Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
Mihai Eminescu - Conceptia despre poezie


Mihai Eminescu - Conceptia despre poezie




Mihai Eminescu

Conceptia despre poezie

,,Ceea ce a incercat intr-un fel unic a fost sa exprime totul prin geniul sau, geniul poporului roman, printr-o lucrare neprecupetita, de proportii uriase, care trebuie, in gandul sau, sa-l faca o modesta veriga intre inaintasi si prezent. Ceea ce a izbutit a depasit si intentia sa, si, intelegera noastra."

(Zoe dumitrescu - Busulenga)

Exista in literatura noastra personalitati poetice care s-au manifestat inca de la inceput sclipitor. Este cazul lui Eminescu, cel care avea sa intrupeze, in opera sa, spiritualitatea unui neam intreg.

Ideile lui Eminescu despre arta, conceptia sa estetica nu sunt formulate in studii sistematice. Ele se regasesc, insa, in intreaga sa creatie, fie in articole, fie in poezie a caror tema e chiar arta, sau in altele cu tema diferita, dar in care se strecoara ganduri despre conditia poetului si a destinului sau. Doar cateva din aceste poezii sunt antume (,,Epigonii", ,,Glosa", ,,Oda (in metru antic)", ,,Criticilor mei''), cele mai multe fiind postume, dar scrise in perioada de inceput si de mijloc a actvitatii lui Eminescu (,,Icoana de privoz", ,,Eu nu cred nici in Iehova", ,,Odin si poetul", ,,Iambul", ,,Numai poetul", ,, In zadar in colbul scolii").




Ca poet, Eminescu s-a situat in categoria romanticilor: ,,Nu ma-ncantati nici cu clasici/ Nici cu stil curat si antic/ Toate-mi sunt deopotriva/ Eu raman ce-am fost: romantic". In ciuda acestei afirmatii, in creatia lui Eminescu exista si o componenta clasica, reliefata printr-o cunoastere si pretuire a artei antice, prin promovarea idealurilor de bine, frumos si adevar, prin aspiratia spre perfectiune si echilibru, prin stilul limpede, clar, armonios, reflexiv, prin ironia detasata (,,Glosa").

Conceptia estetica a lui Eminescu este dublu modelata: de poetica romantica pasoptista (scriitorul) este ,,un copil al veacului", un exponent al vremii lui, un vizionar care creeaza prin forta cuvantului ,,o alta lume pe-asta lume de amor" un titam revoltat care lupta pentru implinirea idealurilor umanitatii), dar si de filosofie sceptica a geniului solitar, contemplativ intr-o societate mediocra incapabila sa inteleaga si sa promoveze valorile: ,, Privitor ca la teatru/ Tu in lume sa te-nchipui:/ Joace unul si pe patru,/ Totusi tu ghici-vei chipu-i,/ Si de plange, de se cearta,/ Tu in colt petreci cu tine/ Si-nteleg din a lor arta/ Ce e rau si ce e bine". (,,Glosa")

Eminescu aspira nu spre o arta cu procupari marunte, realista intr-un mod ingust, care sa imite natura, si nici spre una exclusiv formala, ci spre o arta care sa transfigureze semnificatiile realitatii, in care cuvantul sa exprime adevarul (pentru ca: ,,E usor a scrie versuri/ cand nimic nu ai a spune/ insirand cuvinte goale/ ce din coada au sa sune" - ,,Criticilor mei"). Adevarul artei trebuie sa fie adevarul vietii si al suferintei pe care insusi poetul le-a trait, viata fiind singurul izvor adevarat al inspiratiei.

Conceptia lui Eminescu despre poezie si misiunea poetului este programativ ilustrata in ,,Epigonii".

Aparuta in ,,Convorbiri literare" in august 1870, ,,Epigonii" este profesiunea de credinta a lui Eminescu la varsta de 20 de ani. Cuvantul ,,epigonii", imprumutat de eminescu din literatura germana (,, Diee Epigonon - roman scris de Karl Immermann) inseamna urmasii nedemni ai unor inaintasi ilustrii. Intr-o scrisoare catre Iacob Negruzzi, din Vienna, Eminescu indica sursa poeziei sale: Oxenie (epigrama) de Schiller, intitulata ,,Ieremiade", care incepe cu versurile: ,,Totul e degenerat in Germania in proza si in versuri./ Ah, si ce departe de noi este vremea de aur!".

Schiller rechema frumoasa ,,naivitate" si ,,sinceritate zglobie" a literaturii germane vechi, in care totul era spus ,,cinstit si pe fata". Eminescu se ridica impotriva poeziei contemporane sceptice, pesimist si elogiaza scrierile vizionare din ,,zilele de aur a scripturelor romane".

Propunandu-si sa critice orientarea poetilor din 1870, Eminescu repune, in prima parte a poeziei, in drepturile lor, pe inaintasii de la inceputurile literaturii noastre moderne, multi cunoscuti lui din ,,Lepturariul lui Aron Pumnul. Multe din caracterizarile lui Eminescu, chiar exagerate, de altfel, constient, sunt memorabile, intrand in limbajul comun: Tichindeal, fabulistul, este denumit ,,gura de aur", Murmureanu, poetul - ,,glas de durere", Prale - ,,firea cea intoarsa", daniil Scavinschi - ,,cel trist si mic".

In legatura cu alti scriitori, se fac aluzii la operele lor: ,,Primavara amorului" de Iancu Vacarescu, ,,Jalnica tragedie a Moldovei", de Beldiman, ,,Armonii intime de A. Sihleanu, " Fabule" de Olecu Donici "Povestea vorbei" de Anton Pann. Lui Heliade, Eminescu ii dedica in "Epigonii" o strofa intreaga cu aluzii la "Biblie" si poate si la "Echilibru intre antiteze". Opera sa ii apare poetului ca un adevar combinat cu mituri, un "sfinx patruns de-nteles", iar autorul, "un munte cu capul de piatra": bantuit de furtuni care stau si astazi ca o enigma in fata lumii, aparand ca o "stanca arsa dintre nouri de eres"

Baliac, Carlova Alexandrescu, Bolintineanu sunt evocati prin aluzii sau imagini din unele poezii: Baliac cu "Clacasul", Carlova cu "Marsul", Alexandrescu cu "Anul 1840" si "Candela", Bolintineanu cu "O fata tanara pe patul mortii". Lui Bolintineanu, Muresanu si Costache Negruzzi li se inchina cate o strofa, iar lui Vasile Alecsandri trei strofe. Daca pe Muresanu ni-l prezinta ca pe miticul poet care, ca si Orfeu, trezea cu versul sau pana si pietrele, "preot desteptarii noastre, semnelor vremii profet", pe Alecsandri Eminescu il infatiseaza prin multipla sa activitate lirica ("Doine", "Lacramioare", "Margaritarele", "Suvenire"), ca pe un "rege al poeziei", mereu tanar, rapsod legat de viata prezenta si trecuta a poporului, poet al trecutului adus ca o pilda pentru prezent: "El desteapta-n sanul nostru dorul tarii cei strabune/ El revoaca-n dulci icoane a istoriei minune,/ Vremea lui Stefan ce Mare, zimbrul sobru si regal/"

In partea a doua a poeziei Eminescu compara poetii contemporani, fara a-i numi, cu predecesorii lor. Pe contemporani ii gaseste lipsiti de ingenuitate, de elanul tineresc ("inimi batrane, urate"), fara caldura sentimentului, ipocriti ("masti rizinde, puse pe un suflet jalnic, "inimic"), patrioti numai in vorbe, reflexivi, blazati in cuget, nesinceri, atinsi de scepticism si de un pesimism fara leac, incat, desi traiesc in prezent, sunt inactuali. Dimpotriva, predecesorii, insufletiti de credinta intr-un ideal si de sinceritate in expresie, ii apar poetului ca niste vizionari, mereu actuali, prin bogatia lor de idei si prin elocventa cuvantului.

Printr-o imagine sugestiva (imprumutata dintr-un poem de Vasile Fabrion Bob: "S-a intors masina lumii, s-au intors cu capu-n gios") Eminescu defineste momentul literar 1870 ca un regres fata de trecut: "S-a intors masina lumii, cu voi viitorul trece;/ Noi suntem iarasi trecutul), fara inimi, trist si rece;/ Noi in noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strain!").

Inaintasii faceau valul sa cante , epigonii manjesc marea cu valuri. Inaintasii puneau sa zboare, epigonii carpesc cerul cu stele. Tot ceea ce la inaintasi era dinamic, vibrant (cantec, zbor), la epigoni a devenit incremenit ("marea noastra-i de inghet"), incolor (cerul epigonilor e "sur si rece").

Vina capitala a epigonilor sta, insa, in lipsa lor de entuziasm, in scepticism, in incapacitatea de a-si reprezenta un ideal pozitiv, de a crea o alta lume ,,pe asta lume de amor".

Inca de pe acum, Eminescu exprima in versurile sale idei adanci, prin imagini plastice, cuprinzatoare. El se hazardeaza a defini in versuri filosofia si poezia: ,,Ce e cugetare sacra? Combinare maiestrita/ Unor lucruri neexistente; carte trista si-ncalcita/, Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra. /Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate, /Voluptos joc cu icoane si cu galsuri tremurate/ strai de purpura si aur peste tarana cea grea''.

Ceea ce admira Eminescu la predecesorii sai este tocmai ceea ce lipseste epigonilor: idealul, credinta in misiunea transformatoare a artei. Inaintasii se miscau in sfera ,,cugetarilor divine", ca niste astrii, si tot efortul lor era consacrat scopului de a crea ,,o alta lume pe-asta lume de noroi", in vreme ce epigonii reducand totul la nimicnimia lor, au ajuns la un adevarat impas: ,,Toate-s prafLumea-i cum este. si ca dansa suntem noi".

Eminescu s-a inclus printre epigoni pentru a reliefa antiteza trecut-prezent, dar, prin luciditatea actului critic, el se disociaza categoric de acestia.

Poemul este o arta poetica, fiindca in el se sintetizeaza o conceptie asupra rolului poeziei si al poetului in viata spirituala a omului. Tanarul Eminescu militeaza pentru o arta angajata, care sa slujeasca idealurilor de bine, frumos si adevar al umanitatii. Recunoastem, in acesta atitudine, puternica influenta a ideologiei literare romanesti de la 1848, de la care Eminescu a luat primele lectii de poetica. Alaturi de ,,Epigonii", ,,Scrisoarea II" pune in lumina conceptia lui Eminescu despre conditia creatorului de geniu si menirea poeziei.





Subintitulata ,,Satira", ,,Scrisoarea II" concretizeaza sila si dispretul poetului fata de degradarea raporturilor umane intr-o civilizatie a ambitiilor meschine, societate, care inabusa capacitatea creatoare a artistului cinstit, a poetului adevarat.

Poetul subliniaza faptul ca arta s-a degradat tot atat cat si gandirea, intr-un fel care jigneste pe artistul adevarat. S-au degradat relatiile public-autor, evident in favoarea acelui ,,soi ciudat de barzi, care si ei instaureaza o ordine a non-valorii; s-au degradt si telul artistului clasic, gloria si obiectul principal al liricii, iubirea.

In aceste conditii, poetul de geniu isi refuza capacitatea creatoare, nemaiavand cui sa-si transmita mesajul. Motivele artei adevarate au disparut, iar el nu vrea sa scrie vreo ,,istorie pe apa pe gustul mediocrilor nici sa-si faca din creatie o trambulina sociala; nu vrea sa scrie nici pentru glorie, nici pentru idealuri, nici pentru dragoste, pentru ca nimic nu mai este pur si adevarat: ,,De-oi urma sa scriu in versuri teama mi-e ca nu cumva /Oamenii din ziua de astazi sa ma-nceapa-a lauda. /Daca port cu usurinta si cu zimbet a lor ura /Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura."

Eminescu este un poet cu inalta constiinta artistica, tinand necontenit spre perfectiune (,,De mult ma luptand catand in vers masura" - ,,Iambul"), care s-a lasat mistuit de propriul vis pentru a trece apoi inefabil in lumea creatiei: ,,De-al meu propriu-vis, mistuit ma vaiet, /Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari. /Pot sa mai reinviu din el luminos ca /Pasarea Pheonix? (,,Oda (in metru antic)").

Credinta adanca a lui Eminescu este ca numai arta asigura nemurirea omului: ,,Numai poetul /Ca pasarice zboara /Deasupra valurilor /Trece peste nemarginirea timpului."

Contextul cultural istoric al aparitiei, lui Eminescu

Aparitia lui Eminescu in literatura, imprevizibila in datele ei particulare, ca lucrare a genuilui asupra lui insusi, dar nu precoce si nici "nemeritata", cum s-a afirmat in cateva randuri, nu e fara legatura cu procesul mai general de renastere romaneasca de dupa unirea din 1859. Cultura, limba si literatura redimensioneaza acum dintr-un alt unghi de intelegere a aspiratiei pasoptiste spre modernitatea europeana. Eminescu vine sa comfirme o tendinta polemica a epocii care dorea armonizarea "fondului" autohton cu "formele" repede gasite si instituite prin exemplul occidental. Perfectionarea relatiei, si nu ruperea ei care nu mai era posibila ii preocupa indeosebi pe jurnalisti si Eminescu se formeaza si creeaza in stransa legatura cu ceea ce s-a numit "spiritul junimist", decelabil, in buna parte, atat in interesul lui pentru toate manifestarile vietii intelectuale, pentru limba, literatura, folclor, istorie politica, filosofie, cat si in unele accente ideologice ale operei sale.

Limbajul poeziei eminesciene

Niciodata pana la Eminescu, limba romaneasca n-a sunat cu atata plenitudine armonioasa, atat de natural si de firesc. La toti ceilalti poeti din secolul trecut gasim forme sau cuvinte pe care evolutia ulterioara a limbii nu le-a comfirmat. Eminescu ramane proaspat si curat si dupa o suta de ani, fara sa dea semne de imbatrinire. Mai mult chiar, limpezimea si echilibrul lingvistic din cele mai multe poezii creeaza impresia unei spontaneitati desavarsite, cu toate ca variantele ilustreaza mladioasa cautare a "cuvantului ce exprima adevarul", iar Eminescu insusi isi stabileste raporturile cu limba romana in termeni de "lupta dreapta", ca si pe o incercare de a "turna in forma noua limba veche si-nteleapta".Tensiunea efortului insa nu se simte, este cu desavarsire marcata de robusta senzatie a lucrului natural.

Ø      Prospetimea si naturaletea

Explicatia prospetimii si a naturaletii limbajului eminescian isi are punctul de plecare in strategia poetului fata de ,,limba veche", considerata ca temelie pentru toate noile ei infatisari. El a intuit ca limbajul poetic trebuie sa plece cu naturalete de le izvoare: de la poezia populara si de la vechile texte, care conservasera formele cele mai rezistente de limba, deci cele mai apte sa reliefeze individualitatea graiului romanesc.

Si pozia lui e plina de ecourile acestei influente, de la armonia, uneori onomatopeica a versurilor, de clara sarginte folclorica (cf. ,,Peste varf de ramurerle/ Trec in stoluri randunele/ Ducand gandurile mele/ Si norocul meu cu ele."), pana la aromele arhaice de stil cronicaresc, din Scrisoarea III, in care batranul voievod isi enumera principiile neatarnarii intr-un tipar lingvistic preluat ca model si de alti poeti sau dramaturgi romani:

,,Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vreun pod

De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;

Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa

Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa;

Si nu voi ca sa ma laud, nici nu voi sa te-nspaimant;

Cum venira, se facura toti o apa si-un pamamt."

In aceiasi serie de fapt se inscrie si initiativa de a folosi masiv formele populare si familiare ale vorbirii (exemplele sunt foarte cunoscute: ,,de nu m-ai uita incalte", ,,si-apoi cine treaba are", ,,nime-n lume n-a sa stie", ,,si mi-i ciuda", ,,ai vedea ca am cuvinte" - de observat coloratura regionala, moldoveneasca), expresii tipice (,,bata-i vina", ,,acu-i acu", ,,ia du-t' de-ti vezi de treaba", ,,cat-ti de treaba"), cat si rimele rezultate din prezenta unor termeni populari si arhaici (incalte, nesat, letopiseti) sau prozaici (subsuori) si a cuvintelor legate prin cratima - procedeu de imbinare romaneasca (sine-mi / inemi, luminandu-l / gandul; aduceti-i / vietii; lese-L / vesel; recunoasca-L / dascal).

Acestea sunt procedeele care aduc accentul naturaletii, savoarea populara limbajului eminescian.




Ø      Expresia intelectualizata

Dar poetul, dintr-un simt superior al echilibrului lingvistic, isi alterneaza mijloacele printr-o expresie intelectualizata (v. Tudor Vianu), de reverberatie culturala sau filosofica (,,al lumii-ntregul sanbur, dorinta-i si marirea /in inima oricarui-iascuns si traitor", ,,ca vis al mortii eterne e viata lumii-ntrgi", ,,si in sine impacata stapanea etrna pace", ,,ei au doar stele cu noroc/ si prigoniri de soarte", ,,precum Atlas in vechime sprijinea aerul pe umar, asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar/ asa el sprijina lume si vecia intr-un numar".). Alteori ajunge la virtuozitati verbale, nu gratuite, dar tradand placerea combinatiilor ingenioase (,,La inceput, pe cand fiinta nu era nici ,,nefiinta"; ,,cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns"). In aceeasi categorie de mijloace intra si jocul verbal al rimelor culte, rezultate prin folosirea numelor proprii: Menelaos/adaos, Miercuri/cercuri, Istaspe/oaspe, Venus Anadyomene/gene Musatini/datini, Coreggio / intelege-o.

Ce rezulta din aceste acordari ale instrumentului lingvistic se poate vedea din somptuozitatea sarcastica a Scrisorilor, din suavitatea melancolica a Lacului, din armoniile adormiotoare ale Dorintei, din tristetea rostirii iambice a ideilor din Imparat si proletar, din hierotismul cosmic al Luceafarului, din pateticul repros al trecerii pe langa plopii fara sot sau din inflexibilitatea boreala a Glossei.

Ø      Puterea evocatoare

In toate, cuvantul eminescian se incarca de sensibilitate, izbutind deopotriva sa dilate puterea evocatoare a limbii romane, capacitatea ei de a picta imaginea lumii, dar si sa construiasca un univers artistic de o vibratie inconfundabila. Alunecarea dintre vizual si auditiv se savarseste pe un fond de armonie muzicala, care ramane virtutea cea mai inalta a limbajului eminescian, pentru ca Eminescu isi fixeaza ideile si sentimentele, misterele vietii launtrice, in felul in care o face muzica, prin sugestie nemijlocita.

Ø      Armonia muzicala

Chiar cand se uita sau nu se sesizeaza motivele unei poezii, impresia ultima care staruie, ca si ,,icoana stelei ce-a murit" inca multa vreme dupa lectura, este una muzicala. Aceasta si explica marea popularitate a creatiei eminesciene. Cititorul, sedus de vraja muzicalitatii, are senzatia ca a patruns spre inaltarea de cuget a poetului sau spre misterul nelinistilor sale interioare fara sa faca efortul de adaptare solicitat de ceilalti poeti al caror farmec se ascunde si trebuie descoperit. (cf. T. Vianu).

Ø      ,,reforma lingvistica eminesciana

Aceasta este, in linii mari, instrumentul cu care Eminescu si-a construit si fixat, in eternitatea spiritului romanesc, opera, care la randul ei, a statornicit si impus o infatisare a limbii romane considerata ca reforma lingvistica cea mai importanta a literaturii noastre moderne. Pentru a intelege exact valoarea acestei actiuni si spiritul in care ea a fost savarsita, vom apela la autoritatea lui T. Vianu, care incearca sa lumineze problema printr-o comparatie cu poetii de dupa Eminescu: ,,Cand, mai tarziu, unii dintre poetii zilelor noastre au nutrit ambitia de a opera o reforma lingvistica de insemnatatea aceleia care ii izbutise atat de bine lui Eminescu, ei au crezut ca o pot obtine prin acte mai mult sau mai putin arbitrare ale vointei. Mai cu seama in directia sintaxei si a topicii se pot aglomera documentele contemporane despre ceea ce a produs la unii din autorii mai mari dorinta de a reforma, printr-o aplicare care n-a putut disimula caracterul voluntar al lucrarii lor. Ceea ce s-a obtinut pe aceasta cale a produs uneori impresia noutatii, nu insa pe cea a fragezimii. Miracolul eminescian a stat insa in faptul de a fi dobandit o limba, in acelasi timp noua si proaspata. Pentru a atinge acest rezultat, Eminescu n-a trebuit sa se lupte asa cum au facut unii dintre emulii sai de mai tarziu. I-a fost de ajuns sa se aseze in curentul limbii si sa-si inalte panzele in directia in care sufla duhul ei".

LUCEAFARUL

Imagini ale mitului erotic in creatia eminesciana

,,Slujit de o enorma acumulare de cultura romaneasca si straina, de un gust fara gres, format la scoala lui Homer, Shakespeare si Goethe si la aceea a clasicului folclor romanesc, Eminescu a realizat o opera de sinteza a tuturor traditiilor populare si culte nationale, depasindu-le prin geniul si munca sa neprecupetita si intrupandu-le in fauriri de fond si forme admirabile, lucrate in atelierul sau de titan neobosit".

(Zoe Dumitrescu -Busuleanga - ,,Mihai Eminescu")

Inceputurile pasiunii pentru creatia populara trebuie cautata in indepartata copilarie a lui Eminescu, cand mama il vrajea cu povestile ei, iar la Ipotesti putea citi carti populare si de istorie. Incluzand creatia folclorica in literatura in general, convins fiind ca aceasta contribuie la conturarea specificului national, marele scriitor gaseste calea spre universalitatea operei de arta. In prelucrarea folclorului, el merge pina la modoficari esentiale, ajungand pana la acel ,,folclor savant" despre care vorbea G. Calinescu (referindu-se la poezia ,,Mai am un singur dor" pe care o compara cu ,,Miorita"). Eminescu este atras in mod deosebit de folclorul fabulos: ce mit, de traditie, superstitie, legenda ori basm; de acele specii care dezbat ideile binelui si raului in lume, nasterea universului si a omului: ,,Fat-Frumos din lacrima", ,,Calin nebunul", ,,Frumoasa lumii", ,,Fata din gradina de aur". Prin ele se ajunge apoi la istoria indepartata a poporului roman, reusind sa creeze o mitologie romaneasca. Basmele sunt puse in versuri inaripate si ridicate la valoare de simbol. Folclorul este infuzat in plasma poeziei eminesciene, pina la identificarea cu lirismul, poetului abia recunoscandui-se urma.

Aceasta treapta de creatie poate fi numita intermediara, pentru ca poetul joaca doar rolul de slefuitor al pietrei colturoase; productiile din aces stadiu raman apa vie pentru alte creatii, de o mai inalta structura, cum ar fi ,,Calin (file de poveste)", sau ,,Luceafarul" in care insasi substanta s-a transformat.

Capodopera lui Eminescu, ,,Luceafarul", a cunoscut un lung si complicat proces de elaborare. Dupa chiar indicatia autorului, punctul de plecare e un basm popular romanesc publicat de un german, Richard Kunich, intr-un memorial de calatorie aparut la Berlin, in 1861, intitulat ,,Fata in gradina de aur". Eminescu valorifica acest basm, in perioada studiilor berlineze, intr-un poem cu titlul tradus intocmai, dar modificand unele lucruri, si, mai ales, finalul. Mai tarziu, dupa 1880, poemul, care ramasese in manuscris, va fi preluat in cinci variante succesicve, si transformat intr-un cantec liric cuprinzator, in care povestea mai veche - si aceasta transformata - devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice asupra geniului, dar si asupra conditiei generale a omului ca fiinta antinomica, sfasiata de contradictii adanci. Izvoarele folclorice se impletesc cu altele - filozofice, culturale si chiar autobiografice - care confera textului straturile multiple ale unor semnificatii mereu adancite si deloc epuizate.



Interferenta de genuri, caracteristica romantismului, confera poeziei o mare profunzime si posibilitati multiple de interpretare, pentru ca prin chiar structura ei are o stratificare complexa si niveluri diferite de accesibilitate: e o poveste fantastica de iubire, o alegorie pe tema geniului, cum Eminescu insusi a declarat, e o poezie de viziune simbolica, asa cum au demiostrat diversi comentatori. Capodopera lui Eminescu a fost studiata si interpretata din diverse unghiuri de vedere, fara ca prin aceasta semnificatiile ei sa fie epuizate. Realitatea estetica a operei este atat de profunda, incat orice noua lectura poate sa scoata la iveala legaturi si intelesuri neasteptate.

Cea mai veche interpretare este a lui Eminescu insusi, care nota pe marginea unui manuscris: ,,In descrierea unui voiaj in Tarile Romane, germanul K (Kunisch) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc". Din acest punct de vedere, ,,Luceafarul" este o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume.

Conditia geniului, izolat de semenii lui prin insasi capacitatea lui larg cuprinzatoare de cunoastere, este o tema predilecta in lumea scriitorilor romantici. Ea l-a preocupat pe Alfred de Vigny, in poemul ,,Moise" si in drama ,,Chatterton", pe Lermontov, in ,,Demonul", pe Byron, in ,,Child Harold" si ,,Cain". Eminescu insusi a fost obsedat mereu de aceasta tema si i-a dat diferite rezolvari artistice. Cea mai apropiata, insa, de starea de spirit a marelui poet este aceea din ,,Luceafarul", in care viziunea romantica este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer.

,,Luceafarul" ni se infatiseaza, cum observa Tudor Vianu, ca o ,,sinteza a categoriilor lirice mai de seama pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai inainte".

In ,,Luceafarul" antagonismul dintre omul superior, creator de mari valori artistice, si societatea burgheza este redus, prin caracterul abstract al simbolurilor, la antagonismul dintre geniu si lume in general.

Catalin si Catalina, simbolizand lumea care nu il intelege pe poet, sunt priviti cu dispret si calm, de la inaltimea superioritatii geniului, ostil prin natura sa marginirii. Antagonismul social este vazut aici pe un plan larg, intre ,,aerul stramt" al societatii burgheze, care se complace in superioritate, si creatorul care, ranit de meschinaria, vulgaritatea si inamicitia lumii burgheze, se izoleaza in sfera propriei sale maretii.

Concluzia poemului tradeaza insa limitele ideologice ale romantismului. Pledoaria pentru izolare de lumea superficiala si ostila fata de tot ce este valoare inalta, superioara, se intalneste in mai toata literatura romantica a epocii premergatoare lui Eminescu. Izolarea de lume este la romantici o forma de protest social, de dezgust pentru societatea burgheza, dar vadind o conceptie limitata, pentru ca duce la contemplare sterila si pasivitate.

,,Luceafarul" are puncte comune cu ,,Child Harold" si ,,Cain" ale lui Byron, cu ,,Moise" sau ,,Chatterton" de Alfred de Vigny, cu ,,Lohengrin" de Wagner. Asemanari exista intre ,,Luceafarul" si ,,Demonul" lui Lermontov pe care Eminescu nu se poate sa nu-l fi cunoscut. Demonul este si el o faptura superioara, izolata de lume intr-o mare singuratate, dar aspirand catre existenta lumeasca. Dragostea sa zbuciumata pentru Tamara poate fi comparata cu iubirea dintre luceafar si Catalina, cu tot finalul lor diferit. In ,,Demonul" critica sociala este insa mai directa, mai vie si mai ascutita.

Poemul are o limpezime de cristal si fiecare imagine este cizelata cu desavarsire arta, dar ceea ce impresioneaza deosebit in ,,Luceafarul" este marea simplitate cu care Eminescu a reusit sa ne comunice idei si sentimente atat de bogate si complex.

Pentru geniu, lumea terestra este un cerc prea stramt in raport cu idealurile si visurile lui. Pesimismul lui Eminescu este o caracteristica care il apropie de romantici; Tudor Vianu vorbea de o anume ,,blandete a pesimismului eminescian"; pesimismul lui decurge din reflectia asupra sortii omului de geniu, a decaderii epocii in care a trait, a nefericirii individuale.

Intr-adevar, dragostea unei pamantene pentru o fiinta supranaturala, melancolia singuratatii geniului, spaima demonica a femeii in fata iubirii, labilitatea sentimentului de dragoste si dezamagirea pricinuita de acest adevar, steaua, ca simbol al iubirii, cosmogoniile sunt tot atatea teme si motive romantice abordate de poet in creatiile anterioare si care s-au revarsat generos si armonic in ultima creatie, cea mai deplina, al geniului tutelar al poeziei noastre nationale.

Romantismul eminescian este determinanta statistica impusa de epoca in care a trait, dar si expresia marturisita (,,Eu raman ce-am fost, romantic") a unei insetate aspiratii spre universalitate, spre absolut, intretinand o tensiune dramatica si creatoare, si cristalizand in contraste puternice (el nu poate gandi fiinta in afara nefiintei, cosmogonia fara apocalipsa, ingerul neangemanat cu demonul, proletarul fara imparat, caderea fara inaltare).

Dar acest romantism, semn al unei epoci, al unui temperament ardent, al unei minti zvacnind spre cunoasterea absoluta, se grefeaza pe un fond de clasicitate arhaica, folclorica, pe un fond de intelepciune populara care depaseste romanitatea si coboara spre radacinile dacice si indo-europene, pana la marile intelepciuni traditionale pe care le intruchipau cu forta lor originara barzii clarvazatori ai popoarelor antice.

,,Reconstituind miotologii in spiritul traditiilor populare, folosind structurile literaturii folclorice de la doina la basm, poetul a dat limbii romane unitatea ei deplina intr-o geniala sinteza de lexic, morfologie si sintaxa, imbogatind-o, mladiind-o, dandu-i armonii sonore pana la epuizarea parca a resurselor ei. Ceea ce a incercat antr-un fel unic artistul a fost sa exprime total prin geniul sau, geniul poporului roman, printr-o lucrare neprecupetita, de proportii uriase, care terebuia, in gandul sau, sa-l faca o modesta veriga intre inaintasi si prezent. Ceea ce a izbutit a depasit si intentia sa, si intelegerea noastra. Prin iubire si jertfire de sine, fata de idealurile, aspiratiile, traditiile, conceptia de viata a romanilor, el s-a proiectat pe orbita si in pantheonul valorilor romanesti si universale, devenind steaua polara la care se raporteaza azi si se va raporta cat va fi limba noastra pe lume, cultura si creatia poporului sau. (Zoe Dumitrescu-Busuleanga).







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


FUNDAMENTAREA FONETICII CA DISCIPLINA LINGVISTICA
O IUBIRE A LUI CIORAN
Scrie un eseu argumentativ, de 2 - 3 pagini, despre trasaturi ale romanului, ilustrate intr-o opera literara care ii apartine lui George Calinescu, po
PETRE STOICA -repere in abordarea operei
Riga Crypto si lapona Enigel
Prezinta tipurile de personaje dintr-un basm cult studiat
La hanul de Manjoala de I L Caragiale - comentariu
CURENTELE LITERARE
PROIECTUL UNITATII DE INVATARE STRUCTURI NARATIVE Clasa: a VII-a - Iapa lui Voda de Mihail Sadoveanu
IN VREME DE RAZBOI I.L.CARAGIALE