GENURI SI SPECII LITERARE

GENURI SI SPECII LITERARE

Genurile sunt formele cele mai generale in care se manifesta

literatura, incluzand ,fiecare, un numar mare de opere ce folosesc procedee

artistice comune. Primul cercetator care defineste genurile literare si a carui

definitie s-a mentinut doua milenii in constiinta critica europeana, este

filosoful grec Platon ( 427- 347 i. Ch. ).

In lucrarea sa intitulata Statul, Platon numeste genurile: tipuri de

istorisire, care echivaleaza cu tot atatea tipuri de imitatie a naturii. Exista

trei asemenea tipuri: dramatic liric si epic. Genul dramatic este socotit

imitatia perfecta a realului; aici, scriitorul nu intervine cu nici un cuvant din

partea sa: personajele vorbesc si actioneaza singure, ca in realitate. Genul

liric este aproape opus: poetul prezinta lucrurile ca din partea sa; asa cum le

vede si le traieste el insusi. Genul epic ar fi o mixtura intre celelalte doua:

poetul foloseste elemente dramatice, dialogurile, dar intervine si cu relatari

proprii, si cu judecati proprii, sau, cum spune Platon, poetul vorbeste "in

numele sau". Un exemplu: in Iliada, Homer povesteste, "in numele sau"

cum s-a dus un personaj, Hrises, la capeteniile grecilor ce se luptau la Troia,

rugandu-i sa-i inapoieze fiica pe care i-o rapisera:

"Veni la corabii, in tabar-ahee,

Ca sa-si rascumpere fata c-o mare multime de daruri,

Carja de aur tinand cu podoaba de sfinte cordele,

Daru-nchinat lui Apolon; de-ahei se ruga deopotriva,

Dar mai ales de Atrizi, cele doua mari capetenii."

Mai departe, aceasta povestire din partea autorului este inlocuita cu

reproducerea directa a discursului lui Hrises:

"Voi, capetenii Atrizi, ahei, cu frumoase pulpare,

Fie ca zeii-ntronati in Olimp la razboi sa v-ajute.

Troia usor sa luati si cu bine s-ajungeti acasa!

Ci-napoiati-mi copila robita primind aste daruri,

Daca va temeti de fiul lui Zeus, de-arcasul Apolo."

Astfel, in genul epic alterneaza povestirea din partea autorului cu

dialogul dramatic.

In genul liric, avem numai o relatare pura din partea autorului, fara

nici un element dramatic, imitativ

Sa observam ca la antici, Platon si Aristotel (care preia teoria celor

trei genuri in Poetica sa), genurile erau definite in functie de ideea imitatiei

Cercetatorii de azi le cauta originea in chiar limbajul obisnuit, cotidian. In

conversatia de fiecare zi intalnim aceste forme generice: dialogul e cel mai

frecvent; unii vorbitori sunt inclinati sa povesteasca ce-au vazut, ce-au

auzit, imbinand relatarea cu reproducerea cuvintelor pronuntate de cineva;

altul e inclinat sa monologheze, vorbind de la sine si despre sine. Conform

acestei conceptii, formele generale "ce corespund in planul literaturii unor

faze fundamentale ale limbii: liricul epicul dramaticul, isi au obarsia in

tripla capacitate functionala a limbii obisnuite in care intalnim formele de

monolog povestire dialog

Spre deosebire de curentele literare, care presupun un set de atitudini

si procedee artistice comune unei perioade istorice si care dispar in alte

perioade, genurile sunt forme care se transmit peste veacuri si epoci

istorice, de asemenea, peste regiuni geografice: epopei s-au scris in Grecia,

la Roma, dar si in Italia renascentista, in Franta secolului al XVII-lea;

epopei s-au scris si in literaturile orientale, la sumero-babilonieni (Epopeea

lui Ghilgames, mai veche decat cele grecesti). Genurile liric, dramatic se

intalnesc si in literaturile orientale.

Aceste clase mari de opere, genurile, isi subordoneaza clase mai mici

de opere, care sunt speciile literare. E o clasificare influentata si de viziunea

filosofica a grecilor (Platon, Aristotel) despre realitate, care impartea

lucrurile in genuri si specii. Astfel, exista o specie a oamenilor, o specie a

animalelor, o specie a pasarilor, una a insectelor etc. Toate aceste specii fac

parte dintr-o clasa superioara lor, genul, si anume genul vietuitor

* W. Kayser, cercetator german, autorul lucrarii Opera literara

Bucuresti, 1979, p. 468.

Prin analogie sunt concepute si speciile literare: ditirambul oda

imnul elegia etc. sunt specii ce se subordoneaza genului liric; comedia,

tragedia sunt specii ale genului dramatic epopeea antica, mai tirziu nuvela

schita romanul sunt specii subordonate genului epic

Reluand acum global, in genul liric se mai integreaza speciile:

distihul elegiac (la greci); satira si epistola, inventate de romani; poezia

pastorala epigrama sonetul madrigalul (admise de Boileau), rondelul

trioletul gazelul (imprumutat de la arabi), meditatia lirico-filosofica

(Meditatiile lui Lamartine, traduse de Ion Heliade Radulescu, 1830),

poemul in vers liber, modern s. a.

Din genul dramatic, mai fac parte, pe langa tragedie si comedie

drama romantica vodevilul teatrul absurd (piesele lui Eugen Ionescu, de

pilda) etc.

Genul epic e reprezentat la antici indeosebi de epopee; epopei s-au

scris si la italieni, in Renastere, la francezi, in secolele XVI-XVIII; la

spanioli, la englezi, portughezi. In Renastere apare o specie hibrida,

epopeea eroi-comica, prezenta si la noi in Tiganiada lui Ion Budai Deleanu.

In Evul Mediu avem romanul cavaleresc in proza si poemul cavaleresc in

versuri. Romanul a avut mai multe variante: romanul picaresc romanul

istoric romanul realist romanul naturalist. Alte specii epice: schita

povestirea nuvela balada legenda fabula si altele.

Genurile sunt prezente si in folclor: doina e o poezie lirica; in genul

epic s-ar incadra basmul snoava balada legenda. Trebuie spus, insa, ca

folclorul implica o serie de genuri specifice, diferite de, si rar practicate in

literatura culta: poezia muncilor agricole poezia colindelor poezia

ceremonialului de nunta descantecul bocetul proverbul ghicitoarea

strigatura Genul dramatic are si el specii deosebite de cele culte, precum:

carnavalul drama liturgica medievala jocul papusilor jocul calusarilor

etc. Azi exista o stiinta a folclorului foarte dezvoltata (in parte diferita de

stiinta literaturii culte) intemeiata pe principii si concepte specifice deduse

din tot speciala conditie a literaturii orale.

In continuare vom incerca sa descriem cateva specii din literatura

culta, care au avut o mai mare raspandire intr-o epoca sau alta.

Genul epic

Epopeea

Multi dintre teoreticienii clasici considerau ca epopeea este genul cel

mai inalt, ierarhic, fiind superioara celorlalte genuri si specii. Aristotel

insusi o plasa printre genurile superioare, alaturi de tragedie, desi preferinta

lui se indrepta spre cea din urma.

Epopeea era o specie foarte riguros codificata, dupa modelul

epopeelor homerice, imitat in creatiile similare ulterioare, de pilda in

Eneida lui Vergiliu, ca si in epopeile franceze de mai tarziu.

Universul epopeii este trecutul national, eroic, "lumea inceputurilor si

culmilor istoriei nationale, lumea mosilor si stramosilor, lumea celor dintai

si a celor mai buni. Raportarea lumii reprezentate la trecut, implicarea ei

in trecut formeaza trasatura formala a epopeii ca gen."*

In Iliada, de exemplu, ni se relateaza despre razboiul legendar al

grecilor condusi de fratii Agamemnon si Menelau pentru cucerirea Troiei,

avand drept pretext rapirea Elenei, sotia lui Menelau, de catre Paris, fiul lui

Priam, regele troian. Acest razboi a ramas in memoria grecilor, si in

legendele lor, ca un eveniment de seama in care s-au remarcat geniul si

virtutile strabunilor. Un trecut inaccesibil contemporanilor nostri, adica

ascultatorului sau cititorului tarziu; atat autorul cat si cititorul au o atitudine

de respect nemarginit si de evlavie fata de acest trecut irepetabil, treapta

valorica si morala cea mai inalta, de neatins.

In Eneida, epopeea lui Vergiliu, se povesteste despre calatoria lui Eneas,

unul din eroii troieni, predestinat sa intemeieze statul roman, despre luptele sale

cu fortele ostile, despre sosirea in Italia si luarea acestei tari in stapanirea sa.

Avem asadar, o epopee despre inceputul poporului si al statului roman. In

Mihaida, incercarea de epopee de Ion Heliade Radulescu (neterminata),

momentul istoric invocat este domnia lui Mihai Viteazul, cel care a unit prima

data tarile romanesti, prezentata in imagini de legenda, fabuloase:

"Cant armele romane si capitanul mare

Ce-mpinsera paganii si liberara tara;

Razbunatoare spaima lucira peste Istru,

Peste Carpati trecura de glorie incinse

Si toti romanii-ntr-una unira sub un sceptru,

O acvila, o lege, cum are ca sa fie."

M. Bahtin, Probleme de literatura si estetica, Bucuresti, 1982, Ed. Univers,

p. 346.

O alta trasatura a epopeii: interventia zeilor in viata si actiunea eroilor.

Astfel, in Iliada, Achile e protejat de zeita Thetis; Hector e protejat de

Apolo, Ulise de Atena etc. In lupta dintre Hector si Achile, primul spune:

"Stiu ca esti mare viteaz si eu mai putin decat tine,

Dar sta in mainile zeilor ca sa te zdrumic cu arma,

Chiar daca tu ma intreci, ca si sulita mea-i ascutita."

Urmeaza lupta care e insotita de un conflict al zeilor protectori:

"Zice, si arma rotind o zboara, dar Palas Atena

Lin a suflat-o si dinspre Ahile a-ntors-o la Hector,

Unde-a cazut la picioarele lui. Aprins dupa asta

S-a napustit sa-l omoare, pe el Peleianul dand chiot

Ingrozitor, ci Apolon rapi pe feciorul lui Priam

Lesne de tot ca un zeu si-n negura deasa-l ascunse."

Elementul supranatural trebuia sa fie convocat si de poetii popoarelor

moderne, chiar daca zeii sunt acum altii; il intalnim si in Mihaida lui

Heliade Radulescu:

"In van o cruda soarta i-alunga nempacata,

In van conspira iadul sa-i tie-n intunerec,

Si-asupra lor trimite fatala dezbinare

Si uneltiri straine s-imperecheri civile;

Caci Domnul ii protege s-ii tine peste secoli

Si i-a ales sa-si faca din ei tarie mare."

O alta trasatura a epopeii: caracterele sunt puternice, fixe,

consecvente cu ele insele, de la inceput pana la sfarsit: Achile e viteaz si

neinfricat; Ulise este inteligent, intelept si viclean; Agamemnon e orgolios;

Patrocle e intruchiparea prieteniei (pentru Achile); Elena e intruparea

frumusetii ideale; Priam este parintele care-si iubeste copiii etc. Caracterele

fixe sunt recomandate de Aristotel indeosebi tragediei.

Epopeea se distinge si printr-o serie de procedee proprii in

constructia textului. Unul este invocatia muzei, muzele fiind zeitele

protectoare si inspiratoare ale artei. E cunoscuta invocatia muzei din

primele versuri ale Iliadei

"Canta, zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,

Patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse:

Suflete multe viteze trimise pe lumea cealalta,

Trupul facandu-le hrana la cani si la feluri de pasari."

Invocarea muzei este prezenta si la Heliade Radulescu:

"O, Muza-mbarbatata ce-n Helicon n-ai nume

Severa deitate, a crimelor pedeapsa

Eroica ta lira acorda cu unirea,

Fa sa-i auz vibrarea a coardelor sonore

Tu da semnalul, Muza, la prima mea cantare;

In sanul meu revarsa mania, cea sacra

Spune-mi, o, Muza, toate eroicele fapte,

Profunda-ntelepciune barbatului cel mare"

Dupa modelul epopeilor homerice, se distinge si in altele, ulterioare,

o figura de stil numita comparatia dezvoltata. Iata una din multele

asemenea folosite in Iliada

"Cum pe la munte un soim, la zbor fara seaman de iute,

Dupa sfiosul porumb s-avanta usor, si porumbul

Scapa mereu dupa el si-i gata din zbor sa-l inhate,

Zboara tot astfel Ahile de-a dreptul asupra-i, iar Hector

Fuge sub zidul troian si grabnic il poarta genunchii."

Scriitorul roman, Costache Negruzii, ne-a lasat la randul sau, un

fragment de epopee, Aprodul Purice, in care recurge de mai multe ori la

comparatia dezvoltata. Am reprodus un exemplu la capitolul despre stil,

mai reproducem inca unul:

"Precum cand o stanca mare dintr-un munte s-a surpat

Zdrobeste, doboara, sfarma orice-n drumu-i a aflat;

Casele de pe costisa, gradini, saduri, livezi, vii,

Pravale, rostogoleste, cirezi, turme, herghelii,

Pana ce se intalneste cu niste-nvechiti stejari

Uitati de timp si de veacuri pe a muntelui darmari,

Uriasa stanca-atunce toata puterea pierzand

Nu mai face stricaciune neclintita ramaind,

Iar norodul de pe vale care sta inspaimantat,

Da lui Dumnezeu marire vazandu-se c-au scapat.

Sau dupa cum hotul noaptea prin codru calatorind,

Si la prada ce-a sa faca cu multamire gandind;

Se bucura cand priveste ceriul invalit cu nor

Caci are buna nadejde c-a putea prada usor,

S-acum calul sau prin pinteni il sileste-a alerga

Dar fulgera si trasneste tocmai dinaintea sa!

Calul sare, sforaieste, si talharu-ncremenit,

Scapa darlogii din mana socotindu-se pierit.

Astfel si Hroiot ramasa cand pre Stefan a vazut

Ce din luptele trecute ii era pre cunoscut;

Insa trebui sa stea fata, n-are-incotro cotigi,

E pierdut si el si oastea daca nu va izbandi."

Anticii mai caracterizau epopeea si prin versul special folosit,

hexametrul, versul Iliadei, al Eneidei etc. In poezia popoarelor moderne

n-au lipsit incercarile de utilizare a hexametrului; s-a dovedit insa ca versul

respectiv este inadaptabil la sistemul sonor al limbilor moderne. Cu timpul

s-au creat noi tipuri de vers pentru epopee si genurile superioare, tragedia,

epistola. Versul specific acestor specii este, la italieni, endecasilabul

versul de 11 silabe; la francezi alexandrinul, versul de 12 silabe; poetii

nostri, pentru incercarile lor de epopee au recurs la versul lung romanesc

Mihaida lui Ion Heliade Radulescu e scrisa in versuri de 14 silabe; in

schimb, Aprodul Purice (din proiectata epopee despre Stefan cel Mare) al

lui Negruzzi e compus in versuride 15 silabe.

Definitie. Epopeea este o specie epica in versuri, in care se evoca

evenimente dintr-un trecut socotit absolut ca valoare in istoria unui popor,

antrenand in actiune personaje de exceptie, eroi cu virtuti deosebite, dar si fiinte

supranaturale, si care e compusa intr-un stil solemn, grav, puternic figurat.

In istoria speciei se disting mai multe tipuri de epopee:

Epopeea eroica Mahabharata Ramayana, epopeile indiene;

Iliada si Odiseea, epopeile homerice; Eneida lui Vergiliu etc. 2. Epopeea

istorica: Voltaire, Henriada Mihaida de Ion Heliade Radulescu

Epopeea filosofico-religioasa; implicand o vasta viziune asupra lumii:

Divina Comedie de Dante, Paradisul pierdut de Milton. 4. Epopeea eroicocomica

Tiganiada de Ion Budai Deleanu s.a.

In Evul Mediu apar o serie de poeme vaste, cu suflu epopeic precum:

Cantecul lui Roland, in Franta; Cantecul Nibelungilor, in spatiul germanic;

Cantecul Cidului in Spania etc. Uneori sunt trecute in clasa epopeilor,

alteori sunt considerate o specie separata, poemul eroic.

Teme

Ce sunt genurile literare?

Din ce gen literar fac parte urmatoarele texte poetice:

a)

Odiseu

"Tu, fiu al unui om vestit, si eu am fost

Nevarstnic fiind atunci - la vorba lenevos,

Dar iute brat aveam. Dar azi, mai ros de ani,

Ca vorbele duc lumea - vad - nu faptele!

Neoptolem

Si tu ce-mi ceri sa fac? Nu oare-mi ceri sa mint?

Odiseu

Iti cer sa-nsfaci prin viclesug pe Philoctet.

Neoptolem

De ce prin viclesug? Cu vorba buna nu?

Odiseu

De vorba buna nu va sti; cu sila n-ai sa poti.

Neoptolem

Pe ce s-o bizui? Pe vanjosia lui?

Odiseu:

Ba nu, pe sagetile-i ce nu dau gres.

Neoptolem

Si-atunci cum sa ma pun cu el? Cum sa-l infrunt?

Odiseu

Ti-am spus: L-om lua cu noi, dar doar prin viclesug.

Neoptolem

Dar nu e rusinos sa minti si sa tot minti?

Odiseu

Cand soarta ni-este-n joc, sa minti rusine nu-i.

Neoptolem

Cu ce-ndrazneala oare poti vorbi asa?

Odiseu

Cand mi-este de folos, nu sovaiesc sa mint.

Neoptolem

Si eu ce-oi folosi, la Troia de-ai sa-l duci?

Odiseu

Cetatea n-o cadea decat prin arcul lui!

Neoptolem

Deci nu voi cuceri-o eu, cum tu-mi spuneai?

Odiseu

El fara tine nu! Nici tu fara-al sau arc!

Neoptolem

Dar de-i asa, eu arcu-i trebuie sa-l iau!

Odiseu

De izbutesti, tu vei avea-ndoit folos.

Neoptolem

Cum indoit? Sa-mi spui. Si n-am sa sovaiesc.

Odiseu

Viteaz te socoti-vor toti, dar si dibaci.

Neoptolem (cu hotarare):

Atunci orice rusine-o las. La fapta deci!"

(Sofocle, Philoctet) (genul dramatic)

b)

"Hector in zbuciumul mortii atat mai putu sa ingaime:

«Felul prea bine-ti cunosc si tot banuiam ca pe tine

N-am sa te moi, ca tu esti ca fierul de tare la suflet,

Insa ia seama sa nu ma razbune impinsi de manie

Zeii in ziua de plata cand Paris si Febos-Apolon,

Cat ai fi tu de viteaz, te-or intinde la Poarta Scheina.»

Zice si-ndata-l cuprinde pe el intunericul mortii.

Sufletu-i din madulare spre iad isi ia zborul bocindu-si

Nenorocirea; pieri doar in floare si-n toiul puterii.

- «Mori» - zise-Achile, desi el murise. «Eu moartea primi-voi

Cand o sa vrea Cel-de-sus si zeii ceilalti sa mi-o deie.»

Dupa cuvintele-aceste, smucind de la trupul lui Hector

Lancea si-o pune deoparte si prinse-a prada de pe dansul

Armele lui sangerate. Aheii ceilalti alergara

Si se mirau de faptura si statul maret al lui Hector."

(Homer, Iliada). (genul epic)

c)

"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata:

Pururi tanar, infasurat in manta-mi,

Ochii mei naltam visatori la steaua

Singuratatii.

Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,

Suferinta tu, dureros de dulce.

Pan-in fund baui voluptatea mortii

Neinduratoare."

(M. Eminescu, Oda [in metru antic] ( genul liric)

d)

In ce specie a genului epic intalnim figura de stil din urmatorul text:

"Cum cateodata venind din alte meleaguri o droaie

De zburatoare, de gaste, ori cucoare, ori lebezi, gatoase,

Peste livada-asiana la raul Calistru pe maluri,

Unde si unde tot zboara si vesele bat din aripe,

Larmuitoare s-aseaza si lunca de freamat rasuna;

Astfel si multe gloate iesind din corabii, din corturi

Langa Scamandru pe camp se revarsa. Batut de picioare

Si pe langa copitele cailor duduie groaznic pamantul."

(Homer, Iliada) (In epopee,comparatie dezvoltata)

Retineti: In epopeile vechi se recurge des la epitetele constante,

atasate pentru totdeauna de unele nume proprii; In Iliada: "arcasul Apolo",

"Hera cu tronul de aur"; "Achile cel iute de picior" sau "soimanul Achile".

Schita, povestirea, nuvela

In Antichitate, genul epic era reprezentat indeosebi si aproape

exclusiv de epopee. Genurile in proza existau; proza istorica, proza

oratorica, pe care Aristotel nu le integreaza in domeniul poeziei.

Discursului oratoric ii consacra o lucrare separata, Retorica, tocmai spre a-l

diferentia de poezie, desi le afla si elemente comune. Mai tarziu, in lucrarile

despre stil, discursul oratoric (Cicero, de pilda) si proza istorica (Herodot,

Tucidide) sunt invocate adesea sa exemplifice un stil sau altul; stil inalt, stil

mediu, stil umil. In perioada alexandrina (care incepe dupa anul

300 i. Ch.) s-au scris si opere literare in proza: un fel de povestiri satirice,

numite "satire menipee" de la Menipp, un autor, grec, de asemenea scrieri.

(in secolu IV, i.Ch.).

Acest tip de lucrari satirice in proza nu erau luate in consideratie in

tratatele de poetica, fiind socotite vulgare, lipsite de importanta. Tot atunci

apare si un tip de roman, numit "romanul alexandrin", roman de aventuri,

de asemenea desconsiderat in poeticile clasice.

Speciile in proza, nuvela, povestirea, isi au originea in perioada

Renasterii, in nuvelele lui Boccaccio, din volumul Decameronul (secolul

al XIV-lea), care s-au inmultit ulterior si s-au raspandit in Franta, Spania,

Anglia.

Schita este o specie mai recenta (secolul al XIX-lea) si provine din

jurnalistica, unde se publicau istorisiri scurte, din cauza economiei de

spatiu. Schita este forma cea mai restransa ca dimensiune dintre formele

prozei scurte, in care e surprins un singur moment din viata personajelor

succint caracterizate. Specia este totusi reprezentata de mari nume precum

scriitorul francez Guy de Maupassant, americanul Mark Twain, rusul

A. P. Cehov, Caragiale cu ale sale Momente si schite Domnul Goe

Bacalaureat etc. Au mai compus schite, I. Al. Bratescu-Voinesti,

Emil Garleanu, I. A. Bassarabescu.

Nuvela, etimologic provine din italianul novella care insemna

"noutate". O naratiune in care se relata o intamplare noua, inedita,

surprinzatoare. Nuvela este legata de inceputurile prozei realiste in literatura

europeana; asa se explica faptul ca, uneori, are un aspect satiric, chiar

licentios. Nuvela e considerata forma de baza a naratiunii, in care accentul se

pune pe actiune, scriitorul intervine cat mai putin cu consideratii personale;

descrierile sunt minime, pentru a nu stanjeni desfasurarea conflictului. O

nuvela exemplara, in acest sens, este Alexandru Lapusneanul de Costache

Negruzzi. Introducerea sau expozitiunea este scurta:

"Iacov Eraclid, poreclit Despotul, pierise ucis de buzduganul lui

Stefan Tomsa, care acum carmuia tara, dar Alexandru Lapusneanul, dupa

infrangerea sa in doua randuri, de ostile Despotului, fugind la

Constantinopol, izbutise a lua ostile turcesti si se intorcea acum sa

izgoneasca pre rapitorul Tomsa si sa-si ia scaunul,pre care nu l-ar fi pierdut,

de n-ar fi fost vandut de boieri. Intrase in Moldavia, intovarasit de sapte mii

spahii si de vreo trei mii oaste de stransura. Insa pe langa aceste, avea

porunci imparatesti catra hanul tatarilor Nogai, ca sa-i deie oricat ajutor de

oaste va cere." Dupa aceasta succinta prezentare a cadrului istoric, se trece

direct la actiune: "Lapusneanul mergea alaturea cu vornicul Bogdan,

amandoi, calari pe armasari turcesti si inarmati din cap pana in picioare.

- Ce socoti, Bogdane, zise dupa putina tacere, izbandi-vom oare?

- Sa nu te indoiesti, Maria Ta."

Imediat intervine delegatia boierilor care se straduiesc sa-l convinga

pe Lapusneanu sa se intoarca inapoi. Dialogul dintre ei e foarte precis si aici

se contureaza conflictul nuvelei, intemeiat pe adversitatea dintre voda si

boieri. Tomsa fuge si Lapusneanu se instaleaza in domnie si incepe sa-i

persecute si sa-i ucida pe boieri. Doamna Ruxanda, speriata, il roaga sa nu-i

mai omoare, dar voda ii pregateste "un leac de frica", o masa domneasca la

care ii suprima pe aproape toti boierii deodata, apoi le strange capetele

intr-o movila, spectacol pe care i-l ofera Doamnei Ruxanda, ca "leac de

frica". Acest episod care se incheie cu aruncarea vornicului Motoc in

ghearele multimii este punctul culminant al nuvelei. Urmeaza imbolnavirea

Domnului, complotul urzit impotriva lui, otravirea si moartea

Lapusneanului, toate povestite alert, fara explicatii de prisos. Finalul este

scurt asa cum fusese si inceputul:

"Nenorocitul domn se zvarcolea in spasmele agoniei; spume facea la

gura, dintii ii scrasneau si ochii sai sangerati se holbasera; o sudoare

inghetata, trista a mortii prevestitoare, iesea ca niste nasturi pe obrazul lui.

Dupa un chin de jumatate ceas, in sfarsit, isi dete duhul in manile calailor sai.

Acest fel fu sfarsitul lui Alexandru Lapusneanul, care lasa o pata de

sange in istoria Moldaviei.

La monastirea Slatina, zidita de el, unde e ingropat, se vede si azi

portretul lui si al familiei sale."

Relatarea tinde sa fie cat mai obiectiva, atitudinea scriitorului fata de

cele intamplate se lasa greu de ghicit. Nu apreciaza cruzimea

Lapusneanului, dar nici comportamentul boierilor nu-l aproba.

Definitie. Nuvela este o specie epica in proza, in care se urmareste un

singur fir narativ, relatand alert si obiectiv evenimentele, cu explicatii si

aprecieri minime din partea autorului.

Povestirea

Din nuvela (reprezentata exemplar in Decameronul lui Boccaccio,

secolul al XIV-lea) s-a desprins in ultimele secole o specie noua, numita

povestire. Ea presupune o anume subiectivitate in relatarea evenimentelor:

aici intervine un narator, adica un povestitor care nu este autorul; iar acest

povestitor este el insusi implicat, mai mult sau mai putin, in desfasurarea

intamplarilor; sau le cunoaste de la alte persoane care au participat la

actiunea relatata. Intervine, deci, o nota de lirism din partea naratorului.

Uneori mai intervine si un dialog intre narator si cititor (sau receptor) care

este atras sa discute, sa admita autenticitatea celor relatate. Iata cum incepe

povestirea Mos Nichifor Cotcariul de Ion Creanga:

"Mos Nichifor nu-i o inchipuire din povesti, ci e un om ca toti

oamenii; el a fost odata, cand a fost, traitor in mahalaua Tutuienii din

Targul Neamtului, dinspre satul Vanatorii Neamtului. Cam pe vremea

aceea traia mos Nichifor in Tutuieni, pe cand bunicul bunicului meu fusese

cimpoies la cumetria lui mos Dediu din Vanatori.; iara popa, unchiul

unchiului mamei mele, Ciubuc, Clopotarul de la Monastirea Neamtului,

care facuse un clopot mare la acea monastire, cu cheltuiala lui, si avea

dragoste sa-l traga singur la sarbatori mari; pentru aceea ii si ziceau

Clopotarul. Tocmai pe acea vreme traia si mos Nichifor din Tutuieni."

Desi Mos Nichifor Cotcariul e o povestire umoristica, ceea ce se

vede si din aceasta introducere, naratorul se straduieste sa ne convinga de

realitatea personajului legandu-i existenta de mosii si stramosii

povestitorului. Finalul este, de asemenea, elocvent pentru efortul

naratorului de a dovedi ca este informat asupra evenimentelor, desi

indepartate in trecut:

"Dupa un an, sau poate mai multi, mos Nichifor s-au rasuflat, la un

pahar de vin, catre un prieten al sau, despre intamplarea din codrul

Grumazestilor si frica ce a tras giupaneasa Malca. Prietenul lui mos

Nichifor s-a rasuflat si el catra alti prieteni ai sai, si de-atunci oamenii, cum

sunt oamenii, ca sa-i puie sange rau la inima. au inceput a porecli pe mos

Nichifor si a-i zice: "Nichifor Cotcariul, Nichifor Cotcariul". Si poate acum

a fi oale si ulcioare, si tot Nichifor Cotcariul i-a ramas bietului om numele

si pana in ziulica de astazi."

Cu toate aceste elemente din introducere si final, specifice povestirii,

multi cercetatori plaseaza Mos Nichifor Cotcariul in categoria nuvelei;

intr-adevar, dupa scurta expozitiune, textul curge ca o naratiune obiectiva,

in care autorul nu mai intervine pana in final.

Un exemplu, inca mai convingator, de povestire il intalnim in

povestirile din Hanul Ancutei, de Mihail Sadoveanu. Una se intituleaza

Cealalta Ancuta, care incepe cu replica viitorului povestitor:

"Intr-adevar, in vremea veche s-au intamplat lucruri care astazi nu se mai

vad, a grait incet, in intunecimea inserarii, mesterul Ienache Coropcarul."

Aici, receptorul e prezent in carne si oase, el intra in dialog cu naratorul,

si astfel se creeaza o conventie, un dialog intre povestitor si cititor:

- "Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost, urma mesterul

Ienache; si comisul Ionita incuviinta din cap, cu putere asemenea cuvant.

Acum traieste o lume noua si becisnica.

- Asa este! mormai intaratat razesul de la Draganesti."

Intamplarea este iesita din comun si se plaseaza intr-un trecut, daca

nu fabulos, ca in basme, superior totusi ca valoare prezentului. Naratorul a

fost de fata la evenimente, ceea ce il face convingator si credibil. El aplica

si tactica amanarii, pentru a starni curiozitatea receptorului:

"Va rog numai oleaca sa ingaduiti pana ce-oi potrivi in lulea o frunza

de tutun, caci atata pacat am inaintea lui Dumnezeu, pe langa altele. Si sa

desfund ciubucul, pentru ca Satana atata grija are: sa-l infunde. Dar cel mai

mare peste ceruri, peste pamant si peste mari s-a milostivit si ne-a invatat sa

facem suvac" (instrument pentru desfundarea lulelei).

Povestirea este reprezentata de autori celebri in literatura europeana:

I. Turghenev, Povestirile unui vanator; Gustave Flaubert, Trei povestiri

Emile Zola, Povestiri pentru Ninon si altii, iar in literatura romana de

G. Galaction, Moara lui Califar; M. Sadoveanu, Povestiri Hanul Ancutei

V. Voiculescu, Ultimul Berevoi Pescarul Amin etc.

Romanul

Despre roman s-a spus ca ar fi echivalentul, in epoca moderna, al

epopeii din Antichitate, ca specii care domina printre speciile genului epic:

epopeea in literatura clasica, romanul in literatura moderna. Fapt ce nu

implica o descendenta a romanului din epopee, desi exista asemenea opinii.

Cercetarile mai recente demonstreaza ca originea romanului european nu

are nici o contingenta cu evolutia epopeii. In secolul al XVI-lea, se scriau in

Franta epopei (ex. Franciada lui Pierre Ronsard) dar se scriau si romane

(ex. Pantagruel si Gargantua de François Rabelais).

S-a observat ca exista o diferenta fundamentala intre cele doua specii

epice. Epopeea urmeaza schema, structura veche a epopeii; ea se refera,

tematic, la un trecut indepartat, inaccesibil, suprem ca valoare si

insemnatate. Romanul se ocupa (chiar cand e istoric), de realitati mai

recente, pe care le trateaza cu simt umoristic si satiric. Epopeea implica o

serie de elemente formale, care nu s-au modificat de-a lungul timpului:

invocatia muzei, stilul inalt, comparatiile dezvoltate, pe care, mutatis-mutandis,

le intalnim la Homer, dar si in incercarile de epopee ale scriitorilor

romani ca Heliade, Negruzzi, Bolintineanu (Traianida). In acelasi timp, sau

la mica distanta, avem in literatura noastra romanul lui Nicolae Filimon,

Ciocoii vechi si noi, sincronizat cu modelele europene ale speciei

romanesti. Am vazut cum incepe romanul lui N. Filimon, cu o satira directa

a personajului sau principal, si cum incepe epopeea lui Heliade (Mihaida

cu idealizarea personajului principal, cu invocatia muzei, cu reprezentarea

fabuloasa (iad, Dumnezeu) a evenimentelor. Cum Franciada lui Ronsard

nu are nimic comun cu Gargantua si Pantagruel al lui Rabelais, tot asa,

incercarile de epopee ale lui Heliade si Negruzzi nu au nimic comun cu

romanul lui Nicolae Filimon. Cercetatorii au dedus ca, de fapt, romanul

provine din genurile antice, socotite la vremea lor inferioare: satirele

menippee, speciile parodice, romanul de aventuri din primele secole ale

erei noastre, toate desconsiderate in teoria literara, la un moment. Asa cum

desconsiderate, ignorate au fost romanele lui Rabelais, in secolele

al XVI-lea si al XVII-lea, in teoriile clasiciste.

S-a spus ca romanul provine din nuvela, ca n-ar fi decat o suita de

nuvele cu aceleasi personaje, sau o dispunere de nuvele paralele care in

unele momente se intalnesc, se intretaie, combinandu-se intr-o structura

complexa. Exista insa si diferente intre cele doua specii; ele pot fi relevate

pornind de la cele trei aspecte ale textului romanesc: naratiunea (relatarea

evenimentelor), descrierea si discursul (adica opiniile scriitorului despre

cele relatate). Nuvela pune accent pe naratiune (pe prezentarea actiunilor),

descrierile fiind sumare iar discursul autorului minim, daca se poate

inexistent. In roman, cele trei componente sunt folosite variat. In romanul

de aventuri, in romanul politist, accentul cade pe naratiune, pe eveniment.

In romanul realist (la Balzac de pilda), naratiunea este insotita de ample

descrieri ale mediului in care evolueaza personajele; Balzac recurge si la

discurs, isi permite adesea largi consideratii filosofice, stiintifice asupra

omului in genere, asupra diverselor categorii sociale etc. Romanul secolului

al XX-lea suprasolicita discursul in detrimentul naratiunii, devenind un tip

de roman-eseu, cum sunt romanele lui Thomas Mann (Doctor Faust

Muntele vrajit) sau Ulyse de Joyce. In romanul Mara, Ioan Slavici tinde sa

se limiteze la naratiune

"Dar lucrul cel mare e ca Mara nu-ti iese niciodata cu gol in cale;

vinde ce poate si cumpara ce gaseste; duce de la Radna ce nu gasesti la

Lipova ori la Arad si aduce de la Arad ceea ce nu gasesti la Rodna ori la

Lipova. Lucrul de capetenie e pentru dansa ca sa nu mai aduca ce a dus si

vinde mai bucuros cu castig putin decat ca sa-i cloceasca marfa."

In Ciocoii vechi si noi, N. Filimon intrerupe adesea naratiunea cu

discursul sau plin de consideratii asupra personajelor, imprejurarilor:

"In timpul acela, sosi si cartea vizirului Dervis Mehmet, prin care se

facea cunoscut boierilor si poporului roman ca Alexandru Sutu s-a numit

domn al Tarii Romanesti. Paturica, voind sa profite de acest eveniment, mai

intai se informa despre starea lucrurilor si, dupa ce afla numele tuturor

persoanelor ce inconjurau pe noul domnitor, incepu a se duce des pe la

curte si, prin lingusiri - dobandi cu incetul favoarea tuturora."

In pasajul urmator este prezenta interventia subiectiva a autorului,

discursul sau, in care isi exprima opinia despre faptele lui Dinu Paturica,

despre obiceiurile politice fanariote, cu trimiteri si la politica timpului prezent:

"Casa lui devenise un loc public unde se adunau toti parazitii

Bucurestilor, caci din nenorocire, aceasta lepra a societatii exista si pe atunci, cu

deosebire ca parazitii din zilele noastre sunt favorizati si pusi in slujbe.".

Descrierea apare mai des la scriitorii inrauriti de Balzac, de pilda, in

Enigma Otiliei de G. Calinescu:

"Otilia opri pe Felix in fata femeii mature. Era o doamna cam de

aceeasi varsta cu Pascalopol, cu parul pieptanat bine intr-o coafura

japoneza. Fata ii era galbicioasa, gura cu buzele subtiri, acre, nasul

incovoiat si acut, obrajii brazdati de cute mari, acuzand o slabire brusca.

Ochii ii erau bulbucati ca si aceia ai batranului, cu care semana putin, si

avea, de altfel, aceeasi miscare moale a pleoapelor. Era imbracata cu bluza

de matase neagra cu numeroase cerculete, stransa la gat cu o mare agrafa de

os si sugrumata la mijloc cu un cordon din piele, in care se vedea, prinsa de

un lantisor urechea unui cesulet de aur".

Sa sintetizam toate observatiile anterioare:

Definitie. Romanul este o specie epica ampla, urmarind mai multe

fire narative, cu personaje numeroase luate din toate paturile sociale,

tinzand sa fie o vasta reprezentare a societatii, cu o mare aptitudine de

innoire formala si care domina toate speciile din literatura moderna.

Alte specii epice

Evolutia formelor narative in proza a pus in umbra alte specii epice

mai vechi, compuse in versuri; totusi ele au fost practicate sporadic si in

epoca moderna. Astfel poemul eroic, dezvoltat cu precadere in Evul Mediu

Cantecul lui Roland Cantecul Nibelungilor, in literaturile franceza,

respectiv germana), a avut unele ecouri in poezia romantica, de pilda la

Vasile Alecsandri, autorul poemelor Dan-capitan de plai Dumbrava rosie

Poemul eroic mosteneste unele trasaturi specifice epopeii: are ca

tema un trecut istoric exemplar, e redactat in versuri, intr-un stil inalt, isi

alege un personaj de exceptie descris in culori fabuloase si care starneste o

admiratie totala. Iata un pasaj din Dumbrava rosie de Alecsandri:

"Deodata o lumina fantastic izbucneste

Din zece nalti mesteacani cu fruntea-nflacarata,

Coliba se deschide, umbra se scoala, creste

Si splendid maiestoasa la oaste se arata!

Un lung fior patrunde multimea-n admirare.

Toti zic: e Stefan! Stefan! Dar! Stefan e cel Mare!"

Legenda in versuri (exista si legende in proza) are un caracter similar

cu poemul eroic; evoca un moment, de asemenea exemplar, din istorie;

explica unele simboluri ramase in memoria poporului. Poemul de mai sus

este o legenda, in el se explica originea unei paduri de stejari, care ar fi

rasarit din ghinda insamantata cand prizonierii polonezi, luati dupa razboiul

cu regele Ioan Albert, au fost inhamati la plug de Stefan cel Mare (1497). In

Dochia si Traian de Gh. Asachi ni se explica originea unei stanci de "sub

muntele Pion din Moldova":

"Intre Piatra Detunata

S-al Sahastrului Picior,

Vezi o stanca ce-au fost fata

De un mare domnitor".

Cucerind Dacia, Traian se indragosteste de Dochia, fiica lui Decebal, dar

fata fuge din calea lui, cu o turma de oi, travestita in pastorita si rugandu-se de

Zalmoxis s-o fereasca de dragostea cuceritorului. Cand Traian, urmarind-o,

intinde mana s-o stranga in brate, zeul o preface in stanca.

"Acea piatra chiar vioaie

De-aburi copere-a ei san,

Din a ei plans naste ploaie,

Tunet din a ei suspin.

O ursita-o privegheaza

Si Dochia deseori

Preste nouri lumineaza

Ca o stea pentru pastori".

Fabula este o veche specie epica, o povestire in versuri, cu personaje

animale sau pasari, sau plante, care se incheie cu o morala, formulata

aforistic in final. Mari fabulisti: Esop la grecii antici, Fedru la romani, La

Fontaine (secolul XVII francez), Kralov, poet rus. In literatura romana,

Al. Donici, Grigore Alexandrescu.

Teme

Ce este schita? Dati un exemplu de schita, din literatura romana.

Care din urmatoarele doua fragmente, dupa forma expunerii, este

specific povestirii si care este specific nuvelei? Explicati si de ce?

a) "Pornira. Caprarul inainte, Itic dupa el , prin santul de aparare parasit,

in care zapada se troienise peste bulgarii de pamant rascolit de obuze.

Cotira intai la dreapta, pe urma iar inainte, si pe urma se pomenira

deodata la marginea padurii de brazi care se catara. pe o coasta piezisa.

Atunci dupa cativa pasi, caprarul se opri atat de brusc, incat Itic Strul,

urmandu-l ca o umbra credincioasa, mai-mai sa se izbeasca de dansul".

(Liviu Rebreanu, Itic Strul, dezertor

b) "S-a intamplat ca eu sa fiu tanar, sa traiesc pe-atuncea si sa ma

bucur altfel de viata. Haladuiam fara grija si eram cu chimirul bine captusit.

Iar intr-un rand, pe cand imi pregateam lazile sa ma duc la iarmaroc, la

Baia, in Tara de Sus, s-a intamplat in targul nostru la Iasi mare bocluc".

(M. Sadoveanu, Cealalta Ancuta

a) Specific nuvelei; accentul e pus pe actiune, naratorul nu se implica

in relatarea evenimentelor.

b) Specific povestirii; naratorul se implica in relatarea evenimentelor

la care a fost martor.

Care din cele trei aspecte ale limbajului romanesc (naratiunea

descrierea discursul) sunt prezente in textele urmatoare?

a) "Ramas singur, Felix cauta o scapare din aceasta situatie si se

retrase spre fundul odaii, unde, in semiobscuritate, se zarea o canapea de

plus rosu. Vazandu-se uitat de toti, isi lasa in sfarsit valiza jos si se aseza. O

tuse apropiata il facu sa tresara speriat. Abia atunci observa ca in apropierea

sa, la o masuta, se mai afla un om. b) Un barbat in varsta, cu papuci verzi in

picioare si cu o broboada pe umeri, misca mainile asupra mesei, tintind

atent. Avea mustati pleostite si un mic smoc de barba. Individul ridica

asupra lui Felix niste ochi grozav de spalaciti si-i lasa apoi asupra masutei,

fara sa scoata o vorba". (G. Calinescu, Enigma Otiliei

a) In prima parte avem o pura naratiune (relatare de actiuni)

b) In partea a doua avem o descriere; descrierea unui personaj.

"A te invinge pe tine insuti a smulge cat de cat ceva din spoiala in

care sunt imbracate diversele taine., Da, mare lucru! Si este tulburator sa

te intrebi asupra capriciilor naturii: cat va mai continua oare sa nascoceasca

fel de fel de primate? (A. Buzura, Orgolii

- Predomina discursul autorului, desi exprimat prin meditatia

personajului principal.

Genul dramatic

Din cele doua specii dramatice, tragedia si comedia, Aristotel s-a ocupat

indeosebi de tragedie pe care o considera superioara epopeii dar si celorlalte

specii literare. Pe baza textelor antice grecesti (Eschil, Sofocle indeosebi,

Euripide) Aristotel a descris structura tragediei, elementele din care se

compune, a facut, apoi, o serie de recomandari care, mai tarziu, au fost impuse

de teoreticienii clasici ca norme obligatorii pentru genul dramatic. Am

prezentat cele trei norme principale, deduse din Poetica lui Aristotel: unitatea

de actiune, unitatea de timp, unitatea de loc. Tot din recomandarile lui Aristotel,

s-au mai extras si alte reguli pe care le vom discuta in continuare.

Tragedia

Specia numita tragedie, asa cum a fost inteleasa de Aristotel, a

devenit nucleul in functie de care s-a teoretizat si s-a dezvoltat genul

dramatic in literatura europeana. Cateva date istorice sunt necesare

intelegerii acestor ample discuti in jurul tragediei . Epopeea (genul epic)

este cea mai veche dintre genurile si speciile grecesti. Genul liric se

constituie in secolele VII-VI i. Ch. Genul dramatic apare mai tarziu, in

secolele VI-V i. Ch. Perioada epopeii era o perioada mitica: lumea zeilor se

intrepatrundea cu lumea oamenilor: razboiul troian, descris in Iliada, era

razboiul oamenilor dar si al zeilor. Zeii, de fapt, decideau deznodamantul

evenimentelor si soarta oamenilor. Zeii si destinul care era legat de

hotararea zeilor, dar si de caracterul oamenilor, al eroilor. Hector, stalpul

apararii cetatii Troia, era condamnat sa moara in lupta cu Achile. Acesta, la

randul sau, era condamnat de destin sa moara glorios, ca personajul cel mai

important in victoria asupra Troiei.

Acest personaj, Achile, implica o dubla determinare.* Ca orice

muritor, va muri, mai devreme sau mai tarziu. Lui, insa, zeii (mama lui era

zeita Thetis) i-au propus doua solutii la alegere: ori sa traiasca pana la

adanci batraneti, dar fara glorie; ori sa moara de tanar, dar glorios, ca un

erou care va ramane in amintirea poporului. Achile alege ultima solutie. El

e eroul care isi alege liber destinul. Acesta idee, ca omul isi poate construi

liber si rational viata si destinul, este proprie perioadei in care apare

tragedia. Lumea zeilor si destinul mai apasa inca asupra fiintei umane; dar

omul are libertatea de a decide daca se supune sau se opune destinului sau.

* Zoe Dumitrescu-Busulenga. Sofocle, Bucuresti, 1974.

Daca se supune, ceea ce e recomandabil, el are, si trebuie sa aiba, un simt al

masurii, sa nu-si permita mai mult decat ii poate permite conditia sa, sa nu

se bucure prea mult cand e fericit, sa nu se lamenteze prea mult cand e

nefericit. Acesta e simtul masurii, propus de greci in perioada clasica a

tragediei. Dar grecul din acea vreme avea si libertatea de a depasi simtul

masurii, cu riscul sacrificiului sau. El putea sa-si asume libertatea de a

interpreta legile divine, ca si legile laice, omenesti; el revizuia valorile

morale conform cu constiinta sa si cu pretul vietii sale. Asa s-a nascut

personajul din tragedia greaca. Sa exemplificam cu operele lui Sofocle, cele

mai reprezentative pentru aceasta viziune, in literatura antica. Aiax este

titlul unei tragedii de Sofocle. Personajul este unul din eroii razboiului

troian, descris in Iliada; viteaz cu o forta fizica iesita din comun, el se

credea, si era, invincibil de catre oameni. In orgoliul sau, neglija si nega

vointa zeilor. Dar zeii l-au pedepsit, ducandu-l la nebunie; i-au luat mintile

si l-au pus sa se lupte cu o turma de oi, el crezand ca se lupta cu dusmanii

sai. Orgoliul lui, este hybrisul lui, lipsa de masura, depasirea conditiei

omenesti, admisa de soarta si de zei. Electra, dintr-o alta piesa de Sofocle,

este fiica lui Agamemnon, conducatorul grecilor care au cucerit Troia.

Intors acasa, dupa victorie, este ucis de sotia sa, Clitemnestra, si de amantul

ei, Egist. Fiica lui, Electra, revoltata, se imbraca in doliu si se arata

pretutindeni ca un memento al crimei ramase nerazbunate. Ea suporta toate

privatiunile si amenintarile mamei criminale, cu simpla dorinta de a face

neuitate actele imorale ale acesteia si de a chema la pedepsirea lor, care se

implineste o data cu sosirea lui Oreste, fratele ei si razbunatorul lui

Agamemnon . Dar Electra depaseste, la randul ei, simtul masurii; in loc sa

lase la dispozitia zeilor implinirea pedepsei, o forteaza ea singura,

exagerandu-si durerea, jalea, fapt asupra caruia corul ii atrage atentia de

mai multe ori:

"Dar jalea-ti cea peste masura

Si far-lecuire curand te-o ucide

Pe tine."

"In seama-i (in seama lui Zeus) tu lasa-ti

Durerea si nu te-nciuda peste fire!"

"Ia seama si fii mai domoala la vorba!

Tu oare nu-ti vezi naruirea

Si-a ta injosire de astazi? Tu insati,

Din marea mahnire si-atata

Galceava-ti sporesti si amarul si-obida,

Starnind dusmanie-mpotriva-ti

Si ura si vrajba. Cu cei ce-s puternici

Nu-i bine-a te prinde la sfada"

Desi lupta pentru o cauza dreapta, Electra insasi va pieri pentru ca

si-a asumat sarcini peste puterile ei. Antigona din tragedia cu acelasi titlu, se

opune legilor cetatii, fixate de regele Creon. Se opune constient, adica stiind

ca va fi condamnata. Cine intrece masura, nu se supune legilor umane, nici

legilor divine, este culpabil de orgoliu de hybris; dar el este un om liber,

care judeca faptele si legile cu ratiunea sa, vrand sa le indrepte si in acest

scop asumandu-si raspunderea cu pretul propriei sale vieti.

O alta recomandare din Poetica lui Aristotel este fixitatea caracterelor.

Un personaj trebuie sa fie consecvent cu el insusi, de la inceput pana la sfarsitul

piesei. Aiax, e un erou puternic, viteaz, dar prea increzut, nu tine cont de

sfaturile oamenilor, nici ale zeilor. Tuturor le raspunde cu trufie:

"Ah, prea ma stanjenesti! Nu stii ca zeilor

Eu nu mai sunt dator slavire sa le dau?"

Tatal sau il indeamna sa fie viteaz, dar cu sprijinul zeilor, insa Aiax,

"ca iesit din minti" ii raspunde orgolios:

"O, tata, si-un nemernic, sprijinit de zei,

Sa-nvinga ar putea!. Dar eu, eu ma falesc

Ca voi invinge chiar neajutat de zei!."

"Vorbind trufas, cum nu se cade unui om

El ura de nestins zeitei i-a starnit. "

Aiax e victima propriului sau caracter pe care e constient ca nu-l

poate schimba:

"De cumva crezi

ca firea-mi poti s-o schimbi, o nebunie-ar fi".

Electra este, de asemenea, constienta de excesul de ura fata de mama

ei, si de excesul de durere pe care o infatiseaza:

"Nevoia ma impinge, nevoia! Pornirea-mi

Aprinsa mi-e nestavilita,

Eu bine-mi dau seama. In marea-mi durere

Cat zile-mi sunt date, eu capat

Nu-i pun nici jelirii, nici urii."

Antigona (din tragedia cu acelasi nume) are dreptatea ei pe care si-o

asuma cu demnitate dar si cu riscul vietii. Corul o admira dar o si mustra

pentru indrazneala ei peste firea omeneasca:

"Pe morti a-i cinsti este fapta smerita.

Dar carmuitorul nu rabda

Sa-i calci o porunca. Or, firea-ti trufasa

Te-a dus la pierzare."

Aceasta este structura si acestea erau normele tragediei clasice:

unitatea de subiect, unitatea de timp, vina tragica, fixitatea caracterelor,

neamestecul tragicului cu comicul. Ele au fost preluate in literatura latina,

in Renastarea italiana, in clasicismul francez din secolul al XVII-lea, cand

au fost si dogmatizate. Au fost si incalcate uneori, ca, de pilda, in piesele lui

Shakespeare, unde comicul apare alaturi de tragic: monologul comic al

groparului din Hamlet, discursul comic al portarului beat in Machbet etc.

Aceste norme, devenite prea rigide, vor fi condamnate insa teoretic de

romanticii germani si francezi, ca Victor Hugo, in prefata la Cromwell

(1827). Din aceste contestari se naste o noua specie, drama, in care comicul

se amesteca frecvent cu tragicul, in care toate regulile sunt abolite. Specia

este reprezentata de dramele lui Hugo si ale altor scriitori francezi, germani,

englezi etc. Teatrul romanesc a cultivat indeosebi drama cu tema istorica:

Razvan si Vidra de B. P. Hasdeu, Despot-Voda de V. Alecsandri,

Vlaicu-Voda de Al. Davilla, Apus de soare de B. Stefanescu Delavrancea etc.

Comedia, supusa si ea unor norme similare, mai ales normei

"neamestecului comicului cu tragicul", a avut, de asemenea, o evolutie

lenta: de la greci a trecut la romani unde a fost ilustrata de nume mari ca

Plaut, Terentiu ; in Renastere de autori ca Machiavelli (in Italia), Lope de

Vega (in Spania), Shakespeare (in Anglia), Moliere (secolul al XVII-lea, in

Scriitori latini din secolele III-II i.Ch. care au preluat si au

perfectionat comedia greaca.

Franta), pana in secolul al XIX-lea, cu scriitori ca N. V. Gogol (in literatura

rusa), Caragiale, cu comediile: O noapte furtunoasa O scrisoare pierduta

D-ale carnavalului

Teme

Cititi definitia urmatoare, definitia tragediei, formulata de Aristotel;

extrageti din ea trasaturile principale ale tragediei si aratati care din aceste

trasaturi se extind asupra intregii literaturi (in conceptia antica) si care se

limiteaza la genul dramatic:

"Tragedia este, asadar, imitatia unei actiuni alese si intregi, de o

oarecare intindere, in limbaj impodobit cu felurite soiuri de podoabe.

imitatie inchipuita de oameni in actiune si care, starnind mila si frica

savarseste purificarea acestor patimi."

Raspuns

1. "imitatia unei actiuni alese si intregi" = tragedia este o imitatie, ca

orice fel de opera literara, ea imita fapte "alese", adica faptele unor oameni

superiori, nobili; "actiuni intregi", adica o actiune simpla, logica, fara

episoade de prisos; "de oarecare intindere" = de marime modesta, cat e

necesara unui spectacol; "in limbaj impodobit cu felurite soiuri de

podoabe" = realizata, deci, ca in orice opera literara, in materialul limbii,

cu ajutorul figurilor de stil: "imitatie inchipuita" = o imitatie, nu directa, ci

prin intermediul unei fictiuni, ca in orice opera literara; "de oameni in

actiune" = specifica genului dramatic; si care, starnind mila si frica,

savarseste purificarea acestor patimi" = acest efect este specific tragediei;

orice opera ne produce o impresie care echivaleaza cu o placere dar si cu o

invatatura morala; in cazul tragediei, evenimentele reprezentate ne starnesc

mila si frica, iar prin aceasta ne elibereaza, ne purifica de propriile noastre

patimi. Aceasta purificare se numea in greaca veche "catharsis

Genul liric

In introducerea acestui capitol am expus cateva teorii asupra

genurilor. In viziunea anticilor (Platon, Aristotel) existau doua genuri

principale: genul dramatic inteles ca o imitatie perfecta a realitatii; aici

autorul nu face decat sa prezinte replicile personajelor, actiunile lor, fara sa

intervina cu consideratii personale. Al doilea gen prezinta realitatea "ca din

partea sa", din partea autorului, cum o vede si o simte el; acesta a fost

denumit genul expozitiv, care, mai tarziu va fi numit genul liric, intrucat

textele respective erau insotite de acompaniament la un instrument numit

lira. Al treilea gen, genul epic (epopeea) nu era decat o combinatie intre

celelalte doua: o alternare de dialoguri si expuneri ("din partea autorului").

Am vazut ca genului liric i se subordoneaza mai multe specii literare, unele

vechi, din antichitate, altele mai recente, aparute in epoca moderna.

Una din cele mai vechi specii lirice a fost ditirambul Ditirambul era

un text liric pronuntat de un cor, in cinstea si intru slavirea zeului Dionysos,

zeul recoltelor, si in mod special, al vitei de vie si al vinului. Toamna, dupa

stransul recoltelor, se organizau mari serbari in cinstea Zeului, care se

terminau prin adevarate orgii, firesti pentru antici, excesive din punctul

nostru de vedere, al modernilor. Din aceasta atmosfera, de extaz, s-a nascut

si forma lui, cu totul speciala, chiar in contextul poeziei grecesti antice. In

genere, in poezia antica se respecta un ritm anume, de la inceputul la sfarsitul

unui text: in epopee, avem versul hexametru, intemeiat pe frecventa

picioarelor dactilice; in genul dramatic se folosea cu regularitate ritmul

iambic, numit "ritmul actiunii". Ditirambul, folosea un amestec de ritmuri

variate: iambi, trohei, dactili, anapesti, fara nici o norma de coordonare; acest

amalgam de picioare ritmice era menit sa exprime starea de entuziasm

dezordonat si de extaz din timpul sarbatorilor religioase. Versuri, cum spune

Ion Heliade Radulescu, "vivace, repezi, dezordonate si entuziaste pana la

frenezie", "ca la toate betiile". Tot Heliade Radulescu in efortul lui de a

exemplifica in romaneste diversele tipuri de vers, incearca sa exemplifice si

ditirambul cu un poem, creat in acest scop, intitulat Cutremur

"Uet, urlat s-aude! Colcaie, sare pamantul,

Tremura, sguduie, salta, colcaie, crapa, plesneste,

Sguduie iar, rastoarna; trosnet, tipat s-aude!

Spontaneu lumea se-nchina. Domnul trece-n manie!"

Daca ditirambul este un amestec "dezordonat" de ritmuri, o alta

specie lirica, distihul elegiac presupune un ritm perfect ordonat. Acest scurt

poem este compus din doua versuri: primul vers e un hexametru, versul

epopeii, format din 5 picioare dactilice plus un troheu; al doilea vers este un

pentametru. A fost utilizat de Ovidiu, Martial, poeti latini; in epoca

moderna de Goethe, Schiller, Hordelin. Il intalnim si in literatura romana:

la Samson Bodnarescu, poet din cercul Junimii si prieten cu Eminescu:

"Scara maririi de sui, privirea in jos ti-o coboara

Una mereu masurand, cat de adanc ai cadea".

Oda era o poezie lirica in care se exprima un sentiment de admiratie

pentru un eveniment, pentru un zeu, pentru patrie, pentru o personalitate.

Sunt cunoscute Odele triumfale ale poetului Pindar, in cinstea

invingatorilor de la marile concursuri sportive din Grecia, Olimpiadele.

Poetesa Safo folosea in odele sale o strofa speciala, numita mai tarziu strofa

safica si care a fost preluata in poezia latina de Horatiu (autorul unui volum

de ode) dar si in poezia moderna, franceza, engleza, germana, italiana, rusa

si romana. In Oda (in metru antic), M. Eminescu utilizeaza strofa safica,

asa cum am descris-o la capitolul Versificatie: Ode au scris in literatura

romana: Gh. Asachi (Catre Italia), Ion Heliade Radulescu (Oda la

campania ruseasca de la 1829 Sonet La anul 1830 etc.). Intr-o alta oda a

lui Heliade Radulescu, intalnim versuri precum urmatoarele:

"Mult suferisi, o Schiller, si lupta avusi mare,

Caci lunga e durerea, si fericirea scurta!

Si stramta si spinoasa e-a cerului carare!

Si greu, inert e corpul greu dreptul de viata!.

Si repetati in horuri, prin mii de miriade,

Germania intreaga, America, Anglia.

Rasune tot pamantul oriunde e om liber;

Cantati patria, onoarea, virtutea, libertatea,

Tot ce adora Schiller; cantati pe Dumnezeu

Ce scapa inocenta si focului da crima!

Suspinele lui Schiller in horuri repetati!"

La F. Schiller

Vasile Alecsandri a scris mai multe Ode: Desteptarea Romaniei

Cantecul gintei latine Oda ostasilor romani La Venetia mult duioasa, din

care citam:

"O, Venetio mult mareata!

Cine au putut gusta

A iubirilor dulceata

In poetica ta viata

Vecinic nu te va uita!

Te iubesc in a ta jale,

In vesmantul tau cernit,

Si in gondolele tale

Ce se pierd printre canale

Ca un vis neispravit."

Observam, in prima strofa o adresare directa catre obiectul adoratiei

si o invocatie retorica, proprii mai in genere odei. In momentul de fata

specia odei pare oarecum desueta, datorita numeroaselor ode inchinate

Partidului comunist si conducatorilor sai.

Din distihul elegiac s-a dezvoltat la greci si indeosebi la romani o

specie lirica numita elegie (in greaca = "cantec de doliu") in care se

exprima un sentiment de durere in fata unui eveniment sau pe marginea

unor teme cum ar fi: trecerea timpului, soarta schimbatoare a omului,

moartea unor vechi civilizatii (poezia ruinelor practicata in Anglia in

secolul al XVIII-lea). In literatura romana au scris elegii poeti ca

Gh. Asachi (La moartea parintelui meu), Vasile Carlova (Inserarea

Grigore Alexandrescu, D. Bolintineanu (O fata tanara pe patul mortii

V. Alecsandri (Dedicatie), M. Eminescu (Melancolie Despartire

O, mama S-a dus amorul, Mai am un singur dor etc.).

Daca grecii au creat atatea specii literare, romanii isi asuma la randul

lor, cateva specii lirice noi, intre ele, epistola si satira despre care retorul

Quintilian spunea: "Satira este in intregime a noastra". Satira este o specie

lirica in care se ridiculizeaza sau se condamna cu dispret si indignare

fenomenele moral-negative ale societatii, ale unui individ sau ale omului in

general. Structura satirei a fost fixata de poetii romani Ennius, Horatiu,

Juvenal etc. In acesta forma, care presupunea critica viciilor omenesti,

insotita si de reflexii moral-filosofice, a fost practicata in literatura

europeana clasica, din Renastere, clasicismul francez, dar si de romantici ca

H. Heine in Germania. In literatura romana e frecventa la scriitorii

pasoptisti, Gr. Alexandrescu (Satira duhului meu), Bolliac, Bolintineanu.

In specia satirei se incadreaza si unele din Scrisorile lui Eminescu, acte de

acuzare a defectelor societatii in care traia si ale omului in general. Aceasta

e specia lirica a satirei in versuri. Prin extindere, satira se numeste orice

opera literara cu caracter critic, demascator, indiferent din ce gen face parte:

in acest sens sunt considerate satire comediile, de la Aristofan la Moliere si

la Caragiale, romane precum Gargantua si Pantagruel de Rabelais

Calatoriile lui Gulliver de J. Swift, Ciocoii vechi si noi de N. Filimon etc.

O alta specie lirica inventata, inca mai sigur, de poetii latini este

epistola. Prin epistola se intelege tot ce este scrisoare, particulara, oficiala,

filosofica, deci si scrisorile in proza. In sensul literar, epistola este o specie

de poezie lirico-filosofica, in versuri, creata de poetul roman Horatiu si care

presupune o expunere de simtaminte si idei de la o inaltime a principiilor

generale. Astfel, nu orice poezie de dragoste intra in categoria epistole, ci

numai aceea care se detaseaza si se ridica prin discurs si abstractie deasupra

obiectului erotic. Un asemenea tip de epistola pot fi considerate Scrisorile

din exil ale poetului roman Ovidiu, in care sentimentul iubirii, frust si

sincer, nu exclude un comentariu teoretic. Uneori epistola se intersecteaza

cu satira, ca la Horatiu insusi, unde afirmarea principiului ideatico-moral

alterneaza cu exemplele concrete, negative care sunt infirmate, intr-un mod

insa, mai mult didactic decat satiric. De altfel Horatiu publica in anii

35-33 i. Ch. o carte de Satire, care contin, partial, si elementul epistolar; dar

in anul 20 i. Ch. isi publica, separat, Epistolele, in care se pot observa si

note satirice Exista insa si deosebiri intre ele. Specificul epistolei consta in

caracterul mai sistematic al gandirii: teoria, ideile morale si filosofice

predomina fata de elementele critice. Partea constructiva este mai

dezvoltata decat observarea si descrierea fenomenelor negative ce apareau

pe primul plan in satira. In poezia intitulata Contra unui ponegritor, Horatiu

ne ofera o satira directa si dura la adresa unui personaj al vremii:

"Potaie pacatoasa ce lasi pe lup in pace,

Te dai la trecatorul ce nici un rau nu-ti face?

Fereste-te din cale-mi, pe ticalosi nu-i crut,

Tu coltii cei mai aprigi din gura mea-i asmuti."

In schimb, o alta poezie, desi cuprinsa in volumul de Satire, este

evident o epistola, in care domina reflectia filosofica si morala:

"De ce nu e, Mecena, mai nimeni multumit

De soarta ce-ntamplarea sau vrerea i-a menit,

Pornit in orice clipa sa-nalte osanale

Aceluia ce-n viata urmeaza alta cale."

Se aduc apoi mai multe exemple: ostasul il invidiaza pe negustor,

negustorul pe ostas, judecatorul pe plugar, plugarul pe orasean etc. Mai

departe recurge si la critica; dar critica bogatia in general, pentru a extrage

apoi ideea inutilitatii avutiei pentru fericirea omului:

"Gramezile-aratoase, atunci de ce le-ai strans?

De-ai treera pe arii, grau mii de banicioare

Poti sa-ti indopi stomacul mai mult ca mine oare?"

Epistola a fost mult practicata in literatura europeana din Evul Mediu

pana in secolul al XVII-lea (Boileau, Corneille), al XVIII-lea (Voltaire) si

al XIX-lea. In literatura romana moderna o aflam la Iancu Vacarescu,

Gr. Alexandrescu (Epistola catre Iancu Vacarescu D-lui I. Campineanu

D-lui Voinescu II), Cezar Bolliac etc.

Multe din aceste epistole contin reflectii despre poezie si sunt un fel

de arte poetice, dupa modelul celui a lui Horatiu: Epistola catre Pisoni Ars

poetica. Asa este Epistola catre Voltaire de Gr. Alexandrescu, La poetii

Romaniei de V. Alecsandri, Scrisoarea II de M. Eminescu:

"Si de-aceea de-azi nainte poti sa nu ma mai intrebi

De ce ritmul nu m-abate cu ispita de la trebi,

De ce dorm ingramadite intre gallbenele file,

Iambii suitori, trohee, saltaretele dactile.

De-oi urma sa scriu in versuri teama mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceapa-a lauda

Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura,

Laudele lor, desigur, m-ar mahni peste masura."

In veacul nostru, epistola, in forma clasica, dispare, ramanand doar

pretextul ei, adresarea, ca o reminiscenta tehnica, dar fara continutul moralfilosofic

din poezia clasica.

O specie lirica dezvoltata mai ales in romantism este meditatia. Aici,

lirismul se imbina cu speculatii filosofice asupra vietii, naturii, universului.

Un volum al poetului romantic francez, Lamartine, se intitula Meditatii

poetice (1820), din care traduce Ion Heliade Radulescu in 1830. Meditatii

au scris Gr. Alexandrescu, M. Eminescu, Panait Cerna s.a.

Pastelul este o poezie lirica in care sentimentele poetului sunt

exprimate prin intermediul unor descrieri de natura. Alecsandri este

maestrul acestei specii pe care el insusi a denumit-o astfel in volumul sau

Pasteluri (1875); au mai compus pasteluri G. Cosbuc, St. O. Iosif,

G. Bacovia, Ion Pillat, s. a.

De-a lungul istoriei literare s-au nascut unele specii literare care se

remarca prin structura lor, prin forma lor fixa, compusa dintr-un numar

anume de versuri, cu rimele plasate intr-un loc anume, cu ritmuri anume,

cum sunt sonetul rondelul gazelul trioletul catrenul

Sonetul e o poezie compusa din 14 versuri impartite in 2 strofe de 4

versuri (catrene) si doua strofe de trei versuri (tertine); rima este imbratisata

in catrene; la tertine, doua versuri din prima tertina rimeaza intre ele, dar si

cu versul doi din a doua tertina. Forma cea mai raspandita este, din unghiul

rimelor urmatoarea: abba; baab; cdc; dcd. Ultimul vers e formulat ca o

maxima sau ca o concluzie la intreaga poezie. Sonetul apare in poezia

italiana, in secolul al XIII-lea, este ilustrat de mari poeti ca Dante, Petrarca;

s-a raspandit in toata poezia europeana, iar din secolul al XIX-lea si in

literatura romana, unde este practicat de mai toti poetii, de la Asachi la

Eminescu, la Bacovia si pana la poetii de azi. V. Voiculescu a scris in anii

1954-1958 un ciclu de sonete intitulat: Ultimele sonete inchipuite ale lui

Shakespeare in traducere imaginara de V. Voiculescu. Reproducem sonetul

Venetia, de Eminescu; desi o traducere, prin ideea nuantata, prin expresia

desavarsita, este considerat unul dintre cele mai izbutite poeme eminesciene:

"S-a stins viata falnicei Venetii,

N-auzi cantari, nu vezi lumini de baluri;

Pe scari de marmura, prin vechi portaluri,

Patrunde luna, inalbind peretii.

Okeanos se plange pe canaluri.

El numa-n veci e-n floarea tineretii,

Miresei dulci i-ar da suflarea vietii,

Izbeste-n ziduri vechi, sunand din valuri.

Ca-n tintirim tacere e-n cetate.

Preot ramas din a vechimii zile,

San Marc sinistru miezul noptii bate,

Cu glas adanc, cu graiul de Sibile,

Rosteste lin in clipe cadentate:

Nu-nvie mortii - e-n zadar, copile."

Rondelul este o poezie din 13-14 silabe, cu doua rime, repartizate in

trei strofe. Primele doua versuri, revin ca un refren, la mijloc. Versul unu se

repeta in final. Rondelul apare in literatura franceza din secolele XIV-XV.

La noi e ilustrat de Al. Macedonski intr-un volum cu titlul Poema

rondelurilor. Unul din cele mai frumoase este Rondelul rozelor ce mor

"E vremea rozelor ce mor,

Mor in gradini si mor si-n mine.

Si-au fost atat de viata pline,

Si azi se sting asa usor.

In tot se simte un fior,

O jale e in orisicine,

E vremea rozelor ce mor,

Mor in gradini si mor si-n mine.

Pe sub amurgu-ntristator,

Curg valmasaguri de suspine,

Si-n marea noapte care vine

Duioase-si pleaca fruntea lor.

E vremea rozelor ce mor."

Gazelul (in araba ghazel = poezie erotica, lirica) este o poezie cu

forma fixa alcatuita din distihuri, variind intre 5 si 15; fiecare al doilea vers

al distihurilor rimeaza cu cele 2 versuri ale primului distih. Schema lui

prozodica este urmatoarea: aa; ba; ca; da etc. Gazelul e de provenienta

orientala, indiana, persana, araba, de unde a fost preluat in literaturile

europene. Este reprezentat magistral de poetii persani, Rudaki (914-940),

Saadi (mort 1291), Hafez (1320-1389). Gazeluri au scris poeti ca Goethe,

Fr. Ruckert in germana, Eminescu si Cosbuc in poezia romaneasca.

Un gazel, compus din numai 4 distihuri este De vorbiti ma fac ca n-aud

de Mihai Eminescu:

"De vorbiti ma fac ca n-aud,

Nu zic ba si nu va laud;

Nici va suier, nici v-aplaud,

Dantuiti precum va vine

Dara nime nu m-a face

Sa ma iau dup-a lui flaut;

E menirea-mi: adevarul

Numa-n inima-mi sa-l caut."

Trioletul este o poezei de opt versuri in care exista numai doua rime:

primul vers este identic cu al 4-lea si cu penultimul; iata schema: abcadead.

A fost cultivat in poezia franceza din Evul Mediu pana in secolul al XIX-lea.

Glosa este o poezie cu un continut filosofic; ea are un numar de

strofe egal cu numarul versurilor din prima strofa: fiecare strofa, incepand

cu a doua, comenteaza un vers din prima strofa, iar ultimna strofa este

reproducerea celei dintai, inversata. Glose s-au scris rar, fiind o specie

dificila; se intalneste in poezia germana de unde a preluat-o Eminescu.

Reproducem prima si ultima strofa din Glosa eminesciana:

"Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi si noua toate;

Ce e rau si ce e bine

Tu te-ntreaba si socoate;

Nu spera si nu ai teama

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamna de te cheama

Tu ramai la toate rece."

Inversata, strofa isi mentine perfecta coerenta si profunzime ideatica:

"Tu ramai la toate rece,

De te-ndeamna de te cheama,

Ce e val ca valul trece,

Nu spera si nu ai teama;

Tu te intreaba si socoate

Ce e rau si ce e bine;

Toate-s vechi si noua toate;

Vreme trece, vreme vine."

Teme

Ce specii poetice, cu forma fixa avem in urmatoarele texte:

"Copiii nu-nteleg ce vor,

A plange-i cumintia lor.

Dar lucrul cel mai las din lume

E un barbat tanguitor.

Nimic nu-i mai de ras ca plansul

In ochii unui luptator,

O lupta-i viata, deci te lupta

Cu dragoste de ea cu dor.

Pe seama cui? Esti un nemernic

Cand n-ai un tel hotarator.

Tu ai pe-ai tai! De n-ai pe nimeni,

Te lupti pe seama tuturor.

E tragedie-naltatoare

Cand, biruiti, ostenii mor,

Dar sunt eroi de epopee

Cand bratul li-i biruitor.

Comediant e cel ce plange

Si-i un neom, ca-i dezertor,

Oricare-ar fi sfarsitul luptei

Sa stai lupand, caci esti dator.

Traiesc acei ce vreau sa lupte

Iar cei fricosi se plang si mor.

De-i vezi murind, sa-i lasi sa moara,

Caci moartea e menirea lor."

(G. Cosbuc, Lupta vietii) (gazel)

"Mai sunt inca roze - mai sunt,

Si tot parfumate si ele

Asa cum au fost si acele

Cand ceru-l credeam pe pamant.

Pe-atunci eram falnic avant.

Priveam, dintre oameni, spre stele;

Mai sunt inca roze - mai sunt

Si tot parfumate si ele.

Zadarnic al vietii cuvant

A stins bucuriile mele,

Mereu cand zambesc uit, si cant,

In ciuda cercarilor grele,

Mai sunt inca roze, - mai sunt".

(Al. Macedonski, Rondelul rozelor de august

"E mort poetul. Cea din urma drama,

Ca cea dintai, va fi necunoscuta:

De-o ideala minte inceputa

Acum o-ncheie glasul de arama.

Alaturi sta, incremenita, muta,

Sarmana lui, nemangaiata mama;

Ea lung ridica coltul de marama

Si tremurand pe mana il saruta.

Intr-un pahar se scutura o floare,

O floare prinsa la o cununie

Ce ca si dansul s-a plecat si moare

Iar prin perdele, raza aurie

Aduce caldul zambet de la soare.

O mangaiere scumpa, dar tarzie.

(Duiliu Zamfirescu, E mort poetul) (sonet)

Bibliografie

1. Aristotel. Poetica, Bucuresti, 1965.

2. M.Bahtin. Probleme de literatura si estetica, Bucuresti, 1982, pag.

3. G. Calinescu. Principii de estetica, Bucuresti, 1968, pag. 3-73.

4. Zoe Dumitrescu-Busulenga. Sofocle, Bucuresti, 1974.

5. Marin Vasile. Introducere in teoria genurilor literare, Bucuresti,

2000, pag. 9-27; 69-86.

6. René Wellek, Austin Warren. Teoria literaturii, Bucuresti, 1967,

pag. 299-315.