Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Ortoepia limbii romane – cuprindere sintetica


Ortoepia limbii romane – cuprindere sintetica




Ortoepia limbii romane – cuprindere sintetica

                    1. Scurt istoric

Regulile ortografice au si referiri la ortoepie. Pronuntarea a ramas insa mai putin unitara decat scrierea, indeosebi din cauza unor elemente care nu rezulta din forma scrisa ( locul accentului, deosebirea dintre valorile fonetice multiple ale unor litere, de unde si deosebirea dintre un diftong si doua vocale in hiat), dar si din cauza persistentei la multi vorbitori a deprinderilor de pronuntare regionala”.[1]




Am redat intr-un capitol special studiile consacrate ortografiei limbii romane, pe care lingvistii au tratat-o concomitent cu ortoepia, „deoarece limba literara (standard) are norme unitare de functionare, desi in unele situatii norma admite si ea unele variante.[2]

Din considerente didactice am separat cele doua notiuni, (ortografia si ortoepia) . Prin urmare, lucrarile si studiile ortografice aparute de-a lungul timpului au tratat in paralel si cazurile speciale de pronuntare „pentru a se ajunge la cunoasterea intregului complex de norme ale scrierii corecte.[3]

2. Lucrari normative

Din aceleasi considerente didactice, amintite anterior am separat cele doua notiuni: ortografia si ortoepia.

Fara a readuce in discutie lucrarile normative, despre care s-a amintit in capitolul dedicat ortografiei, adaugam:

Ø     Sextil Puscariu, Limba romana. I Privire generala, Bucuresti: Fundatia pentru Literatura si Arta „Regele Carol II”, 1940;

Ø     Al. Graur, Tendintele actuale ale limbii romane, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1968;

Ø     Al. Rosetti, Iistoria limbii romane. I De la origini pana la inceputul secolului al XVIII-lea, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica,1986;

Ø     Mioara Avram, Gramatica pentru toti, Iasi, Polinom, 1997;

Ø     Academia R.S.R., Institutul de Lingvistica al Universitatii din Bucuresti, Dictionar ortografic, ortoepic si morfologic al Limbii romane (redactori: Mioara Avram, Laura Vasiliu), Bucuresti, Editura Academiei, 1982;

Ø     Mioara Avram, Scoala si cerintele actuale ale predarii ortografiei si ortoepiei, in Aspecte ale evolutiei limbii romane', Cursuri de vara, Piatra Neamt, 1977, p. 151-168;

Ø     Emanuel Vasiliu, Scrierea limbii romane in raport cu fonetica si fonologia, Curs anul I, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de limba si literatura romana, 1979.

3.  Ortoepia actuala a limbii romane

                        Etimologic, ortoepic inseamna pronuntare corecta; este singurul aspect pur lingvistic al pronuntarii corecte si singurul legat prin definitie de normele limbii literare. Este necesara precizarea ca  ortoepia este diferita de ortofonie, care inseamna tot „pronuntare corecta”, dar in sensul de pronuntare normala din punct de vedere fiziologic, opusa pronuntarii cu defecte de vorbire ca balbaiala, pelticia, grasierea s.a., dar difera si fata de  dictiune, ce inseamna pronuntare clara si expresiva in acelasi timp, presupunand nu numai o corectitudine de ordin tehnic in emiterea sunetelor, ci si reliefarea continutului comunicat. Ortofonia si dictiunea sunt atribute necesare ale comunicarii orale in orice varianta a limbii, deci si ale vorbitorilor care au o pronuntare regionala.

                        Normele ortoepice sunt norme fonetice ale uzului literar pretentios al limbii”, preciza G. Beldescu in „Ortografia actuala a limbii romane” (Editura Didactica si Pedagogica,p.118).

                        Se stie ca acestea stabilesc corectitudinea formala a pronuntarii cuvintelor ca unitati lexicale, a pronuntarii formelor flexionare, dar implica si referiri la compartimente ale limbii din afara foneticii, adica la morfologie si sintaxa. O problema de morfologie este cea legata de regulile flexiunii: „recomandarea unei anumite desinente de plural din doua sau mai multe posibile (-e sau –uri, la substantivele neutre, –e sau –i la cele feminine) nu constituie o problema de ortografie sau de ortoepie, ci de pura morfologie” (Mioara Avram, 1977, p.108). Dar afirmarea explicita a unei forme in opozitie cu variante existente in uz, sublinierea modului de pronuntare a unor flective intr-o anumita vecinatate fonetica, etc. sunt necesare din punct de vedere ortoepic si ortografic, regula morfologica fiind temeiul stiintific al constrangerii (D. Macrea, 1963, p.318).

                        Orice particularitate de flexiune care se obiectiveaza  ca particularitate de rostire intra si in domeniul reglementarilor ortoepice.

„Liceie”, „cravati”, „dragei”, „creiez” sunt greseli de pronuntare care

schimba si clasa de flexiune a cuvintelor amintite.

Ori de cate ori o particularitate a flexiunii sau a derivarii constituie o situatie ortoepica, trebuie supusa atat regulilor proprii, flexiunii si derivarii, cat si normelor fonetice care reglementeaza pronuntarea: afiseaza – afisez;

prajea (sca) - prajesc; citea (sca) – citesc; tuse – tusea; stea – stele; iesean – ieseni, oltean - olteni. (conf. IOOP3).

Pronuntarea literara actuala a limbii romane este greu de definit si de determinat. Pentru a se stabili ce este si ce nu este literar in pronuntarea vocalelor la initiala de cuvant si de silaba, s-au luat in considerare deosebirile de strat lexical, precum si influenta grafiei asupra pronuntarii literare.

Ex: alee→aleie, idee→ideie, taind→taiind.

Se considera ca rostirea pura a vocalelor constituie o inovatie bazata pe modelul cuvintelor imprumutate si introdusa de cei care cunosteau sistemul de pronuntare din limba de origine, de unde au provenit cuvintele.

Asurzirea si sonorizarea consoanelor au fost interpretate diferit; acomodarea este obligatorie atat inainte de consoane sonore, cat si de consoane surde: abces – apces, cvinta – gvinta; opozitia de sonoritate se neutralizeaza chiar si inaintea sonantelor: dusman – [dujman], spasm – [spazm] / I. Calota, 1977.





Normele ortoepice au caracter istoric, reprezentand o fuziune a traditiei, a tendintelor in dezvoltare, cu uzul contemporan. Complexitatea procesului de evolutie este recunoscuta de lingvisti. Alecsandri socotea corecte forme ca favor, onor, iar Ov. Densusianu cerea sa pronumtam pasari, flacari sau pierseca.

DOOM-ul inregistreaza un mare numar de variante de pronuntare, justificate prin prezenta lor in uz si ierarhizate din unghiul preferintei in recomandare, dar considerate discutabile prin incertitudinile si ezitarile  la care pot da nastere ( Luiza Seche, 1983).

Se pare ca insusi conceptul de pronuntare literara este nesigur. Realitatea lingvistica prezinta nu doar o singura varianta literara: literar se poate rosti atat calul – [Kalul], eu – [ieu], unsprezece [unsprezece] in varianta pretentioasa, cat si [kalu], [io], [unspce], in varianta familiara.

                    Controversele privind determinarea si definirea pronuntarii literare ridica intrebarea daca ortografia urmeaza ortoepiei. Regula ca normele ortografice reflecta in cea mai larga masura pe cele ortoepice este aproape generala ( I. Iordan, 1956,p.180).

                    Instabilitatea fluctuatiilor, variatiile pronuntarii literare nu sunt compatibile cu atributele ortografiei, cu nivelul ei ridicat de generalizare, cu stabilirea ei de durata. Prin stabilirea normelor ortoepice, se preconizeaza in cea mai mare parte si cele ortografice, dar nu in intregime, fiecarui domeniu fiindu-i proprii reglementari specifice fara ecou in domeniul celalalt.

                    Normele ortografice in concordanta cu ortoepia sunt subiective si obiective in acelasi timp.

                    Legatura stransa dintre ortografie si ortoepie in limba romana face ca normele lor sa poata aparea codificate impreuna: „Se scrie si se pronunta…”.

                    Ortoepia are in vedere realizarile fonetice normale ale unitatilor fonologice, pe cand ortografia vizeaza in primul rand fonemul. Ortoepic nu este indiferent daca a din  casa este rostit central [a], anterior [à] sau posterior [a], numai prima pronuntie fiind literara: [ kasa].

                    Norma de pronuntare si cea de scriere corespunzatoare apar codificate atunci cand se considera necesar sa se precizeze in mod explicit ce este literar si ce nu este literar. Diferenta literar – nonlitarar se poate realiza in exprimarea aceluiasi individ dupa imprejurari ( Mioara Avram, 1977, p.158); pronuntia literara se opune pronuntiei regionale. Prezenta particularitatilor regionale in rostire depinde de gradul de instructie, de imprejurare, de varsta, etc. si se poate repercuta in scriere. Astfel, determinanta temporala actioneaza in doua sensuri: anuleaza norme depasite de evolutia limbii, selectand ce s-a impus prin uz social, sau introduce etimologic norme fonetice noi, in contrast cu rostiri traditionale mentinute in norma de pronuntare a cuvintelor mai vechi.

                    IOOP3 consemneaza cateva cazuri care nu au starnit controverse:

                    1. inlaturarea lui –u final dupa diftongi, consoane palatale si

prepalatale: ochi, arici, cui;

                    2. renuntarea la forma regionala –eta a sufixului, admisa in normele academice din 1932 alaturi de –ete (V.Flora Suteu, 1976, p.163);

                    3. acceptarea formelor cu i in loc de e in duminica, intuneric; a lui u in loc de o in adaug, repaus etc.

                    4. acceptarea formelor cu a, nu cu e , in acopar, sufar;

                    5. renuntarea la formele etimologice aterisa, vitesa  si acceptarea formelor cu z conform cu uzul.

                    Cele mai importante inovatii, ca tendinte in rostire, sunt introducerea unor vocale puse la initiala de silaba, in hiat si a lui e pus la initiala de cuvinte noi: boem, fluent, crea, eseu.

                    Socio-cultural, pronuntia literara se opune rostirilor neingrijite, semiculte, efect al gradului redus de instructie, al exprimarii neglijente, al nesigurantei, al cunoasterii aproximative a normelor ori al temerii de a nu gresi, de a vorbi neliterar: anitudine, conrupe, escursie, indentic, petagog, piftea, propietar , prinsonier , subect, tranversa.

                    Variantele de pronuntare sunt de doua feluri:

1.    unele se constituie in opozitii ortoepice, literar – nelitarar:   paine – pane, jale – jeale, duminica – dumineca , escroc – excroc;

2.    altele se accepta ca literare simultan, dar ierarhizate, prima fiind preferata, dupa DOOM : aici, aicea; alaturi, alaturea; angina, anghina; atunci, atuncea; cafeina, cofeina; carafa, garafa; chiorai, ghiorai; carnat, carnat; despera, dispera; flacaiandru, flacauandru; harpa, harfa; jet, jilt; laicer, lavicer; lascaie, lescaie; lefusoara, lefsoara; manastire, manastire; muchie, muche; nicaieri, nicaierea; nimic, nimica; parpali, perpeli; pretutindeni, pretutindenea; procopsi, pricopsi; pururi, pururea ; radiu, radium; sandvis, sandvici; tapita, tapisa; zbarli, zburli.

Discordanta intre cele doua sisteme normative reflecta un aspect functional al ortografiei, polivalentele, fara a se suprapune cu acestea.

1.    semnul grafic contrazice realitatea fonetic-fonematica pe care o reprezinta: iel –el; viia – via, absent – absent.

2.       despartirea cuvintelor compuse si derivate la sfarsit de rand indica:

a)    despartirea cuvintelor compuse si a celor derivate cu prefixe analizabile, potrivit cu structura lor:




-        compuse: ast – fel, de – spre, port – avion,

     watt – metru;

-        derivate cu prefixe: an-organic, in- egal,

     intr-ajutorare, ne-stabil, sub-linie;

b)     despartirea asemanatoare a derivatelor de la teme

      terminate in grupuri consonantice, cu sufixe care au la   

      initiala o consoana: savant-lac, targ-sor, varst-nic.

c)    despartirea grupurilor ortografice in care cratima delimiteaza doua sau mai multe cuvinte: dintr-/un, ducandu-/si.

Nivelul de exigenta lingvistica si multimea indicatiilor prohibitive fac din despartirea cuvintelor la sfarsit de rand unul dintre capitolele dificile ale ortografiei actuale.

                    Împotriva realitatii fonetice se despart si cuvintele care contin  x: a-xa, e-xa-men, tex-til, ex-tras.

                    Ortografia are un domeniu specific care este reglementat fara legatura cu felul pronuntarii si care denota autonomia ei relativa.

                    Normele ortografice sunt, in aceasta zona, exclusiv subiective:

1.    nu corespund unor diferente in pronuntare; situatiile de poligrafie, cand pronuntia identifica pe: [k] = c in casa, k in kaliu si q in quasar.

2.    nu creeaza deosebiri in pronuntarea realitatii lingvistice:

a)    scrierea cu initiala majuscula: in porumb si Porumb; bun si rau sau „La mijloc de Rau si Bun” ( I. Barbu)

b)    scrierea cuvintelor compuse: bunavointa si rea-vointa

c)    scrierea cuvintelor paralele: odata si o data ( omofone)

3.    nu are raport cu pronuntarea, folosirea cratimei la cuvinte in mod obligatoriu conjuncte; s-a dus, plimbandu-se, nu se a dus, se plimband. Variantele grafice ‚ sa dus , plimbanduse, sunt gresite exclusiv din punct de vedere ortografic, deoarece redau corect pronuntarea, ca si s-a dus, plimbandu-se.

4.    imprumuturile si numele proprii straine  neadaptate fonetic si ortografic se scriu si se pronunta etimologic, fara legatura cu relatiile dintre ortografie si ortoepie in limba romana: watt, Molière, Bordeaux, dizeur, etc.

4. Lucrarile normative privind ortoepia limbii

            romane, destinate elevilor. Studiu comparativ.

                   

IOOP (Îndreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie) elaborat de

Academia Romana a aparut intr-o prima editie in 1960 ( editia a II-a, in 1965; editia a III-a, in 1971, editia a IV-a, in 1983 si editia a V-a, in 1995) in urma fuziunii a trei lucrari normative anterioare: Mic dictionar ortografic (1953), Dictionar ortoepic  (1956) si  Îndreptar de punctuatie (1956).

                        Controversele, ca si in cazul DOOM –ului au condus la corectari

( adesea timide, insa ingradite de existenta unor hotarari administrative), la rectificari facute cu fiecare editie si chiar la modificari.

                        Astfel in IOOP elaborat de Academia Romana, se scrie: caramea, cartilaj / cartilagiu , camasuica , a chefalui etc., in timp ce in ÎOOMP al profesorului Gh. Constantinescu – Dobridor, aceleasi cuvinte apar cu forma: caramela, cartilaj, camasuta, a chefui, etc.

                        Pentru ca diferentele sa fie elocvente oferim in Anexa 3 listele cu acele cuvinte intalnite la clasa sau in limbajul colocvial al copiilor



[1] Mioara Avram,Marius Sala,Op.Cit.,p.147

[2] ibidem

[3] Theodor, Hristea, Op.Cit.p.98.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


Alexandru Philippide, Secrete si mistere
Motivul metamorfozei, Motivul metamorfozei in basmele turco-tatare
Nichita Stanescu, Ploaie in luna lui Marte
„Palind” – George Bacovia
„Pe coastele Calabrei” – Vasile Alecsandri
„Multumire” – Ioan Alexandru
MARIN PREDA 'Cel mai iubit dintre pamanteni' - SUBIECTUL
George Cosbuc - Moartea lui Fulger - COMENTARIU
Cartea si martoaga
Exemplifica modalitatile de caracterizare a personajului prin referire la un roman de George Calinescu