Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme
Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Luceafarul - De Mihai Eminescu - comentariu pe tablouri


Luceafarul - De Mihai Eminescu - comentariu pe tablouri


Luceafarul

De Mihai Eminescu

            Sursele de inspiratie sunt aceleasi ca la “Scrisoarea I”, dar mai apar in plus doua basme pe care Eminescu le-a cunoscut de la Kűnisch si la-a cules dintr-un pelerinaj prin tarile romane. Cele doua basme sunt: “Fata in gradina de aur” si “ Miron si frumoasa fara corp”. “Fata in gradina de aur” a fost prelucrata intr-un basm versificat si Eminescu a indicat ca sursa de inspiratie principala acest basm alaturi de problematica geniului in maniera schopenhaueriana.

Naratiunea ne purta in timpul basmului cand un imparat isi ascunde fiica intr-un castel pe-o stanca iar un balaur o pazea. Pe langa castel trece un zmeu care o zareste pe fata si se simte atras de frumusetea ei. Se lasa in palat luand chipul unui tanar foarte frumos si-i marturiseste fetei iubirea lui cerandu-i sa-l urmeze. Fata il refuza cerandu-i lui sa devina muritor. De aceea zmeul se urca la Dumnezeu sa-i ceara sa-l dezlege de nemurire. Intre timp aude Florin,un fecior de imparat, de fata si cu greu ajunge la palat, ucide balaurul si rapeste fata. Zmeul se intoarce si, vazandu-i pe cei doi cat se iubesc, pravaleste o stanca peste ei. Fata moare, iar Florin de durerea pierderii iubitei moare si el in cele din urma.  



                             

            Eminescu schimba finalul si da doua variante. Intr-o varianta poemul se incheie cu “un singur chin s-aveti de-a nu muri deodata” rezultand ca se gadeste la durerea asupra vietuitorului. A doua varianta se incheie cu “ un singur chin s-aveti sa nu muriti vreodata” si speculeaza idea plictisului si a batranetii. In “ Miron si frumoasa fara corp” Miron traieste iluzia frumoasei absolute. Alearga permanent dupa ea, dar cand s-o stranga in brate constata ca ea nu are corp. Este o prelucrare a motivului fetei Morgana. Adevarul este ca in prelucrarea acestor basme Eminescu a vrut sa atraga atentia asupra unui motiv romantic si anume al geniului care isi asuma un destin tragic al existentei pentru ca ii iubeste pe oameni si-i intelege. Geniul iubeste, dar nu e iubit. Conditia lui e a nefericitului continuu.

l e un indelung si chinuitor cugetator pentru sine care face eforturi eroice sa ofere lumii in care traieste un ideal. In acest sens vine marturisirea din manuscrisul 2275 pagina 56 in care spune “ in descrierea unui voiaj in tarile romane, germanul K. povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea, iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe Pamant nici nu e capabil a ferici pe cineva nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric”. In afara povestirilor versificate, Eminescu prelucreaza multe informatii din cultura populara. Asa se explica descantecul de dragoste “cobori in jos”. Pe de alta parte tot din cultura populara sunt si informatiile legate de puterea gandului si a cuvantului. Gandul ajunge la receptor chiar in momentul emiterii lui. Astfel devine posibila comunicarea dintre astrul noptii si fecioara pamanteana. Tot din literatura populara e prelucrata legenda lui Lucifer, a demonului cazut, care s-a razvratit impotriva creatorului. Lucifer, din mandrie, a fost pedepsit la cadere. Odata cu el au cazut o gramada de alti ingeri, dar au avut noroc cu arhranghelii Mihail si Gavril. Primul a oprit caderea si asa s-a intamplat ca Lucifer e cel mai de jos cazut, iar intre cei doi poli ai Raiului si Iadului au ramas duhuri desprinse de lumea superioara, dar neintegrate in cea inferioara pe care grecii le-au numit eoni. Hyperion e un astfel de eon. El e cel care merge deasupra. Asa se explica ca se naste din adancuri si-i ofera fetei imparatia cerului sau se naste din inaltime si-i ofera fetei imparatia adancurilor. Idea astrului calator, povestea fiintei superioare care se indragosteste de o fiinta inferioara apartinand altei lumi, este mult discutata de romantici. Apare la Lermontov in “ Demonul”, apare la Bayron, apare la Göete. Oriunde e interpretata in aceiasi maniera a imposibilei iubiri a ne     pentru ca lumile lor functioneaza dupa principii diferite. E prelucrata Biblia, vorbeste de lumea constituita de Demiurg spre care se indrepta Hyperion. E prelucrata Geneza, Dumnezeu e cel ce face posibila creatia imaginata de Hyperion. Hyperion e izvor de vremi, e izvor de lumi, iar Demiurgul e cel ce da suflari de viata. Pe de alta parte se vorbeste de lumea constituita inaintea lumii pamantene: lumea duhurilor. Si tot din Biblie e preluata imaginea Mantuitorului. Dupa Inviere El se arata apostolilor fara a putea fi oprit de ceva. E vorba de segventa in care Luceafarul se arata fetei. Hyperion nu e supus legilor gravitatiei. Multe surse grecesti si latine apartinand perioadei vechi apar in structura “Luceafarului”. E prelucrat poemul lui Hesiod, dupa care Hyperion e fiul fiicei lui Hesiod, zeita tenebrelor. E prelucrat dialogul lui Platon dupa care cerul si pamantul sunt la originea lumii. E poemul lui Homer unde Hyperion e cel ce merge pe deasupra, adica e soarele. Cele mai multe trimiteri raman insa la poezia romanticilor. Ca la romantici Hyperion are statutul titanului care devine una, parte a intregului cu Demiurgul. De aceea Demiurgul nu-i poate oferi o ora de iubire pentru ca iubirea inseamna moarte si moartea nu se poate.

         Drumul zmeului catre Demiurg din povestea “Fata in gradina de aur” prefigura drumul lui Hyperion. Demiurgul ,”al carui gand e lumea” , ii recunoaste zmeului natura originara de eon, tot asa cum Demiurgul isi recunoaste fiinta in Hyperion. Relatiile epice sunt usor modificate. Partea cea mai insemnata e data de drumul luceafarului spre Demiurg. Poemul are patru parti. In prima parte e povestea de dragoste dintre fata de imparat si Luceafar. Fata are un caracter unic, nu are nume, e aleasa dinte alese, e superioara pentru lumea ei cand poate fi furata de zburator. In partea a doua e povestea dintre Catalin si Catalina, unde Catalin recurge la o forma de magie erotica pentru a o putea desprinde pe Catalina de dragostea pentru Luceafar. In partea a treia e drumul lui Hyperion spre Demiurg, iar in partea a patra se revine la idila pamanteana si la detasarea geniului de lume. Pe de alta parte “Luceafarul” e un poem epico-lirico-dramatic. Epica e povestea de dragoste dintre Hyperion si fata de imparat care nu se poate implini si e povestea dintre Catalin si Catalina. Textul e precumpanitor de liric. Sunt foarte multe sentimente pe care poetul le transmite cu fiecare cuvant. E dramatica discutia dintre fata de imparat si Luceafar, dintre Luceafar si Demiurg, dintre Catalin si Catalina.

         Tabel al imaginilor alegorice si unele semnificatii ale lor, din poemul “Luceafarul”: 

          Tabloul intai:

fata de imparat=fata la varsta delicata cand poate fi tulburata de zburator( dar si simbol al omului comun);

visul fetei=criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste, rezolvata mitologic prin motivul zburatorului;

dragostea pentru Luceafar=aspiratii spre absolut (dar in sensul dragostei pentru printul din poveste); dorinta omului comun de a-si depasi conditia, stramta, limitata, de muritor;

respingerea Lucefarului=refuzul neantului, spaima de nemurire, care pentru om inseamna moarte (sau incapacitatea de a-si depasi sfera);

senzatiile de frig si ardere (“ochiul tau ma-ngheata” si “privirea ta ma arde”)=revelatii intuitive ale deosebirilor de structura dintre geniu si omul comun (sau semne ale mortii);

Luceafarul=fiinta superioara, genul;

Dragostea pentru fata de imparat=aspiratia spre concret (dar in sensul cunoasterii) sua spre o alta forma a materiei universale;

Dragostea dintre fata si Luceafar=atractia contrariilor;

Metamorfozele Luceafarului (in „inger“ si „demon“)=capacitatea geniului de a-si da alt chip, mai concret, pastrandu-si unitatea contrariilor din care este intrupat, ca si esenta superioara;

Hotararea de a se sacrifica=dorinta de cunoastere; obiectil cunoasterii – fata de imparat –   devine si obect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea sa renunte la nemurire.

      In tabloul al doilea

Catalin si Catalina=exponentii individuali ai aceleiasi lumi (sau simbolul “perechii” in plan uman);

“lectia” lui Catalin=forma de magie erotica (manifestare galanta a principiului feminin);

refuzul initial al Catalinei=reactie de orientare (manifestare a principiului feminin);

nostalgia fata de Luceafar=ruptura dintre ideal si real;



acceptarea lui Catalin=revelatia asemanarii de structura si de ideal dinre fiintele aceleiasi lumi.

        In tabloul al treilea

Demiurgul=absolutul (ideea de materie universala organizata);

Hyperion= forma individuala a absolutului (hyper – ion= cel care merge deasupra);

dorinta lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru „ o ora de iubire“=dorinta de a primi o alta structura, compatibila cu idea de dragoste – ca mijloc de cunoastere;

refuzul Demiurgului=imposibilitatea obiectiva de a mai cobori treptele de organizare a materiei universale;

cosecventa in atitudinea lui Hyperion=si geniul are o limita de cunoastere (in viziunea poetului, acesta declanseaza drama in doua sensuri: de cunoastere si afactiva).

        In tabloul al patrulea

idila pamanteana=implinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamantene;

seriozitatea pasionala a lui Catalin=barbatul intamplator devine barbatul unic prin iubire;

„tradarea“ fetei=revelatia Luceafarului asupra timpului ca schimbare; el, care e nemuritor, nu estapanit de timp, n-are experienta existentei determinate temporal; prin „tradarea“ fetei, el descopera ideea de schimbare si ca miscarea e ireversibila;

a treia invocatie a Luceafarului=dorinta superstitioasa a fiintei pamantene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei „stele cu noroc“;

raspunsul final al Luceafarului=constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale intre doua lumi antinomice: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta – starea instinctualitatii oarbe in cercul stramt al norocului, al sansei da e se implini sau al nesansei.

                    Poemul se deschide cu formula basmului „A fost odata ca-n povesti“ si se sublinieaza caracterul unic al fatei. Fata e „din rude mari imparatesti“ genetic confirma pozitia alesilor, e „o preafrumoasa fata“. Epitetul la superlativ absolut e realizat in maniera populara printr-un prefix. Fata e „una la parinti“ deci nu exista persoana sa-i semene, nu exista avataruri ale sinelui, e „mandra-n toate cele“. Tot un superlativ absolut prin prezentarea epitetului „mandra“ pentru fiecare parte a corpului. „Cum e Fecioara intre sfinti“ e asemuita cu Fecioara Maria, e modelul divin feminin, apoi e asemuita cu „luna intre stele“cu astrul selenar care face sa lumineze intunericul sporind farmecul si frumusetea noptii. In mare, superlativul absolut este in maniera populara singura care il lasa pe cititor sa-si formeze propria parere. Primele sapte strofefac trimitere la fata da imparat si totodata schiteaza expozitiunea. Fata de imparat, superioara pentru lumea ei, contempla seri in sir, de la fereasta castelului, luceafarul care 'rasare si straluce/Pe miscatoarele carari'. Exercitiul de admiratie se transforma intr-o atractie puternica apripiata de obsesie:'il vede azi,il vede mani'. Gandurile fetei il ating pe Luceafar 'Iar el privind de saptamani/Ii cade draga fata'. Se-nfiripa treptat o iubire puternica pe care Eminescu o prezinta la inceput prin substantivul 'dor':'de dorul lui/Si inima si sufletul se imple'. Luceafarul ii raspunde fetei . Comunicarea dintre cei doi exponenti a unor lumi diferite e posibila datorita gandului, cuvantului si a visului:

                            'Si cand in pat se-ntinde drept

                              Copila sa se culce,

                              I-atinge mainile pe piept,

                              I-nchide geana dulce!

                              Si din oglinda luminis

                              Pe trupu-i se revarsa

                              Pe ochii mari, batand inchisi,

                              Pe fata ei intoarsa'

         La inceput Luceafarul se apropie de fata in spatiul nedefinit al oglinzii 'Ea il privea cu un suras/El tremura-n oglinda'. Comunicarea prin vis impune rostirea descantecului. Descantecul apare ca efect al dorului, o solutie pentru cauza iubirii:

                              'Iar ea vorbind cu el in somn,

                                Oftand din greu suspina:

                               -'O, dulce-al noptii mele domn,

                                  De ce nu vii tu? Vina!'

          Descantecul curge-n metrica populara. Modelul e folcloric. Formula magica e cea a apropierii. Se face o magie ce tine de contiguitate. Se vrajeste raza ca sa se ting intregul. Raspunsul e imediet. Se poate vorbi de metempsihoza mai degraba decat de metamorfoza. Luceafarul se prezinta fetei in doua ipostaze:de inger si de demon. Nu se poate vorbi neaparat de un trup, nu e neaparat o incarnare. E o aratare. Trimiterile sunt psihosomatice. De fiecare data in atatarile lui, Luceafarul nu se supune legilor pamantesti. E prima mare diferenta ce se poate realiza inainte de sublinierile principale dintre cele doua lumi. Pentru ca 'Usor el trece ca pe prag/Pe marginea ferestii'. In prima ipostaza Luceafarul se naste din adancul apelor. El pare un inger intelept, 'un tanar voievod/Cu par de aur moale' a carui infatisare se apropie de imaginile iconice. E 'Un mort frumos cu ochii vii' pentru ca are fata alba. Fata lui e stravezie. In maini are simbolul intelepciunii. Luceafarul ii marturiseste ca, desi a coborat cu greu, e gata sa-i urmeze chemarea. Incearca s-o constientizeze pe fata de valoarea lumii din care vine. Sublinieaza diferenta dintre cele doua lumi:'

Eu sunt Luceafarul de Sus'. El isi marturiseste iubirea si ii ofera fetei imparatia adancurilor:

                                  'Colo-n palate de margean

                                    Te-oi duce veacuri multe,

                                    Si toata lumea din ocean

                                    De tine o s-asculte:'

     Fata intuieste natura diferita a Luceafarului. E incantata de figura ingerului, dar si speriata pentru ca imgerul inseamna moarte si ea se teme de moarte. Fata il refuza pentru ca isi intelege locul si rostul:

                                   'Strain la vorba si la port,

                                    Lucesti fara de viata,

                                    Caci eu sunt vie, tu esti mort,





                                    Si ochiul tau ma-ngheata.'

    Fata vede ca diferenta fundamentala intre lumi moartea. Ori ea se teme de moarte. Si totusi nu-si poate stapani fiorul de iubire. Impulsurile erotice devin voilente in somn. Dorul de Luceafar apare ca un dor de zburator:' Si dor de-al valurilor domn / De inim-o apuca'. Fata reformuleaza descantecul:

                                   'Cobori in jos, luceafar bland,

                                    Alunecand pe-o raza,

                                    Patrunde-n casa si in gand

                                    Si viata-mi luminaza!'

    Si de asta data Luceafarul apare ca un demon al carui tata este soarele si mama noaptea. Ii fagaduieste miresei cununi de stele, incearca sa fie seducator, are chipul unui barbat cuceritor. Incearca sa evite senzatia de rece:

                                   'Pe negre-i vitele de par

                                    Coroana-i arde pare,

                                    Venea plutind in adevar

                                   Scaldat in foc de soare:'

    Dar nu poate ascunde fata alba de mort. Insa iubirea e marturisita prin privire:

                                   'Doar ochii mari si minunati

                                    Lucesc adanc himeric,

                                    Ca doua patimi fara sat

                                    Si pline de-ntuneric.'

    Luceafarul intuieste natura oamenilor: ' Da, ma voi naste din pacat,'. Ii este foarte clara diferenta dintre el si oameni:

    '-Dar cum ai vrea sa ma cobor?                      Da, ma voi naste din pacat,

     Au nu-ntelegi tu oare,                                     Primind o alta lege;

     Cum ca eu sunt nemuritor,                             Cu vecinicia sunt legat,

     Si tu esti muritoare?                                       Ci voi sa ma dezlege.'

    Partea urmatoare a 'Luceafarului' aduce a doua poveste, dintre Catalin si Catalina. Lectia lui Catalin este o forma de magie erotica. Jocul pe care cei doi il fac seamana cu cel din 'Floare albastra'. E un joc treptat de copii, desfasurat dupa principiul pasilor mici. Ea are o usoara nostalgie fata de Luceafar, iar el o va ajuta sa devina un om de rand. Cand Catalina il accepta pe Catalin cele doua personaje se aseamana, devin fete ale aceluiasi eu poetic. Ea nu mai este unica, capata un nume care s-o diferentieze de oameni. In tabloul al III-lea e descris drumul Luceafarului spre Demiurg. Luceafarul merge spre un spatiu neconstituit, fara margini. El are puterea de a strabete in sens invers spatiul genezei cosmice. Calatoria in sens contrar axei temporale il aduce spre difirentierea pura:

      'Porni Luceafarul. Cresteau                                      Cum izvorand il inconjor

       In cer a lui aripe                                                       Ca niste mari, de-a-notul

       Si cai de mii de ani treceau                                      El zboara, gand puratat de dor,

       In tot atatea clipe.                                                     Pan' piere totul, totul;

 

       Un cer de stele dedesupt,                                          Caci unda-ajunge nu-i hotar,

       Deasupra-i cer de stele                                             Nici ochi spre a cunoaste,

       Parea un fulger ne-ntrerupt                                      Si vremea-ncearca in zadar 

       Ratacitor prin ele.                                                    Din goluri a se naste.

       Si din a chaosului vai,                                             Nu e nimic si totusi e 

       Jur-imprejor de sine,                                               O sete care-l soarbe,

       Vedea, ca-n ziua cea dintai,                                    E un adanc asemene

       Cum izvorau lumine;                                              Uitarii celei oarbe.'

     Ajuns aici, Hyperion isi cere moartea. Raspunsul il stiti: 'Moartea nu se poate.' Demiurgul ii ofera destine exceptionale: mai intai de poet orfic:

                                   'Vrei sa dau glas acelei guri,

                                    Ca dup-a ei cantare

                                    Sa se ia muntii cu paduri

                                    Si insulele-n mare?' 

    Ii ofera apoi conditia de conducator de osti si de popoare:

     

   'Vrei poate fapta sa arati                                           Iti dau catarg langa catarg,



     Dreptate si tarie?                                                      Ostiri spre a strabate

     Ti-as da pamantul in bucati                                     Pamantu-n lung si marea-n larg,

     Sa-l faci imparatie.                                                  Dar moartea nu se poate'

    Ii ofera destinul de ganditor de exceptie:

                                     'Iar tu, Hyperion ramai

                                      Oriunde ai apune

                                      Cere-mi - cuvantul meu ditai -

                                       Sa-ti dau intelepciune?'

    Toate acestea sunt variante ale destinelor exemplare, moartea nu se poate. Pentru ca Hyperion e intregitor de spatiu, e izvor de vremi, ivirea lui e analoaga genezei cosmice:

                                      '-Hyperion, ce din genuni

                                        Rasai c-o-ntreaga lume,

                                        Nu cere semne si minuni

                                        Care n-au chip si nume;'

    Timpul si spatiu sunt creatii ale gandirii, ale lui Hyperion insusi. Gandirea e continua nemodificabila sub aspectul actiunii, e nemuritoare. Demiurgul apare ca Vointa fara sat. Atribultele lui sunt cele ale Nediferentiatului: uitare oarba, sete care-l soarbe. Demiurgul nu gandeste lumea, Hyperion e cel care o gandeste, Demiurgul e cel care da viata. Intre realitatea numerala si lume factorul formativ este gandirea si Hyperion reprezinta gandirea absoluta. Gandirii nu i se poate acorda moartea, macar ca-si marturiseste oboseala de a se tot forma:

                                    'Din chaos, Doamne,-am aparut

                                      Si m-as intoarce-n chaos

                                      Si din repaos m-am nascut,

                                      Mi-e sete de repaos.'

    Ai acorda moartea ar insemna desfiintarea universului constituit. Hyperion i se adreseaza Demiurgului ca un fiu tatalui. Ii spune 'Doamne', 'Parinte' sau 'Tata'. Si Demiurgul se poarta aidoma unui parinte, il cearta, ii explica imposibilitatea mortii, ii explica diferentele colosale dintre lumi:

    '-Hyperion, ce din genuni                                 Ei doar au stele cu noroc

     Rasai c-o-ntreaga lume,                                    Si prigoniri de soarte

     Nu cere semne si minuni                                  Noi nu avem nici timp, nici loc,

     Care n-au chip si nume;                                    Si nu cunoastem moarte.

      Tu vrei un om sa te socoti                                  Din sanul vecinicului ieri

     Cu ei sa te asemeni?                                          Traieste azi ce moare,

     Dar piara oamenii cu toti,                                  Un soare de s-ar stinge-n cer

     S-ar naste iarasi oameni.                                    S-aprinde iarasi soare;

     

     Ei numai doar dureaza-n vant                            Parand pe veci a rasari,

      Deserte idealuri -                                               Din urma moartea-l paste,

      Cand valuri afla un mormant,                           Caci tosi se nasc spre a muri

      Rasar in urma valuri;                                         Si mor spre a se naste.'

    Oamenii sunt departe de valoarea suprema in care este adancita vasnicia. Refuzul Demiurgului e categoric si atinge coarda sensibila a cerintei cand sublinieaza instabilitatea sentimentelor omenesti:

                             'Si pentru cine vrei sa mori?

                              Intorce-te, te-ndreapta

                              Spre-acel pamant ratacitor

                              Si vezi ce te asteapta.'

    In ultima segventa Luceafarul se intoarce la locul lui menit din cer. Rebeliunea lui s-a stins. El stie ca nu poate cobori in trecator si aparent, stie ca e gandire si ca gandirea nu are voie sa moara. Povestea de dragoste din 'Luceafarul' nu e altceva decat o alta fata a atractiei mortii. Ne aducem aminte ca fata nu l-a chemet spre iubire ci spre moarte. In cererea sa catre Demiurg, iubirea si moartea sunt sinonime. Demiurgul nu-i refuza iubirea, ci moartea, dar implicit ii refuza si iubirea. Hyperion devine un simbol al unei drame cosmice, el nu capata nici iubirea, nici moartea si-si asuma un destin tragic al fiintarii sale. Pe Pamant cei doi, Catalin si Catalina, isi vor continua povestea de iubire. Fata, instinctual, va ridica privirea spre visul ei din tinerete. Cand fata a acceptat ritualul propus de Catalin si-a acceptat propria cadere. Din superstitie si cu nostalgia unei idei absolute, ea cere protectia stelei cu noroc, a Luceafarului. Raspunsul Luceafarului cunoaste multe interpretari. Luceafarul ramane sa-i lumineze fetei norocul suferind pentru marea iubire. Are o atitudine de resemnare si intelegere pentru fata care nu l-a putut urma pentru ca instinctele i-au spus sa-si aleaga norocul, ori norocul e trecator, apartine lumii oamenilor. Oamenii sunt mici, nu reprezinta constante universale, ci reprezinta mult mai mult chiar variante ale supravietuirii.



loading...




Copyright © 2017 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


Barbu Fundoianu, Herta
Ilustreaza conceptul operational povestire, prin referire la o opera studiata
Eminescu si junimea
Avatarii faraonului Tlá de Mihai Eminescu - prezentare generala
„Privighetoarea si magarul” – Grigore Alexandrescu
Introducere in continutul si sfera relatiilor politice internationale. Independenta si interdependenta in raporturile internationale. Orientari contem
CAIET DE REGIE - Ofelia din Hamlet de William Shakespeare
Romanul modern – influente poetice, Henry James – teoretician al romanului modern (1843 – 1916)
Caracterizeaza personajul preferat dintr-un roman de Liviu Rebreanu
Clasicismul - Romantismul












loading...