Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Descrierea literara


Descrierea literara




Descrierea literara

 «  Nu exista, pretutindeni, decat un singur joc, acela al semnului si al similarului, si de aceea natura si verbul se pot incrucisa la infinit, formand, pentru cine stie sa citeasca, un fel de mare text unic. »[1]

Michel Foucault, Cuvintele si lucrurile



Textul descriptiv se constituie ca un inventar de lexeme, o retea verbala, centrata pe un cuvant tema, cu functie metonimica,in raport cu intregul.

Plasat la inceput, acest cuvant, care ar putea sa serveasca drept titlu,  ancoreaza lectura(functia de ancorare) si induce interpretarea, in timp ce, plasat la sfarsit, afecteaza lectura(functia de afectare) si selecteaza cheia interpretarii.

 Analizata ca o colectie de elemente grupate in jurul unui centru tematic, descrierea  fixeaza un cadru si deschide cititorului un orizont de asteptare.

Orice reprezentare descriptiva actualizeaza,dintr-o perspectiva subiectiva sau obiectiva, o referinta partiala a obiectului, confirma sau infirma cunostintele lectorului referitore la obiectul descris, fara sa inchida campul semantic al  acestuia.

Cu ajutorul imaginilor,in descrierea literara, un descriptor infatiseaza un fragment din realitate, pe care il modifica in functie de starea sufletesca si de ideile care  il stapanesc la un moment dat.

            Insertia in text a unei descrieri se realizeaza prin :

-privire, caz in care descriptorul poate fi actor sau narator extradiegetic,intr.o descriere de tip voir

-informatie relatata, caz in care  descriptorul poate fi actor  sau narator extradiegetic, intr.o descriere de tip dire

-actiune, intr.o descriere de tip (faire), caz in care descriptorul este un personaj activ, iar obiectul descris este confectionat sau cunoscut, in timpul in care este infatisat.

Operatiile de baza care structureaza discursul descriptiv impunand viziunea descriptorului asupra obiectului descris sunt:

-configurarea unui camp lexical,in relatie directa cu un cuvant tema(ex: casa, gradina, floarea, strada,etc ),

- optiunea pentru o  anumita (dez)ordine, in care sunt prezentate partile obiectului descris, / reprezinta  o tehnica de argumentare-produce sens

- ierarhizarea  partilor descriptive in functie de calitatea acestora de a se constitui ca teme sau ca subteme ale obiectului descris. Temele pot fi incadrante sau incadrate(ex:mare linistita (tema incadranta)cu valuri (tema incadrata) inspumate(pq).
 

 -stabilirea unei  progresii a predicatelor calificante si functionale, care genereaza coeziunea si izotopia textului descriptiv,intregind continutul semantic al temei titlu.

            Conform cu o schematizare  model, elementele descrierii se constituie ca aspecte ale obiectului descris si se organizeaza in secvente lingvistice ordonate sinecdotic fata de intreg. Aceasta relatie de includere intre cuvantul titlu sau denumire[2] si expansiunea acestuia, sub forma unui inventar de termeni situati ierarhic, un  nomenclator, asigura lizibilitatea textului, jucand un important rol cognitiv.

            Relativ la aceasta sistematizare,tema titlu se constituie ca baza atat pentru macrostructura descriptiva, cat si pentru  structurile secventiale.

               La randul sau, nomenclatorul se construieste  prin expansiunea semantica a temei titlu,astfel incat,fiecare secventa care ii urmeaza, un hiponim, isi include sensul in baza,  considerata un hiperonim sau un arhilexem.

                Exemplu:corp(arhilexem):picior,talie,cap,gura,ochi(hiponime).

          Consituirea nomenclatorului presupune pe de o parte o selectie a termenilor si, pe de alta parte, inchiderea listei de termeni,in functie de "contractul cognitiv",pe care descriptorul il realizeaza  in raport cu obiectul descris.La randul acesteia, selectia este impusa de reprezentarile sociale,culturale,estetice, ori afective-imagini despre lume-ale descriptorului. La nivelul textului, aceste coduri  modalizeaza coerenta semantica a textului.

                

                 Structura reprezentarii descriptive

     Definita ca imagine mentala a  realitatii continute de text, descrierea configureaza progresiv reprezentari descriptive(Rd),prin lectura liniara in care se deceleaza secventele descriptive,o suita de macropropozitii, inlantuite sintactic cu o anumita intentie impusa de catre descriptor.

.           In ceea ce priveste Rd, aceasta poate fi dedusa in cadrul analizei, la nivelul unei micropropozitii descriptive (Mpd ),avand ca centru un obiect descriptiv (Ob.d ), in legatura cu care se aserteaza un predicat calificativ (Pr.q), o proprietate, sau un predicat functional, (Pr.f), o actiune descriptiva.

·        Ex: Rd1: mare linistita, in care "mare linistita"=Mpd

Imagine    ob.d       Pq

                      Tema

Coeziunea semantica a Rd  functioneaza si ca orientare argumentativa a textului, deoarece dezvolta progresiv explicatia temei, conform cu definitia de tip dictionar (Rifaterre),in  care reteaua verbala se organizeaza in jurul unui cuvant nucleu,la care se raporteaza metonimic, astfel incat, fiecare element al descrierii se explica prin elementele de vecinatate, organizand  procesul cunoasterii pe baza analogiilor, intre cuvantul de intrare si elementele expansiunii metalingvistice

Analizand in diacronie evolutia textului descriptiv, Jean Michel  Adam  si Andre  Petitjean  disting , din punct de vedere tipologic, patru modele, structurate in conformitate cu idealurile estetice ale epocilor culturale care le impun: descrierea ornamentala,descrierea expresiva,  descrierea reprezentativa si descrierea productiva[3].

Mai intai,descrierea ornamentala, specifica literaturii  greco- latine si in mod particular epopeii, ca gen predilect, se caracterizeaza  prin prezenta unei izotopii constante, privind  intentia de idealizare a peisajului descris, si, printr-o izotopie variabila,  declinata din atasamentul fata de   mimesisul pictural, privit  ca tehnica de reprezentare.

De asemenea,descrierea picturala ancoreaza in text formula  dublei narativizari,prezentand atat obiectul tema, cat si relatiile dintre personajele care participa eventual la confectionarea acestuia sau la cunoasterea sa directa.

            Din punct de vedere stilistic acest tip descriptiv utilizeaza o retorica a superlativului, descriptorul optand intotdeauna pentru selectarea unor determinanti elogiosi, in consens  cu tendinta de idealizare a peisajului referinta

In absenta   descrierii documentare,necunoscute inca,  se acorda un loc important peisajului, prezentat,dupa modelul retoricii antice, ca un loc incantator, un "locus amoenus" . Aceasta perspectiva cliseizata impune detinerea unei importante rezerve de achizitii tematice, de   scheme  de gandire si de expresie, gata oricand a fi utilizate de catre descriptor, spre deliciul cititorului, care recunoaste semnele elevate ale poeticii clasice.O alta trasatura specifica a descrierii ornamentale,este desprinderea  peisajuuil de referinta sa, acesta  functionand ca un  semn universal,un simbol al naturii  codat cultural, ca in descrierile homerice.

 In acest segment cultural, autorul, abia iesit din anonimat, ramane tributar modelelor  de constructie a textelor, in timp ce descrierea trebuie sa raspunda unui orizont de asteptare inca puternic canonizat.Jean Michel Adam demonstreaza ca, incepand cu evul mediu, pana   la romanele eroico-galante, din s.17 ( ex: Mlle de Scudery)literatura  isi aproprie  traditia retoricii antice sub aspectul unor topoi, un corpus-inventar de forme literare si de teme  care vor modeliza epicul.Un exemplu ar fi  tema calatoriei, care va impune un cliseu precum peisajul paradisiac, cu viitor, cel putin in literatura romana, pana in secolul XX.

Secolul XVII si mai tarziu secolele XVIII si XIX, innoiesc paradigma descrieii picturale, din punct de vedere   tematic, prin deschiderea ariei de inspiratie, spatiile preferate de imaginarul timpului fiind natura virginala, salbatica, pustiul, peisajul campestru,  niste spatii singulare care aduc in prim plan rolul primordial al fanteziei creative.Ulterior, acesti topoi vor fi preluati in corpusul romantic,putand  fi reconstituti in poezia lui Lamartine, in proza lui Rousseau ( La Nouvelle Heloise)[4] ,iar la noi in proza eminesciana.

Cand vor avea statut de cliseu, descarcandu-se de valentele expresive, vor fi preluate, cu distanta ironiei, de literatura realista sau vor fi parodiate. Secolul romantic insa  va puncta rolul salvator al imaginatiei creatoare, nevoia de originalitate , impusa si de conceptul creatorului de geniu, corelat inventiei demiurgice a lumilor paradisiace, care compenseaza efemeritatea conditiei umane.Elementele naturii inceteaza a fi doar reprezentari ale cadrului, incarcandu-se cu valoarea unor simboluri metafizice, in timp ce cunoasterea se deschide schemelor cognitive axate pe corespondente, analogii secrete, conivente bizare pentru planul lamuritor al ratiunii.Intuitia amesteca planurile lumilor, schimba hotarele vederii, invecineaza obiectele dupa regulile starii sufletesti a privitorului.

L'etat d'ame impune un punct de vedere subiectiv asupra   obiectului descrierii, care inregistreaza acum  un nou reper semiotic, dictat de suprasemnificare. Orientarea semiozica  a textului descriptiv este impusa de transferul starii sufletesti a privitorului asupra obiectului descris, prin asa numita tehnica a deplasarii semantice.[5]Natura devine un reper subiectiv al unei dorinte reprimate, ori visate, sau, dimpotriva, un cod al unor simboluri  metafizice, ori un semn binar, care interfereaza simultan cele doua actualizari semnatice. De asemenea,descriptorul se constituie ca operator temporal si spatial. In concluzie,descrierea  expresiva  se prezinta ca depozitara unui punct de vedere,colorand textul cu luminile unei  izotopii euforice, sau cu umbrele unei  izotopii disforice, in functie de starea sufleteasca si de intentia argumentarii.

Tipul de descriere paradigmatic realismului fundamental si balzacianismului, in calitatea sa de canon literar, il constituie descrierea reprezentativa,[6]careia ii este proprie obiectivitatea punctului de vedere, (absenta subiectivitatii din enuntare), adecvarea limbajului descriptiv la substanta obiectului descris, deoarece romancierul isi propune , in prelungirea actului artistic implicit,  sa refaca o enciclopedie, "un savoir", o imagine complexa despre  lume.

In consecinta, fiecare obiect, eveniment sau personaj este supus observatiei, si pentru ca  in experimentul realist se considera ca adevarul se afla indubitabil in lucruri.Drept urmare, descrierea de tip reprezentativ  ordoneaza cartezian  dimensiunea discontinua a realului,  precum si diversitatea  acestuia, pe care o copiaza , informand neincetat in legatura cu starile realului. In tot acest timp,in acest efort de reconstituire, limbajul ramane  exterior obiectului descris.

Functia descriptiva responsabila cu deversarea in corpul textual a informatiilor cu efect de stiintificitate este indiscutabil cea mathezica, in timp ce construirea lumilor diegetice este atribuita functiei mimetice a descrierii.Cele doua functii sunt raspunzatoare , in textul descrptiv de  fixarea liniilor de coerenta referentiala, in timp ce, functia semiozica stabileste, operand insumarea predicatelor calificante si functionale, configurarile sensului actualizat , izotopiile,si implicit cheia in care se interpreteaza textul , topicul.

Din punct de vedere lingvistic prezenta conectorilor de tip adverbial-de asemenea, chiar, apoi,- sau conjunctional-in timp ce, dar etc- care mentin  articulatiile argumentative ale textului, deopotriva cu practica citarii(procedura ce valideaza veridicitatea),precum si cu secventele enumerative,sau discursul raportat ori dialogul autorizat, dar si cu permanenta presiune a discursului enciclopedic asupra textului romanesc,in scopul  unei informari complete,se constituie ca marci textuale constante.

Discursul informat  stiintific isi atenueaza ilizibilitatea prin acumularea de atribute explicative, comparatii, metafore, reformulari care faciliteaza intelegerea sensului.Intr-o simultaneitate complice, functia mathezica informeaza textul, in timp ce prin functia mimetica, acesta isi instituie propria referentialitate spatio-temporala, statuand, in ordine simbolica, propriul cronotop[7].Logica simbolica a cronotopului foreaza straturile povestii de nespus pe care textul o ascunde intre cutele  discursului in bucla,astfel incat, excrescentele verticale pe care le ancoreaza descriptivul in corporalitatea narativului ,devoaleaza scenariul de adancime al textului; la fel cum simbolul contine pentru initiati intregul, care insa inainte de a fi explicat, trebuie trait, tot astfel, cititorul are acces,prin cronotop, la o viata secreta a personajelor, niste persona dramatis, alter- egouri ale unei instante auctoriale, disimulate in spatele unor masti fictive.

In pofida faptului ca se produce o scadere  a vitezei narative , textul nu abandoneaza "povestea", ci o preda  competentelor de ordin descriptiv.Preferat in ordinea unor clarificari imediate , ramane pentru descrierea reprezentativa centrul ocular, descrierea de tip "voir",fie ca centrul de orientare este auctorial sau actorial.

Predilecta, focalizarea oculara lasa privirii cunoscatoare privilegiul de a reprezenta realul, activand intr-un plan secund si vechea sensibilitate auditiva de tip romantic, Raman intr-o asteptare nerebdatoare, orientarile tactile, olfactive, gustative, care vor fi explorate cu mult castig in planul estetic de catre "proustieni".

Trebuie sa amintim aici neasteptata descriere  din Enigma Otiliei(cu centru de orientare sinestezic, (olfactiv,gustativ, vizual) care surprinde vizita lui Stanica Ratiu la rudele sale  scapatate ,in ziua in care calendarul crestin sarbatoreste pe sfanta martira Agripina, ducand in buzunar, drept dar, matusii care purta numele sfintei, un sir de covrigi calzi.Memoria involuntara deschide in Stanica lumea emotiilor captive in straturile unei memorii primare,  aducand  la nivelul constintei sale  imagini din copilaria sa, cand, in locurile aflate  acum in paragina se inalta  brutaria matusii.Imaginile sunt  atat de prezente, incat  il fac pe Stanica  sa simta aromele painii coapte care, urcand din adancurile memoriei sale  afective,  se asociaza in imaginatia  sa cu emotiile copilariei inocente, astfel incat, cititorul are acces,  ,pentru un moment, prin trairile neasteptate ale personajului, la imaginea plina de candoare a unui Stanica imposibil de imaginat altfel decat prin intermediul acestei tehnici a memoriei afective, proprie  romanelor proustiene.

:"Stanica isi aduse aminte ca, pe cand era copil,curtea era plina de carute pline cu paine.Matusa Agripina era sora mamei lui si era maritata dupa un brutar. Toata curtea era proprietatea ei, si el se juca cu copiii Agripinei, verii lui, ascunzandu-se prin unele odai care slujeau ca depozit de faina si grau. Lucratorii le dadeau voie sa intre in sala unde dospea aluatul, si le facea mici paini pentru fiecare.Lui Stanica i se paru chiar ca miroase a cuptor.

"Te pomenesti-gandi el- ca a luat cineva brutaria si ca scoate paine!" Constata insa ca miroseau covrigii din buzunarul lui"[8]





In descrierea de tip "dire" se asociaza un centru de orientare vizual, astfel incat un actor, foarte instruit, transmite informatiile sale unui neofit prin intermediul unui discurs direct ori prin monolog, in timp ce, in  descrierea de tip "faire" personajul este prezentat actionand direct asupra obiectului descris, cum se intampla in cazul  descrierii celebrului scut al lui Ahile.

            Valoarea simbolica a obiectului descris devine evidenta  atunci cand, printr-o deplasare de sens ,obiectul reflecta dorinta reprimata a personajului sau intentia nedezvaluita a unei actiuni, fie aceasta oricat de nesemnificativa in aparenta.[9]Obiectul descris se raporteaza in acest caz,la intregul text ca un modul, care codifica pe de o parte  intentiile personajelor, pe de alta parte  intentia argumentativa a naratorului; o descriere simbolica, din acest punct de vedere, va face predictii clare in legatura cu scenariul textului, va descifra un cerc foarte larg de intentii , marind numarul scenariilor posibile, deci imbogatind textul la nivelul continutului. Din acest punct de vedere, descrierea de tip reprezentativ, bazata pe acuratetea observatiei, pe credibilitatea  privirii care cunoaste, este un instrument narativ pretios.

Printr-o deplasare semantica intre atributele privitorului si calitatile privitului, obiectul descris este reconfigurat de o privire care il influenteaza si il modifica in functie de valoarea simbolica pe care i-o atribuie si de starea pe care privitorul o proiecteaza asupra acestuia, in calitate de obiect al dorintei.

La o prima lectura se identifica coeziunea referentiala a obiectului descris( aspectualizarea, segmentarea, secventializarea structurii descriptive ), la relectura putandu-se  decela coerenta argumentativa , altfel spus  intentia declarata a descriptorului  in legatura cu referinta, izolata de catre lector prin selectarea  predicatelor calificante care insotesc partile obiectului descris , operatie care permite ulterior stabilirea izotopiilor si a topicului.

Tehnica deplasarii semantice opereaza cu mecanismul substitutiei poetice, in care un termen mai putin cunoscut este atras si explicat de un alt termen mai cunoscut, asimiland prin analogie, transfera denotatia obiectului descris inspre sensurile sale  conotative, actualizate contextual, punand in relatie obiectul descris cu alte obiecte , cu istoria cadru, cu personajele etc, 

            In final , textul descriptiv construieste un univers diegetic, o lume posibila, un univers format din reprezentari imaginale, conforme cu intentia privirii care cunoaste. Un univers imaginar, asemenea unui model matematic construit dintr-un nou tip de numere imaginare, un joc de creatie al unei instante auctoriale,care descrie universul real printr-o replica verosimila,dar care poate evidentia aspecte pe care realul nu le poate remarca  in dinamica sa. Descrierea ofera popas in inima lucrurilor,solicita privirea lor de aproape,prilejuieste taifasul si tihna intelesurilor , facand sa dispara bariera conventionala real -imaginar.Privitorul apare in ipostaza unui mediator intre obiect si autorul implicit sau real, si in acest rol de intermediar echidistant, reordoneaza lumea in functie de similitudini, vecinatati, modifica hotarele cunoasterii imaginand noi spatii cu hotare bizare, oglindeste cuvintele in lucruri,lucrurile in stele, oamenii in lucruri,imita lumea iar si iar pentru a-i descoperi fata ascunsa si toate acestea , prin intermediul unui plan considerat pana nu de mult secundar, cel al descrierii

Descriptorul porneste intotdeauna de la un efect de ansamblu, pe care il selecteaza, operind o ierarhizare a detaliilor semnificative, in felul acesta procedand si la alegerea temei titlu a prosopografiei, intotdeauna dublata de ethopee, deoarece, metoda realismului critic avea ca finalitate estetica  sa  surprinda  " o viata inscrisa intr-un chip" . Se poate observa cum, tehnica portretului pune in scena, prin intermediul imaginilor semnificative, o anumita dimensiune a conditiei umane, integrata perfect unei epoci, unor valori , unor idealuri, unor scenarii de viata proprii.

Invariabil,,descrierea este  evaluativa, deoarece descriptorul pune in joc strategiile ubicuitatii, pastreza iluzia referentiala,incarcand personajul , in calitatea sa de obiect al descrierii cu ideologiile epocii,pentru ca intentioneaza sa transmita cititorului o informatie veridica despre lumea reprezentata artistic

Cu referire la acest aspect, Jean Michel Adam constata ca descrierea reprezentativa isi asuma cele trei functii majore in ordinea impusa de  programul artistic asumat , si anume:functia mathezica, prin vointa descriptorulrui de a difuza prin text informatia  legata  de o anumita forma de cunoastere, ( le savoir ),  functia mimetica, prin care isi construieste reprezentarile, si functia semiozica, ordonatoare de sens.

 Evaluarea, prin intermediul enunturilor de tip asertiv, revine, ca strategie, descriptorului obiectiv, care impune in text o focalizare auctoriala. Atunci cand centrul descriptiv se schimba, iar perspectiva devine actoriala, supradeteminata din punct de vedere semantic,  prin insertia in text a starii personajului care priveste, descrierea isi asuma aspectul modalizator,in text, facandu-si loc enunturi care contin tatonarile perceptive ale descriptorului, contradictiile sau revenirile acestuia, autoritatea asertiva fiind inlocuita de reteaua semiozica a starilor forice ori disforice ale personajului. Textul se lasa penetrat, la nivelul de suprafata ,de universul emotiilor si reflecta  decent , prin mijloace indirecte, temperatura  personajelor, iar verbele care transmit aceste informatii sunt indici textuali ai incertitudinii : i se parea. avea impresia, credea, visa, ori locutiuni care proiecteaza lectura pe un palier al imaginarului, ca si cand, ca si cum, de parca, etc.

Revenind la tehnica portretului, se poate constata ca o regula constanta de constructie, alegerea cuvantului tema cu functie metonimica, un hiperonim care va integra o serie de hiponime, un detaliu integrant, o rama care va extinde o retea explicativa, un inventar de termeni care  i se vor subordona, accentuindu-l,nuantandu-l, dezvoltandu-l, astfel incat acesta va sfarsi prin a-si dezvalui functia sa diegetica, intermediind strategic, strepteasul narativ[10],functionand ca un fel de cutie neagra a textului, in sensul ca pastraza inchise privirilor superficiale, povestile de nespus ale textului, cheile sale secrete.

Sa urmarim in cest sens portretul lui Costache Giurgiuveanu, realizat printr-o focalizare actoriala, asadar cu insertii expresive, accentuand insa functia mimetica si semiotica in registrul reprezentarii obiective :

"Acea fotografie, care se afla pe biroul tatalui sau, ii destepta an minte, nu stia de ce, ideea unui hot de copii mici"Sintagma tema "hot de copii mici" se constituie si ca rezumat al povestii. Desi este inclusa in text printr-un comentariu modalizator, "nu stia de ce", observatia se incarca cu o valoare creditabila, descriptorul gerand personajul ca morfem dublu articulat, o data ca semnificant,o forma,o voce si in al doilea rand, in calitatea sa de semnificat ,[11] putand transmite , o idee, o teza in legatura cu trama.

La acelasi nivel al semnificatului, Costache Giugiuveanu anticipeaza relatia pe care o va negocia in istoria  narata,  cu celelalte personaje, Felix si Otilia."

"Omuletul de pe scara scartitoare,mult mai batran, parea aidoma, moralmente, cu unhiul din fotografie "

Interventia in enuntare a adverbului "moralmente", intoduce in text comentariul creditabil, aspectand functia de evaluare a descriptivului, precum si intentia sa de a demonstra clar resorturile motivatonale ale povestii narate. Se poate observa de asemenea adecvarea limbajului, justettea afirmatiilor conform cu o morala comuna a epocii .

 Descriptorul realist se subordoneaza unor imperative estetice ce ii impun reprezentarile verosimile,si in consecinta, inventariaza aproape integral "etichetele " unui model antropologic: corp silueta, figura, semne particulare, trasaturi dinamice, aspecte functionale,automatismele verbale sau gestuale, ticuri care au valoarea unor laitmotive. Detaliul selectat, fuctionand ca  o conotatie a realului, o metonimie care il sugereeaza cat mai just, pentru ca, limbajul nu creeza realitatea, ci o exprima, informeaza despre lumea reala incearca sa o imite, insa ii ramane exterior.Fiecare parte descrisa este supusa unei observatii atente, se extrage din orice fragment de real experienta arhivata, chipurile au o istorie pe care o exprima prin imagini,configurari, deoarece timpul a inscris in ele ca pe un pergament semnele  unor atitudini,  a fixat emotii, a insemnat vibratiile  starilor traite.

Omuletul care il intimpina pe Felix este "subtire", " putin inconvoiat", are " capul  atins de o calvitie totala", "fata spana, patrata", " buzele intoarse in afara si galbene de prea mult fumat, acoperind doi dinti vizibili ca niste aschii de os", clipeste rar si moale " intocmai ca bufnitele suparate de o lumina brusca", repeta ca un laitmotiv. "nu. nu. nu stiu .nu sta nimeni aicinu cunosc." sau " sunt cam stamtorat".

 Toate aceste detalii configureaza o eticheta semantica , structurata pe cateva tematizari: cupiditate, avaritie,rapacitate, instinct de pradator,"aschii de os ", degenerescenta, decerebralizare, "clipeste rar si moale" spaima de moarte,  spaima de saracie, de boala, o spaima traita nevrotic, traumatizant, patologic.

Topografiile reconstituie imaginarul social al epocii, " hors textul, prin care acesta comuica cu istoria reala, dorinte  satisfacute de incipitul canonic al textului, o descriere reprezentativa, care pariaza pe neutralitatea punctului de vedere. Fiecare obiect descris este prezentat in conjunctura complexa, functionand metonimic in raport cu intregul. Se raspunde cu metoda, detaliat, acelorasi intrebari, prin care se contureaza, se mobileaza si se populeaza universuri fictionale, universuri informate factual, validand diegeza.Cine? un tanar de 19 ani. Cand? Iulie 1909, inspre 10 seara. Unde? In strada  Antim, venind dinspre Sfintii Apostoli

Print-.un exercitiu de autoritate auctoriala ,permis de jocul perspectivei externe, nelimitate, epistema autorului  concret se insereaza in text, activand functia sa mathezica. Digresiunile despre arhitectura, invita lectorul activ al textului sa consulte dictionare de specialitate. Descrierea evolueaza tipologic spre genul monografic. Tehnica se repeta ; inserarea unor secvente enumerative, presiunea exercitata asupra textului de catre un discurs enciclopedic, ale carui marci  lexicale sunt termenii stiintifici, tehnici, livrand stilistic, efecte de " stiintificitate": "ciubucaria ridicula prin grandoare, "amestec de frontoane grecesti si chiar ogive facute din var si lemn vopsit," ferestre absurd de inalte, "formand in varful lor cate o rozeta gotica, dese deasupra lor zidaria scotea tot atatea mici frontoane clasice," "La fatada acoperisul cadea cu o stresina lata, rezemandu-se pe console despartite de casetoane, totul in cel mai autentic stil antic, dar consolele, frontoanee si casetoanele erau vopsite in ulei cafeniu", "usa de forma unei enorme ferestre gotice, confenctionata din lemn umflat, descleiat", "ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intentia de a executa grandiosul clasic an materiale atat de nepotrivite."Naratorul intervine in text si impune propria lectura, cea a unui estet, aspect indelung comentat de critica literara [12].Prin functia mimetica, de reprezentare, descrierea  isi pune in cadru istoria. Se construieste cronotopul, spatiul fiind investit cu valoare simbolica.[13]

Focalizarea oculara este semnul unei descrieri de tip voir. Punctul de vedere nu este unic, ci variabil, naratorul si personajul asumand rolul de descriptori oculari.Detaliile semnificative au functie indiciala, realizand o relatie de tip metonimic intre cadrul istoriei, istorie si personaje[14].

Predicatele calificante , precum si cele functionale, decodifica starea emotionala a privitorului, in functie de care, realitatea prinde contururi marcate de izotipii  disforice " zidaria crapata si scprojita ", buruienile care ies "indraznet" intre fatada casei si trotuar, "grilajul inalt si greoi de fier , ruginit si cazut putin pe spate,"lemnul umflat si descleiat de caldura sau ploaie si bubos de vopsea cafenie, treptele de piatra tocite", "ochiurile de geam, pline de pref stravechi, pe care se vedeau bine urma picaturilor de ploaie si ale melcilor fara casa,"suprasemnifica  descrierea, in sensul ca, detaliile modeleaza obiectul descris conform cu universul launtric al privitorului, transforma realitatea intr-o reprezentare de sine.

Ca o concluzie partiala, in descrierea expresiva, limbajul devine un semn al celui care priveste, in timp ce, in descrierea reprezenttativa cu punct de vedere neutru, limbajul devine un semn al celui care locuieste obiectul descris; in cazul in care descrierea reprezentativa insereaza strategiile expresivitatii, prin schimbarea camerei de filmat in ocularitatea actantiala, limbajul transmite informatii incrucisate: dinspre corporalitatea obiectului descris inspre echivalarile emotionale  dintre lucruri si stari, pe care ocularitatea actantiala le stabileste.Limbajul semnifica in acest caz, triplu: oameni si lucruri si stari[15]. 

Se instaleza o izotopie disforica, gratie careia putem arunca o privire decenta in gandurile si starea emotionala a personajului, sa ii intelegem alegerile, limitarile, refuzurile,  singuratatea, nelinistea, prin  conditia sociala, prin  statutul de orfan , nesiguranta in fata unui batran care , desi are menirea de a-l proteja este  asemanat cu un hot   de copii mici.Descriptorul este tanarul orfan, posesor doar a unei valize , pline de carti, semn al destinului sau de viitor intelectual, tulburat de iregularitatea liniilor care fixeaza imaginea casei sub semnul decrepitudinii, dar si al obscurului :"strada este pustie si intunecoasa, in ciuda verii, in urma unor ploi generale, racoroasa si fosnitoare ca o padure". Determinantii adjectivali postpusi substantivului centru,"pustie, intunecata, racoroasa fosnitoare", precum si asimilarea obiectul descris prin comparatie, cu o padure, topos cultural al labirintului,al cautarii de sine, fixeaza deja trama romanului, integrand-o in genul bildungsromanului, un roman al  lui Felix, in care Otilia este doar calauza.

De altfel, in finalul dinamic al romanului. Otilia pare sa isi fi incheiat la quete, ea se retrage  din scena, cei care raspund cautarilor  sunt Felix si Pascalopol. "Vantul facea un tumult nevazut"  Izotopia inconstantei  , a nesigurantei, de sine, pe fondul unui regim nictoform al imaginarului, semnifica acum metonimic, ordonand  atat eticheta semantica a personajului cat si  emblema locului, ca simbol al unui spatiu ostil, purtand la vedere semnatura tarelor care macina cu metoda, insidios, oameni, sentimente, destine:"Curtea casei pare o padure fara fund"Acesta este cronotopul, creat de Felix, un centru de orientare vizuala si auditiva, proprii de altfel descrierii realiste:"Tanarul, hotarandu-se in fine, trase de manerul clopotelului. Atunci un fel de schelilait metalic rasuna de sus ca-n niste spatii mari si goale, cu ecou rau."

Este activata mai mult functia semiozica a descrierii, care pariaza pe forta sa de a crea diegeza.[16]Reiterind simbolistica cronotopului , padure fara fund,  intunecoasa si fosnitoare,spatiu mare si gol , cu ecou rau, casa Tulea, in care se precipita destinul personajelor principale, pare un imens purgatoriu, in care se vor macina , se vor transforma destinele celor care , pentru un anumit parcurs temporal se vor identifica cu acesta.    Descrierea insereaza, prin emblemele obiectelor semnificante schema viitoarei naratiuni, fiind in acest caz si o descriere cu caracter prospectiv, tipul acela de descriere care performeaza strepteasul scriptural.

 Un alt tip de descriere pe care textul calinescian il exploreaza din punct de vedere tehnic, este descrierea picturala, de tip ornamental, cu insertii de suprasemnificare expresiva. Recunoastem retorica genului, prin identificarea acelor locus amoenus, locuri incantatoare, prezentate printr-o retorica a superlativului,imbogatita cu o serie de clisee culturale preluate din  canonul  antichitatii greco-latine.

Evident, este vorba de o descierere a unei calatorii la mosia lui Pascalopol. Textul descriptiv este destul de compozit sub raportul tehnicilor instrumentate, deoarece, incipitul este realizat in cel mai curat stil al reprezentarii obiective, cu o circumscriere foarte exacta in spatiu si timp, cu binecunoscuta grija pentru detaliul care creeaza efectul de real, cu acelasi joc al complicitatii dintre fictiune si factualitate:

   "Mosia se afla la vrea cincisprezece kilometri  departare de Ciulnita, in directia Dunarii, departe de linia ferata, fiind cam la jumatatea distantei dintre Calarasi si Fetesti. Campia era asa de plata si de intinsa, incat nu i se zarea nici o margine, ()din cauza inundarii intregului ses cu ovazuri, contururile privelistii se rotunjeau, si proportia dintre lucruri, din lipsa unei unitati de masura, devenea nebuna."

 Recunoastem din stilistica modelului clasic amintit hiperbola: "proportia dintre lucruri, din lipsa unei unitati de masura, devenea nebuna",ca semn al retoricii superlativului si  un cliseu cultural, care da tinuta  si amplitudine livresca descrierii, demascand insa artefactul: " Un cal iesit pe neasteptate in marginea campurilor parea gigantic, copilul care-l mana din urma cu o nuia, un ciclop "      Daca pana aici lipsa supradeterminarii marcata stilistic de absenta determinantilor si de preocuparea pentru exactitatea prezentarii, indica un centru ocular de tip auctorial, in continuare centrul se schimba, cel care priveste este din nou Felix ,actul descriptiv se modalizeaza, pierzand din autoritatea asertiva: "Multa vreme,lipsa desavarsita a oricarei asezari omenesti dadea calatorilor impresia iesirii din orice margine posibila a civilizatiei si diforma notiunea de timp . Era un ceas numai de cand coborase din tren si Felix  se simtea pierdut de sute de ani pe locuri in care orice urma de civilizatie fusese distrusa de mult de soare si de ierburi."

Izotopia ratacirii de sine se accentueaza prin  predicatul functional "se simtea pierdut" , in timp ce sentimentul de dezintegrare sub povara fortei solare si a vegetalului nestapanit, trimit prin similitudine, la rolul devastator pe care il are pasiunea Otilei asupra precarului echilibru sufletesc al lui Felix. Descrierea include povestile pe care naratiunea nu le poate rosti niciodata atat de aproaope de adevarul continut .Din nou asistam la schimbarea lumii sub ochiul privitorului. Realul devine o haina a imparatului, vazuta doar cu privirea atintita launtric, in lumea emotiilor trecatoare. Lui Felix Baraganul ii spune povestea unei iubiri care dezintegreaza fiinta , o calauzeste dincolo de canoanele civilizatiei, departe de orice regula iar noi, cititorii avizati ar trebui sa anticipam si din acest fragment descriptiv ca optiunea pentru aceasta ipostaza a feminitatii integrate osmotic in plamada lumii il sperie pe Felix, dar il si seduce in acelasi timp,  motiv pentru care,- stim asta pentru ca ne-o spune cu vocea-i autoritara naratorul -neputand sa stea cu Otilia, lui Felix ii placea sa stea cu lucrurile ei. Dar asta este o alta poveste, inclusa intr-un alt fragment descsriptiv. Descrierea este construita dupa tipicul clasic, in climax, pregatind cu metoda punctul culminant: cavalcada bivolilor negri: "Colbul crescu ca o furtuna si innegri toul. In inima lui se zarisera intaiele vite lungi, bituminoase,cu capul aplecat si adulmecator, ca al unor rinoceri, mergand ondulat, ca o barca infernala pe Stix(.)brisca fu inconjurata de acesti zei negri, care trageau din nari privind spre Otilia, confundand-o "cu o buruiana inalta".Din pacate, conventia modelului balzacian  determina instanta narativa sa preia focalizarea , si sa neutralizeze stilistic povestea inclusa  opacizand mesajul .




Tabloul  are in prim-plan siluetele bituminoase ale bivolilor,  asimilati prin comparatie cu o uriasa barca a infernului, angajand sufletele intr-o calatorie fara intoarcere pe apele Stixului. In centrul acestei imagini se afla conturul fragil al Otiliei  asimilata, prin metaforizare cu "o buruiana inalta."Recunoastem aceeasi  tehnica a contrastului, considerata de Balzac o lege de aur a creatiei artistice , care asaza in antiteza feminitatea libera si fragila , nesupusa conditionarilor care tin de civilizatia cetatii, a Otilei, singura, infruntand simbolic cavalcada negurilor infernale. Sa-i fi trecut oare prin minte creatorului ei scenariul posibil prin care Otilia s-ar fi pierdut, caz in care ar fi putut purta aura indoliata a unei drame ? Sau este metoda indirecta a vocii auctoriale de a dezvalui esenta enigmatica a tinerei femei,izbucnind luminoasa din propria-i fragilitate? oricum stim ca optiunea finala a fost aceea pentru portetul unei actrite , care isi joaca ultimul rol de curtezana, inainte ca spaima  de fanare sa se concretizeze. Un final in ordinea logica a textului.

 Si in textul expus mai sus se poate observa acelasi spirit demonstrativ al instantei auctoriale, utilizand detaliile metonimice cu scopul de a trasa contiguitatile dintre cadru si punerea in discurs a istoriei narate, folosind cu ostentatie aproape, functia de diegetizare a descrierii.

REBREANU

Ca descrierea domina textul narativ,  ca ii impune propriile sensuri activate, o demonstreaza si descrierea simbolica,mult mai aproape de descrierea productiva,[17] pe care Liviu Rebreanu  o utilizeaza tehnic in romanele sale.

Incipitul romanuui Ion (1920),instituie, inca de la primele fraze,  autocratismul  detaliuilui semnificativ, intr-o descriere reprezentativa care accentueaza functia sa semiozica. Tipologic se inscrie in seria  descrierilor faire si voir, avand o focalizare din afara,.ESTE  O DESCRIERE CARE NU OPRESTE FIRUL NARATIV, NU iNTRA IN CONFLICCT CU ACESTA, CI , DIMPOTRIVA INTENSIFICA EPICITATEA TEXTULUI. DEOARECE detallile semnificative  contin germenii evenimentelor viitore, devoaland povestirea de nepovestit.Naratorul heterodiegetic structureaza discusul aparent doar in prim plan, deschizand in fapt, un strat de adancime , intr-un plan secund, in care isi verifica coerenta   suprafetelor. Dintr-o perspectiva externa, , ( extrospectie )  observa insistent suprafetele prin tehnica specifica descrierii oblice :[18]

"Din soseaua care duce de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece raul peste podul batran de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita, alearga spre Bistrita. Unde se pierde in cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bargaului.

Lasand Jidovita, drumul urca intai anevoie pana ce-si face loc printre dealurile stramtorate, pe urma insa inainteaza vesel, neted.apoi coteste brusc. ca sa dea buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline"

Predicatele functionale, cu referire la actiune, construiesc coeziunea semantica a textului, dau cheia de lectura, propunand un topic:  se desprinde, trece, spinteca ,alearga , se pierde , urca intai anevoie,  isi face loc,  inainteaza vesel,  coteste brusc, ca sa dea apoi buzna. La relectura, verbele se incarca simbolic,explicand istoria personajului principal, prospectand schema narativa in rama unui  roman al esecului,de tipul celor scrise de Stendhal. Predicatia, esentiala la nivelul enuntarii, comunica atributele unui actor complex, ce isi asuma rolul de arivist,atat in iubire, cat  si in plan  social.Aceleasi predicate  cumuleaza calitatile unui actant  multifunctional sub aspect  narativ: agent, pacient, subiect, obiect in naratiune in raport cu  dorintele sale:pamantul,un semn metonimic al averii si al lumii din afara, si iubirea ca semn al lumii dinauntru. Se pune in oglinda textului esecul personajului in incercarea de a-si depasi conditia, de a pune in acord cele doua lumi interzise prin conditionare sociala, limita imposibil de trecut in afara sacrificiului ritualic.

 AM PUTEA OBSERVA CA PRIMELE CINCI VERBE CORESPUND CELOR CINCI SECVENTE NARATIVE ALE PRIMEI MACRONARATIUNI, PARVENIREA IN LUMEA DIN AFARA: se desprinde, trece, spinteca ,alearga , se pierde  IAR URMATOARELE CINCI predicate STRUCTUREAZA CVINAR CEA DE-A DOUA MACROnaratiune, acordul cu sine printr-o iubire interzisa de ethosul comunitatii inchise, arhaice: urca intai anevoie,  isi face loc,  inainteaza vesel,  coteste brusc, ca sa dea apoi buzna.Textul  isi contine glossa, intr-un mod simbolic, prin forta semantica a verbelor de actiune care insotesc substantivul tema , in jurul caruia se coaguleaza explcatia lexicala.Descrierea foreaza in straturile de adancime ale narativului si ia pe cont propriu interpretarea , ba mai mult,schiteaza ireversibil parcursul narativ, punerea in intriga, trama.

Pripasul functioneaza aici ca, un cronotop cu valentele simbolice ale  unui  topos  al centrului arhaic, ale carui coduri sunt agresiv amenintate  de vointa  de actiune a personajului principal, o constiinta anomica, distrugatoare. Moartea violenta din finalul romanului este sacrificiala si ritualic necesara pentru refacerea ordinii ancestrale.In stratul mitic al operei  scena reface schema ritualica a imolarii dragonului, in rolul imolatorului situandu-se George, nume profetic, in aceeasi logica simbolica , dupa cum si acoperisul casei lui Pop Glanetasu este comparat cu un balaur.

 Sesizam cum descrierea  poate opera ca metalimbaj in cadrul unei interpretari de tip hermeneutic, in care cuvintele ajung simboluri pentru lucruri si oameni.Violenta necesara a sacrului, teorie propusa de Rene Girard, valideaza aici reconstructia circularitatii narative si in planul mitico-simbolic, in care exprima refacerea unitatii pierdute; natura este indiferenta la drama personajului  urmandu-si nedezmintit ciclicitatile benefice: in timp ce peste Ion coboara simbolic bulgarii de pamant, incheind inca o poveste despre eccleziasticul "vanitas vanitatum , omnia vanitas,"peste sat, "coboara din nou lumina, "deschizand benefic  un nou ciclu cosmic. Vocea autorului implicat gloseza permanent, explica faptele, urmele lasate de personaje, imaginea acestora rasfranta in lucrurile , gesturile, corporalitatea acestora.

Crucea stramba de la intrarea in sat, pe care sta spanzurat un Hristos, un simbol al ordonarii cosmice, indica acum  o imago mundi agresata de elementele informe. Naratorul demiurg isi asuma re-crearea lumii. Instanta auctoriala opereza apoi in text o descriere gradata, functionala, prin care se introduc personajele principale  si sunt anuntate planurile epice. Mai intai este descrisa casa invatatorului  Titu Herdelea, un personaj "reflector" unul dintre raisoneurii si agenti ai epicului.. De altfel, in aceasta casa sunt analizate si colportate toate evenimentele importante din sat.Prin paralipsa (intreruperea lantului descriptiv ) "si pe urma altele," se trec intr-un plan secundar celelalte case, fara relevanta informationala pentru lantul epic.

 Printr-o sectiune transpozitionala sunt prezentate toate personajele principale ale romanului, in cadrele unui topos codat cultural in societatea arhaica,si anume  hora, semn al perfectiunii performate in illud tempus, exprimand in acelasi timp inchiderea, respectul pentru regulile extrem de rigide ale arhaitatii, respectul ritmurilor ciclice pe care dansul le shiteaza simbolic.. La hora pozitionatrea personajelor restabileste ordinea ierarhica, impusa de valorile sociale. Aparitia neintamplatoare a unui personaj rol [19], de rau augur, Savista nebuna satului, anunta simbolic,  prin malignitatea personajului, insertia tragicului, ca napasta  pentru hybrisul savarsit. Se anunta tot indirect si intriga

Romanul Padurea spanzuratilor nu este doar un roman psihologic ci, este mai intai de toate, un roman politic in masura in care isi construieste trama pe opozitia dintr edoua mituri politice: mitul nationalist si mitul centralismului utopic.Din acseasta perspectiva, Padurea spanzuratilor este un roman politic modern, structurat pe ultima mare mitologie a omenirii, cea politica.

 Secventa descriptiva a incipitului diegetizeaza istoria celor doua mituri, astfel incat,structurile de suprafata ale textului, secundeaza structura de adancime.aici textul

Tema titlu a descrierii simbolice circumscrie spatiul in care au loc executiile (spatiul simbolic pentru intreg arealul asupra caruia tavalugul nivelator al absolutismului se exercita) si anume marginea (idee obsesiva) frontului marcata simbolic de doua cimitire si de  o spanzuratoare. Intereseaza "miscarea" descrierii, selectarea detaliului de catre descriptorul impersonal care mizeaza mai ales pe functia semiozica a actului descriptiv.

Topografia si cronografia (timpul autumnal) sugereaza topicul, tema macrostructurii descriptive. Cerul si spanzuratoarea subtemele esentiale ale temei titlu, functioneaza metonimic prin aspectualizarile calitative selectate de vocea descriptorului, o forma de comentariu evaluativ.

Aspectualizarile calitative :cenusiu, negru, opac, aburit, ingradit, fum,  activeaza o izotopie de tip disforic, circumscriu un spatiu semantic al limitei, al disolutiei, al opacizarii, al inconstantei; autarhia detaliului induce imaginea unui spatiu concentrationar, suprapus unor areale naturale, a caror granite culturale se identificau in epoca Imperiului cu granitele lingvistice si cu cele politice. Acest spatiu, ca un clopot urias de sticla aburita germineaza un nou mit politic, diabolic prin forta cu care distruge matricea identitara a individului: mitul politic al soldatului austriac fara identitate, care isi serveste fericit un imperiu cu care, ne determina sa credem, se identifica.. Acestui spatiu claustrant i se suprapune  imaginea spanzuratorii, simbol conventional (mitic) al mortii prin sacrificiu ritualic. Spanzuratul (nu intamplator seria sacrificiilor incepe cu Svoboda si se incheie cu Apostol Bologa) este supus unui principiu imanent care ii hotaraste destinul. Spanzuratul este Hristosul care incendiaza inimile celor doisprezece apostoli prin jertfa emblematica. Supus principiului imanent, reface legatura cu divinitateadeoarece spanzuratoarea purifica, ilumineaza, revitalizeaza.

La marginea acestei lumi sfasiate, descriptorul fixeaza imaginea a doua cimitire. La modul simbolic ele anunta cele doua mituri politice: mitul centralismului utopic, generat de politica imperialista si mitul national, renascut in soldatul care trebuie sa lupte intr-un razboi fratricid. "In dreapta era cimitirul militar, inconjurat cu sarma ghimpata, cu mormintele asezate ca la parada, cu crucile albe, proaspete, uniforme. In stanga, la cativa pasi, incepea cimitirul satului, ingradit su spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fara poarta, ca si cum de multa vreme nici un mort n-ar mai fi intrat acolo si nici n-ar mai vrea sa intre nimeni."

Cele doua imagini transmit prin sensurile  activate de  contextul ploitic in care se desfasoara istoria, un mesaj dirijat, intentional, cu scopul de a manipula constiinte. De altfel, orice imagine se poate transforma intr-un mit [20] atata timp cat aceeasi forma, aceeasi imagine,  aici cimitirul,  functioneaza atat ca limbaj cat  si ca metalimbaj (.sistem semiologic marit). Cei trei termeni ai ecuatiei in cazul mitului, ca sistem semiologic marit, sunt semnificantul, semnificatul si semnificatia. Mitul are intotdeauna o dubla functie, de a explica mai intai, si de a impune ulterior un nou sens. Ceea ce conduce la fabricarea  mitului este conceptul intentional, aici un concept politic, grefat pe o forma inocenta ca traire, initial Intotdeauna este important sa se cunoasca mobilul care conduce la izolarea unui nou mit politic, deoarece orice concept are la dispozitie un numar nelimitat de forme prin care poate persuada In textul discutat aceasta forma inocenta initial, reorientata apoi semantic, este imaginea cimitirului. Initial  cu desemnarile sale neutre, obiective, codate cultural, semnificantul ajunge  sa slujeasca un concept,intotdeauna  supralicitat de o istorie foarte bogata.pe care o manipuleazasi,  cu ajutorul careia controleaza sensul, deformand si alienand realitatea. Insa, o data creat, mitul se instituie ca o valoare in sine  si nu se mai supune  probei adevarului, ramane  o "vorbire trucata"[21] , partial motivata.

Imaginea cimitirului, simbol de adancime al identitatii primare, al specificului etnic, este transferata  semantic in paradigma ideologiei  habsburgice prin cateva detalii creatoare de efect de real: ordine, uniformizare, triumfalism, curatenie, salubritate, uniformizare, dez-identificare.

Morminte ca la parada / cruci albe, proaspete, uniforme - ceea ce tradeaza "limbajul trucat" este gardul de sarma ghimpata, semn al  gestului autoritarist despotic, dezvauinduind cusaturile  mitului politic, controlat si impus prin exaecitarea puterii. Mitul politic al soldatului austriac fara identitate este o poveste inventata, dar adevarata, ca orice mit, in general si, ca orice mit politic, in particular.

Cimitirul civil construieste un alt mit politic, specific estului european: mitul national, mitul martirului (prin simbolistica crestina a martirajului: "Ingradit de spini"), a fatalismului istoric generat de  un spatiu al dezordinii, al primitivismului, al salbaticiei esentiale, mult mai aproape de centru, sub raportul arhaitatiii . Trebuie sa ramanem constanti in judecata si sa observam ca si acest mit este doar o poveste simbolica despre conditia umana a unei zone din Europa care pe rand a cunoscut in timp, "binefacerile" speciale ale guvernarilor otomane, habsburgice, staliniste.

In acest spatiu satul se afla sub o panza de fum iar turnul bisericii este spintecat de obuze. Detaliile simbolice desfasoara "istoria" tragica a centralismului utopic. Groapa pe care soldatii o sapa pentru Svoboda este "rana pamantului"; un  alt sens care intareste  conceptul de natiune identificat aici, herderian prin sange, sacrificiu si glie. Legende simbolice, parghii compensatorii pentru un destin tragic, care se salveaza prin mituri politice: eroul martir, eroul mesianic de care, literatura Ardealului, nu intamplator, este saturata. Un furt de sens, o deturnare a sensului, inca o conotatie mitica parazitand denotatia. Si prin acest aspect Padurea spanzuratilor ramane unul dintre cele mai interesante romane politice romanesti moderne.

Titlul supraliciteaza mitul politic national, functionand ca orice semn global, indiferent fata de substanta sa, aici redusa la un statut de limbaj, de forma semnificanta. Padurea spanzuratilor este romanul politic care destructureaza realitatile istorice si ideologiile, mentalitatile, miturile politice care le construiesc

Michel Foucault ,Cuvintele si lucrurile/similitudinile /rezumat

Locul in care se invecineaza obiectele,reface relatia dintre  personaj si obiectul care il reflecta metonimic,transformand stranietaea apropierii intr-o

clara intelegere  de sensuri . Cu cat aspectul heteroclit este mai pronuntat, parand ca nu selecteaza nici un element comun intre lucruri, cu atat, acesta  deschide trasee de interpretare mai fecunde, Ca si in geometrie, cand doua puncte apartinand unor planuri diferite sunt unite printr.un segment de dreapta,  acestea fac sa apara un nou plan ;la fel , in descriere, cand doua obiecte se invecineaza bizar intr-un spatiu de contact aparent impropriu, acestea deschid privitorului privilegiul de a cunoaste noi forme de identificare emotionala cu lumea.Camera Otiliei, vazuta de Felix, poate fi un exemplu.

            Michel Foucault observa spiritul contestatar al heterotopiilor precum si efectul lor nelenistitor avand drept cauza agresivitatea cu care darama valorile ordonatoare ale unei culturi, ale unei mentalitati, obligand la reorganizare, la schimbarea perspectivei  si la instituirea unor  alte structuri ordonatoare,si la configurarea unui nou mod de cunoastere.

Intotdeauna exista mai intai o experienta care genereaza un nou mod de a fi, noi selectii asupra notiunii de ordine, formarea unor noi coduri de perceptie si instituirea unei alte istorii.[22]  Ceea ce duce mai departe cunoasterea pare sa nu fie progresul ratiunii, ci faptul ca ordinea lucrurilor se schimba. La fel, in cadrul unei descrieri, proximitatea lucrurilor il obliga pe cel care priveste sa se proiecteze in alteritatea dispersata si neomogena a celuilalt, prin care ia act de o noua ipostaza de a fi La randul sau,receptorul nu vede niciodata  o fotografie a realitatii,ci oglindirea acesteia in apele miscatoare ale sufletului celui care priveste. Cel care descrie se descrie pe sine in raport cu obiectul privit, cunoaste prin celalalt, iar cel care stie acest lucru este receptorul, care vede sdeopotriva spatele panzei si panza.

Pentru Michel Foucault, asemanarea, analogia, apropierea dintre lucruri joaca un rol   important  in cunoastere.

            In primul rand vecinatatea face ca limitele  lucrurilor sa  dispara, transformand progresiv, marginile  acestora in deschideri spre noi continuturi.Treptat, lucrurile venite din spatiii diferite, ajung sa fie continute de un spatiu comun.Corpul lucrurilor se contamineaza cu istoriile emotionale ale posesorului, sau, » Sufletul se asimileaza corpului» [23] Privita  conform cu aceasta sintaxa in descriere,lucruri si fiinte se invecineaza si se adapteaza unor noi tipare de cunoastere, cel asemenea cheama asemanatorul



O alta modalitate prin care lucrurile ajung sa se reflecte, fara sa apartina unui spatiu comun este reduplicarea in oglinda sau emulatia, intotdeauna elementul hard, situandu-se in afara oglinzii,   cerul de exemplu,  se prezinta ca  matrice arhetipala a elementelor terestre cu care se ingemaneaza.

Cand lucrul se indeparteza de sine ,iar sufletul sau se indeparteza  de propria-i forma,din spatii indepartate strabate spre lucru o imagine asemenea , care il conduce in cele din urma spre elementul asemanator, care il inglobeaza, il repeta, intr-o prelungire nesfarsita. Omul perfect integrat in ordinea lumii oglindeste cerul, prin intelepciune si cunoastere ,inauntrul sau ,si devine liber, pentru ca « «este asemanator ordinii lumii , pe care o reia in el insusi[24] In mod asemanator, textul aproximeaza oglindirile ordonatoare ale lumii.

Analogia face sa iradieze, prin comparatie, asemanarile intre om si lume, intre lume si om, mecanismele de substitutie semantica configurand o vasta retea de aspecte asemenea, capabile de a restabili coerenta dintre lucruri, cuvinte si oameni.

Ultima forma de asemanare este in perspectiva foulcauldiana simpatia, cea care atrage lucruri si stari emotionale, suscitand miscarea neasteptata a acestora unele spre celelalte,cea care deplaseaza lucrurile spre calitati asemenea, focul spre soare, soarele spre ariditate, aceasta din urma spre pamant, catre vegetal si  fecunditate  pana cand,.din asemanare in asemanare totul devine oglinda Aceluiasi.Cea ce desparte lucrurile si pastreaza si le izoleaza este reversul jocului luminos al simpatiei,mai exact, antipatia : «ea inchide fiecare specie in diferenta ei obstinata si in propensiunea ei de a persevera in ceea ce este « ,[25] identitatea pastrandu-se prin balansul constant dintre simpatie si antipatie.Aceasta regula a cosmosului, explica asemanarile, vecinatatile, anologiile, da cheia tabloului universal,aparent diferit de la o epoca la alta, in realitate, combinand la nesfarsit sirurile asemenea si mentinandu-le la distanta, pe fundalul eternului Acelasi,  inchis in sine.

Daca asemanarea scotea din ordinea  misterioasa, lucrurile aidoma, signaturile, marcile, virtutile , umbrele acestora lucreaza la suprafata lumii pentru a semnala privitorului ordinea benefica in care se infatiseaza  lumea si lucrurile ei. »De aceea chipul lumii e acoperit de blazoane, de caractere, de cifruri, de cuvinte obscure, de hieroglife(.) Si spatiul asemanarilor nemijlocite devine ca o mare carte deschisa) ».[26]  Semiologia, aceasta stiinta a semnelor, marcheaza primul plan al cunoasterii, deoarece tehnicile sale de lectura permit identificarea obiecului ca forma, ca semnificant, dar si ca substanta, ca semnificat.Asadar primul efort in cunoastere este semiotic, planul al doilea, fiind ocupat de exegeza hermeneutica, cea care decripteaza semnele , le arata sensul , le scoate din gaoacea criptica spre luminosul  «fanic. » : «A cauta sensul inseamna a pune in lumina ceea ce se aseamana.A cauta legea semnelor inseamna a descoperi lucrurile care sunt asemanatoare. Gramatica fiintelor este exegeza lor.Iar limbajul pe care ele il vorbesc nu exprima nimic altceva decat sintaxa care le leaga(.) natura  este prinsa in dimensiunea minima care tine laolalta, una deasupra celeilalte, semiologia si hermeneutica » Punerea in discurs a semnelor asemenea prin mijlocirea signaturilor este tatonare a celui care , la randul sau , parcurge drumul invers, din asemanare in asemanare., refacere prin « zbor » , « de harfe resfirate », drum spre lumina inceputului.Pe cale se afla artistul, initiatul, sacerdotul, copilul, fiinta indragostita, iubirea de numarul unu.conform cu stinta magica a lui Paracelsus, identificata de Foucault pentru cunoasterea secolului 16.Aceste legi ale magiilor naturale sunt redescoperite de catre textul literar.. « Raportarea la texte este de aceeasi natura ca si raportarea la lucruri ; in ambele cazuri, semnele sunt cele pe care le revelam».Cunoasterea,ca forma de divinatio, eruditio, act hermenetic, cale catre un discurs adaptat la lucrurile insesi, constituind oglinda si emulatia acestora : «  Nu exista, pretutindeni, decat un singur joc, acela al semnului si al similarului, si de aceea natura si verbul se pot incrucisa la infinit, formand, pentru cine stie sa citeasca, un fel de mare text unic. »[27]

La fel cu limbajul secolului 16, textul literar, exprima, in ordinea sa logico-simbolica un semn non-arbitrar,dezvaluind substanta misterioasa a lumii, iar in ceea ce priveste textul decriptiv,acesta decripteaza enigma lucrurilor care oglindeste istoria indicibila a personajelor.Mai mult decat orice alt tip de text, descriptivul, incearca reintoarcerea cuvintelor, prin asemanare, la lucrurile pe care le desemneaza, in ordine simbolica, lucrurile devin limbaj.

Descriera contine legenda secreta a lucrului.Daca natura este prima scriere a creatorului, descrierea acesteia, este o oglindire secunda, iar interpretarea de tip hermeneutic un discurs care comenteaza marcile lucrurilor asemanatoare.Dar cum descrierea ca reprezentare constituie deja o interpretare a lumii, interpretarea unei descrieri devine o glosare la o alta glosare.

Fiecare descriptor avid de cunoasterea lumii pare sa ia pe cont propriu reordonarea sa, astfel ca, fiecare experienta descriptiva in parte pare ca ia pe proprie raspundere rescrierea textului insusi, povestea sa indicibila,dar si redescoperirea  textului lumii, asfel incat glosarea unei alte glosari este mereu proaspata si contine de fiecare data speranta unei apropieri din ce in ce mai mare de adevarul continut in lucruri.Descrierea ca discurs al reprezentarii.

Pt literatura moderna nebunul este cel care s-a alienat in analogie, s-a indepartat de lucruri, ca un  Don Quijote, pierdut in fictiune. » Ia lucrurile drept ce nu sunt si  pe oameni, unii drept altii (.)pentru el niste broderii de aur fals inseamna un rege.(.) pretutindeni nu vede decat semne si semne ale asemanarii»Pentru ca nu cunoaste diferenta toate semnele se aseamana.La polul opus, in cultura occidentala se afla poetul, cel care reface similitudinile secrete ale lucrurilor, organizandu-le intr.un discurs despre fata numai de el vazuta a lumii. Intre granitele celor doua forme de cunoastere, civilizatia occidentala a organizat o a treia forma  raportata la identitati si diferente.Ratiunea compara lucrurile, le masoara si le ordoneaza , dar mai intai le separa, stabilind raporturi de egalitate si de inegalitate, identitati si diferente.Analogia este inlocuita in discursul stiintific de analiza structurilor identice a sistemelor,.Fiecare sistem distinge ,clasificari, taxonomii   precum si metode de cunooastere specifice.Postmodernitatea denudeaza precaritatea unui mathesis constrans sa raspunda fara rest oricarei interogatii. Foucauld semnaleaza epistemele slabite in interiorul carora subiectul cunoscator isi recunoaste neputinta, multumindu-se cu intrebarile deschise. »Ce este limbajul ? Ce este un semn ? Ceea ce, in lume, in gesturile noastre, in intregul blazon enigmatic al comportamentelor noastre, in visele si in bolile noastre pare a fi mut, oare vorbeste si in ce limbaj, dupa regulile carei gramatici ?Este oare totul semnificant, si daca da, pentru cine si conform caror legi ? Care este raportul dintre limbaj si fiinta si oare numai fiintei i se adreseaza de fiecare data limbajul, acela, cel putin care vorbeste cu adevarat ?Ce este prin urmare acest limbaj care nu spune nimic, nu tace niciodata si pe care obisnuim sa-l numim literatura ?  »[28]Astfel, chiar daca limbajul fusese desprins de reprezentare, incepand cu secolul 19, cei doi mari ganditori ai limbajului mai sus amintiti, repozitioneaza gandirea in interiorul limbajului



[1] 76

[2]

[3] LE TEXTE DESCRIPTIF , JEAN MICHEL ADAM -ANDRE PETITJEAN  , EDITIONS NATHAN , 1989. Studiul are in vedere analiza textelor descriptive din trei perspective diferite si complementare si anume:SEMIOTICA,LINGVISTICAsi DIDACTICA

[4] Op. Cit.

[5] Op. cit

[6] J:M: adam

[7] Mihail Bahtin, Estetica si teoria romanulului, 1078

[8] P.360 enigmao

[9] Exemplul oferit de J. M. Adam se opreste asupra romanului balzacian Le Lys dans la vallee, in care, descrierea buchetului din flori de camp asimileaza  doua functii: mai intai functia de   pretext pentru reflectiile auctoriale referitoare la armonia naturiii si , in al doilea rand, rolul de  limbaj simbolic pentru a decodifica  dorinta refulata a celor doi indragostiti  ,  intentiile erotice ale celor doi, fara a cobori prezentarea in zona trivialului.:"En temoigne cette description d'un bouquet dont la composition est une presentation mimetique d'une rencontre amoureuse(,,,)Sachant que le compare (la femmme) et le comparant (le vegetal) echangent en permanenece leurs attributs, Balzac parvient a la suggestion sensuelle tout en evitant la trivialite d'une comparaison terme a terme  " p.21.

[10] Jean ricardou

Philippe Hamon

[13]M. Bahtin, Estetica si teoria romanului, 1978

[14] Jakobson, Question de poetique,1973

[15] Michel Foucault, Cuvintele si lucrurile

[16] Jean Ricardou. Noi probleme ale romanului, 1978

[17] Le texte descriptif

[18] Wayne Boothanaliza la w. Faulkner

[19] Ph. hamon

[20] considera R.Barthes in Mitologii, Institutul European, 1997)

[21] Op. Cit. P 254.

[22] Cuvintele si lucrurile.

[23] Op cit p

[24] P 63

[25] Op cit p65,

[26] P69

[27] 76

[28]P.359. toate aceste intrebari pe care astazi cunoasterea contemporana le adreseaza, se afla  inca, in intevalul neparcurs inca de la intrebarea lui NietzscheCine vorbeste, la raspunsul inca neconsumat al lui  Mallarme, conform caruia, cel care vorbeste nu este sensul cuuvantului ci fiinta insesi a cuvantului, vibratia sa enigmatica.Dar oare ezoterismul nu raspunsese deja in aceeasi termeni? 






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


Exemplifica modalitatile de caracterizare a personajului, prin referire la un roman studiat (de dupa al doilea razboi mondial)
Postromatismul in creatia lui Gustav Mahler - Particularitati stilistice in structura "Simfoniei a VI-a"
Moara cu nooroc de Ioan Slavici comentariu
Prezinta particularitatile de limbaj si de expresivitate (procedee artistice, elemente de versificatie) ale unui text poetic studiat, apartinand lui M
Expune subiectul unui text narativ studiat, apartinand lui Mihail Sadoveanu
Noapte de mai, de Alfred de Musset
Flori de mucigai
Ilustreaza conceptul operational "arta poetica", prin referire la o creatie lirica studiata, apartinand unui autor canonic
Ilustreaza conceptul operational basm cult prin referire la o opera studiata
MIHAI EMINECU - FAT -FRUMOS DIN LACRIMA