Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. literatura romana, referate romana, caracterizari de personaje, opere literare, istoria literaturii

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» MODIFICARILE FONETICE IN LIMBA ROMANA


MODIFICARILE FONETICE IN LIMBA ROMANA



MODIFICARILE FONETICE IN LIMBA ROMANA

            Sunetele, ca realitate materiala a limbii, nu sint folosite independent, ci intra in relatie de interdependenta unele cu altele. De exemplu, un cuvint precum luŋca, nu reprezinta o simpla aditie succesiva a unor sunete izolate unele de altele, ci un flux sonor complex, in cadrul caruia diferitele portiuni ale sunetelor implicate interactioneaza. Intrucit principala tendinta in rostirea sunetelor este de a articula cu economie de miscari, eliminindu-le pe cele inutile[1], organele articulatorii actioneaza asupra sunetelor implicate in context in asa fel incit acestea isi pot pierde din insusirile lor. Imbinarea sunetelor din cadrul unui context sonor, urmind tendintei spre economie, se realizeaza prin anticiparea articulatiei / articulatiilor urmatoare, prin contaminarea articulatiei / articulatiilor anterioare, determinind suprapunerea sau neutralizarea miscarilor articulatorii incompatibile cu intregul astfel rezultat. Fenomenul poarta denumirea de coarticulatie. In acceptia lui Al. Rosetti, "in vorbire, sunetele sint inlantuite unul de altul in asa fel, incit un sunet incepe sa fie articulat inainte ca articularea sunetului precedent sa fi luat sfirsit. Acest fenomen poarta numele de coarticulatie"[2]. Ca sistem coerent structurat, limba exclude, prin coarticulatie, aparitia unor sunete, implicind uneori doar sunete aflate in relatie de compatibilitate, creindu-se astfel o armonizare a contextelor.

            Daca pronuntam in fata oglinzii o serie de cuvinte, vom putea observa modul in care contextul poate influenta modificarea modului si a locului de articulare al unor sunete, in vederea usurarii pronuntarii corpului fonetic respectiv. De exemplu, pentru pronuntarea cuvintului drum, inainte de a articula prima consoana, buzele se rotunjesc alungindu-se, ca pentru vocala u; inainte de pronuntarea cuvintului drag, organele articulatorii sint pregatite pentru vocala a, simultan cu toate celelalte articulatii; cind pronuntam nazala din cuvintul luŋca, virful limbii se deplaseaza in partea posterioara a palatului, anticipind articulatia velarei urmatoare; pronuntarea nazalei m, din cuvinte precum am­von, tram­vai, este diferita de cea din cuvinte precum mare, mama (in care m se comporta ca bilabiala), datorita anticiparii articulatiei consoanei urmatoare (o labiodentala), nazala slabindu-si astfel articulatia, pe linga pierderea locului de articulatie. Putem afirma ca articulatia fiecarui sunet in parte este conditionata de articulatia intregului, coarticulatia fiind o realitate nascuta din tendinta de a rosti sunetele cu maximum de economie de miscari articulatorii.             

            Cauzele schimbarilor fonetice:

            a) substituirea unor sunete foarte asemanatoare (de exemplu, in Ardeal, palatalizarea dentalelor duce la variante intermediare in pronuntare intre t' si k');

            b) cauze de ordin psiholingvistic (anticiparea, propagarea);

            c) cauze de ordin sociolingvistic (analogia, hipercorectitudinea);

            d) cauze de ordin semantic (etimologia populara, contaminatia, deraierea lexicala).

            e) cauze de ordin stilistic (Iorgu Iordan, vezi Stilistica limbii romane)

            Mentionam ca tipul modificarii pune in lumina conditiile in care se produc anumite schimbari in planul sonor al limbii.

            Dupa efectul lor, modificarile fonetice se clasifica in mai multe tipuri:

            I. Modificari fonetice care au ca rezultat reducerea numarului fonemelor (chiar al silabelor): afereza, sincopa, apocopa, haplologia, sinereza.

            II. Modificari fonetice care au ca efect cresterea numarului de sunete (sau foneme): proteza, epenteza, epiteza, diereza.

            III. Modificari fonetice care au ca efect evolutia sau modificarea unui fonem (de exemplu, modificarile care se petrec ca urmare a actiunii legilor fonetice: cs > ps, ct > pt).

            ASIMILATIA este un fenomen fonetic foarte raspindit, prin care se desemneaza schimbarea uneia sau a mai multora dintre caracteristicile articulatorii ale unui sunet sub influenta altui sunet asemanator, aflat in vecinatate. Esenta fenomenului este lupta dintre articulatii in cadrul tendintei de echilibrare a contextului. Exista diferite tipuri de clasificari, conform unor criterii din care decurg felurite denumiri pentru aspectele fenomenului in discutie:

I. In functie de masura sau gradul in care un sunet isi extinde o trasatura articulatorie asupra altuia si dupa numarul trasaturilor modificate, distingem intre:

            a) asimilatie partiala (acomodare), ce priveste modificarea uneia sau cel mult a doua dintre caracteristicile fonetice ale unui sunet, sub influenta altui sunet aflat in proximitate imediata (nm > mm: inmulti > immulti; fn > mn: bufni> bumni; vn > mn: pivnita > pimnita; cosciug > cusciug;); numita si acomodare, acest tip de asimilatie are un caracter individual, doar in citeva situatii impunindu-se in limba literara: s din prefixele des- si ras-, devine z in vecinatatea unei consoane sonore sau a unei vocale (dezmembra, razbate, dezagrea, dezumfla), iar n din prefixul in-, inainte de labiala, devine m (imbolnavi, imbraca, impaduri, imputina, imparti, bomboana - desi etimonul este cu n); in vorbirea populara, apare frecvent asimilarea de tipul i > e (belet, derector, frezer, bebelou);  

            b) asimilatie totala - schimbarea tuturor caracteristicilor fonetice ale unui sunet: a>i (richita pentru rachita), a>u (nimurui pentru nimanui).

II. In functie de sunetele implicate in asimilatie, distingem intre:

            a) asimilatie vocalica (locomie pentru lacomie, derector pentru director);

            b) asimilatie consonantica (susea pentru sosea, poptit pentru poftit, soseta pentru soseta);

            c) asimilatie mixta intre vocale si consoane (fomeie pentru femeie).

III. In functie de distanta dintre sunetele implicate:

            a) asimilatie in contact: nb>mb (imbuna), vn>mn: pivnita>pimnita; in raport cu pozitia sunetului asimilat fata de sunetul modificator, asimilarea in contact mai este numita, uneori, si acomodare;

            b) asimilatie la distanta: ascusit pentru ascutit; in raport cu pozitia sunetului asimilat fata de sunetul modificator, asimilarea la distanta mai este numita, uneori, si anticipare.

IV. Dupa sensul in care fenomenul se petrece, din perspectiva pozitiei sunetului inductor fata de initiala cuvintului:

            a) asimilatie progresiva - sunetul supus schimbarii se afla dupa sunetul modificator: tintirim pentru tintirim (→);   

            b) asimilatie regresiva - sunetul supus schimbarii se afla inaintea sunetului modificator: pircuri pentru pilcuri, soseta pentru soseta (←) . 

            Multe dintre tipurile de asimilatie se intilnesc in evolutia cuvintelor de la latina la romana: lat. scabiam > rom. zgaiba; lat. nubilum > *nueru > nuar (in aceasta faza a evolutiei, contactul dintre posterioara labiala u si palatala e nu este tolerabil si se produce velarizarea vocalei e) > in aria nordica nour (asimilatia are ca obiect, de aceasta data, conferirea trasaturii + labialitate vocalei de dupa u, modificare care se petrece cu pretul unei redirectionari in ceea ce priveste gradul de deschidere al vocalei u, care se  deschide la o) > aria sudica noor > nor (intervine echilibrarea in ceea ce priveste deschiderea vocalelor posterioare labiale si apoi contragerea vocalelor identice); la fel si in cazul latinescului cubitus >*coetu > *coatu > cootu > cot(u); lat. familia > v. rom. fameie > femeie (atit prezenta unei consoane labiodentale la initiala cuvintului, cit si succesiunea unor elemente vocalice anterioare in ultima parte a cuvintului, a determinat develarizarea elementului vocalic posterior).

            DISIMILATIA este fenomenul fonetic prin care un sunet se modifica sub influenta unui alt sunet vecin pentru a se diferentia de acesta. In cazul in care sunetele sint identice sau foarte asemanatoare, tendinta spre economie cere inlaturarea efortului de a repeta succesiuni de sunete identice.

I. In functie de numarul trasaturilor fonetice care se pierd in aceasta modificare, distingem intre:

            a) disimilatia partiala, ce implica pierderea uneia sau cel mult a doua trasaturi ale sunetului supus schimbarii: urcior > ulcior, scormoni > scormoli, Ruxandra > Luxandra (in acest caz, pentru evitarea repetarii vibrantei r, desi se pastreaza cel de-al doilea r, intervine modificarea articulatiei primei lichide, caz in care articulatia devine mai comoda);  

            b) disimilatia totala, ce consta in pierderea tuturor caracteristicilor sunetului supus schimbarii si determina eliminarea lui din cuvint: recrut > recut, sindrila > sindila, Ruxandra > Ruxanda (in acest caz, pentru evitarea repetarii vibrantei r, solutia a fost eliminarea totala a celui de-al doilea r).  

II. In functie de natura sunetelor care se influenteaza, distingem intre:

            a) disimilatie vocalica: dimineata pentru dimineata, ocali pentru ocoli, impodubit pentru impodobit;

            b) disimilatie consonantica: pintre pentru printre, astalant pentru astalalt, alantaieri pentru alaltaieri, scormolit pentru scormonit.

III. In functie de distanta dintre sunetele implicate:

            a) disimilatie in contact: prin > pin;      

            b) disimilatie la distanta: manunt >  marunt, fereasta pentru fereastra, Gligore pentru Grigore.

IV. In raport cu directia influentei, distingem intre:

            a) disimilatie progresiva: fereasta pentru fereastra (→);

            b) disimilatie regresiva: pintre pentru printre, Gligore pentru Grigore (←).

 Tipuri de disimilatie se intilnesc in evolutia cuvintelor de la latina la romana:  lat. ceresium > rom. ceres > cires; lat. directus > v. rom. derept > dirept > drept; lat. urceolum > rom. urcior > urcior; lat.  per extra > rom. preste > peste; lat. fratrem > rom. frate, lat. rostrum > rom. rost.

I. Modificari fonetice care au drept rezultat reducerea numarului fonemelor (chiar al silabelor):

           

            1. AFEREZA este fenomenul fonetic constind in caderea unui sunet (vocalic sau consonantic) sau a unei silabe de la inceputul cuvintului:

            a) disparitia unei vocale (a: nafura "anafura", colo "acolo", coperi "acoperi", mestica "amesteca"; e-: Lisaveta "Elisabeta"; i-: talian "italian" );

            b) disparitia unor consoane in pozitie initiala de cuvint (s-: festanie, fesnic, firsit; z-: ice);

            c) disparitia unei silabe de la inceputul cuvintului (bus pentru autobuz, Saveta, Veta  pentru  Elisabeta).

            Afereza vocalica este frecventa in dialectele meglenoroman si istroroman: mr. ra  pentru dr. era, mr. veam pentru dr. aveam, mr. daug pentru dr. adaug, ir. flå pentru dr. afla, ir. prope pentru dr. apro»ape.  In evolutia unor cuvinte din latina la romana, intilnim afereza: de exemplu, lat. autumna > otómna > oto»amna > to»amna (in acest caz, intervine afereza vocalei o pentru ca exista posibilitatea aparitiei in succesiune a articolului hotarit, a numeralului sau a interjectiei). In texte din secolul al XVI-lea, mai ales in imprumuturi din slava, apare afereza consonantica: sl. bŭdĕnije > bdenie > denie, sl. dvŏrĭnikŭ > dvornic > vornic.   

            2. SINCOPA este modificarea fonetica care consta din caderea unei vocale in interiorul cuvintului. Se inregistreaza, de obicei, in pozitie postonica (mai ales la substantive polisilabice, care adauga articolul hotarit -le: treburle, florle, lingurle, iepurle, cazurle). Exista si citeva exceptii de sincopare a vocalei accentuate, accentul deplasindu-se pe silaba anterioara: am vazt, am gast. Fenomenul este intilnit in latina populara, ca urmare a tendintei generale de simplificare a pronuntarii si de economie a miscarilor articulatorii in ritmul vorbirii. De obicei, vocala care se sincopeaza se afla intre o oclusiva si o lichida sau sonanta: calidus > cald; stabŭlum > stablu > staul; oculus > oclu > ochi; vĭridia > vérdia > vérdza > ve»ardza > vaardza > vardza > varza; vĭridis > vérde > ve»arde > verde.  

            3. APOCOPA este fenomenul fonetic constind in caderea unuia sau a mai multor sunete aflate la sfirsitul uni cuvint. Fenomenul este prezent in limba vorbita (in dialog este marca a oralitatii) si este ulterior epocii protoromane, intrucit aromana si meglenoromana nu cunoaste astfel de forme (se intilneste doar in dialectele dacoroman si istroroman: lat. cantare > dr. cinta, is. cantå, lat. uenire > dr. veni, ir. veri). Apocopa intervine in urmatoarele situatii:        a) reducerea unui cuvint compus (cinematograf > cinema, mama-ta > mata);

            b) reducerea, in fonetica sintactica, a vocalei finale dintr-un cuvint (eliziunea), sub influenta vocalei intiale din cuvintul urmator: sor-ta, mam' mare, c-un picior, las' sa fie, m-aplec);

            c) reducerea vocalei finale a unui cuvint fara a fi influentata de vocala initiala a cuvintului urmator: las pentru lasa, simbur pentru simbure, foarfec pentru foarfece. Eliziunile se petrec inaintea vocalelor a, o, u de la initiala cuvintului urmator, insa nu au loc inainte de e, i si i initiali. Fenomenul este intilnit frecvent in subdialectul maramuresean: matu pentru matusa!, ma pentru mama!, (sa) gazduie pentru gazduieste, (sa) graié, Iua pentru Ioane!,  fa  pentru face.        

            4. HAPLOLOGIA este schimbarea fonetica care consta in suprimarea unui grup de sunete (identice sau asemanatoare) care se repeta imediat intr-un cuvint sau intre doua cuvinte: maliga pentru mamaliga, coana pentru cocoana, nas pentru nanas, jumate pentru jumatate. Avind ca principala motivatie economia in articulatie, haplologia caracterizeaza, in general, limba vorbita mai putin ingrijita. In limba literara, haplologia este acceptata in cazul adjectivelor duble, de tipul tragi-comic, idolatrie, intrucit aceste forme scurtate se regasesc in etimologia cuvintelor (fr. tragi-comique, fr. idolatrie); mai mult, in cazul lui tragi-comic, se evita cacofonia, prin suprimarea unei silabe.   

            5. SINEREZA este un fenomen fonetic de coarticulatie in urma caruia vocala mai slaba din pozitia de hiat este transformata in semivocala, fuzionind intr-un diftong si reducind astfel numarul silabelor unui cuvint. Este o modalitate de evitare a hiatului.  In limba vorbita, apare in neologisme, care genereaza pronuntari neliterare (re»o-matism pentru re-u-matism, ge»o-grafie pentru ge-o-grafie, barbi»er pentru barbi-er, te»a-tru pentru te-a-tru), altele impunindu-se ca forme literare (de exemplu, te»atru  fata de te-a-tru). In latina populara, ca urmare a tendintei generale de simplificare a pronuntarii, intilnim o serie de cuvinte in care se face trecerea de la hiat la diftong: paríetem > pari»éte > parete > perete (in acest caz, pe linga transformarea hiatului in diftong, intervine si mutarea accentului pe cealalta vocala); la fel se petrec lucrurile si in cazul altor cuvinte: mulíerem > muli»ére, pētíolus > piti»ólu.   

II. Modificari fonetice care au ca efect cresterea numarului de sunete (sau foneme):

           

            1. PROTEZA este fenomenul care consta in adaugarea unui sunet neetimologic (vocalic sau consonantic) la initiala unui cuvint: proteza vocalica (alamiie, (a) amirosi, alauta pentru lauta) si proteza consonantica (haripa pentru aripa, harmasar pentru armasar, hambitie pentru ambitie, straista pentru traista, zbici pentru bici, scobori pentru cobori; haoleu, hala, hasta, hastalalt - in limbajul rromilor) au un caracter popular sau regional. Proteza este un procedeu specific in dialectul aroman, in special in cuvintele care incep cu o sonanta (arau, arman, alavdu[3] pentru laud, anostru), dar si cu alte consoane (acumparu, aspargu, avin'e pentru (vita de) vie) sau chiar cu vocale (aumbra pentru umbra).   

            2. EPITEZA este modificarea fonetica care consta in adaugarea unui sunet (vocalic sau consonantic) la sfirsitul cuvintului: aicea pentru  aici, acum pentru acum, mugure pentru mugur, pretutindeni pentru pretutindeni.   

            3. EPENTEZA este schimbarea fonetica care consta in adaugarea unui sunet neetimologic (vocalic sau consonantic) in interiorul unui cuvint: coarja pentru coaja, chilvara pentru chivara. Fenomenul caracterizeaza anumite graiuri regionale: de exemplu, in grupul consonantic sl se produce epenteza oclusivei velare c, in centrul si sudul Crisanei si in vestul Transilvaniei - scloi pentru sloi, scluga pentru sluga, sclanina pentru slanina - (acest vechi fonetism latin popular se pastreaza numai in sudul Frantei, in nordul Italiei si in teritoriile amintite din dialectul dacoroman si constituie un argument lingvistic important in sustinerea teoriei continuitatii elementului autohton in Dacia dupa cucerirea romana si dupa retragerea aureliana); de asemenea, in zonele sudice ale dialectului dacoroman, semnalam folosirea epentezei lui a in grupul consonantic hr (harani pentru hrani, harana pentru hrana). In istoria limbii romane, evolutia formelor lexicale arhaice cine, pine (prezente si astazi in aria nordica a dialectului dacoroman) la ciine, piine, se datoreaza unei dilatatii a vocalei precedente, relatiei cu vocala palatala si nazalei[4] si se explica, in acelasi timp, printr-o alta modificare fonetica, anticiparea (adaugarea lui i» semivocalic are loc datorita anticiparii lui -i final din formele de plural: cini, mini).   

            4. DIEREZA este fenomenul fonetic opus sinerezei, care are ca efect cresterea numarului silabelor intr-un cuvint, prin disocierea unui diftong in elementele sale componente asa incit diftongul se transforma in hiat. In limba vorbita fenomenul este intilnit la anumite neologisme, formele rezulate nefiind literare: pi-o-neza in loc de pi»u-neza. In trecerea de la latina la romana, diereza a afectat formele cu diftongul au accentuat, diftongul fiind transformat in hiat: au»rum > a-ur, lau»do > la-ud.  

III. Modificari fonetice care au ca efect permutarea unor sunete sau silabe in interiorul cuvintului:

           

            1. METATEZA este modificarea fonetica prin care sint permutate unele sunete in interiorul cuvintului, pentru a facilita pronuntarea. Fenomenul este prezent in vorbirea populara si reflecta o forma simpla de reactie a articulatiilor la agresiuni din partea diferitelor contexte. Daca principala cauza a metatezelor este evitarea rostirii unor grupuri de sunete incomode din punct de vedere al articulatiei, cauzele secundare pleaca de la defectele de memorie sau de la asociatiile gresite de idei: infasc pentru insfac, poclon pentru plocon, miljoc pentru mijloc, poctoava pentru potcoava, privdor pentru pridvor, hodina pentru odihna, potropop (nu se tine seama de etimologia prefixului protos-) pentru protopop. Formele metatezelor semnalate in cazul elementelor mostenite (de exemplu, lat. formosus > rom. frumos, lat. integrum > rom. intreg), in imprumuturile vechi (de exemplu, sl. poklonu > rom. plocon, bg. protiva > rom. (im)potriva, bg. krastavet > rom. castravete), cit si in imprumuturile recente (de exemplu, scluptura pentru sculptura) sint literare in limba romana.

IV. Modificari fonetice cauzate de coarticulatie si de factori psihici:

           

            1. ANTICIPAREA reprezinta pronuntarea unui sunet (vocalic sau consonantic) intr-o silaba anterioara celei in care apare. Fenomenul se explica prin faptul ca gindirea este mai rapida decit vorbirea; in momentul comunicarii, toate sunetele exista in constiinta vorbitorului, insa concretizarea acestora se face treptat, dat fiind caracterul linear al vorbirii. In functie de sunetul care este anticipat avem:

            a) anticipare vocalica: in limba romana se inregistreaza frecvent anticiparea lui i semivocalic (din formele etimologice cine, pine s-a ajuns, prin anticipare vocalica, la formele literare actuale cii»ne, pii»ne - rostirea lui i» semivocalic explicindu-se prin anticiparea elementului palatal din formele de plural, cini¤, pini¤); de asemenea, la nivel dialectal, in Oltenia, se intilnesc forme precum strai»china, oi»chi, urei»che, roi»chiie, padui»ke pentru strachina, ochi, ureche, rochie, paduche - forme datorate anticiparii elementului palatal al lui k', g', care, grupat cu vocala accentuata precedenta consoanei oclusive palatale, formeaza diftongii ai», ei», oi», ui»[5];

            b) anticipare consonantica: anticiparea lichidei vibrante r in exemple de tipul strejerel pentru stejarel, fragure pentru fagure; anticiparea nazalei n in exemple de tipul indentic, indentitate pentru identic, identitate, intinerar pentru itinerar.    

            2. PROPAGAREA este modificarea fonetica prin care se realizeaza repetarea, in interiorul unui cuvint, a  unui sunet deja pronuntat. Sunetul care se propaga trebuie sa fie plasat intr-o silaba anterioara fata de sunetul nou aparut. Explicatia propagarii este preponderent psihica: subiectul vorbitor isi inchipuie ca nu a pronuntat un anumit sunet si repeta, de fapt, rostirea lui. Fenomenul apare mai ales in mediile neinstruite si in vorbirea nesupravegheata: de exemplu, minunt pentru minut. In istoria limbii romane semnalam propagarea nazalei n in anumite cuvinte latinesti, propagare care, adesea, a fost urmata de o disimilare partiala: lat. genuculus > rom. genunchi, lat. minutus > rom. manunt > marunt, lat. canutus > rom. *canunt > carunt, lat. renuculus > rom. ranunchi > rarunchi (termenul se mai pastreaza si astazi, dialectal, cu sensul 'rinichi').         

V. Modificari fonetice explicabile sociolingvistic:

           

            1. ANALOGIA este modificarea fonetica reprezentata de schimbarea partiala a formei unui cuvint dupa forma altor cuvinte, cu scopul de a-l integra in categoria acestora. De exemplu, la nivel fonetic, se produc modificari ca urmare a influentei reciproce dintre cuvinte care apartin aceluiasi cimp semantic: forma octombrie (cu m neetimologic) se explica prin presiunea analogica exercitata de numele altor luni (septembrie, noiembrie,  decembrie). Un alt model de analogie este semnalat in cazul diftongarii vocalei ó din convóca  la oa, care a dat forma corecta, convo»aca, dupa modelul ro»aga, (sa) po»ata. De asemenea, oclusiva velara c din complect se explica prin influenta analogica a formelor terminate in ct (perfect, intelect).    

            2. HIPERCORECTITUDINEA (hiperurbanismul, hiperliterarizarea, falsa regresiune) este o abatere lingvistica datorata preocuparii vorbitorilor de a se conforma normelor limbii literare. Fenomenul se manifesta cu precadere in fonetica, dar si in morfologie, sintaxa, formarea cuvintelor si scriere.

            Hipercorectitudinea se manifesta in urmatoarele situatii si cu urmatoarele scopuri:
            a) din dorinta de a se evita presupuse pronuntari regionale: mesada in loc de misada < ngr. misadi (forma hipercorecta se explica prin faptul ca inchiderea lui e neaccentuat la i este un fenomen raspindit in toata aria nordica a dialectului dacoroman; forma misada a fost simtita ca o rostire de aceeasi natura cu fiĉor, fimei
»e, fiind inlocuita deseori cu forma mesada), pifte»a in loc de k'ifte»a < tc. köfte (p initial apare in locul lui k' etimologic, care e simtit dialectal, prin incadrarea gresita a cuvintului in categoria piĉo»are / k'iŝo»are); acelasi fenomen, manifestat prin incadrarea gresita a cuvintelor ca pronuntari regionale, sint intilnite si in urmatoarele exemple: arfimandrit in loc de arhimandrit, arfiva in loc de arhiva (laringala h este simtita ca varianta palatalizata a labiodentalei f, palatalizare specifica jumatatii sudice a subdialectului moldovenesc), majun in loc de magiun (africata ĝ fiind simtita ca fonetism arhaic, specific ariei nordice a dialectului dacoroman), prejitura in loc de prajitura (lichida vibranta r fiind simtita ca durificata, asa cum se intimpla si cu alte consoane - s, z, s, j, t, dz, r in aria nordica a dialectului dacoroman).

            b) fie din dorinta de a respecta presupusa pronuntare originara a unor neologisme, fie prin atribuirea unei false origini cuvintelor in cauza sau prin aplicarea analogica abuziva a unor restrictive in limba sursa, distingem intre: hiperfrantuzisme (blömarén in loc de blömarin < fr. bleu à la marine, poplen  in loc de poplin < fr. popeline, velür in loc de velur); hipergermanisme (spicher, start, standard, stas - cu s in loc de s -) imprumutate din franceza si engleza, unde grupurile consonantice sp, st, se citesc asa cum se scriu; hiperenglezisme (Waterloo, numele unei localitati din Belgia, asociat cu nume engleze ca Wellington, este pronuntat prin hipercorectitudine Uaterlo in loc de Vaterlo; Cicago in loc de Sicago pentru orasul american Chicago).

            Unele fonetisme hipercorecte patrund si se generalizeaza in limba literara. In romana, formele hirav (< v. sl. *hyravŭ) si hocle»an (< magh. hitlen) au fost inlocuite, in romana comuna, prin firav si vicle»an, fapt datorat reactiei impotriva pronuntarii regionale cu labialele palatalizate[6].          

VI. Modificari fonetice explicabile prin cauze de ordin semantic:

           

            1. ETIMOLOGIA POPULARA este fenomenul prin care un vorbitor, bazindu-se pe diverse asemanari formale, alatura un cuvint de altul cu care nu are nici o legatura genetica. Numita de unii specialisti si "falsa etimologie", recurgerea la aceasta modificare se face in cazul cuvintelor izolate in limba sau insuficient cunoscute de o anumita clasa de vorbitori (in special vorbitori apartinind clasei sociale de jos), care au un sens neclar. Etimologia populara este determinata, uneori, de simpla apropiere sonora sau semantica a cuvintelor cu care se face asocierea: boliclinica pentru policlinica (prin asocierea cu boala), incuibatie pentru incubatie (prin asocierea cu cuib), cumparativa pentru cooperativa (prin asocierea cu verbul  a cumpara), funegru pentru funebru (prin asocierea cu culoarea neagra, care predomina in astfel de situatii), combinaj pentru concubinaj (prin asociere cu combinatie), arcoldada pentru acolada (prin asocierea cu arc), lacramatie in loc de reclamatie (prin asocierea cu lacrima, plingere), renumeratie pentru remuneratie (prin asocierea cu verbul a (re)numara), scrufulos pentru scrupulos (prin asocierea cu scroafa). Spre deosebire de etimologia stiintifica, in care cercetarea istorica este obligatorie, etimologia populara are loc in mintea oricarui vorbitor si are caracter sincronic.

            2. CONTAMINATIA reprezinta o actiune analogica exercitata de unul sau mai multe sunete asupra sunetelor din alt cuvint, fiind datorata incrucisarii sau combinarii lor cu alte unitati lexicale asemanatoare ca sens. Conditia obligatorie si suficienta este inrudirea semantica intre cei doi termeni, cele doua elemente contopindu-se, dar pastrindu-si partial sau total integritatea, astfel incit cuvintul nou creat devine sinonim cu componentele sale.

            Contaminatia neintentionata este un rezultat al vorbirii neingrijite, al unui grad redus de instructie, cauza principala fiind necunoasterea sau neasimilarea unor termeni, dar si tendinta vorbitorului de a apropia cuvintele intre ele sub raport fonetic: cercomscriptie dupa cerc, zvircolaci dupa zvircoli, imbold < impuls + bold, rotocol < roata + ocol, a azvirli < zvirli + arunca, a imbucatati < a imbucati + a injumatati, cocostirc < cocor + stirc, cocobarza < cocor + barza).

            In acelasi timp, exista si contaminatia intentionata, care este folosita in literatura culta in mod constient, cu scopul de a glumi. In acest sens, amintim furluase < furase + luase, nepurcele < nepoate + purcele, la Ion Creanga; asinuitate < asiduitate + asin, apropont < pont + apropo, la I. L. Caragiale. Uneori, contaminatia se poate produce la doua limbi diferite: de exemplu, razbel <  rom. razboi + lat. bellum).    

            3. DERAIEREA LEXICALA este fenomenul care consta in intrebuintarea constienta a unui termen in locul altuia, cu care are in comun unul sau mai multe sunete in silabele initiale. Inlocuirea sunetelor are loc intotdeauna la sfirsitul cuvintelor si se poate face numai in fraze cliseu, cu scopul de a surprinde, de a satiriza, de a produce un efect comic.

            Aceste forme si expresii sint specifice vorbirii populare si argoului: vorbitorul incepe cu o fraza-cliseu, cunoscuta de majoritatea persoanelor, al carei sfirsit poate fi usor ghicit, apoi, la un moment dat, "deraiaza", inlocuind sfirsitul unui cuvint cu sfirsitul altui cuvint care are acelasi inceput[7].

            Deraierea lexicala este intilnita in urmatoarele situatii, in functie de valoarea lor stilistica:

            a) in simple glume (Dumnezeu sa-l ierte devine Dumnezeu sa-l iepure!, Fereasca Dumnezeu devine Fereastra Dumnezeu (si-o usa) - intilnite in scrierile lui Ion Creanga;  capul bulevardului devine capul bulegardului - realizindu-se apropierea de substantivul gard, cerneala violeta devine cerneala violenta, subst. vermut < germ. Wermutt, fr. vermouth devine vermult, de la adjectivul mult - intilnite in scrierile lui I. L. Cargiale; dati-va la o parte devine dati-va la o paispe!, expresie des intilnita in limbajul copiilor);

            b) in exprimarea unei note peiorative, batjocoritoare sau ironice (nepotel devine nepurcel, cit este ceasul? devine cit e ceapa?);

            c) in intentia de a folosi o exprimare eufemistica, atenuind sensuri neplacute (o faci pe nervosu? in loc de nebunul);

           

Concluzii:

            Modificarile fonetice nu au rol fonologic si nu afecteaza in esenta comunicarea, putind fi, uneori, indicatori stilistici. Cuvintele modificate fonetic comunica acelasi mesaj ca si cuvintele nesupuse acestor procese. De aceea, in unele cazuri, cuvintele modificate fonetic s-au impus in limba literara, in defavoarea normelor etimologice. Daca aceste modificari se generalizeaza, ele devin literare si se impun ca forme corecte, in lipsa normei literare. Dupa ivirea variantei culte (dupa constituirea normelor fonetice unice ale limbii literare), formele noi, cu modificari fonetice, au foarte putine sanse sa se impuna. Cu toate acestea, modificarile fonetice se petrec necontenit, in limba populara si in spatiile neinstitutionalizate, pentru ca limba inseamna, intre altele, materie sonora in continua miscare.      

            Facem precizarea ca incadrarea unor schimbari fonetice intr-o anumita categorie nu inseamna si explicarea acestora. Cauzele acestor modificari ramin, cel mai adesea, neexplicabile si neexplicate. De fapt, mentionind tipul modificarii fonetice respective se precizeaza doar conditiile in care se produce o anumita modificare fonetica.

Bibliografie selectiva:

           

            Bidu-Vranceanu, Angela, Calarasu, Cristina, Ionescu-Ruxandoiu, Liliana,., Dictionar de stiinte ale limbii, Ed. a 2-a, Editura Nemira, Bucuresti, 2005.

            Cazacu, B., Studii de dialectologie romana, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1966.

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Mic dictionar de terminologie lingvistica, Editura Albatros, Bucuresti, 1980.

            Coteanu, Ion, Elemente de dialectologie a limbii romane, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1961, p. 181-188.

            Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbajului, Editura Babel, Bucuresti, 1996.

Gafton, Alexandru, Elemente de istoria limbii romane, Editura Restitutio, Iasi, 2001.

Graur, Alexandru, Alexandru, Deraieri lexicale, in "Buletin stiintific", tom I, nr. 2, 1949.

Puscariu, Sextil, Limba romana, I. Privire generala, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.     

            Rosetti, Al., Introducere in fonetica, ed. a 3-a, Bucuresti, 1963

            Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbii romane, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2001.



[1] In acest sens, amintim teoria lui André Martinet, sustinuta in lucrarea Économie des changements phonétiques, Berne, 1955, care discuta despre principiul economiei in limba, despre necesitatile comunicative si expresive ale omului si tendinta sa de a reduce la minimum activitatea sa fizica sau mentala.

                [2] Cf. Al. Rosetti, Introducere in fonetica, ed. a 3-a, Bucuresti, 1963, p. 77.

[3] Intervine proteza vocalei a, fenomen frecvent in dialectul aroman; de asemenea, semivocala u se consonantizeaza la v, intrucit este urmata de o consoana sonora; - u se pastreaza in dialectul aroman dupa orice grup consonantic.   

                [4] Vezi Alexandru, Gafton , Elemente de istoria limbii romane, Editura Restitutio, Iasi, 2001, p. 20.

                [5] Vezi B. Cazacu, Noul Atlas Lingvistic Roman, I. Oltenia in Studii de dialectologie romana, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1966, p. 61-62.

               

[6] Vezi B. Cazacu, Studii de dialectologie romana, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1966, p. 53.

[7] Vezi Al. Graur, Deraieri lexicale, in "Buletin stiintific", tom I, nr. 2, 1949, p. 141 si urm.



Literatura


Carti
Gramatica

PATUL LUI PROCUST - COMENTARIU - CAMIL PETRESCU
MODIFICARILE FONETICE IN LIMBA ROMANA
Romanul modern - influente poetice, Henry James - teoretician al romanului modern (1843 - 1916)
MIHAI EMINECU - FAT -FRUMOS DIN LACRIMA
Prezinta constructia discursului narativ intr-o nuvela studiata, prin referire la doua dintre conceptele operationale din urmatoarea lista: secvente n

















 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate