Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» George Cosbuc - Moartea lui Fulger - COMENTARIU


George Cosbuc - Moartea lui Fulger - COMENTARIU




George Cosbuc - Moartea lui Fulger - COMENTARIU

George Cosbuc,unul dintre cei mai de seama poeti ardeleni, se naste in satul Hordou(azi Cosbuc) din judetul Bistrita Nasaud la 20 septembrie 1866. copilaria si-o petrece intr-o asezare sateasca, inconjurat de natura si folclor, aspecte care-I vor influenta scrierile de mai tarziu. Urmeaza scoala primara si liceul la Hordou, Salva, Telciu si Nasaud si se inscrie la Facultatea de Filozofie si Litere din Cluj.

          In timpul scolii citeste mult, activeaza la societatea de lectura “Virtus romana rediviva” a elevilor, in a carei publicatie, “Muza someseana” publica numeroase pagini originale si traduceri. Debutul sau poetic are loc in 1884 cu “Filozafii si plugarii” la revista “Tribuna” din Sibiu, condusa de Ioan Slavici. Doi ani mai tarziu, in 1886 este nevoit sa renunte la facultate din cauza lipsurilor materiale. De-a lungul timpului lucreaza ca redactor la mai multe publicatii, lucreaza in cadrul Ministerului Cultelor si colaboreaza cu mai mukte publicatii. In 1885 se casatoreste cu Elena Sfetea, cu care are un fiu pe nume Alexandru, pe care il pierde in 1915 intr-un accident rutier. In 1916 este ales membru active al Academiei Romane, iar in 9 mai 1918 se stinge din viata la BUcuresti, fiind inmormantat la cimitirul Belu.



            In timpul vietii, Cosbuc realizeaza traducerea unor importante opere, ca “Divina comedia” a lui Dande Alighieri si publica mai multe volume: “Balade si idile”, “Fire de tort”, “Ziarul unui pierde-vara”, “Cantece de vitejie”.

            Faptul ca a copilarit la sat, inconjurat de natura si folclor, de oameni simpli din popor, l-a influentat probabil pe Cosbus sa urmeze curentul samanatorist. Poeziile sale prezinta numeroase aspecte ale vietii rurale, idealiozand lumea satului mai mult prin temele abordate si mai putin prin aspectul estetic, devenind astfel expresia existentei si a aspiratiilor poporului roman.

            Intr-un limbaj comun,deloc pretentios, Cosbuc descrie in creatiile sale satul inconjurat de munti, paraul, lunca, holdele, vuietul din codru, obiceiurile taranilor, flacaii si fetele cu bucuriile, necazurile si aspiratiile lor, dar si razvratirea sociala, lupta pentru libertate si demnitate nationala. Astfel, cele mai des intalnite teme in creatia lui Cosbuc sunt: iubirea, natura, evenimentele din viata satului, revolta sociala, trecutul istoric si razboiul de independenta.


Moartea lui Fulger

In goana roibului un sol,
Cu frau-n dinti si-n capul gol,
Rasare, creste-n zari venind,
Si zarile de-abia-l cuprind,
Si-n urma-i corbii croncanind
Alearga stol.

El duce regelui raspuns
Din tabara. Si tine-ascuns
Sub straiul picurand de ploi


Pe cel mai bun dintre eroi
Atata semn de la razboi,
Si-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal strain
L-a fulgerat un brat hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar ros de sange-i albul tort,
Si pieptul gol al celui mort
De lanci e plin.

Sarmanul crai! Cand l-a vazut
Si, cand de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaima-n laturi si-a ramas
Cu pumnii stransi, fara de glas,
Ca un pierdut.

Sa-i moara Fulger? Poti sfarma
Si pe-un voinic ce cuteza
Sa-nalte dreapta lui de fier
Sa prinda fulgerul din cer?
Cum pier miseii daca pier
Cei buni asa?

Dar mane va mai fi pamant?
Mai fi-vor toate cate sant!
Cand n-ai de-acum sa mai privesti
Pe cel frumos, cum insuti esti,
De dragul cui sa mai traiesti,
Tu soare sfant?

Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu parul alb si despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Si tot palatul plin era
De plans cumplit.

La stat si umblet slaba ce-i!
Topiti sunt ochii viorei
De-atata vaiet nentrerupt,
Si graiul stins si-obrazul supt
Si tot vestmantul doamnei rupt
De mana ei!

De dorul cui si de-al cui drag,
Sa-mi planga sufletul pribeag,
Intreaga noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Sa sar din pat, s-alerg in prag,
Sa te cuprind!

Nu-l dau din brate nimanui!
Inchideti-ma-n groapa lui
Ma lasi tu, Fulgere, sa mor?
Iti lasi parintii-n plans si dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!

Ah, mama, tu! Ce slaba esti!
N-ai glas de vifor, sa jelesti;
N-ai maini de fier, ca fier sa frangi;
N-ai mari de lacrami, mari sa plangi,
Nu esti de foc, la piept sa-l strangi,
Sa-l incalzesti!

Si tu, cel spre batai aprins,
Acum esti potolit si stins!
N-auzi nici trambitile-n vai,
Nu vezi cum sar grabiti ai tai
Radeai de moarte prin batai,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grau de-un an,
Si-n loc de galben buzdugan,
Faclii de ceara ti-au facut
In dreapta cea fara temut,
Si-n mana care poarta scut
Ti-au pus un ban.

Cu faclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
In noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rau.
Merinde ai colac de grau
Pe-un drum de veci.

Si-ntr-un cosciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Sa fii intreg ce-ai fost mereu,
Sa tremure sub pasu-ti greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cand vei fi dus.

Mirati si de rasuflet goi,
Vazandu-ti chipul de razboi,
Sa steie ingerii-nlemnit;
Si, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre rasarit!

Iar cand a fost la-nmormantat,
Toti mortii parca s-au sculat
Sa-si planga pe ortacul lor,
Asa era de mult popor
Venit sa planga pe-un fecior
De imparat!

Si popi, sirag, cadelnitand
Ceteau ectenii de comand
Si clopote, si plans, si vai,
S-ostenii-n sir, si pas de cai,
Si sfetnici, si feciori de crai,
Si nat de rand.

Si ma-sa, biata! Cum gemea
Si blestema, si se izbea
Sa sara-n groapa: L-au inchis
Pe veci! Mi-a fost si mie scris
Sa ma destept plangand din vis,
Din lumea mea!

Ce urma lasa soimii-n zbor?
Ce urma, pestii-n apa lor?
Sa fii cat muntii de voinic,
Ori cat un pumn sa fii de mic,
Cararea mea si-a tuturor
E tot nimic!

Ca tot ce esti si tot ce poti,
Parere-i tot daca socoti
De mori tarziu ori mori curand,
De mori satul, ori mori flamand,
Totuna e! Si rand pe rand
Ne ducem toti!

Eu vreau cu Fulger sa raman!
Ah, Dumnezeu, nedrept stapan,
M-a dusmanit traind mereu
Si-a pizmuit norocul meu!
E un pagan si Dumnezeu,
E un pagan.

De ce sa cred in el de-acum?
In fata lui au toti un drum,
Ori buni, ori rai, tot un mormant!
Nu-i nimeni drac si nimeni sfant!
Credinta-i val, iubirea vant
Si viata fum!

Si-a fost minune ce spunea!
Grabit poporul cruci facea
De mila ei, si sta-ngrozit.
Si-atunci un sfetnic a venit
Si-n fata doamnei s-a oprit,
Privind la ea.

Un sfant de-al carui chip te temi
Abia te-aude cand il chemi:
Batran ca vremea, stalp ramas,
Nascut cu lumea intr-un ceas,
El parca-i viul parastas
Al altor vremi.

Si sprijin pe toiag catand
Si-ncet cu mana ridicand
Sprancenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele rasar:
Nepoata draga! De-n zadar
Te vad plangand.

De cum te zbuciumi, tu te stingi
Si inima din noi o frangi
Ne doare c-a fost scris asa,
Ne dori mai rau cu jalea ta:
De-aceea, doamna, te-am ruga
Sa nu mai plangi.

Pe cer cand soarele-i apus,
De ce sa plangi privind in sus?
Mai bine ochii-n jos sa-i pleci,
Sa vezi pamantul pe-unde treci!
El nu e mort! Traieste-n veci,
E numai dus.

N-am cap si chip pe toti sa-i spui
Si-as spune tot ce stiu, dar cui?
Ca de copil eu m-am luptat
In rand cu Volbura-mparat
Si stiu pe Crivat cel turbat
Ca tara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Si toti s-au dus pe-acelasi drum.
Ei si-au plinit chemarea lor
Si i-am vazut murind usor;
N-a fost nici unul plangator,
Ca viata-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevarat.
Razboi e, de viteji purtat!
Viata-i datorie grea
Si lasii se-ngrozesc de ea
Sa aiba tot cei lasi ar vrea
Pe neluptat.

De ce sa-ntrebi viata ce-i?
Asa se-ntreaba cei misei.
Cei buni n-au vreme de gandit
La moarte si la tanguit,
Caci plansu-i de nebuni scornit
Si de femei!

Traieste-ti, doamna, viata ta!
Si-a mortii lege n-o cata!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorti,
Dar daca mor, ce grija porti?
Mai simte-n urma cineva
Ca ei sunt morti?

Dar stiu un lucru mai pe sus
De toate cate ti le-am spus:
Credinta-n zilele de-apoi
E singura tarie-n noi,
Ca multe-s tari cum credem noi
Si maine nu-s!

Si-oricat de amarati sa fim
Nu-i bine sa ne dezlipim
De cel ce vietile le-a dat!
O fi viata chin rabdat,
Dar una stiu: ea ni s-a dat
Ca s-o traim!

Ea n-a mai plans, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Si n-a mai inteles ce-a zis
Si nu vedea cum au inchis
Sicriul alb era un vis
Si ea-l traia.

Senini de planset ochii ei,
Vedea barbati, vedea femei,
Cu spaima muta-n jur privea.
Din mult nimic nu-ntelegea;
Si sa muncea sa stie ce-i.
Si nu putea.

I-a fulgerat deodata-n gand
Sa rada, caci vedea plangand
O lume-ntreaga-n rugaciuni.
In fata unei gropi s-aduni
Atata lume de nebuni!
Sa mori razand

Si clopotele-n limba lor
Plangeau cu glas tanguitor;
Si-adanc, din bubuitul frant
Al bulgarilor de pamant,
Vorbea un glas, un cantec sfant
Si naltator:

Nu cerceta aceste legi,
Ca esti nebun cand le-ntelegi!
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea!
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea!






            Poezia “Moartea lui Fulger” face parte din categoria celor care prezinta marile evenimente din viata satului. Prima stofa incepe cu imaginea unui sol calare “cu frau-n dinti si-n capul gol”, urmat de un stol de corbi, pasari care sugereaza prezenta unui cadavru. Acesta il aduce cu sine pe Fulger, “cel mai bun dintre eroi”, un fiu de  crai pierit in lupta “pe-un mal strain”/”fulgerat “ de “un brat hain”. La aflarea vestii parintii sunt cuprinsi de durere si incep sa-si piarda mintile: “Sarmanul crai! Cand l-a vazut/ Si, cand de-abia l-a cunoscut,/Cu vuiet s-a izbit un pas/De spaima-n laturi si-a ramas/Cu pumnii stransi, fara de glas,/Ca un pierdut.” , “Dar doamna! Suflet pustiit!/ Cu parul alb si despletit/ Prin largi iatacuri alerga,/ Cu hohot lung ea blestema,/ Si tot palatul plin era/ De plans cumplit./ La stat si umblet slaba ce-i!/ Topiti sunt ochii viorei/ De-atata vaiet nentrerupt,/ Si graiul stins si-obrazul supt/ Si tot vestmantul doamnei rupt/De mana ei!”. Sfarsitul tragic al eroului il ingrozeste pe tatal indurerat, care se intreaba “Cum pier miseii daca pier/ Cei buni asa?”. Intrebarea isi gaseste raspunsul mai tarziu in cateva versuri care sugereaza egalitatea tuturor in fata mortii :” Ce urma lasa soimii-n zbor?Ce urma, pestii-n apa lor?/ Sa fii cat muntii de voinic,/ Ori cat un pumn sa fii de mic,/ Cararea mea si-a tuturor/ E tot nimic!/ Ca tot ce esti si tot ce poti,/ Parere-i tot daca socoti/ De mori tarziu ori mori curand,/ De mori satul, ori mori flamand,/ Totuna e! Si rand pe rand/ Ne ducem toti!”,”In fata lui au toti un drum,/ Ori buni, ori rai, tot un mormant!/Nu-i nimeni drac si nimeni sfant!”.




Craii isi jelesc fiul intr-un mod tipic pentru lumea rurala, iar suferinta lor este atat de mare incat nu-si pot imagina viata fara copilul lor si isi doresc sa-l insoteasca in lumea celor morti:” Nu-l dau din brate nimanui!/ Inchideti-ma-n groapa lui/ Ma lasi tu, Fulgere, sa mor?/ Iti lasi parintii-n plans si dor?/ O, du-i cu tine, drag odor,/ O, du-i, o, du-i!”. Ritualul inmormantarii este si el unul tipic rural: banul pus in mana mortului pentru a plati vama spre lumea de dincolo si colacul de grau in loc de merinde: “Pe piept, colac de grau de-un an,/ Si-n loc de galben buzdugan,/ Faclii de ceara ti-au facut/ In dreapta cea fara temut,/ Si-n mana care poarta scut/ Ti-au pus un ban./ Cu faclioara, pe-unde treci,/ Dai zare negrilor poteci/ In noaptea negrului pustiu,/ Iar banu-i vama peste rau./ Merinde ai colac de grau/ Pe-un drum de veci.”. Parintii ar vrea ca in lumea unde merge, fiul lor sa fie privit cu tot la fel de multa admiratie cum a fost privit in viata pamanteasca: “Si-ntr-un cosciug de-argint te-au pus/ Deplin armat, ca-n ceruri sus/ Sa fii intreg ce-ai fost mereu,/ Sa tremure sub pasu-ti greu/ Albastrul cer, la Dumnezeu/ Cand vei fi dus./ Mirati si de rasuflet goi,/ Vazandu-ti chipul de razboi,/ Sa steie ingerii-nlemnit;/ Si, orb de-al armelor sclipit,/ S-alerge soarele-napoi/ Spre rasarit!”.

La inmormantarea fiului de crai ia parte, dupa obicei, toata lumea: de la osteni,crai si sfetnici pana la oameni obisnuiti, care au venit sa fie alaturi de parintii indoliati ai lui Fulger. De durere, mama acestuia isi pierde mintile si incepe sa-si piarda si credinta in Dumnezeu, considerand ca Aceata a fost nedrept cu ea :Si ma-sa, biata! Cum gemea/ Si blestema, si se izbea/ Sa sara-n groapa: L-au inchis/ Pe veci! Mi-a fost si mie scris/ Sa ma destept plangand din vis,/ Din lumea mea!/ Ah, Dumnezeu, nedrept stapan,/ M-a dusmanit traind mereu/ Si-a pizmuit norocul meu!/ E un pagan si Dumnezeu,/ E un pagan./ De ce sa cred in el de-acum?/ in fata lui au toti un drum,/ Ori buni, ori rai, tot un mormant!/ Nu-i nimeni drac si nimeni sfant!/ Credinta-i val, iubirea vant/ Si viata fum!”. Oamenii adunati la mormant se minuneaza de blasfemiile rostite de femeia indurerata si “Grabit poporul cruci facea/ De mila ei, si sta-ngrozit.”. Auzind vorbele  sotiei de crai, un batran intelept ” Un sfant de-al carui chip te temi/ Abia te-aude cand il chemi:/ Batran ca vremea, stalp ramas,/ Nascut cu lumea intr-un ceas,/ El parca-i viul parastas/Al altor vremi.”. Batranul vine sa aline durerea femeii si cuvintele rostite de el sunt invataturi ale poporului roman, ceea ce ne face sa credem ca acesta nu este altceva decat constiinta poporului, a strabunilor nostrii, care au luptat pentru viata si libertatea lor, care au luat viata ca atare, nu au incercat sa desluseasca tainele vietii si ale mortii, si nici sa gaseasca raspunsuri pe care oricum mintea umana nu este capabila sa le inteleaga: “De ce sa-ntrebi viata ce-i?/ Asa se-ntreaba cei misei./ Cei buni n-au vreme de gandit/ La moarte si la tanguit,/ Caci plansu-i de nebuni scornit/ Si de femei!/ Traieste-ti, doamna, viata ta!/ Si-a mortii lege n-o cata!/ Sunt crai ce schimb-a lumii sorti,/ Dar daca mor, ce grija porti?/Mai simte-n urma cineva/ Ca ei sunt morti?”. Batranul prezinta moartea ca pe o trecere in viata de veci “El nu e mort!/ Traieste-n veci,/ E numai dus.” si crede ca “Credinta-n zilele de-apoi/ E singura tarie-n noi,/ Ca multe-s tari cum credem noi/ Si maine nu-s!/ Si-oricat de amarati sa fim/ Nu-i bine sa ne dezlipim/ De cel ce vietile le-a dat!/ O fi viata chin rabdat,/ Dar una stiu: ea ni s-a dat/ Ca s-o traim!”

In cele din urma craiasa isi pierde cu totul mintile si pufneste intr-un ras nebun, iar “din bubuitul frant/ Al bulgarilor de pamant,/ Vorbea un glas, un cantec sfant/ Si naltator:”
                                                  “Nu cerceta aceste legi,
                                                   Ca esti nebun cand le-ntelegi!
                                                   Din codru rupi o ramurea,
                                                   Ce-i pasa codrului de ea!
                                                   Ce-i pasa unei lumi intregi
                                                   De moartea mea!”.

 Ultima strofa cuprinde asadar concluzia finala a poezii si anume ca tot ceea ce avem concret este prezentul si ca trebuie sa profitam de el pentru ca in final propria moarte vine sa ne dovedeasca o data in plus cat de lipsiti de importanta suntem pentru lumea in care traim.





           






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


Monografia satului ardelean - Pripas
PIATRA PITIGOIULUI comentariu
ION - Liviu Rebreanu comentariu
DETERMINARE Sl CADRU DOUA PROBLEME ALE UNEI LINGVISTICI A VORBIRII
STRATEGII ALE PLURALISMULUI
Ilustreaza trasaturile prozei fantastice, prin referire la o opera literara studiata
AUTENTICITATEA LUI CAMIL PETRESCU
LUCRARE DE LICENTA LIMBA SI LITERATURA ROMANA - MONOGRAFIA TOPONIMICA A COMUNEI POIENILE IZEI
POSIBILITATEA UNEI DISTINCTII TRIPARTITE IN REALITATEA UNITARA A LIMBAJULUI
Lecturi suplimentare Cls. a X – a