Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Romeo si Julieta - simbolul iubirii absolute


Romeo si Julieta - simbolul iubirii absolute




Totul ia nastere in sunetul ametitor al apei curgatoare, drumul trece prin zi si noapte, lumina si intuneric, se varsa in „masa intinsa” unde se pierde. Apa este vitalitatea universului asa cum iubirea este resortul vitalitatii umane. Iubirea este mai ametitoare decat dulcea bautura bahica, hipnotica si vesnic nesatisfacuta, ea misca soarele si celelalte stele, asa cum credea Dante, dand nastere marilor tragedii ale lumii.

Neavand deceniile necesare pentru a le portretiza pe toate, ma voi opri in aceasta lucrare asupra a catorva opere ale lui William Shakespeare; de ce „master Shakespeare”…pentru ca aceasta imi este tema si pentru ca el reuseste sa stranga in aceeasi „gradina” formele diferite ale geniului uman sub dezlantuirea naturii, cat si viata completa si complexa. Aceste opere sunt: Romeo si Julieta, Othello, Macbeth, Hamlet si Regele Lear. Voi urmari tipul iubirii in fiecare de la nastere si pana la „varsare”.

Romeo si Julieta



Piesa care a devenit simbolul iubirii absolute cunoscuta pe tot mapamondul si de toate nivelele culturale debuteaza cu o explozie de ura. Acest gen de contrast este adesea folosit in dramaturgia elisabetana avand menirea de a sublinia pe unul dintre ele.

„Din cele doua case dusmanite

Ies doi indragostiti loviti de soarte,

Si vrajba cu nenorociri cumplite

Sfarseste prin a tinerilor moarte.”

Fascinant la Shakespeare este faptul ca ne ofera inca de la inceput cheile povestii. Ura dintre cele doua familii si vrajba ce poate fi dizolvata doar prin jertfirea celor doi indragostiti, acestia avand un singur dusman, soarta. Daca iubirea aduce concordie, ura vine cu partea sa de discordie, parjolind si distrugand. Scena deosebit de bine realizata in lung metrajul „Romeo + Julieta” in regia lui Baz Luhrman, care prin vrajba celor doua familii face ca o benzinarie si tot ce o inconjura sa ia foc, mistuind totul in calea sa.

Romeo ne apare pentru prima data in piesa sub o stare distrata plimbandu-se mereu pe alei, sub sicomorii. Aceasta concentrare asupra interiorului( „el tace neavand alt confident decat pe sine”), stare hipnotica si aparenta de „fermecat” ni-l prezinta ca un tanar indragostit de iubire si torturat de asteptare („vezi, iubirea-i o tortura.”). Refuzat de Rozalina, el se simte pierdut(„ah, m-am pierdut pe mine insumi! Nu-s aici! Eu nu-s Romeo. El e dus aiurea…”), dar tocmai aceasta pierdere este, poate, aceea care-i ofera premonitia mortii:

 „Nu stiu ce ma face sa presimt ca o restriste,

Ce-atarna inca-n stele, isi porneste

Sinistru-i zbor spre-acest ospat nocturn

Si vine printr-o moarte timpurie

Sa puna capat astei vieti desarte.”

Din iubire iau nastere toate aceste stari: dorinte, cugetari, volitiuni, acte , misticism, ce-l vor purta pe indragostit spre soarta sa, deoarece nu oricui ii este menita iubirea. Amorul nu este orb, el este vizionar, isi poarta alesul spre muzica sferelor. Multi au fost aceia ce au aspirat la acest dar, unii reusind sa-l atinga, altii iluzionandu-se ca l-au atins.

Doi dintre eroii prinsi de „curentul” amorului sunt Chateaubriand si Stendhal uniti prin lucrarea „De l’amour”. Primul este parintele romantismului francez, un barbat ce nu a iubit niciodata, dar a fost iubit cu ardoare; iar al doilea  teoretizeaza nasterea iubirii ca un proces de autosugestie, pentru el iubirea este fictiune constitutiva. Ca si Chateaubriand nu a iubit, dar spre deosebire de primul nici nu a fost vreodata iubit. Asemanarea dintre acestia si Romeo este dorinta de a atinge fericirea prin iubire, deosebirea fiind aceea ca cel din urma reuseste.

            Momentul intalnirii celor doi cuprinde o tema preferata lui Shakespeare cat si istoriei iubirii: alternanta lumina-intuneric/ zi-noapte. Pentru el Julieta este o viziune arzatoare, ochii ei alimenteaza stralucirea flacarii tortei ce strapunge fata noptii, „ ai spune-o porumbita de zapada, intr-un convoi intunecat de ciori”. Imaginea dominanta este lumina cu fondul ei de intuneric, aici autorul isi imagineaza iubirea ca lumina intr-o lume intunecoasa. Spre deosebire de alte opere universale unde noaptea capata o conotatie denotativa, aici aceasta ii apara pe indragostiti, despartirea dintre cei doi desfasurandu-se sub amenintarea zorilor, ziua aduce moarte, iar noaptea este pavaza impotriva ei.[1]

 Eros in ebraica inseamna „a straluci”, acesta fiind primul indiciu catre tipul de iubire dintre Romeo si a sa Julieta, iubirea-pasiune.

Odata cu infuzia drogului iubirii apare dorinta, dorinta de atingere, apoi sarutul („merg s-o caut…ca sa fericesc in mana-i dulce mana mea cea aspra”).

Poetul are o predilectie spre eroinele copile, care accepta un singur demon, demonul dragostei, astfel Julieta isi intelege si ea soarta, „sunt osandita sa iubesc pe cel ce-s datoare sa urasc”, dar ura nu este a ei, ci a parintilor.

In celebra scena a balconului, ea ii cere lui Romeo sa-si uite numele, rebotezandu-l iubitule. Acest botez este masca pe care el si-o pune, iar cea a Julietei fiind noaptea(„tu stii ca noaptea-mi adumbreste fata”). Necesitatea acestei masti consta in  ruperea celor doua realitati, lumea Veronei cu vrajba parintilor lor si cea de-a doua, iubirea lor absoluta. Pentru a evada dintr-o lume hada si lipsita de frumusete cei doi isi atribuie cate un alter ego, portretizat de masca.

            Julieta isi ia destinul in propriile maini atunci cand il regaseste pe Romeo in identitatea ei, intreaga miza a iubirii este nazuinta de contopire. In gandirea lui Platon, in orice iubire exista o nazuinta a celui ce iubeste de a se uni cu alta fiinta, ce pare inzestrata cu o perfectiune sau alta, o miscare a sufletului nostru catre ceva excelent, superior. „Regasirea sinelui in celalalt si a celuilalt in sine este o experienta care se sfarseste tragic: plenitudinea unor suflete pereche are viata scurta”[2]




Othello

 

Inceputul acestei piese pare a fi sfarsitul ei, aflam de nunta dintre Othello si Desdemona, care precum Julieta devine sub imboldul iubirii, dintr-o fata ascultatoare o rebela, ea fugind din casa tatalui ei pentru a se marita in ascuns.

Iubirea lor se naste undeva in history, atunci cand Othello era invitat in casa lui Brabantio, tatal Desdemonei, caruia ii povestea istoria vietii lui. Doar ca aceste povestiri si-au gasit pamantul roditor in sufletul tinerei, ea indragostindu-se de spiritul lui aventurier. Othello crede ca ea s-a indragostit de el din mila:

 „Ea m-a iubit pe tot ce am indurat,

Si-n mila ei de mine, am iubit-o”

Acest gand este prima iscoada ce va impunge in iubirea lor, nesiguranta lui Othello pentru faptul ca ea nu-l iubeste pentru ceea ce este el, ci pentru aventurile sale tragice.

            Se spune ca „indragostirea” la inceputurile ei nu este nimic mai mult decat o atentie anormal fixata asupra altei persoane. Dar ceea ce surprinzi in persoana care te-a fascinat este un element deja existent in constructia personalitatii individuale. Desdemona, ca si alte eroine shakespeariene, are ceva masculin in ea, ea este fascinata de povestirile barbare ale lui Othello si doreste sa-si insoteasca sotul in mijlocul unui posibil razboi cu turcii.

            O serie de intamplari, puse la cale de Iago, zdruncina increderea lui Othello in Desdemona. Acesta este o personificare pura a raului, iar ura introdusa in dusmanie capata o puternica nota activa[3]. Iago este manat in saga sa de dorinta de a deveni locotenent in locul lui Cassio, de adulterul sotiei sale comis cu Othello cat si de dragostea sa pentru Desdemona:

      „O plac si eu, dar nu numai trupeste,

      Desi pacatul mare nu ma sperie,

      De-ar fi doar sa-mi astampar razbunarea;

      Ca-l banui pe nesatiosul maur

      In saua mea ca s-a suit candva,

      Gand veninos ce-mi roade in maruntaie,

      Si n-am odihna pana nu-i platesc

      Sa-i iau si eu femeia, sau altminteri

      Sa-l fac gelos intr-o asa masura,

      Ca mintea sa nu-l poata lecui”           

Iago sadeste periculoasa samanta a geloziei in maur:

„Fereste-te de gelozie, doamne!

E monstrul cu ochi verzi ce-si plasmuieste

El singur hrana lui.”

La inceput Iago se preteaza doar la mici aluzii la adresa infidelitatii Desdemonei, dar vazand ca planul sau creste fara sa-l adape trece la actiuni lipsite de rusine si pline de cruzime.



[1] Cristian Nedelcu- Insemnari despre Shakespeare

[2] Cristian Nedelcu- Insemnari despre Shakespeare

[3] Karl Leonhard- Personalitati accentuate






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


Mircea Eliade-Spirit universal
Imaginea satului si a taranului de la Ion Creanga la Liviu Rebreanu
Povestea lui Harap-Alb - demonstratie BASM CULT
Comenteaza elementele de limbaj si de expresivitate la Nichita Stanescu
PROIECTUL UNITATII DE INVATARE STRUCTURI NARATIVE Clasa: a VII-a - Iapa lui Voda de Mihail Sadoveanu
Al. Lapusneanul demonstratie ca e nuvela istorica
Personajul principal dintr-un roman apartinand prozei realiste, obiective ION de Liviu Rebreanu
Expune doctrina estetica promovata de Dacia literara
Semnificatia izvorului si a codrului poezia lui mihai eminescu
PROIECT DIDACTIC - Pe urmele lui Eminescu