Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
literatura romana, referate romana, caracterizari de personaje, opere literare, istoria literaturii

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» “SCRISOAREA I' de Mihai EMINESCU - comentariu


“SCRISOAREA I' de Mihai EMINESCU - comentariu



“SCRISOAREA  I”

M. EMINESCU

            Scrisoarea sau epistola, in proza sau in versuri, este o specie literara lirica, sau epica, creata de catre reprezentanti clasicismului.

            Romanticii au preluat modelul, dar l-au supus unei transformari in conformitate cu trairea, sentimentele,aspiratiile diferite.

            Titu Maiorescu a considerat Scisoarea (I-V) eminesciana, satira construita pe antiteza: real –ideal.

            Exegetii moderni le considera meditatii grave, construite pe oximoron, opera unitara, care releva o perspectiva geniala caci eul liric eminescian este capabil de detasare, obiectivare si generalizare.

            Scrisoarea este o capodopera, creatie a maturitatii artistice, poem amplu care releva complexitatea de gandire, ideile inalte si stilul adecvat.

            Scrisoarea I este o meditatie grava din perspectiva geniului, cu privire la destinul trecator al spatiului cosmic, dar si al omului, supus geniului mortii.

            Poemul se incheie printr-un vers de valoare aforistica care sugereaza egalitatea: celest – terestru, om de geniu – om de rand in fata mortii: „Deopotriva-imaginea stapaneste raza ta si geniul mortii!”

            Supratema poemului este a timpului care pune sub semnul efemeritatii atat cosmicul cat si terestrul.

            Aceasta este antinomia (unitate alcatuita din elemente contradictorii) care explica oximoronul, figura de stil de adancime, nu de suprafata.

            Poemul dezvolta o suita de motive tipic romantice si tipic eminesciene: motivul timpului bivalent (etern si efemer), motivul lunii, motivul durerilor, al visului, care isi are originea in teoria lu Schopenhauer.

            Poemul este opera perfecta – simetric si paralel, incepe si se sfarseste cu invocarea lunii (invocatie) specific romantica, retorica (discursiva), caci sub razele lunii, se ascund si se descopera antinomiile existentiale: „tarmuri inflorite” – „miscatoarea marilor singuratate”, „frunti pline de ganduri” – „regele ce-mpanzeste cu planuri globul”, bogatul – saracul, puternicii – slabii, geniile – neghiobii, batranul dascal – tanarul ce isi bucleaza in oglinda al sau par; aceste imagini artistice se grupeaza in perechi antimonice, reluate in final pentru a sugera mesajul: „egalitatea in fata mortii, viata ca durere si ca vis”.

            Motivul visului care vine dinspre literatura Renasterii capata densitate, forta prin asimilarea motivului vietii ca durere (Schopenhauer).

            Invocarea lunii se produce intr-un decor tipic eminescian, romantic: odaie, lumanare, perdelele intr-o parte pentru a sugera deschiderea terestrului spre cosmic, ceea ce justifica urmatoarea secventa: geneza cosmica („Facerea”) si prabusirea cosmica.

            Un alt element specific decorului este ceasornicul care masoara „lunga-timpului carare”, motivul timpului bivalent (valorificare a filozofiei lui Hegel).

            Motivul lunii se deschide spre motivul inteleptului lumii – ea este reflexul constiintei batranului dascal, la nivelul careia apare antinomia: etern – efemer, celest – terestru, geniu – neghiob.

            Portretul batranului dascal este construit tot pe antinomie (oximoron) – fiinta efemera, supusa mortii si constiinta inalta care cunoaste enigmele lumii; modelul lui este Kant.

„Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,

Universul fara margini in degetul lui mic”.

            Batranul dascal – Inteleptul, Magul, Geniul, este comparabil cu Atlas si Pitagora.

„ Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar

Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar” (comparatie ampla si dubla cu intentie de mitizare).

            Secventele genezei si prabusirii cosmice sunt construite pe o gradatie ascendenta si descendenta, pe jocul de cuvinte – de sinonimie, de antimonie, de derivare, pentru a sugera inceputul si sfarsitul lumii:

„Eu prapastie? Genune? Eu noian intins de apa?”

„La inceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta”.

„Pe cand totul era lipsa de viata si vointa”.

„Caci era un intuneric ca o mare fara-o raza”.

            Aceasta este imaginea haosului originar sinonim cu „eterna pace”; imaginea este unica releva fiorul imaginar eminescian de tip genial, dar si capacitatea de a gasi cuvantul care sa exprime ideea.

            Imaginile haosului originar si ale genezei se regasesc in ”Riga veda”- epopee indica (pe care Eminescu a inceput sa o traduca) si in primul capitol al bibliei „Facerea” – Eminescu este un creator in textul tradus.

            In secventa lirica a facerii, Eminescu a valorificat teoriile europene Kant –Laplace: punctul in miscare, devenit stapanul lumii, caci marcheaza nasterea luminii din negura eterna, nasterea lumii, lunii, soarelui si stihiile (oximoron).

            Eminescu pastreaza o perspectiva crestinesca care se alatura celei mitice, pagane: „Cum di chaos face muma, iar el devine Tatal”.

            In antinomia cu imaginea cosmica, apare lumea terestra, semn al devalorizarii:

„Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici”,

Facem pe pamantul nostru musuroaie de furnici”.

            Figura de stil este litota (opusul hiperbolei, care sugereaza diminuarea).

            Eroul liric se identifica cu batranul dascal, ceea ce explica verbele la persoana I; eroul liric are o constiinta tragica, caci are viziunea intoarcerii in chaos, intuneric, in visul nefiintei: „ caci e vis al nefiintei universul cel himeric” (versul tip aforism dezvolta motivul iluziei in iluzie, al himerei in himera).

* himera = iluzie, vis, nefiinta, fantoma, inchipuire, umbra – materie.

            Secventa lirica a prabusirii cosmice, construita pe gradatie descendenta creeaza imaginea intoarcerii la eterna pace, prin inghetarea soarelui, devenit „trist si ros” (epitete morale care sugereaza devalorizarea), planetii ingheata, scapati din franele luminii; interesanta este corespondenta dintre cosmic si terestru (comparatie): „Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit”.

            Concluzia este un aforism- o personificare care concretizeaza o realitate abstracta: „Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie”.

            Trecerea spre partea a doua a poemului este reflexiva; imaginile artistice au structura aforistica, valorifica elemente ale filozofiei clasice si romantice: „Unul e in toti tot astfel precum una e in toate” – e motivul trinitatii, dar si al varietatii in unitate. Secventa se incheie cu o imagine care are in centru motivul zadarniciei zadarniciilor (vanitas vanitatum) „Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc”.

            A doua parte a poemului este imaginea mortii batranului dascal de catre insusi batranul dascal; el este capabil de obiectivare, detasare; viata sa va fi pusa intr-un discurs de catre un „mititel” care urmareste sa se slaveasca pe sine, sa se „lustruiasca”, nu sa-l slaveasca pe cel care a creat o opera in „tomuri bracuite” (hiperbola, alaturare insolita a unui neologism de un cuvant derivat).

            Batranul dascal se vede ca muritor, caracterizat prin oboseala, slabiciune, relelelegate ”de o palma de pamant” dar si in ipostaza geniala, a carui cunoastere s-a intors spre enigmele universului. Portretul sau construit pe antinomie este opus (antinomic) pedantului „cu ochi verzui”.

            Portretul pedantului care rosteste necrologul este caricatural, construit prin sarja (ingrosarea liniilor) dintr-o suita de epitete drastice, dintr-o perspectiva satirica (ironia evolueaza spre sarcasmul necrutator al satirei):

„Iar de-asupra tuturor va vorbi vre-un mititel,

Nu slavindu-te pe tine lustruindu-se pe el”

„Si te-ordin strange –n doua siruri aszandu-te la coada,

In vreo nota prizarita sub o pagina neroada”.

            De la portetul mititelului se ajunge la portretul posteritatii, caci nedreptatea este generala, universala, si tine de conditia degradanta a fiintei umane:

„. Nu lumina

ce-n lume ai revarsat-o, ci pacatele si vina

Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt

Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant”

            Structura poemului trimite direct la teoria lui Schopenhauer despre geniu si omul de rand; ii asimileaza elemente care vin dinspre filozofia greaca si germana.

            Dupa Zoe Dumitrescu Busulenga, in „Eminescu si romantismul german”, prin Eminescu s-a produs conectarea gandirii romanesti la gandirea universala, printr-o intoarcere la gandirea germana si prin ea la cea greaca.

            Poemul eminescian este realizarea unei trairi personale, dar Eminescu depaseste si se proiecteaza intr-un spatiu general si universal, prin mesaje universale, in constructii de tip aforistic.

           



Literatura


Carti
Gramatica

Romanul obiectiv postbelic - Morometii de Marin Preda
Al. Philippide, Glasuri
LOGICISM Sl ANTILOGICISM IN GRAMATICA
Balada populara – date generale
Prezinta constructia discursului narativ intr-o opera literara studiata (povestire sau basm cult), prin referire la doua dintre conceptele operational
Fantasticul si filosoficul prozei eminesciene
Influenta franceza / Jean Boutière, Viata si opera lui Ion Creanga
Imaginea satului si a taranului de la Ion Creanga la Liviu Rebreanu
Romanul modern – influente poetice, Henry James – teoretician al romanului modern (1843 – 1916)
Nichita Stanescu, Sarutul

















 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate