vor fi judecati nu dupa ceea ce au facut, ci dupa faptele pe care ar fi trebuit sa le faca? Intrebarea este profetica, deoarece ea anunta necesitatea prezentei unei "giudecati" in societatea romaneasca si care, inevitabila fiind, se va naste abia odata cu Junimea.

Ce anume observa pasoptistul nostru ca trebuie condamnat in acesti 16 ani de prefacere? In primul rand instrainarea care s-a produs intre popor si patura suprapusa. In vremea patriarhala obiceiul, stilul de viata cuprindea ca o mantie toate clasele sociale: "Credinta, vorba, era una la boieri si la plugari; acea legatura s-a intrerupt, o prapastie adanca desparte boieriu de astazi de popor; acé prapastie sa cheama stiinta; pe cat boierul creste in idei si invataturi, pe atata poporul ramane in urma. Pe vremea trecuta, boieriul vorbea, traiè cu taranul precum ar fi vorbit cu alt boier, se intalegea amandoi in limba si in idei, astazi intalegim poporul cu inima numai; el nu mai este alta pentru noi, decat o studie curioaza, morala sau pitoreasca. Pentru parintii nostri, studia pitoreasca nu era pe lume." (p. 38-39) Aceasta instrainare este sesizata in intreaga productie literara a epocii, o literatura "pedanta in silogism, pedanta in condei, pedanta in idei". Cel ce avea sa descopere la Soveja "cea mai frumoasa epopee pastoreasca din lume", Miorita, indica drept izvor de inspiratie contemporanilor mitologia romana, la fel de profunda ca si cea latina sau greaca.

Un alt gen de instrainare, care a insemnat o ruptura fata de trecut, dar si in sanul generatiilor, hilar de data aceasta pentru noi, cei care suntem produsul unei industrii textile si nu al unei manufacturi casnice, se refera la introducerea brusca a modei europene: haina face omul; civilizatia de azi e fapta logica a parasirii hainelor vechi: "ideea noua a navalit in tara o data cu pantalonii, si mai strasnici decat navalirile tataresti". Ideea noua care ii displace acestui fiu de boier se refera la egalitatea pe care noul port o introduce intre oameni. Constatarea resemnata si descrierea actului revolutionar pe care ei, bonjuristii, l-au introdus-o in tara sunt de-a dreptul antologice, demne  ca sursa de inspiratie pentru viitorul Caragiale: "Ivirea pantalonului in Printipate, ca tot lucrul menit de a preface societatile, fu intaia rusinoasa, rasa, hulita si bagiocorita. Cel intai roman care s-a schimbat hainele pe un frac si o palarie a fost multa vreme pentru curtile boieresti din Iasi si din Bucuresti un soi de caraghios, sau, dupa limba noua, un bufon,: vatavii de prin ograzi radea, randasii si tiganii s-ar fi rusinat sa-si ie caciula inaintea unui frac, iar boierii, netezandu-si barbile mari si tufoase dupa rang si cin striga: - Mai neamtule! cu un haz nespus././ Precum primavara rupe gheata, umfla paraile si porneste puhoaiele, asa schimbarea costiumului fu samnul pornirei duhului de desteptare. Ideea si progresul au iesit din coada fracului si din buzunarul jeletcii; repegiunea revolutiei fu mareata, furioasa, darmand in dreapta si-n stanga bunul si raul, clatinand toate obiceiurile si toate credintile oamenilor vechi; salvarii incurcau slobozenia miscarei././ Straiul oriental, moale larg, se pleca la tot soiul de indoiala.straiul de astazi, prins in curale, supiele, gatul dezgrumat de lagaturi, impiedica indoiturile de sale si de cap; de voie, de nevoie, oamenii sunt siliti a nu se pleca pe cat poate ar vra. intre doi oameni cu fraci, cu pantaloni si palarie, pas de cunoaste care ii de vita, care ii om nou; educatia si pantalonul au astupat santurile ce desparta clasele boieresti. In vremea de mai inainte, haina era ravasul de drum a omului, care-ti spunea de departe masura inchinaciunei, sau te silè sa dai dreapta sau stanga pe drumuri. Dupa barba rasa de tot, mai mult sau mai putin ratunzita, sau dupa soiul caciulei stie cu cine ai a face; cu cat caciula era mai mare, cu atata omul era mai insemnat." (pp.41-43) Spre consolarea viitorilor junimisti, care in mod cert isi afla radacina in spiritul trainiciei moldave, trebuie sa observam ca boierimea noastra nu a cunoscut umilinta unui autocrat, precum Petru cel Mare, care inaintea inventarii iluminismului a ras din hatar barbile boierilor si i-a imbracat silit in haine nemtesti. Boierii nostri, avandu-i in vedere pe bonjuristi, vor trece de buna voie la fapta.

Al treilea gen de instrainare, singurul pertinent si demn de luat in seama chiar pentru zilele noastre, priveste ospitalitatea innascuta a firii romanului si de a carei existenta, dupa numai 16 ani de prefaceri, Alecu Russo se vede impricinat a se indoi: "fracul ne-a desteptat mintea, dar ne-a strans inimile, ca si piepturile; veselia noastra ii pacatoasa, rasul nostru ii giumatate de ras; fudulia parinteasca era mareata, pompoasa si boiereasca, a noastra ii otarata /./ noi suntem raci si cat s-ar puté mai straini unii de altii." (p. 44)

Concluzia dureroasa si nostalgica a unui luptator pasoptist este ca, nefacand ceea ce trebuia sa faca, tara seamana cu o colonie englezeasca, in care s-a produs un amestec de limbi, obiceiuri, traditii, iar in calea relatiilor personale mediate spontan de cuvant s-a introdus calculul meschin al profitului. Noi nu putem decat sa masuram faptul ca in intervalul celor doua "lamentari" cu privire la "caciulire" (cea a golescului si a exilatului din Soveja) s-a produs o miscare seismica ce inevitabil face parte  dintr-o structura tectonica pe care acesti intelectuali nu o aveau in vedere decat in forma contemplarii, adica a unei viziuni pitoresti.

Teoria formei si fondului

Ii revine lui Titu Liviu Maiorescu (1840-1917) meritul de a teoretiza problema raportului dintre forma si fond, anume o chestiune observata de mai multi martori ai timpului in legatura cu pierderea unor traditii si aparitia unui stil de viata cu totul nou, europenizat. Dar, spre deosebire de acesti observatori "contemplativi", Maiorescu va realiza din aceasta constatare o arma de lupta in afirmarea "adevarului" sau cu privire la procesul de formare a civilizatiei si culturii romane moderne.

Despre activitatea de teoretician si polemist a lui Maiorescu exista o vasta literatura, ceea ce ne scuteste de a intra in detaliile biografice sau ideologice ale criticului junimist. Interesul asupra acestui autor porneste de la valorificarea tezei formelor fara fond in spiritul filozofiei culturii, un aspect mai putin vizat de exegeti. Ca tema a filozofiei culturii, teza lui Maiorescu se refera la ceea ce in secolul al XX-lea Oswald Spengler va numi fenomen de pseudomorfoza: captarea unui suflet primitiv in formele straine ale unei culturi avansate. Avem, oare, un caz de pseudomorfoza in cultura romana dupa momentul pasoptist ? Si, intr-adevar, surprinde oare Maiorescu un astfel de fenomen ?





Intr-un studiu provocator, Alexandru Dobrescu il dezvaluie cu totul neasteptat pe omul "comun" Maiorescu, ceea ce ne poate edifica mult in privinta teoriei formelor fara fond: "Si-a compus o masca intr-atat de fara cusur, incat a fost luata drept carne vie. N-a lasat nimic la voia intamplarii, nici un amanunt in stare sa-l deconspire. Si-a adaptat gesturile, vorbele, ritmul existentei la ea. A fost, in ochii celorlalti, numai ceea ce a dorit el sa fie. Dar cu ce pret! Intreaga adolescenta si-a sacrificat-o pentru atingerea scopului. Si-a intocmit un program de austeritate, veghind la neabatuta lui respectare. A acceptat o sumedenie de privatiuni, si-a controlat si corectat reactiile, si-a selectat limbajul si si-a disciplinat ritmul vorbirii. A invatat sa se ascunda in sine si sa se arate lumii comme il faut, adica manierat, curtenitor, protocolar. S-a deprins a mima raceala si indiferenta, preocupari inalte si dezinteres pentru cele perisabile atunci cand nu era sigur. Si-a chinuit trupul si firea pana au incaput in tiparele prestabilite (s. n.). Ardeleanul coleric s-a adapostit in armura englezului flegmatic."[2] Aprecierile lui A. Dobrescu se bazeaza Insemnarile zilnice, jurnalul pe care Maiorescu il incepe la varsta de 15 ani, pe cand se afla la studii in Viena. Sugestia exegetului e plina de miez: avem in Maiorescu un autor care isi modifica fondul potrivit unei forme voit adoptate. Acest fond sufera schimbarile radicale - in perioada studiilor la Viena, Berlin si intermitent la Paris (1851-1861) - sub presiunea formelor izvorate din orientarile filozofice germane si britanice, din mentalitatea germana al carui aer tanarul Maiorescu il respira, incat putem vorbi de o asa-zisa pseudomorfoza chiar la nivelul persoanei. Masca este forma straina care "s-a infipt ca un dinte" in trupul si in firea eruditului student.

De altfel cum se poate ca, in ceea ce el va reprosa junimii studioase, sa nu fie adevarat si despre sine? " Cufundata pana la inceputul secolului XIX in barbaria orientala, societatea romana, pe la 1820, incepu a se trezi din letargia ei, apucata poate de-abia atunci de miscarea contagioasa prin care ideile Revolutiunii franceze au strabatut pana in extremitatile geografice ale Europei. Atrasa de lumina, junimea noastra intreprinse acea emigrare extraordinara spre fantanele stiintei din Franta si Germania, care pana astazi a mers tot crescand si care a dat mai ales Romaniei libere o parte din lustrul societatilor straine. Din nenorocire, numai lustrul dinafara! Caci nepregatiti precum erau si sunt tinerii nostri, uimiti de fenomenele marete ale culturei moderne, ei se patrunsera numai de efecte, dar nu patrunsera pana la cauze, vazura numai formele de deasupra ale civilizatiunii, dar nu intrevazura fundamentele istorice mai adanci, care au produs cu necesitate acele forme si fara a caror preexistenta ele nici nu ar fi putut exista. Si astfel, marginiti intr-o superficialitate fatala, cu mintea si cu inima aprinse de un foc prea usor, tinerii romani se intorceau si se intorc in patria lor cu hotararea de a imita si a reproduce aparentele culturei apusene, cu increderea ca in modul cel mai grabit vor si realiza indata literatura, stiinta, arta frumoasa si, mai intai de toate, libertatea, intr-un stat modern."[3]

Ce putem retine din aceasta judecata severa scrisa la varsta de 28 de ani despre tinerii romani? Ca fondul lor apartine barbariei orientale? Ca nepregatiti cum erau s-au lasat orbiti de luminile apusului? Ca nu au reusit sa patrunda pana la cauzele culturii moderne? Ca n-au vazut legatura dintre fundamentele istorice adanci si formele vizibile ale civilizatiei apusene? Ca incapabili fiind sa intrevada astfel de legaturi reproduc fara responsabilitate aparentele culturii occidentale? Daca este asa, atunci prin ce miracol singurul roman, elevul Maiorescu, reuseste sa se elibereze din barbaria orientala si sa dobandeasca privirea limpede, apta sa patrunda cauzele si fundamentele adanci ale culturii europene? Si care ar fi magnificul adevar pe care cel proaspat intors in tara il proclama zgomotos, impreuna cu alti juni intelectuali, in fata creatorilor de forme moderne de viata? Ca toate aceste forme straine nu corespund fondului si, ca atare, trebuie starpite:

"Inainte de a avea partid politic, care sa simta trebuinta unui organ, si public iubitor de stiinta, care sa aiba nevoie de lectura, noi am fundat jurnale politice si reviste literare si am falsificat si dispretuit jurnalistica. Inainte de a avea invatatori satesti, am facut scoli prin sate, si inainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii si universitati si am falsificat instructiunea publica. Inainte de a avea o cultura crescuta peste marginile scoalelor, am facut atenee romane si asociatiuni de cultura si am depretiat spiritul de societati literare. Inainte de a avea o umbra macar de activitate stiintifica originala, am facut Societatea academica romana, cu sectiunea filologica, cu sectiunea istorico-archeologica si cu sectiunea stiintelor naturale, si am falsificat ideea academiei. Inainte de a avea artisti trebuinciosi, am facut conservatorul de muzica, inainte de a avea un singur pictor de valoare, am facut scoala de belearte; inainte de a avea o singura piesa dramatica de merit, am fundat teatrul national - si am depretiat si falsificat toate aceste forme de cultura. In aparenta, dupa statistica formelor dinafara, romanii posed astazi aproape intreaga civilizare occidentala. Avem politica si stiinta, avem jurnale si academii, avem scoli si literatura, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constitutiune. Dar in realitate toate acestea sunt productiuni moarte, pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar, si astfel cultura claselor mai inalte ale romanilor este nula si fara valoare, si abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi in zi mai adanc."[4]

Directia critica inaugurata de Maiorescu nu a avut decat o singura urmare pozitiva in plan cultural: a desteptat in randul elitei creatoare si a publicului receptor responsabilitatea si luciditatea afirmarii si judecarii gestului estetic, creator. Suntem la o jumatate de secol de cand naivul boier Golescu ramanea inlemnit prin odaile din muzeele occidentale. Cu Maiorescu faptul nu se mai poate repeta. De exemplu, junimistii, incercand sa elaboreze o antologie a poeziei romane de pana la 1865 in scop didactic, ajung sa descopere consternati ca proiectatul volum nu se poate realiza tocmai din lipsa unei productii autentice. Numarul mic de poezii retinute (30) din Donici, Alecsandri, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, C. A. Rosseti, Niculeanu si Creteanu, asa cum reiese din procesele verbale ale Junimii,[5] i-a alarmat pe tinerii critici, punandu-i in situatia de a intreba "ce este poezia". La aceasta va raspunde Maiorescu prin studiul O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867. Alte provocari ale timpului - inlocuirea caracterelor chirilice cu alfabetul latin (noi, astazi, scriem potrivit normelor lui Maiorescu), respingerea latinismului si etimologismului ardelenilor, a teorie juridice promovate de scoala lui Barnutiu - il propulseaza pe critic in cercul unor dezbateri unde, de fiecare data, el iese biruitor prin adevarul afirmat.

Criticile lui Maiorescu scot la iveala, inainte de un asa-zis conflict dintre forma si fond, in primul rand un conflict dintre doua forme de cultura ce se infiltrau cu repeziciune pe solul valah ravasit de obiceiurile levantine si secatuit de traditia "pura" a intemeietorilor. Regimul fanariot a produs o ruptura in aceasta traditie, ceea ce duce la complicarea intelegerii chestiunii fondului si, mai ales, la idealizarea "poporului de jos", garantul "continuitatii". Pe de alta parte, peste "ruptura istorica", ce poate fi privita ca un accident al geopoliticii, survine un gen - inevitabil - de ruptura care agreseaza fondul si care urmeaza fatalitatii progresului universal al istoriei: predominarea unui nou mod de viata, odata cu dezvoltarea capitalismului, cel citadin. In cazul acesta, imprumuturile vizeaza forme pentru acest nou fond urban de existenta, totalmente diferit de fondul patriarhal (in care, potrivit lui Russo, "credinta, vorba, era una la boieri si la plugari"). Complicatia este cu atat mai mare, cu cat "imprumuturile" de forme (care ar fi trebuit sa conduca la sincronizarea cu tendinta universala a mersului istoriei) pentru noul fond de viata parvin pe cai diverse: aerul respirat de tinerii studiosi in capitalele apusului, ideologia "ambulanta" a Scolii Ardelene, antreprenorii straini ce se instaleaza in mediul urban, reformele politice inaugurate de Regulamentele Organice sau de Conventia de la Paris, reformele lui Al. I. Cuza etc. Or, tocmai varietatea cailor prin care "formele de imprumut" se incetateneau in statul roman modern explica multitudinea conflictelor din epoca, ca sa zicem asa, de la abdicarea printului Cuza si polarizarea vietii politice, la aparitia xenofobiilor, a unui nationalism eminescian, iar teoria formelor fara fond, in tumultul conflictelor, nu capata alt sens decat a fi nobila incununare a selectiei formei ideale pentru un fond aflat in preajma zamislirii. Confuzia este foarte mare doar in ceea ce priveste intelegerea fondului si nicidecum a formei. Nici Maiorescu, nici alti doctrinari ai Junimii nu au precizat in ce anume consta chestiunea fondului. Este edificator in acest sens articolul lui Th. Rosseti publicat in Convorbiri literare, "Despre directiunea progresului nostru" (1874). Urmatorul pasaj, prin referinta la fond, este edificator in ceea ce priveste caracterul acestuia de a fi o notiune vida: " In dorul nemarginit si nesocotit de a ne insusi formele civilizatiei inaintate, de a introduce in viata noastra publica institutiile popoarelor celor mai culte ni s-a rupt cu o mana scrijela toate traditiile vechi, tot sirul dezvoltarii istorice. In loc de a desvolta in sens modern datinile si institutiile stramosesti, in loc de a cauta si gasi formele sub care ideea moderna a statului s-ar fi putut introduce in constiinta poporului, noi am gasit mai lesne de a implanta «en bloc» si fara cea mai mica cugetare critica, formele prelucrate de alte ginti, care oricat de perfecte ar putea fi, nu corespund nici trebuintelor, nici trecutului, nici simtamintelor intime ale poporului nostru".[6]




La nici un junimist nu descoperim definit in mod concret conceptul de fond prin elementele sale care transpar atat de limpede in tot ce am subliniat in citatul de mai sus. Miza teoretica a Junimii este polemica, exersarea spiritului critic. Cand reprezentantii Scolii ardelene valorifica traditia latina - sub aspectul limbii sau al dreptului roman - Maiorescu desfiinteaza aceasta traditie si pe buna dreptate, caci ea ar avea consecinte absurde, ar anula 17 secole de istorie, ar anula crestinismul, guvernarea constitutionala, dreptul la cetatenie, spiritul viu al limbii etc. Insa la ce anume se rezuma traditiile vechi, datinile si institutiile stramosesti, constiinta poporului, simtamintelor intime ale poporului nostru nu vom afla niciodata in mod direct, teoretic, ci - gratie unei intamplari aproape miraculoase - doar indirect, prin creatia artistica a unor mari personalitati din cercul junimii: Eminescu, Slavici, Creanga, I.L. Caragiale.

Daca nu descopera fondul traditional, directia critica nu este constienta nici de realitatea noului fond, dar devine constienta de faptul ca "forma fara fond" este, in primul rand, o competitie intre romantismul paseist si iluminismul revolutionar, intre conservatorismul restauratiei si liberalismul reformator. Prin junimisti se produce conflictul dintre influenta franceza in cultura romana si cea germana. Acest aspect este foarte bine surprins de Eugen Lovinescu in studiul sau despre Maiorescu: "Intamplarea a facut ca in aceasta a doua jumatate a veacului al XIX-lea sa se stranga in vechea capitala a Moldovei tinerii formati la cultura germana, P Carp, T. Maiorescu, T. Rosetti, M. Eminescu, fratii Negruzzi etc., unii si din impulsiunea temperamentului reactiv moldovenesc, care sa se inmanuncheze intr-o actiune comuna culturala si politica impotriva cadentei luate de desvoltarea statului nostru prin sugestia liberalismului muntean de influenta revolutionara franceza a fratilor Bratianu, C. A. Rosetti, fratilor Golesti, Ion Ghica etc. Redusa schematic, in lupta fortelor adverse, din care iese progresul social, s-au infruntat doua temperamente si doua culturi: temperamentul activ muntean desvoltat sub impulsiunea ideilor revolutiei franceze si temperamentul reactiv moldovean desvoltat sub impulsiunea mediului de formatie german, organicist si evolutionist. Se poate spune ca prin Munteni si Moldoveni s-au luptat cultura franceza si germana, rationalismul revolutionar francez cu evolutionismul anglo-german. Criticismul junimist /./ e opera colectiva a unei intregi generatii de reactiune ce urma generatiei revolutionare de la 1848 si avea sa se opuna dela 1866 inainte cadentei tot revolutionare, pe care o lua procesul de consolidare a statului."[7] Acelasi autor observa ca in Moldova existenta a doua clase - taranii si patura boierimii - a fost potrivnica liberalismului, dar favorabila spiritului critic. Temperamentul moldovenesc, contemplativ, traditionalist, inactiv, a dat roade in planul vietii artistice, dar nu si in cel al vietii sociale, unde a criticat si a refuzat influentele straine de fondul sau, dar actuale sub aspectul cerintelor epocii.

*

Ceea ce poate fi inregistrat sub aspectul filozofiei culturii in chestiunea teoriei formelor fara fond este faptul ca in dezbatere nu a intrat nicidecum natura fondului, ci doar aceea a formei ideale, singura susceptibila, in perfectiunea ei, sa inlature formele mai putin "competitive", intre care exista o concurenta acerba, chiar daca in spatele acestei concurente se aflau interese foarte diverse: de la cele reprezentand fie un mediu rural, fie un mediu urban, fie un punct de vedere autohton sau unul alogen, fie chiar doua tipuri temperamentale diferite ori influente culturale divergente. Oricum ar fi evoluat polemicile, in spatele lor se afla observatia de bun simt a boierului Dinicu Golescu, ce merita reprodusa inca o data: "Binele l-au invatat oamenii intai unii de la altii, neamurile, mai pre urma, unul de la altul, precum vedem in istorii, ca elinii, prin calatorii la Eghipet, au tras de acolo luminaririle stiintelor, multe din mestesuguri, si romanilor, stramosilor nostri, inmultite le-au comunicat. Iar acestia in toata Evropa cea luminata le-au revarsat, si aceasta, din zi in zi sporindu-le, insutit roditoare le-au facut. Si is fericeste noroadele prin comunicatia binelui adunat din calatoriile ce fac neamurile, unile prin tarile altora, si publicarisindu-le prin carti". Fata de aceasta remarca, trebuie sa suspendam conceptia spengleriana despre pseudomorfoza. Suspendarea implica insa o intrebare majora, careia nu i s-a oferit inca o solutie acceptabila in nici un studiu de filozofie a culturii: in corelatia dintre forma si fond, carui factor ii apartine rolul determinant?

Solutiile sunt "inacceptabile" deoarece odata descoperit fondul el va fi inzestrat in constiinta teoreticienilor cu insusiri demiurgice, forma (stilul) devenind reflexul palid al acestei demiurgii. In cazul lui Maiorescu forma este creatoare. Dar nu orisice forma, ci aceea la al carei "adevar" doar el a reusit sa parvina si, apoi, sa il comunice grupului sau de initiati. Din aceasta perspectiva nici vorba ca Junimea sa fie suspectata de conservatorism. Dinamismul "formei" maioresciene, si in acelasi timp adevarul sau, rezida in relativismul si "neadevarul" celorlalte forme concurente: acesta este semnificatia ideii formei fara fond.

Rolul pozitiv al lui Maiorescu este ca, prin criticile sale, a ridicat, pe de o parte, valul mistificator ce invaluia diversele forme de imprumut ale civilizatiei apusene, ca urmare a mediocritatii, a coruptiei, a lipsei de profunzime a imitatorilor, iar pe de alta parte ca a imprimat timp de mai multe generatii aceasta directie critica in cultura romana. Fara el filozofia culturii romanesti nu s-ar fi impregnat de credinta atat de profunda in  privinta deosebirii dintre fenomenul de cultura si civilizatie.

O singura problema mai trebuie lamurita: cum a fost posibil ca un fiu de ardeleni, nascut la Craiova, cu studii in mediul german, sa coincida in ideologie cu spiritul traditionalist al moldovenilor?

Cu aceasta intrebare incercam, poate, sa intelegem de ce Maiorescu n-a creat un sistem filosofic speculativ.

            Trebuie sa observam ca nu a existat exeget al operei maioresciene care sa nu fie surprins de faptul ca din aceasta opera lipseste "fondul", adica sistemul sau speculatia filosofica. E suficienta o singura citare in acest sens: "Pe plan filosofic nu se poate vorbi de o opera in strictul sens al cuvantului, de un sistem filosofic, dar a avut anumite contributii in gandirea filosofica si cu deosebire in invatamantul filosofic././ Maiorescu nu a lasat culturii romanesti o conceptie filosofica asa cum se anunta aceasta in scrierile din tinerete. /./ Rolul sau in filosofia romaneasca a fost mai mult de natura didactica, timp de aproape o jumatate de secol intretinand, prin cursurile, conferintele publice si scrierile sale, interesul pentru filosofie"[8]

            Abtinerea lui Maiorescu de la orice activitate filosofica este explicata de discipolul sau, Ion Petrovici, prin lipsa unui mediu prielnic. Comentand aceasta apologie, Lovinescu arata: "Disproportia de nivel cultural dintre tarile, in care se formase, si tara noastra pe la 1861, era atat de mare, incat nu-i mai ramasese tanarului herbartian decat sa se adapteze conditiilor vietii noastre spirituale si cu temperamentul lui mai mult pragmatic decat speculativ sa se devoteze ridicarii nivelului cultural prin «prelectiuni» populare si simple traduceri din Schopenhauer sau vulgarizari, implinindu-si adevarata lui misiune de educator si indrumator."[9]

            Deci, trebuie sa retinem, pentru o posibila reevaluare, justificari precum: lipsa unui mediu prielnic; disproportia de nivel cultural; temperament mai mult pragmatic decat speculativ; rol mesianic intr-un moment al crizei de crestere a culturii nationale.

            Lipsa unui mediu prielnic nu poate explica abtinerea de la creatia filosofica (fapt infirmat de exercitiul filosofic al lui Conta). Dar ce inseamna mediul pentru un efort de creatie? Conditii prielnice sub aspect economic? O rasa superior inzestrata? Mijloace materiale de difuziune a faptului cultural? O atmosfera in care traditia in impletire cu educatia organizata devin stimul pentru elanul creator? Un public receptiv si pregatit sa asimileze mesajul tau spiritual? Daca toate acestea inseamna mediul creatiei culturale, inseamna ele, in parte sau luate laolalta, si factori de prim rang in provocarea creatiei? Orice analiza profunda a conditiilor de mediu pentru a doua jumatate a secolului al XIX-lea implica un raspuns negativ. Maiorescienii ar putea invoca lipsa unui public receptiv fata de o conceptie speculativa, dar aceasta nu poate impiedica speculatia - publicul il putea constitui lumea academica europeana, sau generatia pe care Maiorescu a stiut sa o formeze si sa o indrume in chip stralucitor. Totusi, in acest context apare nefireasca "revolta" lui Maiorescu fata de formele materiale si spirituale care constituie mediul culturii, acele asa-zise "stafii fara trup", "pretentii fara fundament" etc.



            Ceea ce tine de o carenta a mediului, in cazul Maiorescu, este lipsa fondului traditional, a acelui jeratic asupra caruia un suflu al inspiratiei si al imaginatiei ar fi trezit nebanuite vapai etnice ale filosofiei. Aici putem intelege drama acestui autor, format din pruncie in mediul culturii germane si care nu s-a putut adapta realitatilor romanesti. Analiza lui Al. Dobrescu  e relevanta in acest sens.

Cum a coincis, totusi, Maiorescu in ideologie cu spiritul traditionalist al moldovenilor? Intrebarea este fundamentala pentru intelegerea "starii de criza a cresterii culturale" din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si priveste problema fondului sau a duhului etnic, ca imprimerie ce valorizeaza sensibilitatea specifica a unei natiuni. Traditionalismul moldovenesc (in cazul in care avem in vedere fenomenul Junimea, deoarece lui Maiorescu nu-i scapa nici specificul Ardealului, prin Slavici, de exemplu) incarna factorul de mediu potrivit culturii romane, spre deosebire de mediul citadin al Munteniei, populat cu intreprinzatori si comercianti alogeni, lipsiti de orice traditie, in afara de cea a castigului financiar, nociva pentru experienta culturii. Generozitatea Munteniei, a partidei liberale, s-a manifestat, totusi, in planul infiintarii si al dezvoltarii institutiilor culturale, a acelor forme fara fond. Instinctiv, Maiorescu se indreapta spre veritabilul fond al culturii nationale, fara ca el sa-l posede realmente. Aceasta scadere a dus la neimplinirea in plan filosofic, ramanerea la singurul adevar afirmat: totul e forma fara fond, aflarea satisfactiei in exercitiul logic al formelor pure (asa putem intelege preocuparile sale constante de logica).

Disproportia de nivel cultural n-a constituit pentru Maiorescu decat conditia ideala de afirmare, intrucat temperamentul sau era mai mult pragmatic decat speculativ si astfel aceasta personalitate a Romaniei moderne si-a putut asuma cu responsabilitate si cu rezultate incontestabile un rol mesianic intr-un moment al crizei de crestere a culturii nationale.

Bibliografie:

Alexandru Dobrescu, Introducere in opera lui Titu Maiorescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1988;

E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste, Casa scoalelor, 1943;

E. Lovinescu, T. Maiorescu, vol I-II, Editura pentru literatura si arta, Bucuresti, 1940;

Titu Maiorescu, Din critice, Editura Eminescu, Bucuresti, 1978;

Z. Ornea, Junimea si junimismul, 2 vol. Editura Minerva, Bucuresti, 1998;

O. Spengler, Declinul Occidentului, vol. I-II, Ed. Beladi, Craiova, 1996;

Teoria formelor fara fond, 1, Editura Porto-Franco, Galati, 1996;

I. E. Toroutiu, Studii si documente literare, IV, Institutul de arte grafice "Bucovina", Bucuresti, 193




[1] Alecu Russo, Studie moldovana in vol Teoria formelor fara fond, 1, Editura Porto-Franco, Galati, 1996, p. 36

[2] Alexandru Dobrescu, Introducere in opera lui Titu Maiorescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1988, p. 60-61;

[3] Titu Maiorescu, "In contra directiei de astazi in cultura romana", in vol. Din critice, Editura Eminescu, Bucuresti, 1978, p.125;

[4] Titu Maiorescu, "In contra directiei de astazi in cultura romana", in vol. Din critice, Editura Eminescu, Bucuresti, 1978, p.128;

[5] I. E. Toroutiu, Studii si documente literare, IV, Institutul de arte grafice "Bucovina", Bucuresti ,1933, p. 431-432;

[6] in E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste, Casa scoalelor, 1943, p.132;

[7] E. Lovinescu, T. Maiorescu, vol I, Editura pentru literatura si arta, Bucuresti, 1940, p. 275-276;

[8] Victor Voicu, Filosofie romaneasca, Editura Dominus, Galati, 1999, pg 54; 56;

[9] E. Lovinescu, T. Maiorescu, vol II, Editura pentru literatura si arta, Bucuresti, 1940, p. 394.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


TEORIA LITERATURII
Harta scriitorilor romani
Ilustreaza conceptul operational "arta poetica", prin referire la o creatie lirica studiata, apartinand unui autor canonic
MIC DICTIONAR DE TERMENI LITERARI
Prezinta particularitatile de limbaj si de expresivitate (procedee artistice, elemente de versificatie) ale unui text poetic studiat, apartinand lui M
INCOERENTE SI CONTRADICTII IN ENUNTURILE DESPRE "LIMBA' SI "VORBIRE'
MODELE SUBIECT DE TIP II - PROBA SCRISA
Fantana dintre plopi - comentariu
ROMANUL SUBIECTIV "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" de Camil Petrescu (1930)
MOARA CU NOROC - Ioan Slavici (nuvela psihologica)