Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. literatura romana, referate romana, caracterizari de personaje, opere literare, istoria literaturii

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
EVOLUTIA PERSONAJULUI IN OPERA EPICA (basm, povestire, nuvela, roman)


EVOLUTIA PERSONAJULUI IN OPERA EPICA (basm, povestire, nuvela, roman)



EVOLUTIA PERSONAJULUI IN OPERA EPICA

(basm, povestire, nuvela, roman)

Plan de lucru

I.                 PERSONAJUL: definitie, tipuri, modalitati de caracterizare (directa, indirecta si autocaracterizare), portret fizic si moral

(Tabarcea Sergiu)

II.               a) Tipuri de personaje in basm: protagonist, antagonist, adjuvanti, mistagogul si animale fabuloase;

- caracterizarea eroului de basm (Norocel Bogdan) b) Personajul narator in povestirea sadoveniana Negustor lipscan

- caracterizarea jupanului Damian Cristisor

(Maxemiuc Sergiu) c) Personajul de nuvela: trasaturi, modalitati, complexitate psihologica

- caracterizarea lui Ghita, a Anei si a lui Lica Samadaul din opera

Moara cu noroc de Ioan Slavici

(Dima Sergiu) d) Tipuri de personaj din romanul Ion de Liviu Rebreanu

- caracterizarea protagonistului - relatia de cuplu dintre Ion si Ana

(Tomasciuc Alexandru)

e) Locul fiecarui personaj in galeria tipurilor sau modelelor literare;

referinte critice (Tabarcea Sergiu, Norocel Bogdan si Maxemiuc Sergiu)

III. Poate exista proza in absenta personajului? Argumente pro si contra.

(Tabarcea Sergiu)

I. Personajul: definitie, tipuri, modalitati de caracterizare (directa, indirecta si autocaracterzare), portret fizic si moral

Etimologic vorbind, termenul de "personaj" provine din limba italiana,

"personaggio" si se traduce cu fiecare dintre persoanele care iau parte la actiuni desfasurate in cadrul unor opere literare.

Pentru a crea o opera literara, autorul porneste de la o realitate concreta intalnita in viata oamenilor, cu durerile si bucuriile ei, in natura, in istorie, dar si pe unele "taramuri indepartate", imaginare, in cazul basmelor si a creatiilor stiintifico-fantastice. Toate acestea pot deveni teme ale unei opere literare, prezentand tot atatea aspecte ale realitatii.

Aceasta realitate este transformata de imaginatia creatoare a scriitorului, recreata artistic, filtrata de sensibilitatea, talentul si personalitatea autorului, apoi transfigurata in opera literara cu o valoare estetica.

Pentru a intelege aceasta transformare, sa ne gandim la faptul ca si noi am fost fascinati dupa ce am finalizat de citit un basm, dar cati dintre noi nu si-ar dori, de exemplu, sa-l reprezinte pe fiul imparatului, in modul in care este prezentat in opera "Harap-Alb" de Ion Creanga. Seamana personajul descris cu un fiu al unui razes moldovean la vorba si la port? El este transformat de "marele povestitor al nostru" si integrat intr-o opera de mare valoare artistica. Autorul a reordonat realitatea cu ajutorul fictiunii, a talentului si a personalitatii sale artistice.

Sursa de inspiratie a scriitorului in realizarea personajelor literare este realitatea inconjuratoare, in centrul careia se afla omul, dar pe care scriitorul o transforma, descoperindu-i noi valente artistice. El creaza personaje si intamplari care nu au existat in realitate, ci sunt rolul fictiunii sale, tocmai pentru a innobila realitatea cu sensurile profunde ale operei literare.

In opera literara epica, personajul este "creat", prinde contur si personalitate sub ochii cititorului, uneori putand fi ilustrarea unui principiu predeterminat, prin intermediul caruia autorul isi dezvaluie ideile si sentimentele.

Personajul este surprins sub orice aspect posibil, atat in actiune, ca aspect exterior, cat si in trairile sale, ca alcatuire sufleteasca, interioara. Poate fi lipsit de o individualitate marcanta, sau dimpotriva, el propulsand mecanismul actiunii, fiind plasat intr-un anumit mediu de viata. Actiunea creioneaza personajul literar, facandu-l sa devina "o semnificatie a conditiei umane".

Trasaturile sale se pot dezvalui prin orice mod de expunere: descriere, naratiune, dialog si monolog.

Pentru a caracteriza un personaj de opera literara epica, trebuie sa respectam o serie de norme si criterii. Personajul poate fi:

1. a) principal (central) b) secundar

2. a) simplu (schematizat) b) complex 3. a) realist b) alegoric (are valoare simbolica, poate fi ilustrarea unui principiu) 4. a) pozitiv b) negativ 5. a) masculin b) feminin 6. a) copil b) adult 7. a) individual b) colectiv c) exponential 8. a) implicat b) observator (spectator al evenimentelor) 9. a) real b) imaginar c) real dar mitizat (imaginar, dar cu sansa de a fi identificat intr-o persoana reala) 10.a) personaj realizat (care si-a atins scopul) b) personaj nerealizat (care nu si-a atins scopul) 11. dupa apartenenta operei la o anumita perioada si directie literara: a) clasic b) romantic c) realist d) modern

Caracterul peronajului se poate dezvalui dupa cum reactioneaza in diferite imprejurari si situatii. De aici "maretia" sau "decaderea" personajului,cat si firea puternica sau slaba, optimista sau pesimista.

A caracteriza un personaj inseamna a releva trasaturile acestuia fizice si morale, asa cum ni se dezvaluie ele, direct sau indirect din opera literara respectiva.

Caracterizarea directa reprezinta modalitatea de realizare si caracterizarea personajului principal. Ea poate fi realizata de catre narator prin portretul fizic si moral, prin comentarii explicite pe seama unor aluzii.

Autocaracterizarea se realizeaza prin marturisiri facute altor persoane cu ajutorul autoanalizelor monologate.

Alte personaje contribuie la realizarea caracterizarii directe prin marturii si descrieri despre modul de viata al personajului.

Caracterizarea indirecta reprezinta modalitatea prin care personajul principal este zugravit in urma actiunilor, atitudinilor, opiniilor, exprimate de personaj, apoi modul in care traieste: orasul, satul, casa, familia, grupul sau societatea in care evolueaza, aspectul vestimentar dar si prin limbajul folosit, cat si numele sau.

Portretul fizic releva trasaturile care tin de aspectul fizic al personajului, ceea ce se poate distinge la infatisarea sa din exterior, precum caracteristicile genetice si vestimentare, pe cand portretul moral reliefeaza cele din intimitatea constiintei, a reactiilor si a trairilor personajului, accentul punandu-se pe viata interioara, pe reactiile psihice si pe analiza impresiilor.

III.           a) Tipuri de personaje in basm: protagonist, antagonist, adjuvanti, mistagogul si animale fabuloase

Caracterizarea eroului de basm

Basmul este o specie a genului epic, in versuri sau in proza, de lunga intindere, in care se povestesc intamplari fantastice puse pe seama unor personaje cu puteri supranaturale, in care cele mai multe sunt fabuloase (zmei, zane, uriasi, capcauni etc) fiind purtatoare a unor valori simbolice.

In basm, elementele reale se impletesc cu cele ireale, iar personajele intruchipeaza binele sau raul.

O caracteristica existenta la toate basmele este faptul ca subiectul se desfasoara in jurul unui raport sau unei lupte intre bine si rau si nelipsiti sunt un protagonist reprezentand binele si un antagonist reprezentand raul. Fortele Binelui se infrunta cu cele ale Raului, dar Binele intotdeauna triumfa.

Protagonistul in basmul cult Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga este Harap-Alb, un fel de Fat-Frumos din basmele populare, este viteaz, rabdator, generos, curajos, angajat cu toata convingerea in lupta impotriva raului si mai ales este inzestrat cu arta de a-si face prieteni.

Harap-Alb este personaj eponim, deoarece opera poarta acelasi nume cu eroul nostru.

El este mereu condus, sfatuit si ajutat de o multitudine de simboluri ale binelui, numai astfel reusind sa treaca unele probe, fiind depasite cu ajutorul bunilor sai prieteni, personaje fabuloase, de basm. Pe de alta parte, Harap-Alb este flacaul supus initierii in experienta vietii catre maturizare, predispus incercarilor sortii din care tanarul trebuie sa devina apt a-si intemeia o familie, a avea capacitatea de a o conduce, de a pastra un secret si de a-si tine cuvantul dat, adica de a se putea integra in viata colectivitatii. Trecand cu bine toate probele, flacaul se inscrie in codul civilizatiei taranesti, demonstrand generozitate, bunatate, inteligenta, tact, discretie, capacitatea de a intretine o familie, valorificand traditiile mostenite de la strabuni (hainele, armele si calul tatalui sau).

Antagonistul este Spanul - simbolul raului, viclean, infricosator, agresiv si violent, avand ca principiu de viata ideea ca "cea mai mare parte a oamenilor sunt dobitoace care trebuiesc tinute in frau".

Este foarte mincinos si nu-si respecta cuvantul dat, de altfel naratorul il portretizeaza in mod direct ca pe un om rau, prin proverbul popular " vita de boz tot ragoz" si viclean peste masura: "cu viclenia sa obicinuita".

Profita de lipsa de experienta a fiului de imparat, dand dovada de o buna cunoastere a oamenilor si un adevarat talent in prefacatorie. Mieros si lingusitor la inceput, devine grosolan si amenintator dupa ce-l inchide pe fiul craiului in fantana: "Alelei, fecior de om viclean ce te gasesti! Tocmai de ceea ce te-ai pazit n-ai scapat[.] Acum sa-mi spui tu cine esti, de unde vii si incotro te duci, ca de nu acolo iti putrezesc ciolanele".

Lipsit de experienta, "boboc in felul sau la trebi de aieste", mezinul craiului devine sluga spanului, isi asuma si numele de Harap-Alb, dovedind, in acelasi timp, loialitate si credinta fata de stapanul sau. Intrucat jurase pe palos, isi respecta cuvantul dat, atitudine ce sugereaza indirect solida educatie capatata in copilarie de a fi integru si demn, capabil sa-si asume vinovatia, cu toate urmarile ce decurg din faptul ca ignorase sfatul tatalui sau, acela de a se feri de "omul span".

Cinstit din fire, Harap-Alb nu-l tradeaza niciodata pe Span desi un stapan tiran ca acesta ar fi meritat, aceasta trasatura fiind reliefata indirect prin faptele si atitudinile protagonistului. De pilda, atunci cand se intoarce spre imparatie cu pielea si cu capul cerbului fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului stralucea atat de tare, incat multi crai si imparati il rugara sa-i deie fata si imparatia intreaga" , dar Harap-Alb si-a urmat calea fara sa clipeasca, ducand bogatia intreaga stapanului. De asemenea, da dovada de curaj si atunci cand trebuie sa aduca "salatile din Gradina Ursului", la ospatul dat de Verde-Imparat. O singura data a sovait voinicul, atunci cand s-a indragostit de fata lui Rosu-Imparat "mai nu-i venea s-o duca" Spanului.

Probele la care il supune Spanul sunt menite de a-l deprinde pe flacau cu greutatile vietii, cu faptul ca omul trebuie sa invinga toate piedicile ivite in viata sa, pregatindu-l pentru viitor, cand va trebui sa-si conduca propria gospodarie.

Ca in orice basm, eroul principal are ca ajutoare personaje nazdravane, care il sprijina neconditionat. De asemenea, intalneste in drumul sau personaje fabuloase precum regina furnicilor si craiasa albinelor, aceste fiinte de basm ii dau cate un obiect cu efect miraculos. Din acest episod reiese indirect altruismul, sufletul lui bun si dragostea pentru micile vietuitoare pe care le ocroteste, construindu-le cate un adapost. Conform proverbului "Bine faci, bine gasesti", cele doua personaje donatoare il ajuta la nevoie.

O experienta determinanta pentru maturizarea lui Harap-Alb o constituie intalnirea cu omul ros, care este un alt pericol de care ar fi trebuit sa se fereasca asa cum il sfatuise tatal sau. Episodul calatoriei spre curtea Imparatului Ros, este un necontenit prilej de initiere a flacaului, deprinzand acum invatatura ca orice om, cat ar fi de neinsemnat poate fi de folos, tanarul capatand experienta, mai ales in cunoasterea speciei umane, stiind acum cum sa-si aleaga prietenii:"tot omul are un dar si un amar si unde prisoseste darul, nu se mai baga in sama amarul".

In aceasta perioada a initierii, Harap-Alb cunoaste dragostea aprinsa pentru o fata de imparat, care vine asadar, din aceiasi lume cu el, pregatindu-l pentru casatorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Este supus la o serie de incercari de viitorul socru, carora tanarul trebuie sa le faca fata. Ultima proba la care il supune fata, este o demonstratie a calitatilor viitoarei sotii care va sti sa aiba grija de barbatul sau si sa-l iubeasca, acest fapt fiind ilustrat atunci cand ii salveaza viata, trezindu-l din morti. Aceasta intamplare simbolizeaza ideea ca acum Harap-Alb redevine el insusi, fiul craiului, scapand de povara juramantului facut Spanului, de a-i fi sluga " pana va muri si iar va invia".

Relatia eroului cu celelalte personaje ale basmului, reliefeaza, indirect, trasaturi morale care tin mai ales de latura omeneasca a lui Harap-Alb.

Distinctia, buna crestere si perseverenta pe care le manifesta Harap-Alb atunci cand se duce sa o peteasca pe fiica Imparatului Ros, il impresioneaza in mod placut, cunoscut fiind ca avea "inima haina, nu se mai satura de a varsa sange omenesc", si dupa trecerea cu succes a tuturor incercarilor, imparatul "ovilit si sarbad de suparare si rusine" ii ureaza sa fie vrednic s-o stapaneasca pe fiica lui pentru ca i-o da din toata inima.

Dialogul ca mijloc de caracterizare indirecta, scoate in evidenta alte insusiri ale protagonistului, care are o intelegere superioara pentru defectele omenesti, facand haz de necaz cu optimism si vitalitate, crezand intr-o atare indepartare a cursurilor omenesti:"razi, tu razi Harap-Alb [.] dar unde mergi fara de mine n-ai sa poti face nimica", asa cum i-au spus fiecare din cei cinci eroi fabulosi tanarului inveselit de infatisarea lor.

Harap-Alb parcurge o perioada de formare a personalitatii, care desi inzestrat cu importante calitati are slabiciuni omenesti, momente de tristete si disperare, de satisfactii ale invingatorului, toate conducand la desavarsirea lui ca om matur.

Protagonistul, ca model uman este construit in antiteza cu Spanul, ca personaj antagonist aflat in ipostaza de raufacator. Dupa ce a profitat de lipsa de experienta a lui Harap-Alb, inchizandu-l in fantana, cand l-a eliberat, l-a pus sa jure supunere si credinta pe palosul sau .

Ajunsi la imparatia lui Verde Imparat , Spanul il trimite la grajduri, ca sa aiba grija de cal, si il ameninta ca va fi "vai de pielea ta", apoi ii da si o palma ca sa tina minte ce i-a spus cu intentia de a-l umili in fata tuturor, spunand ca "altfel prinde mamaliga coaja".

Trasaturile sale morale reies indirect din propriile fapte si relatiile cu celelalte personaje. Impostor si badaran, obraznic si prost crescut, se da drept urmasul la tronul imparatesc al unchiului lui Harap-Alb. Spanul devine arogant si laudaros, insusiri evidentiate indirect de propriile conceptii exprimate in cuvinte necuviincioase. El isi atribuie toate meritele lui Harap-Alb, ba mai mult, falindu-se ridicol ca sa stie sa fie stapan adevarat si sa-si struneasca slugile: "Nu stiti dumneavoastra ce poama-a dracului e Harap-Alb aista[.] alt stapan in locul meu nu mai face branza cu Harap-Alb cat ii lumea si pamantul".

Insolent si infatuat, Spanul nu se sfieste sa-i spuna imparatului Verde ca daca o vrea Dumnezeu "sa ma randuiesti mai degraba in locul dumitale", o sa schimbe regulile acestuia care, "prea intri in voia supusilor", iar imparatia va arata altfel, pentru ca "omul sfinteste locul". Parvenitismul si infumurarea antieroului nu mai au limite, insusirile reiesind indirect si din dialog. La ospatul dat de Imparatul Verde in cinstea "nepotului", jigneste mesenii mirati de puterile supranaturale despre care se vorbea ca le detine fata Imparatului Ros: "Rau e cand ai a face cu oameni cari se tem si de umbra lor. D-voastra, cinstiti oaspeti, se vede ca pasteti bobocii de nu va pricepeti al cui fapt e acesta".

In finalul basmului, cand astepta ca sluga sa sa se intoarca cu fata lui Ros Imparat, gandindu-se ca este deja urmator tronului lui Verde Imparat, isi primeste pedeapsa meritata, el fiind "un rau necesar" asa cum marturiseste calul nazdravan "Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte."

George Calinescu, despre personaje rele sau bune, spune ca: Povestea lui Harap-Alb e "un chip de a dovedi ca omul de soi bun se vadeste sub orice strai si la orice varsta".

De-a lungul firului epic apar personaje fabuloase inzestrate cu calitati supranaturale, animale care capata insusiri omenesti.

Calul care il va insoti in calatorie:"Sui pe mine stapane si tine-te bine", "Ei, stapane, cum ti se pare?". Calul ii devine cel mai bun prieten cu care se sfatuieste foarte des atunci cand este pus la incercari.

Alte personaje din lumea animala sunt: Ursul si Cerbul cu nestemate, personaje pe care le infrunta eroul pentru a reusi sa scoata la capat incercarile date de Span, apoi de probele la care este supus de catre Ros Imparat.

Nicolae Manolescu despre personajele negative spune: "Singurele personaje negative din opera lui Creanga sunt acelea care contrazic natura , ca de exemplu, omul span si omul ros."

Eroul este ajutat de craiasa albinelor si regina furnicilor, acestea apartinand tot lumii necuvantatoarelor alaturi de turturica fetei de imparat care ajuta la aducerea apei vietii.

Personajele care il mai sfatuies pe tanar de-a lungul incercarilor prin care trece sunt mistagogii: tatal sau, acesta fiind motivul imparatului aflat in impas, Creanga scotand insa in evidenta prin caracterizare indirecta trasaturile umane ale taranului-tata, in ipostaza lui pedagogica, folosind pilde si proverbe populare tipic humulestene :"lac de-ar fi, broaste sunt destule", "fiecare pentru sine, croitor de pane" si "apara-ma Doamne de gaini, ca de cani nu ma tem".

Inainte de a-l trimite pe mezin spre imparatia fratelui sau, imparatul il pune la o incercare, asemenea ca si pe fratii mai mari, dar numai acesta, ajutat de sfatul Sfintei Duminici, izbuteste. Vazand iscusinta si curajul sau, imparatul ii da sfaturi pentru drumul pana la unchiul sau: "sa te feresti de omul cel span si de cel ros, cat ii pute.caci sunt foarte sugubeti".

Sfanta Duminica este personajul care il sfatuieste cel mai mult "du-te la tata-tau si cere sa-ti deie calul, armele si hainele cu care a fost el mire si atunci ai sa te poti duce unde nu au putut merge fratii tai." Ea este, in acelasi timp, ca o femeie inteleapta a satului, la sfaturile careia apeleaza taranii atunci cand intampina diferite greutati, trasaturi ce reies indirect din faptele si vorbele ei. Inainte de a pleca, batrana face o proorocire: "fecior de crai, vedeate-as imparat!" Ea il sfatuieste si in prima incercare: "Imbraca-te iute in pielea cea de urs, care o ai de la tata-tau".

Personajele care il reprezinta in incercari sunt adjuvanti, adica cei cinci prieteni ciudati care il ajuta pe Harap-Alb in ultima si cea mai grea incercare de la curtea lui Ros Imparat. Primul este Gerila, "o dihanie de om care se perpelea pe langa foc", urmatorul Flamanzila, "foametea, sac fara fund sau cine mai stie ce pricopseala a fi de nu-l mai poate satura nici Pamantul", apoi urmeaza intalnirea cu Setila, "fiul Secetei, nascut in zodia ratelor si impodobit cu darul suptului". Urmatorul intalnit este Ochila, "care vede toate si pe toti, altfel de cum vede lumea cealalta: numai pe sine nu se vede cat e de frumosel" si cel din urma, Pasari-Lati-Lungila, care spune ca le va fi si el de ajutor. Tuscinci dovedesc ca sunt buni prieteni si credinciosi lui Harap-Alb, dand dovada de spirit de sacrificiu, ajutandu-l.

Fata Imparatului Ros este personajul fabulos, la fel de faimoasa ca si tatal ei. Ea pare "o zgatie de fata" sau "un drac bucatica rupta tata-sau in picioare, ba inca si mai si", dar atunci cand se convinge de vrednicia lui Harap-Alb, dovedeste demnitate si onoare: "trebuie sa merg cu Harap-Alb si pace buna!"

Indragostit de ea ca un nebun, Harap-Alb o caracterizeaza direct: "Un boboc de trandafir din luna lui mai, scaldat in roua diminetii, dezmerdat de cele intai raze ale soarelui, leganat de adierea vantului si neatins de ochii fluturilor", portret fizic asemanator cu cel al Ilenei Cosanzene din basmele populare romanesti.

Creanga transpune idila pastorala in basm, evidentiind ideea ca Harap-Alb, ca un flacau din Humulesti, o vede ca pe o fata de la tara: "frumoasa de mama focului: la soare te puteai uita, iar la dansa ba" si "o prapadea din ochi de draga ce-i era".

Despre modul prin care caracterizeaza Ion Creanga personajele sale, profesorul Constantin Parfene spune: "Creanga reuseste sa le schiteze personajelor o individualitate si prin alte mijloace narative, in mod deosebit, printr-o tehnica a detaliului care ii permite sa nuanteze caracterele. El vede elementul particular prin care omul se diferentiaza".

Basmul are un final fericit, totul culminand cu nunta dintre Harap-Alb si fiica lui Ros Imparat.

Criticul Pompiliu Constantinescu afirma ca: "Basmul Harap-Alb este o sinteza a basmului nostru si cel mai frumos basm romanesc prelucrat de un artist crescut el insusi ca o forta mitica din geniul subconstient al rasei. S-a spus ca uriesii sunt zugraviti in fantasticitatea lor cu acelasi realism ca si taranii din Humulesti, desigur fiind ca simbolul lor acopera intentii ale naturii umane".

II. b) Personajul narator in povestirea sadoveniana "Negustor lipscan". Caracterizarea jupanului Damian Cristisor

Hanu Ancutei se evidentiaza prin complexitatea istorisirilor continute in cele 9 capitole. Unul dintre aspectele pe care le putem remarca in aceste povestiri este gradul de implicare al naratorilor. Fiecare istorisire are ca povestitor un alt personaj ce participa la "turnirul narativ".

Intamplarile povestite au loc in vreme veche, in timp mitic romanesc ce se pot petrece oricand in spatiul spiritualitatii si al credintelor ancestrale.

Negustor lipscan, a saptea istorisire din volumul Hanul Ancutei este o povestire in rama, deoarece face parte din naratiunea mai ampla, aceea a evocarii intamplarilor petrecute demult, in timpuri imemoriale, povestite cu pasiune de drumetii care poposeau la hanul unde ritualul ospetiei era randuit de hangita Ancuta.

Jupanul Damian Cristisor va istorisi ce si cate a vazut el in calatoria de la nemti, cu scopul de a cumpara marfa de la Lipsca, pe care sa o negustoreasca in Moldova. Rolul de narator-personaj, in cazul sau, este foarte bine delimitat, pentru ca este cel ce a intalnit in drumul sau atatea curiozitati, pe care le va expune in acest capitol.

Ca mod de prezentare foloseste in principal diegeza, dar rolul esential il are dialogul cu ascultatorii pe tot parcursul istorisirii. De aici si reactiile lor sunt din cele mai diferite, unii fiind nemultumiti de schimbarile ce se produc, iar altii sunt uimiti. Intreg capitolul se bazeaza pe schimbul de idei intre ascultatori. Motivul pentru care Damian alege aceasta modalitate este chiar ocupatia acestuia. La randul lui, negustorul este provocat sa povesteasca din intamplarile si lucrurile pe care le-a vazut in drumul sau. In afara de modalitatea in care este spusa istorisirea, un alt lucru inedit este si modul in care este realizata caracterizarea.

Mos Leonte isi face meseria de zodier si ii ghiceste naratorului: "Omul care vorbeste si rade din cea dintai clipa cand te-a vazut nu are intru sine nici viclenie, nici ascunzisuri si mai ales, daca Dumnezeu l-a lasat sa se nasca in zodia leului si sub stapanirea planetei soarelui" Faptul ca este negustor si stie sa se tocmeasca cu oamenii si le intelege vorba nu face decat sa sporeasca iscusinta povestirii.

Personajul principal, individual si pozitiv al povestirii este jupanul Damian Cristisor care poposeste intr-o seara la hanul Ancutei.

Din caracterizarea indirecta, din felul sau de a vorbi, reiese ca era un om placut si vesel: "Rosti cu voie buna".

Naratorul prezinta direct trasaturi ale portretului fizic: "Un barbat cu caciula si giubea. Barba-i era astamparata si rotunjita de foarfece; radea cu obrajii plini si bogati de crestin bine hranit."

Din reactiile pe care le starneste in sufletele celorlalte personaje, prin caracterizarea indirecta, deducem ca era un om calduros, carismatic: "glasul ii crescu si scazu cu desmierdari". Damian este caracterizat si direct de catre celelalte personaje: "Un om caruia ii plac povestile, omul care rade din cea dintai clipa cand te-a vazutse va arata pururea blajin si cu prietenie".

Din felul in care el se prezinta, prin caracterizarea indirecta, reiese ca era un om modest - "va rog sa ma socotiti ca cel mai umil rob al domniilor voastre" si responsabil - "mai intai insa sa vad de hrana vitelor s-a oamenilor".

Inainte de a pleca spre Lipsca, fiind credincios, trasatura ce reiese indirect, a trecut de ziua Sfintei Marii la parintele Mardare pentru "a-i ceti o slujba ca sa fie ferit de boli si de primejdii" si "aprinse patru lumanari de ceara curata Sfintei Cuvioase Parascheva".

Socoteste ziua nasterii lui o binecuvantare de la Dumnezeu - "ziua nasterii mele a vrut Dumnezeu sa fie 18 iulie". Supus, el marturiseste celor de la han faptul ca aduce marfa de la Lipsca, povestindu-le toate cate vazuse pe acele meleaguri.

Faptul ca Damian Cristisor este negustor, dovedeste ca este un bun cunoscator al caracterelor umane, fiind "un bun tovaras de poveste", vesel si prietenos asa cum ne este el prezentat direct de autor. Aceasta nu face altceva decat sa-i dea negustorului "limba dulce si iscusinta a povesti".

George Calinescu, privitor la specificul limbajului artistic al lui Sadoveanu in a imbina epicul cu liricul si a povesti cu geniul sau poetic afirma: "Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, pastrand farmecul vechilor vremuri".

Tudor Vianu, impartaseste aceeasi parere cu George Calinescu, fapt dovedit prin urmatoarea referinta critica: "pesonajele povestirii lui Sadoveanu vin din vremuri imemoriale si-si gasesc bucuria in evocarea lor, traind ceea ce povestesc, transformand acele timpuri intr-un izvor de nostalgii si de priviri melancolice".

Prin scrierea volumului intitulat Hanu Ancutei, alcatuit din 9 povestiri succesive , Mihail Sadoveanu adauga in cadrul literaturii romane inca o "piatra pretioasa" alaturi de "cufarul fermecat" al creatiei sale memorabile.

c) Personajul de nuvela: trasaturi, modalitati, complexitate psihologica

Caracterizarea lui Ghita, a Anei si a lui Lica Samadaul din opera "Moara cu noroc" de Ioan Slavici

Nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvela realista de factura clasica, avand o structura viguroasa, unde fiecare episod aduce elemente esentiale si absolut necesare pentru firul epic. Ea este structurata in 17 capitole, inlantuite in ordinea cronologica a desfasurarii actiunii si sunt integrate de cuvintele rostite de batrana la inceputul si la finalul operei: "Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit" si "se vede c-au lasat ferestrele deschise[]simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data".

Conflictul social si psihologic se desfasoara intre aceste doua norme etice reliefand un destin tragic, previzibil, aflat chiar in profunzimile sufletului omenesc, naratorul omniscent apeland la cele mai variate mijloace de realizare a complexitatii psihologice: dialogul, introspectia constiintei si a sufletului, autoanaliza si autointrospectia monologului interior, care scot in evidenta zbuciumul din ce in ce mai chinuitor al protagonistului.

Ghita este personajul principal al nuvelei si unul dintre cele mai reprezentative personaje realiste din literatura romana, impunandu-se prin complexitate, dar si putere de individualizare, ilustrand consecintele distrugatoare pe care le are asupra omului setea de inavutire si pierderea cumpatarii, a masurii, evoluand catre o lacomie nestapanita pentru bani.

Drama lui Ghita se dezvaluie indirect prin faptele si gandurile lui si direct prin opiniile celorlalte personaje.

Om harnic si cinstit, la inceput el ia in arenda hanul Moara cu noroc, dorind sa agoniseasca bani pentru a angaja cateva calfe carora sa le fie staroste-cizmar.

Bun meserias, bland si cumsecade, trudind pentru binele familiei sale, Ghita, personaj mobil, devine treptat "mai de tot ursuz, pus pe ganduri", "nu zambea ca mai inainte", trasaturi ce reies prin stilul indirect liber al naratorului. La prima intalnire pe care o are cu Lica, Ghita incearca sa fie autoritar si darz in fata acestuia, sa reziste propunerilor sale nelegiuite, dar este infrant de extraordinara forta morala a Samadaului.

Viata exterioara a lui Ghita este subordonata si detasata de viata sa interioara, de zbuciumul din mintea si sufletul sau. Actiunile, gesturile si atitudinile lui Ghita scot indirect la iveala incertitudinea, nesiguranta si indecizia care-l domina, teama si suspiciunea instalate definitiv in sufletul siu de cand intra in cardasie cu Lica.

Incearca sa-si ia cateva masuri de precautie cumparandu-si doua pistoale de la Arad, doi caini ciobanesti, isi angajeaza o sluga credincioasa, dar nelinistea si zbuciumul nu-l parasesc.

Degradarea umana se produce treptat si sigur, situatie ce reise pregnant prin monolog interior. Ajunge sa regrete faptul ca are nevasta si copii si si-ar fi dorit sa poata zice "prea putin imi pasa", se indeparteaza incet si definitiv de Ana, relatiile dintre ei fiind din ce in ce mai reci "ii era parca n-a vazut-o de mult si parca era sa se desparta de dansa", fiind incapabil sa i se destainuie si sa-si usureze sufletul.

Conflictul interior este din ce in ce mai puternic, lupta dandu-se intre fondul cinstit al lui Ghita si ispita imbogatirii. Sufletul complex si labil este sfartecat intre dorinta de a pleca de la Moara cu noroc, ramanand un on cinstit si tentatia pe care n-o mai poate controla, a lacomiei de bani. Ghita isi face reprosuri, avand remuscari sincere si dureroase "iarta-ma, Ano, iarta-ma, cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat oi trai pe fata pamantului"

Spiritul patern este doborat printr-un monolog interior prin care isi deplange prabusirea "sarmanilor mei copii, voi nu aveti un tata om cinstit[] tatal vostru e un ticalos". Fricos si las, Ghita se afunda tot mai mult in faptele marsave puse la cale de Samadau, momentul decisiv al alunecarii fiind falsul juramant cu mana pe paine si sare.

Dezumanizarea lui Ghita se produce intr-un ritm alert. Autoanalizandu-se prin monolog interior el da vina pe firea lui slaba, incercand astfel sa se scuze fata de sine si sa-si motiveze faptele: "asa m-a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac daca e in mine mai tare ceva decat vointa mea?! Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoasa in spinare".

De la complicitate la crima, de la marturia mincinoasa prin care tainuise implicarea lui Lica in jefuirea arendasului si pana la a deveni el insusi criminal nu mai e decat un pas si protagonistul in face: el o injunghie pe Ana care "era intinsa la pamant si cu pieptul plin de sange cald, iar Ghita o tine sub genunchi si apasa cutitul mai adanc spre inima ei". In aceiasi clipa, Raut "isi descarca pistolul in ceafa lui Ghita" care moare fara sa mai poata afla cine l-a impuscat.

Patima pentru bani il dezumanizeaza si Ghita cade prada unui destin previzibil si caruia nu i se poate opune, prabusindu-se de la omul cinstit si harnic la statutul de complice in afaceri necurate si crima, pana la a deveni ucigas.

Pompiliu Marcea spune despre decaderea si dezumanizarea lui Ghita urmatoarele: "Sanctionarea drastica a protagonistilor e pe masura faptelor savarsite,lor lipsindu-le stapanirea de sine, simtul masurii si cumpatul"

Ana este sotia cizmarului Ghita, mama a doi copii si impartaseste acelasi destin tragic, pentru ca incalca virtuti morale importante, cum sunt cinstea si loialitatea fata de sotul ei, pe care il inseala cu Lica, din care cauza ea este un personaj mobil.

Portretul fizic, realizat direct de catre autor, simbolizeaza fondul sau moral in care tandretea, duiosia si caldura sufleteasca ar fi putut echilibra caminul ei: " Ana era tanara si frumoasa [] frageda si subtirica, sprintena si mladioasa.

Portretul moral se contureaza in mod indirect, atat din vorbele, faptele si comportamentul sau, cat si din relatia cu celelalte personaje. Avand un fond etic sanatos, ea simte ca Lica "e om rau si primejdios". Stiindu-si sotul un om cinstit si iubitor de familie, ea traieste un sentiment de vinovatie ca n-a stiut sa-i fie mereu alaturi si sa-l ajute in momentele dificile prin care trecea de cand se insotise cu Lica in afacerile necinstite, ca nu putuse sa-l determine la confesiune si incredere in el.

Vesela si vioaie la inceput, ea devine din ce in ce mai ingrijorata de intamplarile de la han si de nefericirea chinuitoare a sotului ei.

Simtindu-se tot mai instrainata de Ghita, Ana cea blanda si delicata aluneca rapid spre prapastia pacatului, devenind si ea o victima a fortei de influenta exercitate de Lica, de care femeia se simte atrasa. Ea isi insala sotul pe care ajunge sa-l dispretuiasca pentru lasitatea lui, ganduri pe care le marturiseste Samadaului: "Tu esti om, Lica, iar Ghisa nu e decat muiere imbracata in haine barbatesti, ba chiar mai rau decat asa".

Sfarsitul Anei este inevitabil, fiind injunghiata de sotul ei caruia ii striga cu disperare: "Nu vreau sa mor, Ghita!". Cand Lica se apleca asupra ei, cu ultimele puteri, Ana "ii musca mana si isi infipse ghiarele in obrajii lui" adunand in gestul ei disperat "ura si dispretul pentru sotul nedemn, setea de razbunare si patima neostoita pentru Lica, regretul infiorator pentru propriile-i pacate, constiinta vinovatiei si, in acelasi timp, a nevinovatiei" (Pompiliu Marcea)

Lica Samadaul este un personaj secundar, malefic, al operei. Acestuia ii este prezentat portretul fizic inca de la prima sa aparitie: "om de 36 de ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese si impreunate la mijloc. Lica este porcar, insa din cei ce poarta camasa subtire si alba cu floricelele, pieptar cu bumbi de argint si bici de carmajin, cu ghintulele de aur".

Tot la prima sa aparitie, isi impune punctul de vedere in fata lui Ghita, prin autoritate: "Eu voiesc sa stiu intotdeauna cine umbla pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice si ce face si voiesc ca nimeni in afara de mine sa nu stie. Cred ca ne-am inteles."

Lica este un bun cunoscator de oameni, care gaseste punctul slab al persoanei si il exploateaza la maxim. Din citatul "Tu nu esti om, Lica, ci diavol" sugeram faptul ca acesta intr-adevar are o anumita doza de demonism in sufletul sau, lucru care reiese si din marturisirea sa: "Stiu numai ca ma aflam la stramtoare cand am ucis cel dintai om () Apoi am ucis cel de-al doilea ca sa ma mangai de mustrarile ce-mi faceam cu cel dintai. Acum sangele cald e un fel de boala care ma apuca din cand in cand".

Constituit din lumini si umbre, personajul are in structura sa morala si unele elemente de factura romantica, de personaj exceptional aflat in imprejurari exceptionale: este generos cu cei care-l sprijina in afaceri, la petreceri este vesel, binevoitor, chiar seducator, se dovedeste neinduplecat cu tradatorii, elecventa fiind in acest sens uciderea femeii care se ocupa de vanzarea lucrurilor furate de el si care este pedepsita pentru ca a indraznit sa-si opreasca un lant de aur care-i placuse.

Celelalte trasaturi: istetimea, abilitatea, curajul, hotararea, barbatia, sunt puse in slujba acestui intunecat instinct.

Pana si omeneasca teama de moarte este traita altfel de Lica, acesta dorind "sa traiasca mult si lung , cat tine lumea, ca sa scape de viata cealalta"

Totusi la sfarsit, dupa ce Ana ii lasa urma pe obraz, acesta se sinucide pentru a nu ajunge pe mana lui Pintea. Din aceasta ultima fapta putem sa ne dam seama cu adevarat seama de nebunia lui Lica Samadaul.

Portretul personajului e remarcabil, reactiile, gesturile oamenilor nu raman sistematice, nude, poarta in ele amanunte aproape infinitezimale care dau senzatia plenara a vietii.

Garabet Ibraileanu, in Istoria literaturii romane spune ca "Slavici are vana caracterologica".

Chiar si Ioan Slavici afirma despre el in Lumea prin care am trecut ca: "In gandul meu, rostul scrierii a fost intotdeauna indrumarea spre o vietuire potrivita cu firea omeneasca".

Limbajul sau artistic este original prin vigoare, sobrietate, spontaneitate si oralitate, Slavici fiind initiatorul prozei realiste in literatura romana si a nuvelei de analiza psihologica, solida prin dragostea lui profunda pentru oameni.

d) Tipuri de personaj din romanul Ion de Liviu Rebreanu

-caracterizarea protagonistului

-relatia de cuplu dintre Ion si Ana

Romanul Ion a fost publicat in anul 1920, dupa o lunga perioada de elaborare, asa cum insusi autorul mentioneaza in finalul operei.

In volumul de marturisiri, romancierul spune ca in centrul romanului se afla problema pamantului, considerata insasi problema vietii romanesti, o problema menita sa fie vesnic de actualitate. Drama tanarului se profileaza in functie de nevoia primordiala de a avea pamant.

ION este personajul principal al romanului eponim, fiul lui Alexandru Glanetasul si al Zenoviei. Este un tanar chipes si muncitor, dar fara pamant, fiindca tatal sau terminase repede zestrea nevestei si daduse in patima betiei.

Dupa aprecierea lui Eugen Lovinescu "Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba careia pune o inteligenta ascutita, o cauzistica stransa, o viclenie procedurala si cu deosebire, o vointa imensa" spre deosebire de George Calinescu ce considera ca "lacomia lui de zestre este centrul lumii si el cere cu inocenta sfaturi dovedind ingratitudine calma Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse".

Inca de la inceputul romanului, la hora satului, se evidentiaza intre jucatori feciorul lui Alexandru Pop Glanetasu, Ion, urmarindu-o pe Ana cu o privire stranie, "parca nedumerire si un viclesug neprefacut" apoi o vede pe Florica "mai frumoasa ca oricand [] fata vaduvei lui Maxim Oprea".

Desi ii era draga Florica, Ion e constient ca "Ana avea locuri si case si vite multe".

Conflictul interior care va marca destinul flacaului este vizibil inca de la inceputul romanului: "Iute si harnic ca ma-sa", chipes, voinic, dar sarac, Ion simte dureros prapastia dintre el si "bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Cand acesta ii zice "fleandra", "sarantoc", "hot" si "talhar", Ion se simte biciuit nu suporta ocara si reactioneaza violent. De la inceput Ion este sfasiat de doua forte, glasul pamantului si glasul iubirii, cazand victima acestor doua patimi.

Patima pentru pamant il macina pentru ca "pamantul ii era drag ca ochii din cap", cum il caracterizeaza direct naratorul omniscent. Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, stapanit de o vointa impetuoasa, un temperament dominat de instincte primare, hotarat si perseverent in atingerea scopului, dar si viclean, Ion isu urzeste cumeticulozitate si pricepere planul seducerii Anei. Asadar, setea pentru pamant este trasatura dominanta a personalitatii sale, facand din el un personaj memorabil prin aceea ca, intreaga sa energie este canalizata spre atingerea scopului de a vea pamant: "glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare, coplesindu-l". Alta data Ion exclama impatimit: "cat pamant, Doamne!"

Dupa ce ii reuseste planul, acela de a dobandi pamant, Ion saruta cu ardoare pamantul, iar fata "ii zambea cu o placere nesfarsita".

Pamantul inseamna pentru Ion demnitate, obiect al muncii asupra caruia isi exercita energia, vigoarea, harnicia si priceperea. Dupa ce a lasat-o insarcinata pe Ana, atitudinea lui Ion se raceste, iar cand trateaza problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semet si cu nasul in vant", sfidator, constient ca detine controlul absolut asupra situatiei si ca il poate sili sa-i dea pamantul pe care-l ravnise.

Nevasta devine o povara jalnica si incomoda, Ion logodindu-se cu Ana doar pentru a-si agonisi pamant, acum fiind surprins intre cele doua voci interioare, iubirea si pamantul: "ce-ar fi, oare, daca as lua pe Florica si am fugi amandoi in lume, sa scap de uratenia asta?", ca in clipa urmatoare sa gandeasca in sine cu dispret: "sa raman calic pentr-o muiere?", zbucium realizat prin monolog interior.

Trairile lui Ion in lupta dusa pentru a intra in stapanirea pamanturilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenta, la prefacatorie si incantare. Calinescu afirma ca "in planul creatiei, Ion este o bruta. A batjocorit o fata, careia i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a ramas in cele din urma cu pamant", ceea ce sugereaza indirect, faptul ca Ion este vinovat de propriul destin.

Vinovata este insa si societatea care determina o opozitie intre saraci si bogati, prin natura relatiilor dintre oameni. Insusindu-si pamantul pe cai necinstite, Ion nu putea sa supravietuiasca sfarsitul lui fiind perfect motivat moral si estetic.

Personajul este drastic pedepsit de autor, intrucat el se face vinovat de dezintegrare morala, raspunzator de viata Anei si a copilului sau, tulburand linistea unui camin.

Dupa dramele consumate, viata satului o ia de la capat, iar finalul romanului se termina cu sarbatoarea sfintirii noii biserici.

e) Locul fiecarui personaj in galeria tipurilor sau modelelor literare

In basmul Harap-Alb, personajele tipice sunt: protagonistul, acesta fiind mezinul imparatului care este caracterizat in antiteza cu antagonistul, Spanul, pentru a scoate in evidenta trasaturile pozitive ale fortelor binelui si trasaturile negative ale fortelor raului care sunt intotdeauna invinse de primele.

Tanarul este sfatuit, de-a lungul incercarilor prin care trece, de personajele mistagog: tatal sau care ii atrage atentia inainte de plecare sa se fereasca de "omul span si de omul ros", Sfanta Duminica si calul nazdravan.

Personajele care il sustin in incercari sunt adjuvantii, adica cei cinci prieteni care se ataseaza de tanarul fecior de crai si pornesc spre curtea Imparatului Ros. Acestia sunt: Gerila, Setila, Flamanzila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila. Tot personaje adjuvante sunt Craiasa Albinelor, Regina Furnicilor si turtureaua.

Personajele povestirii sadoveniene Negustor lipscan sunt reprezentate de jupanul Damian Cristisor, care poposind intr-o seara la han, impartaseste celor prezenti imagini si intamplari pe care le acumulase in calatoria din tara nemteasca, cu scopul de a cumpara marfa de la Lipsca, pe care sa o negustoreasca in Moldova.

Restul personajelor din aceasta povestire reprezinta spectatorii care recepteaza impresiile de calatorie ale jupanului Damian.

Principalele personaje ale nuvelei Moara cu noroc de Ioan Slavici sunt

Ghita si Ana, un cuplu care datorita lacomiei ce a pus stapanire pe capul familiei, dorinta de a castiga cat mai multi bani, pe orice cai, ajunge sa sfarseasca tragic, dupa ce Lica Samadaul a intrat in viata lor, el fiind un personaj secundar si malefic.

Batrana si copii sunt personaje nevinovate ale acestei nuvele, ei neputandu-se implica cu nimic in schimbarea destinului tragic si a urgiei ce s-a abatut peste familia lor.

Ion, fiul lui Alexandru Glanetasul si al Zenoviei, este personajul eponim, principal si realist al romanului.

Reprezinta tipul taranului insetat de pamant, care se casatoreste cu Ana doar pentru a-si atinge scopul, fara sa o iubeasca pe ea, ci pe Florica, acum fiind surprins intre cele doua glasuri interioare: glasul pamantului si glasul iubirii.

Ana este sotia lui Ion, ea devenind o victima a dorintei sotului ei de a avea pamant.

Florica este fiinta pe care o iubeste Ion, dar la care renunta in schimbul averii pe care i-o aduce Ana, prin casatorie.

Vasile Baciu si parintii lui Ion, Alexandru si Zenovia, reprezinta tipul parintilor care au ca scop in viata realizarea materiala si morala a copiilor lor, dar care esueaza in intentiile lor datorita neascultarii sfaturilor lor de catre Ana si Ion.

Fiecare cititor in parte poate gasi in galeria tipurilor literare un model de urmat, pozitiv sau negativ, care sa reprezinte pilde de viata si din care sa extraga calitatile morale ale personajelor si sa se fereasca de viciile care schimba caractere ducand la dezumanizarea lor.

III. Poate exista proza in absenta personajului? Argumente pro si contra

Proza cuprinde opere scrise pentru a fi citite si a accede astfel la un spatiu literar in care decorurile, personajele, trairile, ideile, actiunile si adesea jongleriile naratorice ale autorului fac o concurenta serioasa realitatii.

Concurenta audiovizualului este de anticipat ca nu este nimicitoare pentru proza: pe de o parte multor cititori le place sa-si imagineze ei decorurile si intamplarile, dispuse pe un anumit plan, cu toate ca forma initiala a unui film sau a unui joc electronic este un text in proza.

Chiar daca intr-un text se prezinta un decor "feeric", alcatuit prin numeroase epitete, metafore, personificari si multe alte modalitati, de exemplu in realizarea unui cadru natural, cu toate ca "valurile marii inspumate lovesc batranele stanci de piatra" si "frunzele ruginii se desprind de pe ramurile copacilor intr-un dans ametitor in adierea vantului" si daca "discul rosu al soarelui se oglindeste in luciul lacului", ori "cardurile de cocoare se pierd in inaltul cerului", chiar daca sunt intr-o continua miscare, par a fi neinsufletite daca in centrul loc nu se regaseste macar un personaj, fie el real sau imaginar.

Astfel, proza nu poate exista in absenta personajului, deoarece prin intermediul lui autorul isi exprima in mod indirect emotiile si sentimentele, pe seama actiunii.

Orice creatie in proza devine inconfundabila deoarece personajele reprezinta elementele care particularizeaza opera. Daca nu ar exista personaje, intr-adevar autorul nu ar avea prilejul sa transmita cititorului nici un mesaj care sa-i capteze atentia.

Opera epica prezinta, in general fapte, intamplari, evenimente, caractere si sentimente ale unor personaje. Fara personaje an proza nu poate exista actiune, acestea fiind elemente de baza, prezentarea lor facandu-se cu ajutorul naratiunii.

Firul narativ ar lipsi fara ca actiunea sa fie savarsita de unul sau mai multe personaje.

Gradul mare de obiectivitate, realizata la nivel morfologic, prin utilizarea persoanei a III-a deoarece naratorul ne prezinta prin personaj, persoana despre care se vorbeste in cadrul operei. In unele cazuri, obiectivitatea este inlocuita cu subiectivitatea.

Prin argumentele prezentate mai sus, ne dam seama ca personajul, luand parte la actiunea operei, da fast si splendoare acesteia, iar precum "pasarea fara o aripa nu poate zbura", asa nici autorul nu si-ar putea exprima sentinemtele, cu toate ca ar exista naratiune.

Fara a insufleti personaje pe care sa le incadreze in anumite decoruri si sa ia parte la actiuni in functie de caracterele lor, autorul nu ar putea realiza o opera care sa ramana in memoria cititorului.

Putem avea proza si in absenta personajului, in cazul stilului jurnalistic, in interviuri, reportaje si comentarii literare, toate trei fiind specii ale prozei, dar si prin altele precum: eseul, telegrama si e-mailul, acestea imbinand elemente ale tuturor stilurilor functionale, in care mesajul este accesibil, clar, concis, coerent si logic, dar lipsit de incarcatura afectiva si functia retorica.

Dupa cum se observa, indiferent de natura lor, descrierile contribuie la evidentierea trasaturilor personajelor, fie prin prezentarea lor adresata, fie prin punerea in sugestie a unor elemente din natura, descrise de autor.

Toate aceste raporturi existente intre personaje, diversitatea lor tipologica si diferitele modalitati de caracterizare folosita de scriitori, dovedesc marea maiestrie a lor in privinta creionarii unui univers aparte.

BIBLIOGRAFIE

  1. BADEA, MARIANA, Limba si literatura romana pentru elevii de liceu,

Editura Badea & Professional Consulting, Bucuresti, 2005

  1. COSTACHE, ADRIAN, IONITA, FLORIN, SAVOIU,ADRIAN, Manual de limba si literatura romana pentru clasa a X-a, Grupul Editorial ART, 2005
  2. CREANGA, ION, Povesti, Amintiri, Povestiri, Editura Minerva,

Bucuresti, 1978

  1. ERCEANU, NINUSA, ILINCA, ST. M., Textul literar -Teorie literara

Aplicata pentru Testare Nationala, Grupul Editorial ART, 2005

  1. IORDACHE, AURELIA, CONDEI CECILIA, Opere literare si

Personaje, Editura Sarmis, Craiova, 1997

  1. POPA, ION, POPA, MARINELA, Manual preparator de limba romana

Pentru clasa a VIII-a, Editura Niculescu, Bucuresti, 2004



Literatura


Carti
Gramatica

MOARA CU NOROC - Ioan Slavici (nuvela psihologica)
Moara cu nooroc de Ioan Slavici comentariu
EVOLUTIA PERSONAJULUI IN OPERA EPICA (basm, povestire, nuvela, roman)
Noapte de mai, de Alfred de Musset
Ilustreaza conceptul operational drama, prin referire la o opera literara studiata
Urciorul de aur, de E. T. A. Hoffman
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI - CAMIL PETRESCU - COMENTARIU
ROMANUL SUBIECTIV "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" de Camil Petrescu (1930)
Prezinta particularitati moderniste intr-o poezie studiata, apartinand lui Tudor Arghezi
Prezinta constructia discursului narativ intr-o nuvela studiata, prin referire la doua dintre conceptele operationale din urmatoarea lista: secvente n

















 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate