Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Ortografia limbii romane – cuprindere sintetica


Ortografia limbii romane – cuprindere sintetica




Ortografia limbii romane – cuprindere sintetica

1.  Scurta privire istorica

Fiind creata ca instrument de comunicare in societate, limba ramane permanent legata de aceasta si este obligata sa evolueze impreuna cu evolutia societatii, pentru a se putea adapta la toate nevoile de comunicare ale omului. Limba se dezvolta dupa legile sale interne, rezolvand contradictiile dintre laturile ei; in realitate, contradictiile sunt produse, in primul rand, de necesitatea exprimarii unor fapte din lumea exterioara, subordonata in general societatii si adesea factori externi se transforma in factori interni, fiind asimilati celor dinainte existenti in limba.




O data introduse, noile elemente iau parte, alaturi de cele vechi, la viata normala a limbii.

Lingvistii secolelor al XIX-lea si inceputul celui de al XX-lea au pornit, de obicei, de la fonetica, explicand toate transformarile limbii prin schimbarile fonetice. Johannes Schmidt a elaborat teoria valurilor, considerata justa: crearea unei inovatii in limba este comparata cu aruncarea unei pietre intr-un lac; in jurul punctului de cadere a pietrei se formeaza valuri concentrice, din ce in ce mai slabe, pana se ajunge la un loc unde apa nu se mai agita.

Dar limba este o structura organizata, formata din fonetica – fonologie, morfologie, sintaxa, vocabular, care au toate  caracter sistematic, se conditioneaza si se influenteaza reciproc, o schimbare intr-un compartiment atragand alte schimbari in  acelasi compartiment sau in celelalte.

                        În mod curent, se considera ca exista doua tipuri fundamentale de ortografie fonetica si etimologica.

                        Dar, se stie ca nu exista nici un sistem ortografic al niciunei limbi care sa fie exclusiv fonetic sau pur etimologic. Ceea ce  este numit „ortografie fonetica” reda acea pronuntare considerata literara, in timp ce ortografia etimologica reflecta aspectul mai vechi al cuvintelor, reproduce stadii anterioare  din pronuntarea unei limbi sau recomanda scrierea cuvintelor si formelor gramaticale in asa fel incat sa li se recunoasca originea. De exemplu: lettre litera si mettre a pune, scrise in limba franceza cu dublu „ t ” au ca etimon cuvintele  latinesti „littera si mittere”, scrise de asemenea cu dublu „ t ”.

                        Pana la 1860, cand a fost introdusa, in mod oficial, scrierea cu litere latinesti, nu s-a pus problema adoptarii unei ortografii fonetice sau etimologice, intrucat alfabetul care se folosea era cel chirilic. Trecerea la scrierea cu alfabet latin a determinat ca la inceput, ortografia noastra sa aiba un caracter mai  mult ori mai putin etimologic, dupa cum autorii unui sistem ortografic erau latinisti extremisti sau moderati.

                        Între 1860, data adoptarii oficiale a alfabetului latin, si septembrie 1953 (precum si martie 1993), datele aprobarii ortografiei de acum, au avut loc mai multe reforme ortografice, fiecare dintre ele  insemnand un succes impotriva etimologismului initial si un pas spre introducerea ortografiei fonetice. Scriem, in general, asa cum pronuntam sau vorbim, dar, se stie ca nici un sistem ortografic nu este, nu trebuie sa fie cu adevarat fonetic, intrucat menirea scrisului nu este aceea de a reda cu maximum de fidelitate marele numar de sunete si de varietati de sunete care se pot intalni intr-o limba.

                        Greutatea la noi nu e cum scriem, ci cum rostim un cuvant; grea nu e ortografia, ci ortoepia”[1] remarcau cu cateva decenii in urma Sextil Puscariu si Theodor Naum.

Acesta aminteste de cunoscutul principiu din biologie dupa care ontogenia repeta filogenia, „mutatis mutandis, dupa care ortografia ajuta in mare masura infaptuirea unor progrese ulterioare in directia ortoepiei”[2]

                       

                        2. Lucrari normative, de-a lungul timpului

                        Primele scrieri romanesti pastrate dateaza din secolul al XVI-lea si foloseau alfabetul chirilic (Scrisoarea lui Neacsu, 1521), sau alfabetul latin (Cartea de cantece, cunoscuta sub denumirea Fragmentul Teodorescu, 1570 – 1573). „Despre regulile ortografice ale limbii romane cu litere chirilice, cele mai vechi informatii se  gasesc in prima gramatica romaneasca pastrata, cea de la 1757, a lui Dumitrie Eustatievici – Brasoveanul. Pentru scrierea limbii romane cu litere latine primele reguli ortografice sunt formulate in prima lucrare tiparita a Scolii Ardelene, o carte de rugaciuni de Samuil Micu, in anul 1779”[3]

                        Pana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea a existat un alfabet de tranzitie, deoarece se utiliza atat alfabetul latin cat si cel chirilic. Gramatica romaneasca, de la 1828 a lui Ion Heliade Radulescu simplifica alfabetul chirilic si sustine principiul fonetic.

                        Între 1860 si 1862 se introduce alfabetul latin ca forma oficiala de scriere a limbii romane, in toate provinciile romanesti, lucru ce determina o vie preocupare pentru stabilirea normelor ortografice.

                        În 1881, se creeaza in ortografia romaneasca un compromis intre etimologism si fonetism. Titu Maiorescu a explicat natura acelor raporturi, printr-o ortografie bine intocmita, intre litere si sunete, intre pronuntare si regulile de scriere.

                        Începand cu 1932, bazele fonetice ale ortografiei se accentueaza, iar in 1953 Academia R.P.R. realizeaza  o ultima reforma ortografica. Apar astfel: in 1953 Micul dictionar ortografic, in 1960 Îndreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie, revazut in cinci editii, in cinci etape temporale diferite, Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane , elaborat de Institutul de Lingvistica din Bucuresti. Seria lucrarilor speciale ale lui G. Beldescu, are in frunte Ortografia in scoala, volum aparut in 1973, dar si articolele: Despre raporturile dintre pronuntia literara si ortografie in practica predarii limbii romane, in Limba si literatura', 1975, II, p.367 - 371 si Ortografia, punctuatia si cunostintele lingvistice in practica predarii, ibidem, 1976, II, p.367 – 373.

                        Au urmat DEX (Dictionarul explicativ al limbii romane), DOOM

( Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane), ultimul elaborat de Institutul de Lingvistica din Bucuresti, in 1982. Utile  sunt si ultimele dictionare ale limbii romane DLRM, MDE2 , DLR „si indeosebi Dictionarul de neologisme  (autori Florin Marcu si Constantin Maneca)'1

                        3. Ortografia actuala a limbii romane

                        „Ortografia stabileste corectitudinea formala a domeniilor celor mai intinse ale scrierii, supunand normelor ei folosirea sistemului de semne grafice adoptat, relatiile scrierii cu sistemul, cu structura si cu normele limbii literare, in primul rand cu pronuntia”[4].

                        Posibilitatea pe care o are      ortografia de a se lasa modificata din timp in timp isi gaseste explicatia in necesitatile de ordin lingvistic si socio – cultural spre a fi pusa de acord cu evolutia limbii, a pronuntiei in primul rand, spre a se corecta unele inconsecvente, spre a o face mai simpla si mai usor de insusit (cf. DOOM, p.VI).

                        Se stie ca sistemul limbii functioneaza pe baza unor reguli inerente, specifice fiecarui nivel integrat: fonetic, fonologic, morfologic, sintactic. Abaterile de la regulile sistemului tulbura realizarea comunicarii. Asa se explica de ce stangaciile si greselile unui copil care invata limba romana reflecta, in primul rand, stapanirea  inca necorespunzatoare  a regulilor sistemului. Incorectitudinile sunt din punctul de vedere al ortografiei: uiteo, lighian, Anul nou ; al normelor de pronuntare literara: creiez, iepoca, peata.

                        Respectarea normelor ortografice asigura, prin urmare, si eficacitatea functionala a comunicarii prin scris. Conceptul de corectitudine in ortografie nu admite gradatii, nu ingaduie variatii in anumite limite de acceptabilitate.

                        Caracterul prescriptiv este categoric si cu toate acestea, in practica normarii, abaterile de la ea nu lipsesc, chiar daca norma indica varianta recomandata ca preferabila.

                        În epoca noastra, normele ortografice sunt norme preconizate, urmand sa fie cunoscute si aplicate dupa ce au fost stabilite si institutionalizate.

                        În 1932, Academia Romana stabilea o serie de norme: se scria cu i la inceput de cuvant: indemna, insemna, precum si la verbele terminate in  -ri: hotari, dar a in restul cazurilor: cat, lana, rau; se pastra –u (nerostit) la substantivele si adjectivele masculine si neutre in i: biciu, cuiu, ochiu, dibaciu; se scria ia dupa     ch,  gh in chiama, imperechiaza, ghiata, dar ea in urechea, veghea, blocheaza, lichea, tejghea; cuvintele conjuncte se scriau cu apostrof cand se elida o vocala: s’a vazut, intr’un, dar cu cratima in celelalte cazuri: mi-a spus, du-ne etc.

                        În 1953, s-au elaborat norme ortografice noi, care indepartau inconsecventele si lipsurile ortografiei din 1932. În afara cuvintelor „roman”, „Romania” grafii introduse in 1965 si „jaratic” in 1982, cele saisprezece norme au fost precizate, dezvoltate si concretizate in cele trei editii ale MDO (1953, 1954, 1955) in primele trei editii ale ÎO (1960, 1965, 1971) in OLR (1954) si in DEX(1975).

                        Ortografia reflecta in general sistemul, structura si normele limbii literare. Un mod de scriere corecta sub aspect formal este oricum determinat de faptele pe care le reprezinta, dar atitudinea si natura obligatiilor ortografiei fata de realitatea transpusa variaza.[5]

                        Ortografia limbii romane continua multe traditii ale scrierii romanesti, chiar ale celei cu caractere chirilice. Elaborarea ei si toate modificarile pe care le-a suferit in timp au precedat aplicarea sau folosirea lor. O dificultate majora a ortografiei romanesti este faptul ca are reguli, de grade diferite ca sfera de aplicare si ca importanta, care se bazeaza pe criterii etimologice. Fundamentala este constientizarea unei distinctii obiective care functioneaza si in aspectul nescris al limbii, in pronuntare, intre cuvintele din fondul traditional, vechi si popular (mostenite din latina, preluate din substrat si imprumuturi slave, maghiare, turcesti si grecesti) si neologisme (cuvinte imprumutate in perioada moderna), iar in cele din urma distinctia dintre neologismele adaptate (asimilate, integrate, modificate) din punct de vedere formal in spiritul limbii romane si cele neadaptate. Componenta neologica a limbii de cultura creeaza dificultati specifice in ortografie, cum ar fi: adoptarea unei litere in alfabet, folosirea altora cu valori speciale si mai ales dilema permanenta a optiunii intre adoptarea si pastrarea unui aspect apropiat de original, care faciliteaza circulatia internationala a unor termeni.

                        Într-o epoca a dictionarelor de tot felul, vorbitorul de limba romana pare mai putin atras de normele codificate, ignora studiile si articolele consacrate ortografiei, socotindu-le de competenta specialistilor, si prefera solutiile directe, care i se par mai comode si mai expeditive. Acest punct de vedere castiga teren si in scoala. Nu se stie ca avantajele oferite sunt iluzorii, deoarece a sti, de exemplu, ca substantivele feminine terminate in –anta, -enta, -inta, indiferent daca au sau nu plural, fac G – D, singular articulat in –ei, scuteste de efortul cautarii sutelor de rezolvari directe ale cazurilor concrete.

                        Prin natura ei conventionala si coercitiva, ortografia a promovat controverse, rezerve. Se stie insa ca stabileste corectitudinea formala a domeniilor celor mai intinse ale scrierii, supunand normelor si folosirea sistemului de semne grafice adoptat, relatiile scrierii cu sistemul, cu structura si cu normele limbii literare.

                        Componenta neologica a limbii de cultura creeaza dificultati specifice in ortografie si, mai ales, dilema permanenta a optiunii intre adaptarea si pastrarea unui aspect apropiat de original, care faciliteaza circulatia internationala a unor termeni.

                        Dupa Mioara Avram, detalierea diverselor reguli si a aspectelor pe care le ia aplicarea lor se impun prin:

I. – alegerea intre a si ea ( = [ea]) in pronuntare si in scriere se pun mai

 ales dupa consoane.

                        1.  Atat dupa „semiconsoana” [ i ] cat si dupa vocala [ i ] se scrie numai a , niciodata ea : indoiala si indoiasca, intemeia, joia, vasluian, bucuria, liniaza etc.





                        2. Dupa e se scrie a, cat si ea, conform principiului morfologic:

a: agrea, crea, agreat, creat, dar la ind. pers. a III - a singular si plural este corect  

ea : agreeaza, creeaza.

                        3. Dupa consoane, scrierea reflecta totdeauna pronuntarea.

                                    a) Dupa  j, s  in radacina cuvintelor se pronunta si se scrie numai a (nu ea) : deja, jacheta, jalba, jalon, janta, esarfa, musama, sablon etc.

                        Conform regulii, se scrie a nu ea in asaza, desala, desarta, insala, toate la ind. prez. 3,  singular si plural.

                                             b) Dupa s se pronunta si se scrie ea: masea, seaca, seaman, seara.

                                        Dupa z se pronunta si se scrie a in za, dar ea in zeama.

                                        Dupa t se scrie si se pronunta a in tara, dar ea in teapa,   

                                   teapan, teava.

                                    c) Dupa r se scrie si se pronunta a in craca, crapa, straja, dar ea

                                   in creanga, reavan, streasina.

                                    d) Dupa d se scrie si se pronunta ea in deapana.

                                    e) Dupa consoanele labiale (b, p, m, v) se scrie si se pronunta a in    

                                   obada, pag, pana, para, dar ea in beat, mearga, veac.

                        4. Afixele flexionare si lexicale atasate la teme consonantice se mentin si se aplica regula respectarii structurii morfologice a tipului de flexiune sau de derivare:

                                    a) Substantivele feminine terminate in consoana +a au forma articulata in a, iar cele terminate in consoana +e au forma articulata in ea. În limba literara actuala, se scrie si se pronunta corect: latura (< latura), tigara (< tigara), soarta (< soarta), marginea (< margine), tusea (< tuse).

                        Substantivele si adjectivele feminine cu tema terminata in j, s au formele articulate numai in –a:  carja (< carja), coaja (< coaja) , grija (< grija), camasa (< camasa), cireasa (< cireasa), usa (< usa), pasa (< pasa).

                                    b) Verbele de conjugarea I cu tema terminata in j , s  se pronunta si se scriu cu a la infinitiv si in formele care preiau sufixul infinitivului.

                                    c) Verbele la conjugarea a IV-a au la conjuctiv prezent persoana a III-a, singular si plural desinenta –easca daca infinitivul este in –i si –asca  cele cu infinitivul in –i.

                        Se scrie si se pronunta corect: ingrijeasca, rotunjeasca, oboseasca, soseasca, multumeasca si respectiv amarasca, hotarasca, ocarasca, posomorasca.

                                    d) Verbele de conjugarea I primesc la imperfect sufixul -a. Acelasi sufix este intalnit si la verbele de conjugarea a IV-a cu infinitivul in -i. Toate celelalte primesc sufixul –ea. Se scrie si se pronunta corect: rotunjea, vestejea, oblojea, dar angaja, bandaja, menaja; iesea, pasea, sfarsea, dar furisa, infasa; apasa, dar obosea; uza, dar auzea, umezea; cocota, dar ametea, dogorea, suferea.

                        Observatie: Imperfectul verbului a fi este eram, erai, era, erati, eram si nu  eream, ereati, ereai,  etc.

                                    e) Se scrie si se pronunta a in sufixele:

                                    - ada : oranjada;

                                    - ant : angajant, deranjant;

                                    - ament: aranjament, bransament;

                                    - ar : calusar, cosar, papusar;

                                    - ator : incurajator;

                                    - sag : furtisag, ramasag.

                        Se scrie si se pronunta ea dupa consoane, in sufixele:

- ea (f.sg., de la.- el): frumusea, vitea;

                                    - eala : oblojeala, agoniseala, oboseala;

                                    - eata : roseata;

                                    - easca (f.sg. de la –esc) : ostaseasca, razeseasca, stramoseasca.

                        Se scrie si se pronunta numai –ea in sufixul de apartenenta locala ean dupa majoritatea consoanelor, inclusiv j, s, t, z, v : clujean, gorjean, lugojean, argesean, husean, maramuresean; banatean, galatean, judetean, lipovean, moldovean. Dupa  c, g, sufixul este –an : hategan.

                              Dupa d si s  pot aparea atat –ean , dar si –an : oradean, dar barsan, persan.

                        5. Existenta a doua sufixe diferite –a si –ea cu influente reciproce explica variantele intalnite la unele prenume masculine: Costa, Costea dar mai ales la nume de familie : Chiosa, Chiosea; Groza, Grozea; Zbiera, Zbierea etc.

                       

II.  a →e

                        1. În limba romana nu se scrie –ia si nu se pronunta niciodata –ia , ci numai ie ie: moaie, taie, muie, taie; sau se pronunta ue, ci  numai ua, scris ua: substantivul ou are pluralul cu desinenta –a (oua), fata de desinenta e a altor substantive neutre.

                        2. Vocalele nu pun probleme mari. Dupa  i vocalic nu se scrie a. Verbele la conjugarea I cu tema in i vocalic au  -e in loc de –a la persoana a treia singular a indicativului prezent : apropie, zgarie, si a perfectului simplu: apropie, zgarie, repatrie si –em la persoana intai plural a indicativului prezent: apropiem, zgariem, repatriem.

                        Dupa e nu se pronunta a si nici e pur. Se scrie insa a si e, conform principiului morfologic in forme flexionare diferite ale verbelor cu tema in –e (agrea, crea): agream, cream, dar agreez, agreezi, creez, creezi. Substantivul provenit din fostul infinitiv lung al verbului crea (creare), are la genitiv – dativ singular si plural –ari: creari.




                        3. Consoanele creeaza cele mai multe probleme.

                                    a) Dupa j , s, alegerea intre  a si e nu se rezolva la fel de categoric ca in cazul lui i sau i ori  a si ea.

                                    -in radacina se scrie de obicei e: injectie, jefui, jelui, desert, desertaciune, musetel, sei;

                                    - se scrie a in jalbar, jaratic, stejaris, santulet,  etc.

                        Substantivele si adjectivele feminine cu tema in  j , s se scriu si se pronunta numai cu  a  la nominativ – acuzativ singular: coaja, carja, loja, oja, plaja, schija, tija; brosa, camasa, cireasa, dragalasa, matusa, nasa, tusa, uriasa. Pot avea –e la plural si la genitiv – dativ singular: carje, plaje, schije, tije, brose, cirese, cravase (celelalte substantive din lista data pentru singular au pluralul in –i).

b)      Dupa s in radacina cuvintelor se pronunta si se scrie corect a:

pasare, sau.

                                    Dupa z, in radacina cuvintelor se pronunta si se scrie corect a in mazare , mazarar, mazariche, dar e in Dumnezeu, muzeu, razesc si razesesc, razesie, razesime, zece, zeghe etc.

                                    Dupa t in radacina cuvintelor se scrie a in intarca, tapoi, taran, tarus, dar e in otet, telina, tepi, tepos. În limba romana actuala este corect sufixul substantival ete (nu eta, care este invechit): batranete, delicatete, politete, tinerete.

                                    c) Dupa d se scrie si se pronunta e in prepozitia de si in compusele cu ea: deoarece, devalmasie, interjectia de, conjunctia de  si in cuvintele desaga, destept.

                                    Dupa t in radacina cuvintelor se scrie si se pronunta corect a in pieptana si pieptan, pieptanat, pieptanatoare, pieptanus, taciune.

                                    Dupa n se scrie si se pronunta corect a in nadejde, nameti, napusti, natarau.

                                    d) Dupa r, se scrie si se pronunta corect a in crapa, curata, ferastrau, raci, ragaz, rascrapa, dar e in catre, ferestrui, intre, intrema.

                                    Dupa l in radacina cuvintelor se scrie a in laicer /lavicer, dar e in lepada.

                                    e) Dupa b in radacina cuvintelor se scrie si se pronunta corect a in bajenie, barbieri, baut, cuibar, dar  e in galben, oberliht.

                                    Dupa m, se scrie si se pronunta corect a in geaman si e in egumen, rumen, semen.

            III. a  sau i

                        Alegerea intre a si i  este o problema de pronuntare, care se reflecta in scriere. Concordanta dintre scriere si pronuntare nu rezolva in orice situatie nedumeririle existente in legatura cu corectitudinea unor cuvinte, intrucat pronuntarea acestora poate prezenta diverse abateri de la norma. Confuziile intre a si i au doua cauze:

a)     la vorbitorii nativi, ele tin de unele deprinderi regionale

b)     la vorbitorii cu alte limbi materne, ele se datoresc dificultatii de a distinge aceste vocale la auditie si in pronuntare.

1.     La inceput de cuvant, confuziile sunt inexistente. Cuvintele  ce incep

cu a sunt putine: alalt, ast, astalalt. Interjectia populara ira are o varianta ara.

                        2.  La sfarsit de cuvant, variatiile sunt numeroase, dar nu se infiltreaza in exprimarea literara : cobori, hotari, uri.

                        În numele de familie romanesti se intalnesc variante cu  a si i ale acelorasi nume, respectate conform dorintei purtatorilor.

                        De exemplu: Paraianu si Paraianu, Tarniceanu si Tirniceanu, Vranceanu si Vranceanu.

            IV. e sau ie

                        1. Litera e poate nota vocala [ e ] sau diftongul [ ie ], iar ie in diftong sau in succesiune  i – e (hiat).

                        Diversitatea situatiilor poate fi cuprinsa in urmatoarele formule:

-        vocala [e] se scrie numai e;

-        diftongul [ie] se scrie atat ie cat si, mai rar e;

-        succesiunea de vocale [i] + [e] se scrie numai ie;

a)     in cuvintele din fondul traditional, se pronunta si se

scrie de obicei ie: ied, ieftin, iepe, iepure, ierburi, ieri, baie, baieti ,cheie, creier, cuier, cuie, femeie, etc.

                        La multe cuvinte, ie alterneaza in flexiune sau derivare cu ia: iada, iapa, iarna, iarba, baiat, intemeiaza, etc.

                        Se scrie si se pronunta e: ectemie, efort, egumen, eparhie, epitaf, eres, erete, evanghelie, evreu.

                        Se scriu cu e si se pronunta cu diftongul [ie] pronumele personale el, eu, ei, precum si formele verbului a fi : e, era, erai, eram, erati, erau, este.

                        Regula scrierii cu ie a cuvintelor din fondul traditional pronuntate astfel este valabila si pentru numele proprii, provenite din substantive comune:  Gaiesti, Iepureni, Ploiesti, Poienari, Poieni.

                                                b) in neologisme se scrie de obicei e: edil, electric, emotie, epoca, etaj, alee, canoe, coexista, creez, duel, efectuez, idee etc.

                        Greselile de scriere cu ie in loc de e la neologisme sunt mai frecvente in interiorul cuvintelor si mai ales in ee , scrisa eie (aleie, creiez, ideie, liceie, orhideie).

                        Pronuntarea literara cu e in neologisme se opune pronuntarii de tip popular cu ie: iepoca, poiet; reproducerea in scris a acestor rostiri  prezinta o gravitate sporita.

Numele proprii de provenienta culta scrise cu e se pronunta corect cu e, nu cu ie:

-        toponime : Egipt, Elvetia, Suedia;

-        antroponime: Eduard, Eliza, Eugen, Mihaela.



Exista insa neologisme care se scriu si se pronunta corect cu ie, in

conformitate cu etimonul : ierarhie, iezuit, maiestate, lezmajestate.

                        2. Dupa o consoana, scrierea si pronuntarea cu e sau ie are reguli diferite in functie de natura consoanei precedente si de  pozitia in cuvant.

                                    a) dupa consoanele labiale b ,p, v, f, m secventa grafica ie poate corespunde atat succesiunii de vocale [i – e], cat si diftongului [ie]: pietate [pi-e]; piesa [pie-]; vie [vi-e]; vierme [vier-].

                                                - dupa n, dubla valoare se intalneste in mica masura: iunie, manie, liniem, sezonier.

                                   

b) dupa [k], [g] si [c], [g] si dupa [t] se pune problema alegerii

intre scrierea si pronuntarea cu  e sau ie:

                                                - corecta este varianta cu -ie: aschie, rochie, parghie; stinghie, prapastie;

                                                - corecta este varianta cu –e :  buche, pereche, leghe, veghe, elice, minge, bute.

                                                - sunt admise ambele variante: muchie si muchie.

            V.  i sau ii (iii)

                        Problemele cele mai multe de alegere se pun la sfarsitul cuvintelor:

                        - la substantive si adjective, distinctia dintre formele articulate si cele nearticulate de nominativ – acuzativ, masculin plural : ani – anii, mari – marii,    pui – puii, copii – copiii;

                        - la verbele de conjugarea a patra, distinctia intre infinitiv sau perfectul simplu persoana a treia singular si perfectul simplu persoana intai singular:

sui – suii, sfii – sfiii;

                        - la verbele a fi  si a sti, distinctia intre infinitiv si indicativ sau / si conjuctiv prezent persoana a doua singular: sti- (sa) stii; fi- (sa) fii;

                                    a) Se scrie numai i la :

                                    - pluralul nearticulat al substantivelor si adjectivelor masculine, cu exceptia celor cu singularul in iu si a substantivului copil:  arbitri, cai, lupi / dar cafegii, aurii, copii pentru ca au singularul in iu.

                                    b) Se scrie numai ii la:

                                    - pluralul nearticulat al substantivelor si adjectivelor masculine terminate in iu : fii, cafegii, aurii, al substantivului copil (copii) si al adjectivului rosu (rosii);

                                    - nominativ-acuzativul plural articulat al substantivelor si adjectivelor masculine, cu exceptia celor cu singularul in  iu, a substantivului  copil si a adjectivului rosu : arbitrii, caii, lupii, galbuii, micii, dar fiii, cafegiii, copiii, auriii, propriii, rosiii;

                                    - genitiv-dativul singular articulat al substantivelor feminine, cu exceptia celor cu  genitiv-dativul singular nearticulat in –e  si –le si in –ii : cartii, femeii, tarii, marii, galbuii, micii, vechii (dar casei, mamei, zilei, bucuriei, familiei, rosiei);

                                    c) Se scrie numai –iii la :

                                    - nominativ-acuzativ plural articulat al substantivelor si adjectivelor masculine cu singularul in –iu : fiii, cafegiii, auriii, propriii, al substantivului copil (copiii) si al adjectivului rosu (rosiii).

                                    - persoana intai, singular la perfectul simplu al verbelor de  conjugarea a IV-a       cu tema in i : priii, pustiii, sfiii.

                        Greselile de scriere se produc in ambele cazuri: pe de o parte se intalneste notarea unui i in minus si mai rar chiar a doi i in minus (i →ii si i →iii), iar pe de alta parte, scrierea unui i in plus ( de obicei ii in loc de i). Cele mai frecvente sunt notatiile in minus, dar destul de des apare si greseala opusa, explicabila prin hipercorectitudine.

                        Asadar, ortografia limbii romane este predominant fonetica, dar are si elemente de ortografie etimologica si reguli gramaticale, care evidentiaza unitatea cuvintelor si a unor formatii, tin seama de structura interna a cuvantului, de apartenenta lui la o clasa morfologica[6]

                        Din cauza literelor care au cate doua sau mai multe valori, exista cuvinte si forme care sunt scrise identic, dar se pronunta diferit, deci sunt omografe nonomofone: ia =[ja] si s. f. art.

                        Invers, din cauza sunetelor sau grupurilor de sunete care se scriu in doua sau mai multe feluri, de obicei in functie de etimologie, exista si cuvinte care se pronunta identic, dar se scriu diferit, deci sunt omofone nonomografe : ea pron. si ia vb [ja], lax(adj.) si lacs (s.m) = [laks]

                        Libertatea si mobilitatea accentului romanesc explica existenta unor omografe nonomofone, cum sunt de exemplu copii [kopij] plural de la copie si copii [ko’pij] plural de la copil dar si a unor variante de accentuare nediferentiate ca sens, dintre care unele sunt acceptate in norma :  profesor se pronunta [pro’fesor] si [profe’sor].

                        Mioara Avram observa in acelasi studiu „pronuntarea corecta  (ortoepia) limbii literare (standard) se bazeaza pe subdialectul muntean ( din centrul si sudul Romaniei)

                        4. Lucrarile ortografice destinate elevilor.

  Studiu comparativ

                                        Lista aspectelor controversate ale normelor ortografice este destul de mare daca se au in vedere IOOP si DOOM, desi amandoua se plaseaza pe pozitia actualelor norme ( ortografice).

                        DOOM este conceput ca o lucrare academica normativa, cu un scop, in primul rand analitic, de rezolvare a fiecarui cuvant inregistrat. Prin largirea listei de cuvinte la proportii mai mari decat ale DEX-ului si prin anexele cu unele categorii de nume proprii sau abrevieri prezente pentru prima oara intr-o lucrare normativa, se ofera materia pentru noi controverse si se  deschide lista unor aspecte controversabile.

Astfel in DOOM elaborat de Academia Romana exista forme de tipul : Preasfintia sa (ta, voastra), sanctitatea ta (sa, voastra), Patruzeci – de – Sfinti, Lucarii, etc. fata de Preasfintia Sa (Ta, Voastra), Sanctitatea Ta (Sa, Voastra), Patruzeci de sfinti, Lucarii in DOOM a profesorului Gh. Constantinescu - Dobridor ; forme duble in DOOM, Academia Romana; viorea/viorica, valcea /valcica, zambru/zimbru, zbar/zbarr, vérmut/ vermút fata de : viorea, valcea, zimbru, zbarr, vermut in DOOM-ul lui Dobridor.



[1] Îndreptar si vocabular ortografic, editia a III-a, Bucuresti 1941,p.3.

[2] Flora Suteu, Influenta ortografiei asupra pronuntarii literare romanesti, Bucuresti,1976.

[3] Theodor Hristia, Sinteze de limba romana, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica,1981,p.90.

[4] Gh.Beldescu, Ortografia actuala a limbii romane, Buc., Editura Stiintifica si Enciclopedica,1985,p.13.

[5] Mioara Avram, Probleme ale exprimarii corecte, Buc., Editura Academiei, 1987, p. 29

[6] Mioara Avram, Marius Sala, Faceti cunostinta cu limba romana, Cluj,Editura Echinox,2001,p.99







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


Argumentarea textului „Lacul”, de Mihai Eminescu la genul liric
Studiul reprezentarii unor procese geomorfologice pe baza textelor scrise
„Ploua” – George Bacovia
Ilustreaza conceptul operational curent literar, prin referire la ideologia romantica
DIALECTELE LIMBII ROMANE - PROBLEMA ORIGINII
„FORMA' SI „SUBSTANTA' IN DOCTRINA LUI HJELMSLEV
MODERNISMUL NARATIV
Doina in tinutul Salajului
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI – CAMIL PETRESCU - COMENTARIU
Ilustreaza conceptul operational nuvela psihologica, prin referire la o opera literara studiata