Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» SARMANUL DIONIS - Prezentarea și analiza nuvelei


SARMANUL DIONIS - Prezentarea și analiza nuvelei




SARMANUL DIONIS - Prezentarea și analiza nuvelei

Nuvela Sarmanul Dionis are o structura destul de complicata, din pricina preambului filosofic, liantul operei fiind format de vis, motivul lumii ca vis. Acest preambul filosofic este doar un pretext, dupa marturia lui Eminescu, pentru a susține evaziunea in timp și in spațiu a eroului, in vis sau nocturn, deoarece nuvela este, in ultima instanța, o descriere a unui vis. Prin acest preambul filosofic nuvela devine una metafizica[1]. Eminescu a incercat sa deschida, dupa marturia lui George Calinescu, „porțile grele și ruginite ale visului”[2], nuvela fiind, in fond, o nuvela onirica. Prin inserția visului in cotidian, nuvela poate fi comparata cu operele lui Hoffmann, cu cel intitulat Ulciorul de aur. Sarmanul Dionis este in posesia aceluiași puteri a visului unei realitați plate, meschine și prozaice. Ca și in nuvelele lui Hoffmann avem de a face cu „ruptura in cotidian”, in ordinea realitații, care este o caracteristica indispensabila a fantasticului. Principala idee a nuvelei este confuzia permanenta dintre vis și realitate, ceea ce Eminescu reușește sa trateze cu o genialitate splendida. Sarmanul Dionis cuprinde și teza „ezitarii cititorului”, care este, deasemena, un organ semnificativ al fantasticului. Cititorul nu este singurul, care ezita, daca intamplarile lui Dionis au avut loc aievea sau in vis, ci și eroul, care se intreaba la un moment dat ce s-a petrecu tcu el, prin intermediul povestitorului: Fusese vis visul lui cel atat de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toata realitatea omeneasca?” Astfel putem afirma liniștit, ca avem de a face cu o tripla ezitare, adica a eroului, a cititorului și a naratorului. Din punct de vedere a cititorului, pentru o explicație prin cauze naturale, fantasticul din Sarmanul Dionis este un fantastic straniu, deoarece un fantastic pur nu exista. Daca ezitarea cititorului, la urma urmei, iși gasește o rezolvare, ezitarea ținand pana ce dureaza lectura, ezitarea eroului, e de presupus ca, nu-și gasește nici una. Acesta poate fi definita, deci, o ezitare deschisa sau permanenta. Structura eroului, caracteristicile lui  sunt cele care ne indeamna la aceasta ipoteza.



Eroul, Dionis este un neansemant funcționar de arhiva, un „copist”, precum este precizat și in titlu, un „sarman”. Este un tanar de aproape 18 ani, un visator incurabil, care nu are „pe nimeni in lume, iubitor de singuratate”. Titlul nuvelei numește compasiunea autorului, ceea ce este in acelaș timp și autoironie, deoarece autorul se proiecteaza in Dionis. El are o ereditate incarcata, din cauza tatalui sau decedat intr-un ospiciu. Dionis are tendința spre alienație, deoarece oricand este predispus spre un „delir imaginativ”. Singura moștenire, care i-a ramas de la tatal lui este un portret din tinerețe al acestuia, in care eroul es regasește adeseori pe sine: „era el intreg, el, copilul din portret”. Este un fantast, un lunatec, un necontenit visator, povestitorul intrebandu-se, la un moment dat e o minune oare ca pentru el visul era o viața, și viața un vis?”. Dionis este numit de autor „metafizicul nostru”, deoarece pe acesta il preocupa idile metafizicii, idei despre relativismul timpului și spațiului. Din preambul filosofic al nuvelei Dionis este interesat de carțile vechi, de magie, alchimie și astrologie, deci crede in disciplinele oculte, ezoterice. Influența lecturilor studiate de acest gen au un rol determinant in fixarea conduinței eroului, acesta fiind oricand in stare sa substituie visul realitații. Astfel putem afirma, ca Dionis este o „victima” a lecturilor sale, autorul așezand, pe aceasta cale, o solida baza a aventurilor metafizice a eroului. 

Acțiunea incepe cu descrierea strazilor și cafenelelor, care evoca atmosfera epocii bucureștene. Este o seara ploioasa de toamna, in care Dionis se intoarce acasa, intr-o ambianța intunecoasa, in care domnește o sumbra mizerie. Aceste aspecte degradante ale materiei pentru Eminescu sunt la fel de importante in descrierea naturii inconjuratoare. Cu capul plin de ganduri, contempland portretul de pe perete al tatalui sau, in care se vede pe el insuși, și care intruchipeaza idealul viril de frumusețe demonica.  Gandurile eroului reflecta un spirit kantian asupra conceptelor de timp și spațiu: nu exista nici timp, nici spatiu, isi spuse el, ele sunt numai in sufletul nostru”. In cugetarile adanci asupra teoriei timpuli și spațiului ajunge la concluzia, conform careia lumea este rodul eului propriu, și toate fenomenele, de fapt, acesta insemnand ca omul este purtator de scanteie demiurgice, este atotputernic, fiind in stare sa caute in sine implinirea visului sau. Aceasta lectura a unei astrologii bizantine „bazata pe sistemul geocentrist”, un „manuscript de zodii”, cu constelațiuni și calcule geometrice, alcatuita dupa „mistica sistema”, scrisa cu litere grecești și latine, il indeamna pe Dionis sa creada, ca omul prin folosirea „lucrurilor mistice” are posibilitatea sa se miște in voie in timp, adica pe verticalele timpului și totodata sa se deplaseze și pe orizontalele spațiului: ”sa traiesc in vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare este absolut imposibil? Visam calatorii in Univers, dar Universul nu este oare in noi?”.

In timp ce incearca sa descifreze textul obscur, Dionis aude acordurile de pian ce patrund prin fereastra deschisa, ale vecinei de peste drum, a unui inger blond, o așa numita Ofelie. In vis, cuprins de beatitudine, o condiție ce este indispensabila in ritualul inițiatic, un glas tainic din filele carții il intreaba in timp ce ar dori sa traiasca. Dionis alege epoca lui Alexandru cel Bun, sub infațișarea calugarului Dan, un discipol al Maistrului Ruben, profesor de matematica și fizica la Academia din Socola. In acest moment se produce ruptura de realitate in nuvela.

Evaziunea din realitate are loc in trecut, visul fiind regresiv și prospectiv. Dionis este reancarnarea calugarului Dan, insa acestuia i se pare cunoscut peisajul. Calugarul are relevația de a fi trait in viitor, sub numele de Dionis, marturisind acest straniu sentiment și maestrului sau, Ruben. In acest sens este vorba de un vis in vis[3]. Maistrul Ruben explica calugarului Dan, prin teoria metempsihozei, ideile despre „arhei”: „in sir, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a caror fiinta ai pricinuit-o tu.[…] Omul are-n el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti[…] numai ca moartea il face sa uite ca a mai trait”. Prin acesta vrea sa ii explice lui Dan, ca exista o posibilitate pentru om de a se desparți de propria umbra, printr-un transfer de veșnicie intre individ și umbra sa, și a evadarii pe alta planeta.

Meșterul Ruben este cel care in acelaș timp releva importante idei filosofice ale timpului și spațiului, explicandu-i lui Dan „deosebirea dintre Dumnezeu și om”, și ca numai „Dumnezeu e vremea insași”, in timp ce omul ocupa numai un loc in vreme. Și sufletul omului este veșnic, „dar numai bucata cu bucata”. Spațiul nemarginit este „tot ca vremea, bucata cu bucata, poți fi in oriceloc dorit”. Daca omul, care este un sir nesfarsit de oameni, lasa pe unul dintre ei sa-i tina locul in timpul in care insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul si umbra sa isi pot schimba personalitatea pentru o perioada de timp, „tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da firea ei cea vecinica”. Ruben il incurajeaza pe Dionis sa cugete taina creației, determinand-ul,implicit, sa comita pacat.

Atotputernicia lui Dumnezeu o descifreaza Dionis dintr-o carte sacra, cartea lui Zoroastru, desigur cu ajutorul maistrului, care are ascuns sub infațiarea blanda și liniștita intenții demonice, un așa numit Mefisto al timpului. Se bucura de inițierea eroului, exclamand „inca un suflet nimicit cu totul”. Urmeaza treceri bruste de la realitate la vis si invers cu atata repeziciune, incat calugarul Dan isi pierde simtul obiectivitatii si se lasa prins de imaginatie. Cu ajutorul magiei carții, care ii permite lui Dan aprofundarea in aventura cunoașterii, acesta se desparte de propria umbra, din dialogul cu acesta descoperind, ca sufletul sau a mai trait candva in „pieptul lui Zorastru”(personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice). Dupa desparțirea de umbra, Dan se dedubleaza, ceea ce il indeamna sa vada limitele sale in timp și spațiu, și primește in schimbul acesteia nu eternitatea, ci conștiința eternitații.





Seria „arheului”ar putea fi, deci: Zoroastru – Ruben – Dan – Dionis. La indemnurile umbrei, Dan ajunge victimul unei calatorii cosmice impreuna cu Maria, in care dispar legile fizicii și barierele de timp și spațiu, acestea din urma capatand alet dimensiuni: ora devine veac, clipele decenii, și pamantul un pandativ pe care el il prinde in salba iubitei. Maria este fiica spatarului Tudor Mestecan, inger blond cu ochi albaștrii, o frumusețe angelica, și ea fiind supusa aceluiași act magic al separației de propria umbra. Sarutarea Mariei il umple pe Dan „de geniu și de o noua putere”, iubirea fiind singura cale spre cunoaștere. „Calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga” ceea ce se manifesta in vis, cuplul avand posibilitatea implinirii, caci „visau amandoi acelasi vis”. Sentimentul imponderabilitații, de care sunt cuprinși cei doi le ajuta sa infranga legile gravitației și sa se inalțe spre luna. Aceasta calatorie dureaza atat timp cat se saruta.

          Dan se intoarce pe pamant pentru  mai rasfoi cartea lui Zoroastru și intre timp vede zarește pamantul, care i se pare un bulgare „negru și neansemnat”, pe care se petrec tot felul de crime și rautați. Eroul mediteaza in stil schopenhauerian asupra egoismului și a „voinței oarbe de a trai”. Dupa acesta preface pamantul intr-un „margaritar” și agața de salba iubitei.  Dan capata puteri demiurgice, inființandu-și propriul cer, pe care pune doi sori și trei lune și inalța și un palat. Cadrul creat este una edenica, formata dintr-o exuberanța de culori și forme, de miresme și sunete armonice: „Insulele se inalțau cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra. Dumbravele lor intunecoase de pe maluri se zugraveau in fundul raului, cat parea ca din una și aceeași radacina un rai se inalța in lumina zorilor, altul s-adancește in fundul apei. Șiruri de cireși scutura grei omatul trandafiriu a inflorirei lor bogate, pe care vantul il plamadește in troiene; flori cantau in aer cu frunze ingreuiete de gandaci cu pietre scumpe, și murmurul lor implea lumea de un cutremur voluptos.” In acest cadru iși duc viața pardisiaca Dan și Maria. Dragostea lor este la fel de pura, ca și mediul inconjurator, fara urma de senzualitate, o iubire serafica. Adormind, cei doi viseaza același vis. Plutesc prin poratluri inalte, o singura poarta, insa ramane inchisa, pe care „n-au putut-o trece niciodata”, pe care se afla un triunghi sacru, acesta avand in centru „un ochi de foc”, deasupra caruia se afla „un proverb cu litere strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul o enigma chiar pentru ingeri”. Dan cauta cu disperare in cartea lui Zoroastru magia, care sa-i permita descifrarea proverbului, care ar fi un ajutor in atingerea absolutului, insa nu gasește nimic. Intre gandirea lui și gandirea ingerilor este o „armonie prestabilita”, armonia divina lebniziana. Ingerii faceau ce gandea Dan, insa il avertizeaza ca nu poate afla ințelesul proverbului: „de ce cauti ceea ce nu-ti poate veni in minte?”. Acestea incearca sa il convinga pe Dan, ca nici o faptura nu știe sau nu poate face acele lucruri, pe care numai Dumnezeu le poate infaptui. I se pare, ca ingerii fac ceea ce el gandește, dar Maria il lamurește, ca numai daca Dumnezeu vrea, atunci „tu gandesti ceea ce gandesc ingerii”. Dan este nemulțumit și vrea sa vada fața lui Dumnezeu, replica ingerilor la acesta fiind: „daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti”. Cunoașterea infațișarii lui Dumnezeu este echivalenta cu moatrea, conform Bibliei. Dan face cunoștința cu armonia universala, intregul univers ii pare invadat de cantece: „Odata el iși simți capul plin de cantece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare, in mintea lui imbatata, stelele pareau ca se mișca dupa tactul lor”. Dan are impresia, ca chiar și ingerii ii asculta cantecele. Atingerea absolutului nu se implinește, deoarece in entuziasmul și extazul momentului el considera, ca poate controla universul și gandește intr-un mod nefericit: „oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne…” Acest gand profanator, ca el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, il prabuseste cu brutalitate din cer, el fiind aspru pedepsit prin revenirea la conditia de muritor. In nuvela este o puternica sugerara, conform careia limitele obiective ale gandirii umane nu pot fi depasite, deoarece nici omul si nici ingerii nu au acces la tainele Creatiei: „Nefericite, ce ai indraznit a cugeta?” Eminescu prelucra aici mitul luciferic, al ingerului cazut, pedepsi pentru pacatul trufii. Devenit din nou muritor, revine sub infațișarea lui Dionis. Aventura lui este in egala masura metafizica și mistica, acesta consemnand un eșec in tentativa de cunoaștere a absolutului. In momentul caderii, Dionis se trezește din vis aflandu-se in condiția inițiala de muritor. Chiar daca este bolnav de delirul sau, continua sa creada, ca este Dan și Maria, pe care o vede la fereastra casei invecinate, și ca este aceași femeie din visurile sale, și ca anticarul Riven este maestrul Ruben. Trimite o scrisoare de dragoste vecinei de peste drum, dar in timp ce așteapta raspunsul cade pe podea fiind inconștient și aproape in alienație. Dupa ce iși revine, se casatorește cu vecina de peste drum, care este Maria, . Toata povestea se sfarșește cu o banala idila casnica, dezlegandu-se in final enigma. Calugarul Dan este Dionis, Maria, fiica spatarului Mesteacan este vecina de peste drum, care canta la pian, Maistrul Ruben fiind Arhivarul Riven, de la care Dionis a cumparat carțile vechi, umbra fiind chiar portretul din perete al tatalui. „Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan ori Dionis?” - se intreaba povestitorul spre final, incercand sa ne inoculeze ezitarea. „Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea” - incearca sa ne indemne indoiala, la modul hamletian, naratorul.                                                                               Oricat de apropiat ar fi naratorul de eroul sau, trebuie sa privim spre ipoteza ca ezitarea naratorului este mai mult o ezitare simulata, un 'truc', care ține de tehnica narativa a confuziei de planuri, pe care Eminescu o manevreaza, cu o mare maiestrie și subtilitate, cu mult rafinament. Dupa cateva idei despre motivul lumii ca teatru unde regizorul spectacolului este „voința oarba de a trai”, nuvela se sfarșește cu un fragment dintr-o scrisoare a lui Theophile Gautier, acesta servind drept argument afirmațiilor prozatorului, cu privire la posibilitatea de a ne alege timpul și spațiul și despre „anamneza”.                        Sarmanul Dionis este singura opera a lui Eminescu, in care se realizeaza iubirea prin implinirea cuplului. Acesta are ca scop susținerea teoriei, conform careia iubirea este singura cale de a accede an cunoaștere, in aspirația spre absolut. Atingerea acestui absolut inseamna fericire suprema, iubirea implinita fiind doar o treapta spre fericire. Omul superior este sungura ființa capabila pentru a atinge iubirea ideala. Mitul oniric il reprezinta metamorfoda lui Dionis in calugarul Dan. Este, dealtfel, prezent și ideea metempsihozei (concepție religioasa, conform careia sufletul omului traiește in maimulte vieți prin reancarnare): Sufletul calatoreste din veac in veac, acelasi suflet, numai ca moartea il face sa uite ca a trait”. Este imporatnt de precizat și ideea timpului și a veșniciei: Omul are in el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti, Dumnezeu le are deodata toate nemuririle ce or veni si au trecut; omul cuprinde un loc in vreme. Dumnezeu e vremea insasi; si sufletul nostru are vecinicie, dar numai bucata cu bucata”. Ideea stațiului nemarginit, apare și ea, acesta subliniind faptul, ca numai Dumnezeu este in stare sa stapaneasca nemarginirea, pentru om spațiul fiind „tot ca vremea, bucata cu bucata, poti fi in orice loc dorit”.                                                           Mitul faustian este descris prin Ruben, care este intruchiparea satanei, Dan fiind cel care face pact cu acesta, acest act fiind un sacrificiu al omului superior in dorința de a atinge absolutul, din iubire in iubire: ”Ruben insusi se zbarci, barba ii deveni latoasa in furculite, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se stramba si i se usca ca un ciotur de copac si scarpinandu-se in capul latos si cornut, incepu a rade had si strambandu-se: Inca un suflet nimicit cu totul […] satana isi intinse picioarele sale de cal, rasufland din greu”.




            Nuvela Sarmanul Dionis este o creație originala a lui Eminescu, acesta combinan filosofia cu narațiunea fantastica și descrierea in mod genial, creand cu ajutorul acestora imagini artistice cu un orizont, ce nu exista decat in puterea imaginației, acesta fiind inexplicabil și incontrolabil din punct de vedere rațional. 



[1] Ioan Dersidan, Sarmanul Dionis, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 70

[2] George Calinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol II, Ed. Minerva, Bucuresti, 1976, p. 35

[3] George Gana, Melancolia lui Eminescu, Ed. Fundatiei Culturale, Romane, Bucuresti, 2002, p. 306






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


Seducatorul, etern motiv literar
Ilustreaza conceptul operational nuvela istorica prin referire la o opera literara studiata
MIHAI EMINECU - FAT –FRUMOS DIN LACRIMA
Ilustreaza conceptul operational drama, prin referire la o opera literara studiata
Emotie de toamna - O iubire trecuta
MANIFESTARI ALE MULTILINGVISMULUI SI MULTICULTURALISMULUI IN ROMANIA CONTEMPORANA
Motivul metamorfozei, Motivul metamorfozei in basmele turco-tatare
Prezinta constructia discursului narativ intr-o opera literara studiata (povestire sau basm cult), prin referire la doua dintre conceptele operational
Ilustreaza conceptul operational curent literar, prin referire la ideologia romantica
Receptarea prozei eminesciene