Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Alexander Pope in literatura romana (1688 - 1744), Alexander Pope / V. Hugo / Voltaire / Cronicarii romani


Alexander Pope in literatura romana (1688 - 1744), Alexander Pope / V. Hugo / Voltaire / Cronicarii romani




Alexander Pope in literatura romana (1688 - 1744), Alexander Pope / V. Hugo / Voltaire / Cronicarii romani

            Marea contributie a secolului al XVIII-lea in literatura engleza este romanul realist, de moravuri si de caracter, moralizator si satiric. Noul public instruit - largit considerabil fata de secolul precedent - este avid de literatura narativa, cu anecdotica bogata, si romanului ii revine in primul rand sarcina satisfacerii acestei necesitati. Defoe recreeaza epopeea istoriei civilizatiei, colorata de experienta si moralitatea burgheza, Swift si Smollet ataca si nu cruta nici un domeniu al vietii publice sau particulare din Anglia, Richardson si Fielding isi fac eroi din omul obisnuit si, dupa inclinatia fiecaruia, dezvaluie viata interioara sau incheaga fresce sociale.



            In aceasta epoca de dominare a prozei, cand drama intra intr-un moment de eclipsa, poezia are cateva mari sclipiri: Alexander Pope, poet luminist, dar in acelasi timp continuator al clasicismului, si James Thomson, poet didactic-descriptiv, precursor al curentului sensibilitatii si sentimentalismului. Cronologic, Pope apartine fazei timpurii a luminismului englez, epocii augustane (se naste la 1688), contemporan cu primii eseisti, fondatori ai celor dintai perioade literar-educative, Addison si Steele, cu Defoe si Swift, de care l-a legat prietenia si colaborarea literara.

            Debil si complexat fiziceste, catolic intr-o tara protestanta, Pope imbina ciudat inclinatia spre solitudine si studiu cu o participare pasionala la viata literara efervescenta a epocii. Intr-o epoca in care originalitatea nu era considerata o calitate, Pope debuteaza ca poet pastoral si traducator al lui Homer. Personalitatea sa literara se dezvaluie insa in 1711, cand publica Essay on Criticism, arta poetica a neoclasicismului englez. Orice legatura cu Arta poetica a lui Boileau - legislatorul clasicismului francez -, aparuta la 1672 si tradusa in engleza in 1683 de William Soames, nu este intamplatoare si o privire mai atenta asupra legaturilor lui Pope cu literatura franceza este necesara[1].

Autodidact, Pope a studiat cu aplicatie nu numai literatura antica, ce i-a devenit carte de capatai, ci si literatura contemporana. Marturiile spun ca ii erau familiari, direct sau in traducere, moralistii si criticii francezi, dintre care Boileau i-a servit toata viata drept model. De fapt, dupa 1700, doctrina neoclasica formulata de francezi fusese adoptata cu respect si in Anglia.

Eseul asupra criticii nu este un tratat dogmatic, caci Pope isi propune discutarea opiniilor sale estetice si morale intr-o maniera de elevata conversatie eleganta. Poemul este un conglomerat eclectic de principii estetice imprumutate de la antici - Aristotel, Horatiu, Longin - si francezi - Boileau, René Rapin - si de la inaintasul sau Dryden.

Trei sunt parametrii lui Pope in prezentarea teoriei sale clasiciste: natura - ordinea universala, armonioasa si fara cusur -, regulile si anticii. Adevaratii artisti trebuie sa urmeze fidel natura, asa cum au facut-o anticii, care ne-au lasat un ansamblu de reguli ce trebuie respectate in imitarea naturii. Desi valabilitatea principiilor estetice ale lui Pope ramane discutabila, Eseul asupra criticii a avut o functionalitate multilaterala in epoca, iar azi ne atrage prin forma sa artistica (versuri intregi au devenit citate comune si aforisme pentru englezi).

Anul 1714 il vesteste pe Pope drept un talent manuitor al satirei. Apare acum The Rape of the Lock (Rapirea buclei), bijuterie a genului eroi-comic, care inaugureaza seria marilor satire. Tot acum devine Pope membru al Clubului Scriblerus, fondat de Swift, centrul de unde porneau sagetile impotriva regimului whig al lui Walpole.

Essay on Man urma sa serveasca de introducere marelui opus planuit de Pope - "Scriu sa planuiesc o carte care sa faca omenirea sa considere aceasta viata cu mangaiere si placere si sa puna moralitatea in buna dispozitie", ii scria el lui Swift in 1730. Aici urma sa fie data "o opinie generala despre om, natura sa si starea sa, intr-o conditie ideala si rationala; Epistolele etice trebuiau sa dezvolte ideile in detaliu si sa examineze realitatea in lumina acestui sistem abstract"[2]. Lucrarea trebuia sa cuprinda si cele patru Eseuri morale si sa fie impartita pe patru mari capitole:

  1. The Essay on Man (Eseul asupra omului);
  2. Knowledge and its Limits (Cunoasterea si limitele ei);
  3. Government both ecclesiastical and civil (Guvernul ecleziastic si civil);
  4. Morality in eight or nine of the most concerning branches of it; four of which would have been the two extremes of the Cardinal Virtues (Moralitatea in opt sau noua din cele mai reprezentative ramuri ale sale, din care patru ar fi cele doua extreme ale virtutilor cardinale).

Eseul este publicat anonim in 1733 in Anglia, unde i se face una din cele mai entuziaste primiri. Peste numai trei ani, eseul este tradus in franceza, intr-o versiune in proza, urmata de doua traduceri in versuri: in 1733 de catre Du Resnel, traducere care, publicata la Amsterdam, face eseul cunoscut intregii Europe si, respectiv, in 1739 de catre de Seré. Opinia franceza reactioneaza la aparitia eseului cu entuziasm si simpatie, dar in scurta vreme se produce o cotitura nefavorabila, poemul dand nastere unui adevarat scandal.

Numai situarea lui Pope in coordonatele gandirii filozofice ale secolului sau poate duce la descoperirea adevarului conceptiilor sale ascuns sub retractarea lor in fata bisericii. In filozofie, luminismul englez a fost o continuare a bazelor materialiste empirice si rationaliste puse in secolul al XVII-lea de catre John Locke, care a influentat intreaga dezvoltare a conceptiilor gnoseologice, religioase, politice, de educatie din secolul al XVIII-lea.

Locke sustine ca fericirea se afla la indemana oamenilor, care trebuie invatati sa o cucereasca, iar in religie (Reasonableness of Christianity) pune bazele deismului, triumfator in secolul urmator, considerand ca existenta lui Dumnezeu poate fi demonstrata pe cai rationale, daca nu senzoriale. Dumnezeu va fi, asadar, autorul impulsului initial, dupa care orice amestec al sau in sfera umanitatii ar fi exclus. Deistii recunosc ordinea universului, condus de o legitatie rationala.





In prima jumatate a secolului al XVIII-lea, in Anglia se conturau doua linii in arena luptelor de idei. Partizanii uneia dintre ele, burghezia comerciala, de apartenenta politica whig, si adeptii separarii de biserica anglicana, nutreau un crez "optimist", al carui promotor era cel de-al treilea conte de Shaftesbury, care concepea universul drept un tot armonios, ale carui parti se intrepatrund si se interconditioneaza. El imagineaza lumea ca pe o infinita opera de arta, construita dupa legile rationale ale frumosului si proportiei, in care raul este de neconceput ca un atribut al intregului, ci numai ca deficienta a partilor componente, ca o pata intunecata intr-un tablou sau ca o disonanta intr-o piesa muzicala. Armonia cosmogonica se reflecta in armonia omului sub forma de virtuti. Omul, tinzand sa reproduca coerenta bine echilibrata a universului, tinde sa se perfectioneze si sa ajunga astfel la fericire, care, asa cum spunea si Locke, se poate cuceri prin autoeducatie, caci depinde de viata interioara si nu de imprejurari externe. Filozofia, ca studiu al omului in diversele sale ipostaze, fata de univers, societate si sine, devine la Shaftesbury studiul fericirii.

Pope a simpatizat cu filozofia lui Shaftesbury, pe principiile careia se axeaza intregul Eseu asupra omului. S-au facut numeroase incercari de a descoperi originea ideilor filozofice din poemul lui Pope. Concluziile au aratat ca Pope nu-l citise direct pe Leibniz sau Spinozza, de care luase cunostinta prin intermediul lui Shaftesbury si prin discutiile si corespondenta sa cu Bolingbroke. Ideile deiste din poem erau ideile curente in materie de religie in Anglia. Dar nici aici nu este consecvent. Eseul a fost gandit de un catolic cu simpatii deiste, dualitate, care nu l-a multumit nici pe deistul Bolingbroke, nici pe catolicul Crouzas care i-a atras scandalul ce in cele din urma l-a determinat pe poet sa renege orice simpatie pentru teologia liberala.

Insusi poetul nu a avut pretentia originalitatii, care, dupa cum am aratat, nu era o calitate in acel secol. In Proiectul eseului arata ca el a vrut "sa tina carma intre extremele doctrinelor aparent contrare". Cele patru epistole care alcatuiesc poemul analizeaza fiecare cate o ipostaza a omului: "fata de univers" (Epistola I), "fata de sine ca individ" (Epistola II), "fata de societate" (Epistola III) si "fata de fericire" (Epistola IV). Universul lui Pope este derivat din universul lui Newton si Shaftesbury, Un labirint grozav! dar nu fara un plan, sistem ordonat, in care toate partile subordonate colaboreaza la realizarea supremei armonii, fiecare parte purtand in sine potentialul perfectiunii. Prin aceasta metafora a armoniei in discordie, Pope a stat la originea unei intregi teorii din gandirea occidentala a secolului al XX-lea (Leo Spitzer - Classical and Christian Ideas of World Harmony[3]).

In acest cadru universal, relatiile omului cu sine si dobandirea fericirii sunt proiectii ale ordinii externe. Omul nu mai e considerat drept o fiinta decazuta, ci pe o anumita treapta spre fiinta spirituala divina. In om se imbina capacitatea de limitare la starea sa - ratiunea - cu pasiunile, care sunt expresii utile ale instinctelor, modalitati de manifestare a dragostei pentru sine, a egoismului. Cand pasiunea dominanta si ratiunea colaboreaza, rezultanta contribuie la stabilirea echilibrului intern, conditia fericirii, sau, cu cuvintele lui Pope, "dragostea de sine" (egoismul) sa fie totuna cu "dragostea sociala" (altruismul), caci prin binele general se ajunge la dragostea pentru semeni si pentru Dumnezeu. Fericirea nu poate fi distrusa, caci se afla potential in sinea fiecaruia si se dobandeste prin virtute. Raporturile omului cu societatea sunt, fireste, si benefice, necesare pentru stabilirea armoniei dupa modelul concordantei divinitatii.

Daca ideile lui Pope nu innoiesc spusele lui Locke, Shaftesbury sau Pascal[4], Eseul asupra omului este in primul rand un poem, care a cucerit renumele prin frumusetea sa artistica. Este o sociogonie in genul celor antice sau moderne ale lui Dante, Voltaire, Hugo, Mádach[5]. Eseul este o incoronare a lui Pope ca poet augustan, facand legatura dintre Paradisul pierdut al lui Milton - epopeea revolutiei burgheze - si Preludiul lui Wordsworth - poemul romantic al introspectiei.

Legatura este facuta numai tematic, caci poemul este in primul rand o satira cu aluzii si implicatii contemporane, cu opinii contradictorii, paradoxuri si dese schimbari de ton. Ii lipseste grandoarea inclestarilor dramatice ale lui Milton sau sensul profund al meditatiei introvertite al lui Wordsworth, desi se remarca si aici o incercare de a abstractiza unele probleme care pana atunci formau continutul obiectiv al povestii, mitului.

Pope a fost, asadar, un poet al vremii sale, cunoscut inca din timpul vietii, bucurandu-se de o mare popularitate in Anglia, precum si in Franta, care la acea epoca era focarul culturii europene. Prin filiera franceza a patruns si in tarile romane, unde in prima jumatate a secolului al XIX-lea si-a aflat doi traducatori si imitatori: Ioan Cantacuzino si Costache Conachi.

Eseul asupra omului a fost prima opera a lui Pope cunoscuta in tarile romane. Interesul se explica atat prin personalitatea lui Pope si popularitatea poemului, care a starnit un scandal de opinii, cat si prin imprejurarile care favorizau raspandirea luminismului[6].

Cea mai veche traducere apartine lui Ioan Cantacuzino (1757 - 1828), diplomat, polcovnic si cneaz, poet si traducator, descoperit de istoriografia literara abia acum doua decenii. Data primei traduceri, dupa cum mentioneaza Al. Dutu[7], este 1794, reluata in 1807. Lucrarea nu a fost publicata. Ea se gaseste in ms. rom. 6002 la B.A.R., purtand titlul Cercare asupra omului de Alecsandru Popu scrisa si talmacita dupe frantozeste de K. Ioan K. la anul 1807 la Odessa.




Manuscrisul, in alfabet chirilic, contine 81 de file, din care cateva s-au ratacit. Traducerea a patru scrisori ce corespund celor patru episoade ale versiunii originale este in proza, facuta dupa versiunea franceza in proza a lui Silhouette. Traducerea lui Cantacuzino urmeaza indeaproape versiunea franceza insa este facuta intr-o limba romaneasca greoaie si invechita, ceea ce o face putin accesibila si lipsita de interes artistic. Tinem seama de faptul ca traducerea a ramas in manuscris si nu a fost revizuita de autorul ei.

Topica poticnita, vocabularul greoi si adeseori impropriu dau traducerii un aspect brut, neslefuit, care-i pune sub semnul intrebarii farmecul poetic. Trebuie mentionata insa pentru faptul ca este prima traducere din Pope in romaneste, fapt de cinste pentru cultura si interesul autorului.

Cel de-al doilea traducator roman al Eseului este logofatul-poet Costache Conachi, cunoscut nu numai pentru latura erotica, senzuala si petrarchizanta a liricii sale, ci si pentru seriozitate in actiune si preocupare pentru indeletniciri demne, sete de cultura, o dorinta de a se instrui pe sine si de a contribui la propasirea tarii si poporului. Conachi este considerat drept unul dintre cei mai culti oameni ai timpului. Cultura si ideile progresiste i-au fost laudate de D. Pastiescu[8], Zaharia Carcalechi, care in 1822 il numeste "iubitor de cultura si harnic traducator"[9], de Bois de Comte, Michelet, St.-Marc de Girardin[10].

In activitatea sa obsteasca (a indeplinit toata suita de functii din ierarhia sociala, de la comis la candidat la domnie), Conachi a nutrit idei progresiste, liberale, declarandu-se pentru emanciparea popoarelor, sistem constitutional, monarh luminat, drepturi, propasire politica. A participat la Regulamentul organic care a pus temelia statului roman modern, a tradus si publicat Codul Calimach, a facut donatii pentru asezaminte spitalicesti, s-a straduit sa puna bazele industriei nationale, era inginer hotarnic si se pasiona dupa astronomie.

Iubitor de cultura si progres, Conachi s-a apropiat de Essay on Man pentru ca acesta exprima crezul filozofic al unui secol progresist si optimist, face elogiul ratiunii, arata transformarea materiei si interdependenta universala, propovaduieste cultivarea virtutilor ca singur izvor de fericire, se ridica impotriva egoismului rapace, care trebuie sa dispara difuzat in altruism, incearca o explicare de compromis a divinitatii - deismul - care este o forma camuflata de protest impotriva bisericii, admitandu-l deopotriva pe Dumnezeu ca impuls initial, dar si legile obiective ale firii, afirma o netagaduita incredere in om si in tot ce ne inconjoara, unde partile, fie bune, fie rele, colaboreaza la idealul armoniei universale.

Traducerea lui Conachi izbuteste in cea mai mare masura sa redea versiunea franceza. Descoperim un abil manuitor al versurilor, un bun cunoscator al limbii franceze si un om de certa cultura, cu inclinatii stiintifice. Limba folosita este batraneasca, neologismele lipsesc[11], dar traducerea nu este naiva, iar efectele comice de care se plangea P. Grimm (in Traduceri si imitatii din literatura engleza, p. 293-295) se pot numara pe degete. Dimpotriva remarcam stradania de a gasi vocabularului filozofic un echivalent propriu in limba noastra, careia la acea data ii lipsea un vocabular propriu de filozofie.

Daca in decurs de trei decenii in secolul trecut Pope si-a aflat doi traducatori in limba romana, in secolul nostru numele poetului englez nu a mai fost intalnit in traducere romaneasca. Clasicismul lui Pope nu a mai atras alte condeie; dar astazi lipsa unor traduceri lasa un gol ce trebuie umplut. Recent au fost date spre tiparire cateva sute de versuri din Essay on Man in talmacirea lui Leon Levitchi si din Essay on Criticism in transpunerea lui Andrei Bantas[12], traduceri care vor prezenta publicului roman un Pope scuturat de orice urma de colb vetust, un Pope pentru contemporani.  





[1] Problema acestor raporturi a fost studiata de E. Audra in L'influence francaise dans l'auvre de Pope, Paris, 1931.

[2] Robert W. Rogers, The Major Satires of Al. Pope, Urbana, 1955, p. 50.

[3] Sugestia se afla in The Twickenham Edition of The Poems of Al. Pope Londra, 1961.

[4] E. Audra il citeaza pe Silhouette care arata ca insusi inceputul Epistolei II, The proper study of mankind is man este versificarea unei cugetari a lui Pascal, pe care Pope il citea in versiunea engleza a lui Kenneth, in timp ce lucra la poem: The study of man is the proper employment and exercise of mankind.

[5] Vezi T. Vianu, Arghezi, poet al omului, Bucuresti, 1964, p. 48.

[6] In Polonia, intre anii 1787 si 1822 s-au inregistrat 50 de traduceri din Pope, dintre care 5 versiuni ale Eseului asupra omului si 11 versiuni ale Eloizei catre Abelar.

[7] Al. Dutu, op. cit., p. 40.

[8] D. Pastiescu in "Curierul romanesc", nr. 78/1830, p.329, il numeste "barbat luminat, suflet mare".

[9] N. Iorga, Istoria literaturii romane, Bucuresti, 1907, p. 497.

[10] P. Cornea, Studii de literatura romana moderna, Bucuresti, 1962, p. 79.

[11] Nu trebuie sa uitam ca poetul, in amintita Scrisoare catre Mitropolitul Veniamin, recomanda imprumutarea cu grija a neologismelor si "moldovenirea pe teapa graiului nostru".

[12] Intrucat aceste traduceri nu au iesit de sub tipar, nu putem decat sa le semnalam.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


ROMANUL SUBIECTIV "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" de Camil Petrescu (1930)
MIC DICTIONAR DE TERMENI LITERARI
FAPTE DE "SISTEM' SI FAPTE DE "NORMA'
"FORMA' SI "SUBSTANTA' IN DOCTRINA LUI HJELMSLEV
Real si fantastic in proza lui Massimo Bontempelly, Proza lui Massimo Bontempelly / Proza lui I. L. Caragiale
Prezinta constructia discursului narativ intr-o nuvela studiata, prin referire la doua dintre conceptele operationale din urmatoarea lista: secvente n
Potofoliu Joc, joaca
Publicistica lui Arghezi - atitudine duplicitara fata de regim, o mare abilitate de a-si infasura aceste cedari in metafore
Ilustreaza conceptul operational "arta poetica", prin referire la o creatie lirica studiata, apartinand unui autor canonic
Prezinta relatia dintre instantele comunicarii narative (autor, narator, personaje, cititor) intr-o povestire studiata