Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» "FORMA' SI "SUBSTANTA' IN DOCTRINA LUI HJELMSLEV


"FORMA' SI "SUBSTANTA' IN DOCTRINA LUI HJELMSLEV




"FORMA' SI "SUBSTANTA' IN DOCTRINA LUI HJELMSLEV

1. Asa cum s-a vazut, problema fundamentala a constituirii foneticii ca disciplina lingvistica - problema actului initial de recunoastere si delimitare a unitatilor ei "substantiale', adica a ceea ce constituie obiectul ei - nu se poate pune si rezolva in mod coerent decat pornind de la o pozitie hjelmsleviana (cf. III, 4.2., 4.). Tot asa, problema fundamentala a fonologiei - care este, de asemenea, aceea a constituirii obiectului ei: identificarea unitatilor "formale' - implica o atitudine fata de separatia hjelmsleviana intre "forma' si "substanta'. Cu alte cuvinte, pro­blema relatiilor dintre fonetica si fonologie se identifica cu aceea a relatiilor dintre "forma' si "substanta', pusa in acesti termeni chiar de catre Hjelmslev. Prin urmare, orice solutie care este propusa implica o atitudine fata de pozitia lui Hjelmslev si discutarea doctrinei sale.




2. Atitudinea critica pe care intelegem sa o adoptam aici cu privire la o problema specifica, bazandu-ne mai ales pe Omkring Sprogteoriens Grundlaeggelse216, si care impune o abordare directa a insesi fundamentelor glosematicii, se indeparteaza in mod expres de atitudinile negative, de neintelegere sau neincredere, adoptate uneori fata de teoria lingvistica a lui Hjelmslev, mai ales in afara, dar si in interiorul cercurilor structuraliste. intr-adevar, suntem convinsi ca glosematica reprezinta un moment esential in istoria lingvisticii, care nu poate fi ignorat, nici considerat pur si simplu ca o "deviere' de la drumul propriu al stiintei limbajului, pentru ca, in realitate - si in pofida a ceea ce afirma Hjelmslev insusi217 -, glosematica preia si continua o traditie care poate urca pana la fondatorul lingvisticii generale, W. von Humboldt. De asemenea, socotim ca glosematica nu poate fi considerata o doctrina "filozofica' sau "logica' fara legatura cu asa-numitele "fapte lingvis­tice' - cum se pretinde uneori -, ci trebuie acceptata asa cum ea insasi se prezinta, anume ca o teorie lingvistica a limbajului. Sub acest aspect, ni se pare ca Hjelmslev poate fi comparat doar cu Humboldt, care a descoperit "arta de a utiliza limbajul ca un vehicul, pentru a strabate inaltimile, profunzimile si intreaga multiplicitate a universului'218. Ca si Humboldt, Hjelmslev intuieste posibilitatea de a privi toate problemele culturii si ale omului situandu-te in planul limbajului si aplica pe un teren strict lingvistic postulatul, explicit sau implicit, al unor filozofi ca Vico, Husserl, Cassirer, postulat dupa care teoria limbajului este anterioara oricarei teorii219, pentru ca 'toate stiintele trateaza, in mod necesar, un continut lingvistic si trebuie, prin urmare, sa se organizeze in jurul acestei teorii'220. in acest sens, este evident ca numai sistemul lui Hjelmslev ii confera lingvisticii, intre celelalte stiinte ale omului, pozitia centrala la care ea are dreptul sa aspire si ii confera, de asemenea, o demnitate pe care nici o alta pozitie care ar considera limbajul reductibil la "altceva' nu i-ar putea-o conferi: nici macar teoria care reduce limbajul la "cultura', pentru ca limbajul nu este doar un "produs cultural', ci este conditia insasi a culturii221.

Credem, in sfarsit, ca nu trebuie sa ramanem perplecsi in fata difi­cultatilor terminologice sau in fata unor expresii ca "algebra lingvis­tica'222, deoarece un efort de coerenta precum cel al lui Hjelmslev -care este, totodata, un efort de sincronizare cu foarte dezbatute teorii logice si psihologice - merita macar un efort analog de interpretare si evaluare. De aceea, vom incerca sa ne situam chiar pe terenul glosematicii si, avand in vedere ca Hjelmslev insusi precizeaza faptul ca fundamentele axiomatice ale doctrinei sale constituie o ipoteza223, vom incerca - fara a dori sa structuram o teorie mai coerenta - sa stabilim pana la ce punct o asemenea ipoteza poate fi sustinuta cu privire la problema "formei' si "substantei'.

3.1. Distinctia intre "forma' si "substanta' nu a fost introdusa in lingvistica de catre F. de Saussure, cum se spune adesea224, si nici Hjelmslev nu a preluat-o de la Saussure. Lui Saussure ii apartine numai afirmatia cu privire la caracterul strict formal al "limbii' (cf. I, 1.1.). Dar distinctia ca atare, si in termeni inca foarte actuali, se gaseste deja la Humboldt, care, pe buna dreptate, opune Form lui Stoff225, iar apoi la H. Steinthal si G. von der Gabelentz, asa cum arata Hjelmslev insusi226.

3.2.  La Hjelmslev distinctia mentionata apare pentru prima data in Principes de grammaire generale, dar sub o forma inca foarte diferita de cea actuala227. inainte de toate, in PGG distinctia nu se prezinta in termeni cu totul clari si bine definiti. in unele locuri, s-ar parea ca prin "substanta' se intelege aspectul material al limbajului (si, poate, chiar cel concret in general: "tehnica de realizare'),   iar  prin   "forma',   categoriile   gramaticale228; intr-adevar, gramatica, in calitate de teorie a formei, este opusa teoriei sunetelor229. Dar in alte locuri s-ar parea ca "forma' este opusa "semnificatiei'230 (cf. Bloomfield, i, 1.3.) sau ca prin acest termen se intelege ceea ce Humboldt numeste "forma interna' (innere Sprachform)231, pentru ca, pe buna dreptate, ei i se opune "aspectul', adica procedeele gramaticale (forma externa?), dupa o distinctie stabilita de A. Sechehaye232. in orice caz, atunci cand se vorbeste in mod explicit de "substanta', prin ea se intelege doar aspectul fonic (intreg aspectul fonic), o "substanta' conside­rata a fi de ordin lingvistic: intr-adevar, se manifesta la Hjelmslev o opozitie fata de Humboldt si de alti autori care considera, de asemenea, drept Stoff "conceptele pure', "substanta' de ordin psihic233. "Forma' apartine doar semnificantului (cf. Bloomfield) si este concreta (obiectiva), cu toate ca nu contine elementul "conventional', acela care se poate modifica: sunetele234. in sfar­sit, metoda lingvistica propusa este cea empirica si inductiva215.

difference de la forme entre les deux langues. Cest difference de l'aspect phonique qu'il faut dire. La forme est, au contraire, identique' {idem, p. 115).

3.3. Opozitia fata de Humboldt este depasita in Omkring Sprogteoriens Grundlaeggelse (1943), chiar daca nu printr-o "intoarcere la Humboldt', ci prin acceptarea tuturor punctelor in care tezele lui Humboldt se regasesc in doctrina lui Saussure. in realitate, s-ar putea vorbi mai degraba de o "intoarcere la Saussure', caci Hjelmslev abandoneaza consideratiile datorate lui Sechehaye pentru a urma textul Cursului.

in OSG inca se mai mentine "empirismul' ca principiu, chiar daca intr-un sens foarte special, caci metoda propusa este cea deductiva236. Conceptul de "forma' se extinde acum dincolo de categoriile gramaticale, catre "expresie' si "semnificatiei'237. Iar conceptul de "substanta', care cuprinde ceea ce este format de catre limba, atat in planul fonic (sau al expresiei, in general), cat si in plan conceptual238, coincide in intregime cu acela al lui Humboldt239, chiar daca se prezinta pe baze saussuriene si in termeni exclusiv saussurieni240. Totodata, distinctia saussuriana dintre "planul ideilor' si "planul sunetelor'241 (corespunzatoare si paralela aceleia dintre signifie si signifiant)242 se redefineste, in termeni mai generali, ca distinctie intre planul continutului si planul expresiei243. Si aici intervine o noutate importanta, atat fata de Humboldt, cat si fata de Saussure: in locul unei singure "forme' intre doua "substante'244, se disting doua "forme', corespunzatoare celor doua "substante' (si celor doua planuri), forma continutului si forma expresiei24S, de altfel inseparabile. Se adauga la aceasta axioma saussuriana ca "limba este o forma, si nu o substanta'246, drept pentru care ambele "substante' (care se numesc substanta continutului si substanta expresiei) sunt considerate ca extralingvistice247; cu alte cuvinte, nu se mai recunosc o "substanta de ordin lingvistic' si o "substanta de ordin psihic', ca in PGG: limba este doar forma248. Totodata, afirmatia lui Saussure ca "ceea ce este esential in limba este strain de carac­terul fonic al semnului lingvistic'249 este dezvoltata in sensul ca "substanta' fonica, pe langa faptul ca nu este "lingvistica', mai este si indiferenta: aceleasi forme lingvistice se pot manifesta prin alte "substante'250, de pilda, prin scris251. Forma si substanta sunt definite, asadar, drept factorul constant si, respectiv, factorul varia­bil intr-o manifestare252. Prin urmare, dat fiind ca limba formeaza in mod arbitrar substanta [da o forma substantei], studiul formei lingvistice trebuie sa se faca independent de cel al substantei253 si, deoarece substanta este variabila, trebuie sa se faca fara referire la o substanta particulara, ca, de exemplu, cea fonica254.

3.4. Este evident ca in aceste ultime formulari ramane foarte putin din Humboldt, din acel Humboldt a carui atitudine esentiala se rezuma in intregime in faimoasa fraza "Sie selbst [die Sprache] ist kein Werk (Ergon), sondern eine Tatigkeit (Energeia)'255. Limba lui Hjelmslev este o esenta de tip platonician, care doar se "manifesta' in substante si acte particulare, si nici macar nu este necesar sa se manifeste: poate fi inteleasa ca pura posibilitate256. in acest sens, este simptomatic faptul ca, desi a pornit, aparent, de la asa-numitul limbaj natural, Hjelmslev nici macar nu a incercat sa dea o definitie adecvata limbii care se structureaza pe baza acestui limbaj: dimpotriva, el ajunge sa numeasca "limba' orice entitate care corespunde unei definitii obtinute deductiv257, pe baza unui numar restrans de postulate. "Limbajul' a devenit "un limbaj': de aceea, nu este de mirare ca in acest punct doctrina lui Hjelmslev se intalneste cu pozitivismul logic258. Si, pentru scopul nostru, este important sa subliniem ca punctele de "ruptura', de trecere de la limba lingvistica la alte "limbi', se gasesc tocmai acolo unde se accepta ca "limba este o forma, si nu o substanta', si unde se afirma ca substanta este indiferenta. Cele doua postulate sunt, in plus, interdependente, caci - "forma' fiind ceea ce ramane constant intr-o manifes­tare -, "substanta', daca s-ar mentine, ar trebui in mod necesar sa se formalizeze.

4.1. Chiar inainte de a a se impune prin opera teoretica amintita, Hjelmslev incepe sa aplice metoda corespunzatoare doctrinei sale pentru a redefini diferite concepte fonologice in termeni independenti de "substanta' fonica (cf. III, 4.2.). La Congresul de Fonetica de la Londra (1935) el expune, asa cum am aratat deja, principiile unei fonematici (cenematici) care defineste fonemele (cenemele) "prin criterii exclusiv lingvistice, adica prin functia lor in limba', si defineste conceptele de vocala si de consoana ca "element central' si, respectiv, "element marginal' intr-un grup fonematic, "elemente centrale' fiind cele care pot constitui cuvinte prin ele insesi259. in plus, distinge, in cadrul fonemului (cenemului): continutul ('destinatia functionala in economia fonematica a limbii'), forma (pozitia in sistemul fonematic) si expresia ("materializarea' in actele lingvistice concrete)260, indicand faptul ca numai continutul si forma conteaza in definitie. Iar la Congresul de la Gand (1938) sustine definitia silabei (pe care la Londra o definea in functie de un element vocalic)261 ca iant de expresie care contine un singur accent'262. Principiul care ramane ferm este acela ca "materializarea' intr-o "substanta' determinata este indiferenta din punctul de vedere al limbii263.

4.2. Definitiile mentionate - care, in calitate de conventii pentru descrierea lingvistica, ar putea fi acceptate (pentru ca descrierea, daca nu este, in acelasi timp, evaluare si interpretare, este, in esenta, conventionala, este o activitate practica, didactica, fara valoare teoretica) - prezinta dezavantajul de a pretinde ca se refera la concepte generale, chiar daca sunt deduse din situatii lingvistice determinate: ceea ce se "defineste' nu este, in realitate, vocala, consoana, silaba, in general, ci pozitia acestor elemente in anumite sisteme. Astfel, Trubetzkoy arata264 ca, dupa definitia lui Hjelmslev, vocalele scurte germane a, e, i, u, ii ar trebui sa fie socotite consoane si, tot astfel, elemente ca s, s, ts, rr ar trebui sa fie considerate vocale in limbile in care pot constitui cuvinte (interjectii)265. Dar Hjelmslev mentine ferm si celalalt principiu, conform caruia nu definitiile trebuie sa se adapteze conceptelor, ci, dimpotriva, conceptele trebuie sa se adapteze definitiilor (cf. 3.4.): daca h, gasindu-se intr-o limba determinata doar in pozitie initiala, nu corespunde definitiei consoanei, nu este o con­soana, ci este o prozodie266; iar daca o limba ca franceza (sau oricare alta limba cu accent fix, precum maghiara, ceha, slovaca, letona, turca) nu cunoaste accentul cu valoare fonologica, o asemenea limba nu are silabe; si, in masura in care conceptele de vocala si de consoana depind de definitia silabei, asemenea concepte se dovedesc, in acest caz, indefinibile267. Este evident ca nu este vorba de ceea ce este "silaba', ci de o conventie semantica: de ceea ce se convine a numi "silaba'.

4.3. Metodele pe care le propune Hjelmslev pentru iden­tificarea si definirea unitatilor fonematice (cenematice) se bazeaza pe conceptele de functie si de forma (cf. 4.1.). Definirea "formala' consta in a stabili pozitia (distributia) unitatilor in sistem268 (cf. Bloomfield) si, de fapt, nu prezinta dificultati, pentru ca se reduce la o simpla operatie statistica dupa ce au fost identificate asa-numitele prefoneme269. Mai complexa este, in schimb, identificarea. Aceasta ar trebui sa se realizeze prin proba comu­tarii270, care consta in a substitui un element prin altul intr-un grup si a proba daca substituirea produce sau nu o modificare in "continut' (cf. 3.3.). Posibilitatea unei asemenea probe se inte­meiaza pe solidaritatea care exista intre "planul expresiei' si "planul continutului'271, adica pe ceea ce in fonologie se numeste functia distinctiva a fonemelor: doua segmente apartin unor unitati distincte daca, inlocuindu-l pe unul cu celalalt, se produce o schimbare de semnificatie. in OSG, criticandu-1 pe Jones (care, in identificarea lui /h/ cu /rj/, recurge la "substanta', fiind vorba de elemente non-comutabile)272, Hjelmslev adauga: comu­tarea ar trebui sa se realizeze intre membrii aceleiasi para­digme273, de exemplu, numai intre finale sau numai intre initiale. in orice caz, proba ar trebui sa se efectueze fara referire la "sub­stanta'274 in care fonemul (cenemul) se "manifesta'. Or, exact aici apar cele mai mari dificultati.

5.1. Dificultatile apar, in primul rand, din cauza ca la Hjelmslev insusi nu intalnim un concept unic si neechivoc de "substanta'. Pe de o parte, se afirma ca "substanta' este ceva incognoscibil in sine, ceva ce "exista doar pentru ca este substanta a unei forme'275, si, pe de alta parte, se defineste "substanta' ca "factorul variabil intr-o manifestare'276. Dar cele doua concepte nu se suprapun in nici un fel. in primul sens, "substanta' nu are o existenta independenta de forma277; 'in sens ontologic, [substanta] este un concept metafizic'278, nu este: este materia in sine, "nefiinta' plotiniana. Dar in cel de-al doilea sens, ca 'elementul format de o forma', "substanta' poate fi si o "forma' care manifesta o alta "forma', de ordin superior. in acest al doilea sens utilizeaza Hjelmslev termenul atunci cand vorbeste de "for­me de substanta'27?, de 'substanta imediat accesibila observatiei prin mijlocirea simturilor'280 (= substanta formata acustic, forma acustica), sau cand defineste ca 'substanta care manifesta o schema lingvistica' uzul lingvisticT, care pentru el coincide cu "limba' (sistemul) fonologilor282. Hjelmslev insusi observa, intr-adevar, ca ceea ce este "substanta' din punctul de vedere al "formei lingvistice' poate fi "forma' din alte puncte de vedere283. in realitate, intr-o entitate (ceva ce este) nu se "manifesta' o forma unica, ci o serie de forme, corespunzatoare diferitelor formalizari succesive care se efectueaza. Amplificand si modificand o schema pe care, cu alte scopuri, o realizeaza E. Dieth284, am putea stabili, in privinta unitatilor de expresie lingvistica, urmatoarea gradatie:

Dintre elementele care apar in schema, numai primul este propriu-zis "substanta'; iar ultimul, cenemul, este "forma' pura, independenta de "substanta', in sensul ca se poate manifesta intr-un fonem, dar si in alta substanta formata, de acelasi grad (de exemplu, un grafem). Toate elementele intermediare sunt, in acelasi timp, "forme' si "substante': "forme', din punctul de vedere al elementului de grad inferior in care se "manifesta'; "substante', din punctul de vedere al formei superioare pe care o "manifesta'. Acum, care din aceste "substante' doreste Hjelmslev sa fie ignorata de lingvistica? in primul moment, s-ar parea ca raspunsul sau este: "substanta neformata'285 (aceea pe care toti o ignora, pentru ca este incognoscibila, si care nu ar putea fi descrisa ca atare nici chiar de metasemiologie). Dar apoi raspunsul sau implicit este: toate, pana si cenemul, forma pura286. Dar poate fi cunoscuta aceasta forma altfel decat manifestata intr-o "substanta' (= forma inferioara)? Platon si Plotin arata ca forma suprema, totalmente pura, este ea insasi "fara forma'.

5.2. Nu stam mult mai bine daca dorim sa ne situam in planul "formei', pentru ca, tocmai, Hjelmslev nu ne spune in ce fel ar putea sa fie cunoscuta forma independent de substanta: exemplele pe care le da287 sunt cuvinte, "forme substantiate'. in plus, la Hjelmslev conceptul de "forma' se dilueaza si se pierde in con­ceptul de "functie' (in sensul de relatie sau dependenta). Nici "forma' nu este obiectiva, pur si simplu pentru ca obiectele nu exista [trebuie sa inducem, intr-adevar, ca nu exista nici macar obiectele formale]: exista numai functii, intersectii de dependente288. "Functivele' intre care se stabilesc functiile ("obiectele realismului ingenuu') nu sunt prin ele insesi cognoscibile. in realitate, rationamentul lui Hjelmslev este inselator: nu poate fi folosita ca argument impotriva "realismului ingenuu' - care socoteste obiectele ca existente - tocmai explicatia felului in care exista empiric obiectele; totodata, pe baza "intersectiei functiilor' nu este posibil ca, in acelasi timp, sa se stabileasca existenta obiectelor si sa se demostreze inexistenta lor. in orice caz, se poate accepta ca obiectele exista numai ca intersectie de functii (una dintre acestea, si cea mai importanta, ar trebui sa fie insusi actul cognitiv al unui subiect), dar prin aceasta nu sporeste cognoscibilitatea "formelor' ca atare. Tocmai de aceea "forma' nu este pentru Hjelmslev nici macar "forma', ci doar pozitia in sistem (cf. 4.1.). Dar ce este acel ceva, caruia i se stabileste pozitia in sistem? Sau ce devine el dupa ce i s-a stabilit pozitia? La aceste intrebari nu putem gasi raspuns in opera lui Hjelmslev. Formele ca atare sunt entitati pur si simplu inteligibile, si nu ar putea fi nici macar "numite' in mod adecvat: intr-adevar, dupa Hjelmslev, lingvistica ar trebui sa fie "o algebra a limbajului si sa opereze cu entitati nenumite, adica entitati numite in mod arbitrar, dar fara desemnare naturala, si care ar primi o desemnare motivata numai in urma confruntarii cu substanta'. Aceasta confruntare s-ar realiza, dupa Hjelmslev, prin intermediul unor stiinte nelingvistice, care ar trebui sa studieze "substanta' corespun­zatoare formelor lingvistice289. Numai ca nu exista stiinte nelingvistice care sa studieze ceea ce este "substanta' pentru Hjelmslev, adica diversele forme lingvistice inferioare planului cenematic. Altfel, ar trebui sa consideram ca stiinte "nelingvistice' discipline precum fonetica, fonologia, gramatica descriptiva, semantica; dar in felul acesta am recadea intr-un plan pur terminologic, de conventii semantice.





6.1. Aceste dificultati teoretice se manifesta ca dificultati practice in tehnica comutarii (cf. 4.3.). intr-adevar, faptul ca identificarea unitatilor fonematice (cenematice) constituie princi­palul impediment al glosematicii a fost deja semnalat de numerosi autori, printre care, in primul rand, A. Martinet si E. Fischer-Jorgensen (cf. I, 5.3.). Altii, precum H. Vogt, au observat, pe buna dreptate, ca este vorba de problema generala a "identitatii lingvistice'290 (cf. 7.2.). De asemenea, s-a relevat faptul ca, in practica analitica, "substanta fonica' (adica ceea ce putem deja numi "substanta acustica formata lingvistic', cf. 5.1.) nu poate fi ignorata si ca, in realitate, nu este ignorata.

Obiectiile ridicate se refera, in principal, la situatia sunetelor pe care Trubetzkoy le numeste "nepermutabile'291, adica sunetele care nu pot sa apara in acelasi context fonic. in acest caz comutarea este imposibila sau, oricum, daca ar fi efectuata in mod artificial, nu ar oferi rezultatele dorite. "Nu putem sti ce s-ar intampla daca s-ar construi cuvinte care nu exista intr-o limbe si care, in plus, contrazic regulile acesteia privitoare la distributia variantelor', de exemplu, substituind, in germana, pe [c] cu [x]292. Dar, intr-un sens mai larg, "nepermutabile' sunt si anumite segmente care in mod obisnuit sunt socotite fonic echivalente de exemplu, forma ploziva si cea imploziva ale "aceluiasi sunet' ([p-] si [-p], [k-] si [-k]): "on ne sait pas si un Francais continuerait a identifier le mot banc si on s'avisait, dans un film parlant, par exemple, de remplacer son b par celui de cab'293. Totodata, anumite realizari sunt intr-un asemenea grad modificate de con­textul fonic incat se aseamana mai mult cu alte foneme decat cu cele pe care intr-adevar le reprezinta. A. Martinet si E. Fischer-Jorgensen citeaza, in acest sens, cazul vocalelor daneze care urmeaza dupa r294. S-ar putea cita, de asemenea, cazul fonemului /s/ in spaniola din Rio de la Plata: substituindu-1 pe [s] din casa cu realizarea lui /s/ din pasto ([h]), s-ar obtine ceva ce, in mod "obiectiv', ar semana mai mult cu caja [kaxa] decat cu casa [kasa]: comutarea, in acest caz, ar echivala, tocmai, cu acea "iden­tificare prin substanta', care se cuvine a fi evitata. in plus, nu se intelege de ce elemente nepermutabile precum [k-] si [-k] comuta intre ele, cu toate ca apartin unor "paradigme' diferite, in timp ce nu acelasi lucru se intampla cu [h] si [rj] in engleza (cf. II, 3.6., V, 4.3.)295. Comutarea, pare evident, se realizeaza numai acolo unde elementele au fost recunoscute ca "identice' tocmai prin "substanta' lor.

S-a observat, de asemenea, ca stabilirea comutabilitatii pozitive a doua segmente apartinand la doua grupuri fonice im­plica identificarea segmentelor care se comuta296. Asa, de exemplu, comutarea lui [p] si [k] in [pasa] - [kasa] implica identificarea simultana a celor doua segmente [-asa]. Observatia este foarte importanta (pentru ca semnaleaza faptul ca stabilirea unei diferente implica stabilirea simultana a unei identitati), dar nu afecteaza validitatea comutarii ca atare, caci s-ar putea ras­punde ca identificarea [-asa]1 cu [-asa]2 s-a facut in prealabil, si anume prin aceeasi proba. Si totusi, faptul ca, in practica, aceasta nu se intampla intotdeauna si cu consecventa este simptomatic: reiese ca identificarea este, in realitate, prealabila comutarii si ca comutarea este doar o verificare, nu intotdeauna aplicabila, a unei identificari deja efectuate. in realitate, asa cum observa CE. Bazell, convingerea ca se aplica totdeauna criterii pur func­tionale, precum comutarea, poate fi o iluzie, deoarece criteriile s-ar aplica altfel daca, in anumite cazuri, faptele fonetice ar fi diferite de felul in care sunt prezentate297. De aceea, in practica, pentru a obtine descrieri acceptabile, nu se aplica un singur criteriu, ci mai multe criterii combinate, dintre care unul este, tocmai, acela al "caracterului fonic'298. Si uneori ar putea fi ne­voie sa se ajunga pana dincolo de asa-numita "substanta acustica', s-ar putea sa fie necesara o perceptie fono-optica, adica sa fie vazuta articularea: de exemplu, pentru a-1 distinge pe [p] de [t] in engl. give the caP to me - give the caT to me299.

6.2. Ciudat este insa nu faptul ca, in realitate, nu se ignora, in identificare, asa-numita "substanta', caci acest lucru pare inevitabil, ci faptul ca se doreste eliminarea referirii la "substanta' din definirea propriu-zisa a unitatilor. Chiar fara a face sa coincida identificarea cu definitia (cum face A. Martinet, cf. I, 5.3.), nu se intelege de ce ar trebui sa fie eliminat din definitie tocmai un factor a carui prezenta este inevitabila in recunoasterea si delimitarea unitatilor.

Aceasta se intampla deoarece "distributia in sistem' (cf. 4.3.) nu este ceea ce se cheama o definitie "reala', ci este mai degraba o simpla "clasificare' (cf. I, 1.2.)300. Distributia - care nici macar nu corespunde cu definitia formulata in OSGm - nu spune nimic despre ceea ce este un element, ci doar il grupeaza si ii inregistreaza pozitia in raport cu alte elemente302. Chiar si asa, nu se pot face obiectii la adresa studierii "distributiei'; dimpotriva, ea este utila si trebuie sa completeze, in mod necesar, inventarul fonematic si stabilirea opozitiilor distinctive. Ceea ce se poate obiecta este ca, in acest caz, ca si in altele, se ajunge la prezen­tarea definitiei "formale' ca definitie "reala'. Iar prezentarea distributiei ca definitie "reala' constituie un cerc vicios, pentru ca elementele astfel "definite' trebuie sa fie deja cunoscute la inceperea operatiunii. Asa, de pilda, nu se definesc consoanele, ci se indica distributia lor, iar apoi, in loc sa se spuna ca se gasesc - in limba studiata - in cutare sau cutare pozitie, se spune ca unitatile care se gasesc in cutare sau cutare pozitie sunt consoane303. Si nici acest lucru nu ar fi inca foarte grav daca nu s-ar face generalizari in continuare, pana la a ajunge sa se spuna ca anumite limbi "nu au' consoane sau vocale (sau "nu au' nici consoane nici vocale)304, numai pentru ca distributia lor in aceste limbi nu este analoga celei stabilite pentru limba din care s-a dedus criteriul definitiei, sau pentru ca nu corespunde unui principiu fixat a priori (cf. 4.2.): in asemenea cazuri, ceea ce se constata de fapt este doar o structura silabica particulara care contrazice conventia adoptata si ii dezvaluie relativismul. Singurul lucru la care trebuie sa ne gandim este ca, daca asemenea cazuri ar fi fost avute in vedere, definitiile ar fi fost formulate altfel.

Chiar si unele "legi' generale pe care Hjelmslev a incercat sa le stabileasca in acelasi capitol consacrat distributiei isi dezvaluie lacunele atunci cand sunt confruntate cu faptele. Asa este, de exemplu, "legea fonematica generala' conform careia "intr-o grupare de mai mult de doua consoane nu exista niciodata combinatii care sa nu fie admise in grupari binare ale aceleiasi limbi', enuntata de Hjelmslev la amintitul Congres de la Londra305. Aceasta lege nu-si gaseste aplicarea in limba cartvelica, unde intilnim plv-, dar nu -/v-306, nici in rusa, unde exista mgl-, mgn-, dar nu exista mg-307. Tot astfel, definitia consoanei ca "unitate fonematica marginala care poate fi atat finala cat si initiala' (intr-o silaba)308 poate fi valabila pentru engleza si pentru daneza309 (in ciuda dificultatilor pe care le ridica h si rj), dar nu si pentru spaniola literara din Spania, pentru spaniola din Rio de la Plata sau pentru italiana. intr-adevar, conform acestui criteriu, nu ar trebui sa fie consoane c (scris eh) si A (spaniola literara din Spania); c si z (spaniola din Rio de la Plata); c, dz (ts), z, s (italiana). Fireste, s-ar putea sustine ca in pozitie finala aceste consoane se neutralizeaza cu altele, dar nu ar fi decat un alt mod de a spune ca nu apar in pozitie finala.

Totusi, in aceste cazuri este vorba doar de dificultati empirice, care nu au nimic a face cu fondul problemei si care pot fi eliminate modificand definitiile sau prezentand "regulile' drept simple norme cu validitate neuniversala. Ceea ce nu poate fi insa corectat este faptul ca uneori unitati diferite ar trebui sa aiba definitii identice, deoarece au aceeasi distributie, cum este cazul lui p si k in daneza si in alte limbi (cf. I, 5.3.). C. E. Bazell, combatand critica lui Martinet in aceasta privinta310, sustine ca, in realitate, nu exista aici nici o contradictie, caci doua unitati ar putea avea aceeasi definitie formala si sa fie, in ciuda acestui fapt, doua unitati, chiar din punct de vedere formal. Si da exemplul sahului, unde piesele albe si cele negre ar avea aceeasi definitie formala. Dar argumentul lui Bazell nu sta in picioare: doua obiecte distincte nu pot avea aceeasi definitie - nici formala nici de alt tip - si sa ramana totusi diferite. Exista aici o confuzie a planurilor de abstractizare: daca o definitie este valabila pentru doua obiecte A si B, ea se refera nu la /A/ sau la /B/, ci la /A si B/, cu alte cuvinte are in vedere clasa constituita de cele doua obiecte. in cazul sahului, definitia nu ar fi aceea a unei /piese albe/ sau a unei /piese negre/, ci a unei piese /albe sau negre/: a unei pieseyara culoare. in schimb, definitia unei piese /albe/ sau /negre/ trebuie sa contina in mod necesar elementul (si de ordin formal) al opozitiei la piesa corespunzatoare de culoare diferita, in plus, nu sta in picioare nici analogia, caci la sah culorile pot fi schimbate intre ele iara a schimba "continutul' jocului, in timp ce p si k nu sunt interschimbabile in acelasi mod.

Oricum, daca la jocul de sah piesele albe raman diferite de cele negre, aceasta se intampla tocmai datorita culorii lor, care este o caracteristica substantiala si, totodata, formala (fiind "marca' opozitiei lor fata de piesele negre: conditia functiona­litatii lor). Iar daca, intr-un sistem lingvistic, Ikl si /p/ raman diferite, cu toate ca au o distributie identica, aceasta se intampla tocmai datorita "substantei' lor fonice, care le caracterizeaza intrinsec si, in acelasi timp, le opune din punct de vedere formal. Si se intampla asa pentru ca deja in faza identificarii le-am recunoscut ca diferite. Totusi, distributia - oricum s-ar prezenta ea - ar fi luata in considerare doar la nivelul normei, iar in sistem am considera cele doua unitati drept identice, in ciuda "sub­stantei' lor, daca intre ele nu exista o opozitie functionala.

7.1. Dar ce nu se ignora din "substanta'? Oare toata "substanta' fonica a unei realizari sau numai o parte din ea? A. Martinet - pentru a depasi "foneticismul' uneori excesiv al lui Trubetzkoy (cf. III, 1.3.) si a evita, totodata, incongruentele pe care le implica ignorarea sub­stantei - crede ca trebuie sa se mentina din substanta doar ceea ce constituie diferenta, opozitie fonematica3'. Cu alte cuvinte, ca si Trubetzkoy si Hjelmslev, porneste de la functionalitate. Functia fonemelor este aceea de a distinge forme lingvistice (in sensul curent al acestui termen). Dar, pentru a distinge, fonemele trebuie, la randul lor, sa se distinga: metoda identificarii ar consta, asadar, in a stabili prin ce se disting. Prin urmare, s-ar ignora in fiecare caz ceea ce nu distinge, ceea ce nu are valoare functionala (caci o simpla diferenta obiectiva dar nefunctionala nu se ia in consideratie). Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie facut este sa se stabileasca trasaturile pertinente care functioneaza intr-un sistem si sa se constituie fonemele ca "manunchiuri de trasaturi pertinente'312. A ajunge la trasaturile pertinente in analiza obiectiva, a unui sistem ar insemna, pentru Martinet, sa se mearga mai departe decat a mers Trubetzkoy313, care, intr-adevar, considera fonemul drept "unitate fonologica indivizibila'314 (asa apare si in definitia adoptata de terminologia pragheza unificata).

Fara indoiala, in practica aceasta metoda poate sa se dovedeasca a fi riguroasa si profitabila315 (in sensul ca reuseste sa se adapteze la "realitatea' unei limbi). Dar nu pare sa se dovedeasca a fi astfel, nu pentru ca mentine coerenta cu premisele, ci tocmai pentru ca nu o mentine cu toata rigoarea.

in primul rand, daca ar fi intr-adevar ignorata "substanta care nu distinge', analiza in termeni de trasaturi distinctive - ca operatie stiintifica strict obiectiva - nu ar trece dincolo, ci ar ramane dincoace de constituirea unitatilor fonematice. Aplicand cu rigoare metoda, trebuie sa ajungem imediat la trasaturile distinctive, iar constituirea fonemelor devine problematica. Opunand, de exemplu, pe [p] lui [b] (in parra : barra), obtinem trasatura distinctiva sonoritate; iar din opozitii precum [b] : [m], [p] : [k], [p] : [n], deducem trasaturile nazalitate, oralitate, bilabialitate, velaritate, articulare alveolara etc, ceea ce constituie deja o analiza a sistemului in termeni functionali. Dar nu putem constitui "manunchiuri de trasaturi distinctive', adica sa spunem, de pilda, ca un /b/ ipotetic este sonoritate + oclusivitate + bilabialitate + oralitate, si aceasta pentru simplul motiv ca, luand in considerare, in fiecare caz, numai elementul distinctiv, nu ar trebui sa stim ce este /b/. Nimic nu ne autorizeaza sa identificam b-x distins de p prin sonoritate cu b-x distins de d prin bilabialitate, pentru ca in primul caz am ignorat, socotind-o nepertinenta (ba chiar inexistenta316), bilabialitatea, iar in al doilea caz sonoritatea si, prin urmare, nimic nu ne spune ca este vorba de acelasi b. Este adevarat ca, in unele cazuri (de exemplu, opunandu-1 pe [p] lui [o]), putem delimita manunchiuri foarte complexe, dar cum aflam ca acestea coincid cu ceea ce, in alte cazuri, ignorand total substanta nedistinctiva, am stabilit doar ca bilabialitate sau ca oclusivitatel Cu alte cuvinte, daca aceasta metoda ar fi aplicata cu strictete, aceleasi trasaturi ar trebui considerate uneori ca "substanta distinctiva', iar alteori ca "substanta ignorabila'.

in realitate, in practica comutarii, "substanta' nedistinctiva nici nu este ignorata, daca in alte cazuri ea este distinctiva: constituirea fonemului implica cunoasterea gruparii in sunete reale a diferitelor trasaturi distinctive cu functionalitate intermitenta. in fiecare caz, se ia in consideratie ceea ce este distinctiv, dar si ceea ce, poate sa fie distinctiv in alte cazuri: orice analiza a unei opozitii concrete se face dupa o "cunoastere prealabila' a "limbii' (cf. IV, 2.1.). in plus, este imperios necesara identificarea partii comune pentru a separa partea care se diferentiaza (cf. 6.1.).




in cazuri particulare, metoda lui Martinet prezinta si dificultati practice. Astfel, de pilda, in spaniola din Rio de la Plata nu am putea constitui un fonem III, in a carui realizare nu este niciodata pertinenta sonoritatea, caci in Rio de la Plata nu exista un fonem III care sa i se opuna; prin urmare, ar trebui sa stabilim doar o "fricativitate palato-alveolara' (opusa, de exemplu, lui s). Daca, totusi, distingem un fonem /z/, o facem pentru ca trasaturile lui distinctive se realizeaza in mod nonnal impreuna cu sonoritatea nedistinctiva, si bazandu-ne pe faptul ca sonoritatea este distinctiva in alte puncte analoge ale sistemului. Dar un asemenea criteriu nu pare sa justifice in italiana distinctia dintre [s] si [z], [dz] si [ts], pentru ca s-ar intra in contradictie cu criteriul functionalitatii (cf. II, 3.6.): intr-adevar, in acest caz distinctia apartine normei, si nu sistemului (cf. III, 3.6.).

in sfarsit, cel putin intr-un caz aplicarea criteriului trasaturilor distinctive este imposibila. in Rio de la Plata, cum s-a vazut, realizarea [s] a fonemului /s/ nu are in comun cu realizarea [h] trasaturi care sa nu apartina altor foneme ale sistemului (cf. II, 3.6.). Dimpotriva: [h] are mai multe trasaturi comune cu Ixl. Totusi, noi identificam cele doua realizari pentru ca stim ca [pahto] se poate pronunta si [pasto], in timp ce, daca s-ar pronunta cu [x], nu s-ar mai intelege pasto, ci, foarte probabil, ceva ce ar semana cu parto pronuntat cu r uvular. Tot asa, criteriul discutat nu ne-ar permite sa distingem in spaniola, in mc separat, numai trasatura "surd' a fonemului Iii, pentru ca nu avem

Ivi care sa i se opuna. Dar, tocmai aceasta trasatura este cea pertinenta: Iii s-ar putea realiza ca bilabiala, adica sa-si piarda o parte din opozitia cu Ibl (realizat [f$]), dar n-ar putea sa se rosteasca sonor, pentru ca [v] nu ar fi inteles ca Iii, ci ca realizare anormala a lui Ibl.

Stabilim, prin urmare, anumite foneme numai datorita faptului ca unele realizari sunt interschimbabile sau prezinta o coeziune functionala, ori pentru ca unele trasaturi se prezinta intr-adevar ca un "manunchi' in limba, in sunetele reale. Dar, cu toate ca articulatiile/ncaftVa, surda, mediopalatala sunt trasaturi distinctive in spaniola din Rio de la Plata, nu stabilim un fonem */§/, pentru ca acesta nu se realizeaza distinct de IU si, in acest sens, este doar un fonem posibil, o "casuta goala' sau, mai degraba, o zona imprecisa, "indecisa', a sistemului.

Astfel, daca, in identificarea trasaturilor distinctive, o mare parte din "substanta fonica' poate metodologic sa fie ignorata (dar nu in realitate, caci pentru a recunoaste diferentele trebuie sa recunosti in acelasi timp "identitatile'), aceasta nu se poate face in operatia de stabilire a fonemelor, care trebuie sa aiba in vedere, in mod necesar, realitatea fonetica a vorbirii corespunzatoare limbii studiate. Delimitarea fonemelor se realizeaza datorita faptului ca anumite "manunchiuri de trasaturi' sunt cunoscute ca "realizari' curente sau pentru ca se recunoaste o echivalenta functionala, adica se realizeaza printr-o intuitie eidetica bazata pe cunoasterea prealabila, chiar daca se urmareste tocmai depasirea ei (cf. IV, 2.1.). Intuitia eidetica cuprinde atat "forma' (elementul constant intr-o manifestare), cat si "functia', caci, asa cum se stie de la Aristotel, si functia apartine esentei lucrurilor.

Tocmai de aceasta conceptie se apropie Martinet atunci cand observa ca, in diverse cazuri, simplul "bun-simt' (sau "simtul lingvistic') - care, dupa parerea noastra, ar trebui sa fie inteles ca intuire a sistemului317 - este cel care realizeaza identificarea unitatilor fonematice318. indoielile pe care el le exprima in legatura cu o asemenea identificare - mai ales in privinta limbilor ignorate de cercetatori (cf. IV, 2.3.) - evidentiaza numai faptul ca "cunoasterea prestiintifica' nu coincide cu cea "stiintifica', dar nu elimina necesitatea de a porni de la cunoasterea prealabila (cf. IV, 2.4.).

7.2. in realitate, metoda lui Martinet se dovedeste a fi o aplicare stricta a afirmatiei lui Saussure ca "in limba nu exista decat diferente'319. Dar o asemenea afirmatie, cum s-a relevat deja (cf. I, 1.1.), trebuie inteleasa probabil nu cu privire la ce este limba, ci cu privire la ce este ceea ce in limba este functional, cu privire la conditia insasi a functionalitatii ei (cf. 5.6.2.).

Este vorba aici, in esenta, de problema "identitatilor lingvistice', excelent clarificata de o polemica intre E. Buyssens si H. Frei320. Independent de modul "afectiv' de punere a problemei (sustinand, unul, ca Saussure se contrazice cand afirma, pe de o parte, ca "mecanismul lingvistic se invarteste in totalitate in jurul identitatilor si diferentelor, acestea din urma fiind contrapartida celor dintai'321 si, pe de alta parte, ca "in limba nu exista decat diferente'; iar celalalt, ca nu exista o asemenea contradictie), cei doi autori ajung la aceeasi concluzie: in limba exista identitati si diferente.

Dupa parerea noastra, aici, ca si in alte cazuri, "contradictia' sau "coerenta' intre enunturile lui Saussure depinde de interpretare: Saussure se contrazice daca raporteaza cele doua afirmatii la acelasi moment, si nu se contrazice daca le raporteaza la momente diferite. Credem, insa, ca intotdeauna trebuie sa incercam sa interpretam un text in sensul coerentei.

Cele doua momente care trebuie delimitate (chiar daca pot fi, si in realitate sunt, simultane) sunt cunoasterea si distinctia (distingerea): un lucru este cunoscut prin tot ceea ce el este si se distinge prin ceea ce in el este diferit fata de alte lucruri, chiar daca aceasta diferenta se realizeaza in sens negativ: lipsa unei trasaturi, o trasatura zero. in cazul limbii, momentul cunoasterii unitatilor implica si identitatea lor, pentru ca nu se pot diferentia decat lucruri care prezinta aspecte comune. Iar momentul recunoasterii si distingerii unitatilor (care este conditia functionarii lor intr-un sistem) implica diferentele. Trebuie, de asemenea, sa facem distinctie intre identitatea unui lucru, ceea ce un lucru este (identitate1) si identitatea intre lucruri, aspectul pe care un lucru il are in comun cu altele {identitate2). Sa luam, de exemplu, doua marci distinctive, care pot fi [+] si [-]. Diferenta dintre ele este data de trasatura verticala din [+] (care la [-] este stabilita ca "trasatura zero'); identitatea (identitate2), este data de trasatura orizontala. Dar identitatea lui [+] (identitate1) contine ambele trasaturi. Si, in realitate, aceasta identitate (identitate1) nu este afunctionala, pentru ca un element nu poate functiona decat daca se mentine identic cu sine insusi: functionarea unui element depinde de identitatea sa cu sine insusi (identitate1); functio­narea a mai mult de un element (intr-un sistem) depinde de diferente.

in cazul fonemelor, acestea se disting prin trasaturile lor distinctive, dar sunt cunoscute si prin trasaturile lor comune si, de asemenea, prin trasaturile lor constante, intre care trebuie incluse si trasaturile care nu functioneaza intr-o anumita comutare, dar care pot functiona in alte cazuri sau, in general, sunt functionale in sistem. Considerand doar opozitia, avem in vedere numai diferentele, aspectul prin care recunoastem fonemele, distingandu-le de altele. Dar nu este vorba doar de: prin ce cunoastem (recunoastem) un lucru (il cunoastem pe /p/ pentru ca este diferit de Pol), ci si de: ce este ceea ce cunoastem (il cunoastem pe /p/ ca /p/). Aceasta nu inseamna a vrea sa dai o definitie "psiho-logista' fonemelor. Dar trebuie amintit faptul ca pozitia omului de stiinta este o pozitie secundara si "atasata' in raport cu pozitia vorbitorilor; ca fonemele servesc, anume, vorbitorilor, in actele lor lingvistice concrete. Trebuie avut in vedere ca vorbitorii il cunosc pe /p/ ca /p/ si nu fac analizele pe care trebuie sa le faca fonologul pentru a stabili prin ce se aseamana si prin ce se deosebeste de Pol.

Problema identitatilor lingvistice coincide, in realitate, cu problema asa-numitei "substante', si nu este o problema de substanta, ci de forma, pentru ca lucrurile nu sunt cunoscute ca substante, ci ca forme (substanta organizata). Glosematica isi propune sa ignore "identitatea' in cele doua sensuri semnalate si reduce "forma' la distributie. Martinet sugereaza sa se ignore, mai ales, ceea ce am indicat ca identitate2 (cu toate ca nu o distinge de identitate1) si reduce "forma' la diferente. Dar forma nu se identifica cu distributia, pentru ca exista foneme distincte cu distributie identica; si nu se identifica nici cu diferentele, pentru ca acestea numai disting formele, dar nu sunt formele insesi.

7.3. Conceptul de "identitate lingvistica' pare sa implice faptul ca, in fiecare caz, exista o realitate a limbii pe care omul de stiinta trebuie sa o descopere si sa o descrie. S-ar putea deduce, asadar, ca - contrar a ceea ce se afirma adesea322 - ar trebui sa existe numai o descriere fonologica valabila a unei limbi date323. Dar aceasta ar fi o deductie gresita, pentru ca o anumita variatie este perfect admisibila. intr-adevar, fonemele se stabilesc pornindu-se de la sunete, dar nu se identifica cu formele concrete ale acestora, ci sunt forme abstracte (abstrase): sunt forme ale "limbii', care este ea insasi o abstractiune. Iar "sistemul fonologie', ca abstractie stiintifica cu baza reala, poate sa fie structurat in diferite scopuri si din diferite puncte de vedere: important este ca acest lucru sa nu se faca fara referire la realitate, pentru ca atunci s-ar descrie o fictiune, si nu o abstractiune. Dar, fireste, in raport cu realitatea vorbirii, toate descrierile trebuie sa apara ca diverse moduri de a spune acelasi lucru; diferite sunt numai criteriile, conventiile care se adopta, adica ceva care se refera la descrieri si nu la realitate.

Asa, de exemplu, a spune ca un sunet [p], intr-o anumita pozitie, reprezinta un fonem /p/ sau un fonem /b/324 - pentru ca e convenabil dintr-un motiv oarecare (de pilda, pentru a mentine identitatea unui prefix ab-) ~ sau a spune ca exista neutralizare intre /p/ si Ibl inseamna acelasi lucru (dintr-un punct de vedere pur obiectiv) daca se specifica faptul ca in vorbire fonemul sau arhifonemul se "realizeaza' (sau se "manifesta') ca [p]. Tot astfel, a-1 interpreta pe [o] ca /o + N/ si pe [-on] ca /o + n + aV, in loc de a le interpreta ca /o/ si /on/ (cf. III, 3.6.) inseamna exact acelasi lucru daca se precizeaza ca "realizarea' este [o] si [on]: se modifica conventia adoptata pentru descriere, si nu "realitatea limbii'. Toate conventiile care, in acest sens, ar spune "acelasi lucru' sunt valabile, daca nu se pretinde identificarea lor cu realitatea. in aceasta privinta se poate pretinde numai adecvare, oportunitate metodologica si nu pertinenta sau fidelitate cu lucrul descris.

Acelasi lucru se poate spune despre exigenta "simplitatii' sau a "elegantei sistemului'. Este vorba de simplitatea si de eleganta sistemului de descriere, si nu de sistemul limbii. Exigenta simplitatii este, fara indoiala, legitima - chiar daca limitele ei sunt dictate de limba, pentru ca nu se intelege de ce ar trebui sa facem sa apara drept simpla o structura complicata -, dar nu afecteaza realitatea studiata. Aceasta realitate este, de obicei, infinit mai complexa decat toate schemele gandite si regandite cu scopul de a o intelege si a o descrie in mod coerent (cf. III, 3.4.).

8.1. O restrictie numai aparenta a postulatului glosematicii cu privire la independenta "formei' fata de "substanta' consta in a afirma - chiar daca este adevarat ca substanta nu poate fi ignorata la modul general si absolut - ca forma ar fi, totusi, independenta de substanta particulara325. Ea s-ar putea manifesta ca aceeasi forma in alte substante326, precum scrisul. in realitate, continua sa se afirme ca "substanta' este indiferenta in planul "limbii', pentru ca - in ciuda tuturor dificultatilor care pot aparea in considerarea pur formala a ceea ce glosematicienii numesc "uzurile lingvistice' - se mentine ferm principiul conform caruia forma se poate transfera integral in alta substanta327.

O asemenea interpretare, care, cel putin in parte, reprezinta deja o "corectie' adusa primelor si celor mai rigide formulari glosematice (cf. 6.5.), pare foarte importanta pentru ca dezvaluie un punct fundamental cu privire la doctrina: anume ca ignorarea substantei nu poate aparea in acelasi plan in care limba este "forma si substanta', ci doar in planul "limbii ca idee', mai bine zis, al "limbajului' in calitate de capacitate a omului de a le comunica altora interioritatea constiintei sale, materializand-o in semne de natura diferita. Cu alte cuvinte, o asemenea interpretare dezvaluie tocmai faptul ca planul in care se situeaza glosematica nu este acelasi cu planul de abstractizare al lingvisticii: glose­matica nu este stiinta unor realitati concrete sau istorice, ci stiinta unor posibilitati.

Cu privire la acest din urma plan - care este, probabil, acelasi in care trebuie interpretata afirmatia lui Saussure ca "ceea ce este esential in limba este strain de caracterul fonic al semnului lingvistic' (cf. 3.3.) - ideea nu este nici noua, nici proprie glosematicii, caci deja alti autori, de pilda V. Pisani, au exprimat-o in termeni foarte asemanatori, specificand anume ca este vorba de limba "idee'32S.



8.2. Dar caracterul "transferabil' al [unei parti a] formei de la o substanta la alta nu inseamna independenta formei fata de substanta in planul "limbii lingvistice', cum se incearca sa se sustina, de exemplu, cand se realizeaza comutarea in aceasta limba. in acest plan, nu este indiferenta nici substanta in general, nici care este substanta, pentru ca, pe de o parte, substanta trebuie sa fie aceasta sau aceea si, pe de alta parte, fiecare substanta implica si norme formale particulare. intr-adevar, "limba lingvistica' se caracterizeaza si prin realizarea sa: daca, vorbind portugheza, spun [bon] pentru [bo], in perfect acord cu sistemul (cf. III, 3.6.), voi fi probabil inteles, dar nici un portughez nu va spune ca am spus-o in portugheza.

8.3. Este adevarat ca Hjelmslev vorbeste de "limba', dar prin "limba' el intelege "limbaj', iar prin "limbaj' orice sistem de comunicare intelectuala (cf. 3.4.), orice sistem in care este prezentata solidaritatea expresie-continut329. Totusi, " limbajele ' nu sunt analoge limbajului fonic, inainte de toate, din cauza caracteristicilor lor de "coduri' fixe (8.5.) si a faptului ca prezinta cel mai adesea o singura functie (in mod normal, doar referinta). De aceea, ignorarea substantei (situarea in planul "limbii-idee') face sa fie ignorate celelalte functii constitutive ale limbajului "natural'.

Singurul "limbaj' pana la un anumit punct analog si paralel limbajului fonic este scrisul. Dar numai pana la un anumit punct. In pofida paradoxului lui B. Russell ca scrisul se poate sa fi existat inaintea limbajului330, se pare ca trebuie sa convenim, impreuna cu Martinet, ca substanta fonica este "mai propriu-zis lingvistica' decat substanta grafica331. intr-adevar, chiar in ceea ce priveste functia "referentiala', se prezinta diferente notabile: in scris nu exista sincretisme analoge celor din limbajul vorbit332. Este ade­varat ca Hjelmslev face observatia ca obiectiile de acest fel arata numai ca "sisteme diferite de exprimare pot corespunde aceluiasi sistem de continut'333, ceea ce, evident, trebuie admis. Dar aceasta contrazice postulatul de a ignora substanta in descrierea formala a planului expresiei, pentru ca echivaleaza cu a admite ca structura formala a acestui plan depinde de substanta sa specifica: nu este vorba aici numai de realizare, dat fiind ca sincretismele apartin sistemului ca "arhifoneme'. Iar Hjelmslev insusi, abor­dand tipurile de sincretism, face, in mod necesar, referire la "substanta'334.

Totodata, ni se pare ca nici nu se poate exprima "acelasi continut' in mod total independent de substanta particulara in care se exprima. Aceasta se poate admite, in cazul particular al limbajului si al scrisului, numai limitand cuprinsul sintagmei "acelasi continut', pentru ca in scris se pierd in mare parte sau in totalitate functiile expresiva si apelativa ale limbajului vorbit. Este adevarat ca, in scris, pot aparea noi elemente expresive (cum ar fi cele care caracterizeaza "scrisul' anumitor persoane), dar acestea nu sunt nici analoge nici paralele cu cele din limbajul fonic: ele nu permit ca aceeasi forma sa se transfere integral de la o substanta la alta. Tot astfel, este evident ca noi putem inventa sisteme perfect paralele335, dar - in domeniul obiectelor istorice  (nu matematice) - ar fi un act lipsit de sens sa cream un obiect doar pentru a constitui o stiinta care sa-1 studieze336.

in planul experientei (iar lingvistica, inclusiv cea teoretica, nu poate pretinde sa fie mai mult decat o teorie a experientei), paralelismul dintre vorbire si scriere ramane limitat la functia reprezentativa si, in cadrul ei, la referinta (cu restrictii in ceea ce priveste planul expresiei), fiind eliminata evocarea (cf. III, 3.3.). O succesiune ritmica l - r, sau b - d - g poate evoca ceva in vorbire, dar nu si in scris, tocmai pentru ca "substanta' este alta; nu ar fi vorba, prin urmare, doar de un sistem de "expresie' diferit, pentru ca nici "continutul' nu ar fi acelasi: anumite posi­bilitati de evocare depind de substanta proprie limbajului vorbit. Totodata, literele prezinta o individualitate mult mai mare decat sunetele (in multe cazuri, totala) si numai pana la un anumit punct constituie un "continuum grafic': in realitate, in grafie, primar este grafemul, conventia explicita (element al "codului' care se leaga intr-un continuum), in timp ce, in vorbire, primar este con-tinuumul fonic ('mesajul', in cadrul caruia trebuie delimitate sunetele, pentru a stabili "codul' ca abstractiune). De asemenea, grafemele ofera posibilitati de combinare infinite si total libere, care uneori pot capata valori evocative proprii (de exemplu, pentru a sugera o exclamatie nearticulata, de spaima sau de uimire: xxxtsshll!, prktrrmnl): nimic nu justifica in grafie o distinctie precum cea dintre "vocale' si "consoane'. in sfarsit, majoritatea elementelor "suprasegmentale' ale fonicului se prezinta de obicei in grafie ca simple segmente {!?), perfect analoge celorlalte.

8.4. Unul dintre aspectele cele mai grave legate de reducerea limbajului la "un limbaj' ni se pare a fi tocmai faptul ca ea implica excluderea din planul "limbii' a foarte importantei - chiar daca ignorata adesea -functii evocative, functie pe care limbajul fonic o poseda mai ales datorita "substantei' sale. Evocarea, intr-adevar, nu poate fi eliminata pe motiv ca ar fi "nelingvistica': evocarea apartine, ca posibilitate, "sistemului limbii', care este tocmai sistemul posibilitatilor^1. Posibilitatile evocative ale spaniolei care poseda fonemul /x/ sunt diferite de cele ale ita-lienei, care nu poseda acest fonem; iar o limba care nu l-ar poseda pe kl nu ar putea permite aceleasi evocari pe care le permite o limba care poseda acest fonem. in acelasi fel, cunoasterea pronuntiei reale, a realizarii in "substanta', se poate dovedi foarte importanta pentru stabilirea valorii afective a unui enunt338.

in general, se insista cu excesiva rigiditate asupra caracterului "arbitrar' al semnelor; si se insista pentru ca semnul este inteles ca pura referinta intelectuala si se ignora evocarea, care este si ea "semnificativa'. Prin aceasta nu dorim sa negam faptul evident ca structura fonematica a unui semnificant precum /masa/ nu are nimic in comun cu conceptul de "masa', dat fiind ca acest concept poate fi exprimat si prin semnificanti precum /tavola/, /tabl/, /tis/ sau /stol/. Totusi, fonemele, pe langa faptul ca sunt diacritice ale semnelor, sunt adesea simbolice prin ele insesi, simbolizeaza direct lucrul semnificat339. Nu incape indoiala ca sp. piar [rom. piui] sau chirriar [rom. carai] semnifica [au semnificatie] nu doar pentru ca "se disting de altele', ci si prin "substanta' lor. Dar, pe langa aceste cazuri evidente, multe cuvinte pot dobandi putere de simbolizare directa intr-un context: ele poseda aceasta putere ca "posibilitate'.

"Evocarea prin substanta' o intalnim in ceea ce se numeste "muzicalitatea versului', in armonia imitativa, in rima, in asonanta, in jocurile de cuvinte. Un vers ca acesta, al poetului croat Nazor:

i evrei, evrei evreak, na cvoru crne stnrce^40 evoca si sugereaza mai mult decat ceea ce ne comunica "intelectual'. Iar in persana coincidenta substantiala a cuvantului ku "unde' cu onomatopeea care imita glasul cucului ii permite lui 'Omar Khayyam o asociere poetica extrem de sugestiva341.

Sunt aceste fenomene pur "parazitare' in limbaj? Observatii ca acelea ale lui M. Grammont342 si W. Porzig343 si, mai ales, studii precum cele ale lui V. Bertoldi344 ne fac sa credem ca, din acest punct de vedere, problema lui (pucrei sau -frecrei nu poate fi considerata ca definitiv rezolvata. Nu ne referim, evident, la planul genetic, la planul platonician al cauzalitatii, unde problema nu ar putea nici macar sa fie pusa345, si nici la planul justificarii si explicarii istorice, ci avem in vedere planul finalitatii semnificative, al valorii pe care vorbitorii vor sa o atribuie semnelor. Semnificatia este ceva mult mai complex decat ceea ce se numeste "semnificatie intelectuala', iar aici am numit "referinta'. "Semnificatie' este tot ceea ce efectiv se comunica, se sugereaza sau se evoca; este ceea ce vorbitorul vrea sa comunice, iar ascultatorul intelege ca fiind comunicat. Nu trebuie uitat nici ignorat faptul ca cuvintele nu semnifica pentru lingvist sau pentru lexicograf, ci pentru vorbitori. Semnificatia lingvistica nu se stabileste prin conventii explicite: ea este atribuita cuvintelor de catre vorbitori si ascultatori; si adesea ei o fac intr-un mod care, din punct de vedere stiintific (istoric), ar fi arbitrar. in reali­tate, aici este vorba de conflictul dintre "cunoasterea stiintifica' si "cunoasterea originara': intre ceea ce stie lingvistul cu privire la limba ca sistem si traditie si ceea ce stie vorbitorul despre limba sa ca mijloc de exprimare. Pentru lingvist, naitre nu se relationeaza cu connaitre, dar pentru vorbitorul Paul Claudel, da346. Si ar fi absurd sa spunem ca este vorba de o "asociere arbitrara': in limbaj - in afara de domeniul "corectiei idiomatice', care nu este un domeniu propriu-zis lingvistic - este arbitrar doar ceea ce inca nu a fost constatat. Dar asocierea dintre naitre si connaitre exista deja in mod istoric: istoria ei incepe o data cu Claudel. Asa-numita "etimologie populara', care in istoria cuvintelor are o importanta mult mai mare decat s-ar deduce din vechile manuale, se bazeaza tocmai pe asocieri "arbitrare' de acest tip347. Tot astfel, lingvistul poate semnala faptul ca unele cuvinte cu vocale anterioare, ca dick din germana, sau velikij din rusa, semnifica "gros' si, respectiv, "mare', dar asta nu schimba convingerea vorbitorului spaniol cu privire la valoarea evocativa a unui cuvant precum chiquitito (care nu e totuna cu muy pequeno [foarte mic]), si nici nu-1 face sa interpreteze pe mujercita ca mujer + pequena [femeie + mica], sau pe mujerona ca mujer + grande [femeie + mare].

in concluzie, tot ceea ce in vorbire poate fi sonorizare simbolica directa sau poate dobandi o asemenea valoare nu se intalneste in limbajele nefonice. Totodata, scrisul prezinta posibilitati particulare de "vizualizare', imposibile in limbajul fonic. De aceea, ca si in cazul neglijarii functiilor expresiva si apelativa, ignorarea "substantei' coincide cu reducerea semni­ficatiei la referinta si implica o limitare arbitrara a ceea ce este efectiv "forma' lingvistica.

8.5. Asadar, diferentele datorate "substantei' nu permit iden­tificarea formala a "limbii' care se structureaza pe baza vorbirii, cu alte "limbi' ('limbaje'), existente sau posibile. Dar, pe langa asta, "limba' fonica este esentialmente diferita de celelalte "limbi'. Aceasta "limba' nu prezinta caracterul de omogenitate si generalitate pe care il au sistemele conventionale, "inventate', in scriere, in transmiterea mesajelor telegrafice, in semnalizarea cu stegulete exista intelegere reciproca doar daca se aplica ace­leasi "sisteme' (cel mult s-ar putea observa "variante individuale' de realizare), in timp ce "no two people speak exactly alike'348, iar diferentele constatate in acest din urma caz sunt adesea sistematice. in vorbire, exista o coexistenta de sisteme in aceeasi comunitate si chiar la acelasi individ (cf. III, 3.4.). in realitate, orice individ isi realizeaza sistemul sau, sau unul dintre sistemele sale, iar intelegerea reciproca se bazeaza pe relativa asemanare dintre aceste sisteme si alte sisteme, pe care le realizeaza alti indivizi349: daca am identifica "limba' cu sistemul in sens strict, ar trebui sa spunem ca celalalt vorbeste mereu o "limba straina'.

Totodata, cum s-a aratat deja (cf. 8.3.), "limba' fonica nu este o conventie permanenta, un "cod' imuabil. Variantele grafemelor nu modifica sistemul grafic350, dupa cum variantele individuale ale unui mesaj telegrafic nu modifica alfabetul Morse. in schimb, in "limba' fonica orice realizare modifica, intr-un anumit fel, echilibrul sistemului, si orice inovatie sistematica apare, in ulti­ma analiza, dintr-o varianta de realizare individuala sau dintr-o varianta combinatorie: "limba' ulterioara actului lingvistic nu este niciodata perfect identica cu "limba' pe care acelasi act "realizeaza'. Iar aceasta nu este 'o consideratie de ordin diacronic inadmisibila in plan sincronic', pentru ca variatia apartine esentei insesi a "limbii' vorbite si, prin urmare, si sincroniei351.

Se poate face obiectia ca si in celelalte sisteme inovatiile apar prin acte individuale: cineva introduce o noua litera (de exemplu, G in alfabetul latin) sau adopta drept grafem o varianta grafica (de exemplu, J si V, "variante combinatorii' ale lui /, V). Dar aici conventia este totdeauna anterioara realizarii. Cu alte cuvinte, in ultima analiza, a identifica "limba' fonica cu celelalte "limbi' inseamna a confunda limba-energeia cu limbile care sunt numai ergon (cf. 3.4.). Le putem, evident, numi "limbi' si pe acestea din urma, ba chiar - daca e nevoie - le putem considera limbi "mai perfecte' (mai apropiate de limba-idee), dar trebuie sa recunoastem ca este vorba de "limbi' de alt tip.

9. in sfarsit, trebuie relevat faptul ca nu pot fi eliminate, cu egal temei, din sfera de interes a lingvisticii cele doua "substante': "substanta continutului' (conceptele pure) si "substanta expresiei', materializarea limbajului (cf. 3.3.). Aceasta din urma nu este o substanta numai organizata de limbaj, ci este substanta insasi a limbajului, ca fenomen apartinand lumii obiective, exterioare subiectului ("natura'). in acest sens, credem ca era mai aproape de adevar Hjelmslev cel din prima faza, din faza PGG (cf. 3.2.). intr-adevar, limbajul este "lucru' ca limbaj, dar nu este "concept pur' ca atare. in substanta expresiei se manifesta, este imanenta forma lingvistica; "expresia' este insasi obiectivarea formei, materializarea sa intr-o substanta, in timp ce "substanta con­tinutului' nu manifesta, nici nu materializeaza vreo forma lingvis­tica: ea doar devine comprehensibila datorita acestei forme. Aceasta substanta nu apartine limbajului si nici nu are caracter lingvistic. De aceea, obiectiile lui I. Dai (cf. I, 5.4.) trebuie intelese, mai degraba, in sensul ca stiintele "gandirii' - in acceptia larga a termenului - trebuie sa porneasca, in mod necesar, de la o baza lingvistica (cf. 2.), si nu in sensul ca lingvistica, in calitate de stiinta a limbajului (adica a unui mod de obiectivare a interioritatii constiintei), ar trebui sa se ocupe si de "conceptele pure'. Lingvistica poate, fireste, sa evidentieze valoarea cognitiva a limbajului, dar numai din punctul de vedere al limbajului insusi: analizand, descriind si interpretand limbajul in existenta sa materiala si mentala.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


"FORMA' SI "SUBSTANTA' IN DOCTRINA LUI HJELMSLEV
MIC DICTIONAR DE TERMENI LITERARI
MIHAI EMINECU - FAT -FRUMOS DIN LACRIMA
Ilustreaza conceptul operational drama, prin referire la o opera literara studiata
IN VREME DE RAZBOI I.L.CARAGIALE
Romanul "Un om intre oameni"
PATUL LUI PROCUST - COMENTARIU - CAMIL PETRESCU
Imaginea satului si a taranului de la Ion Creanga la Liviu Rebreanu
Moara cu nooroc de Ioan Slavici comentariu
Prezinta particularitati moderniste intr-o poezie studiata, apartinand lui Tudor Arghezi