Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» AUTENTICITATEA LUI CAMIL PETRESCU


AUTENTICITATEA LUI CAMIL PETRESCU




AUTENTICITATEA LUI CAMIL PETRESCU

1.1.  PERSONALITATEA SCRIITORULUI

Poet, dramaturg, romancier, eseist, Camil Petrescu,ocupa in literatura romana din prima jumatate a secolului XX unul din cele mai importante locuri, datorita, in primul rand, notei de elevatie intelectuala pe care a imprimat-o scrisului sau. Autor deopotriva atras de speculatia abstracta, ca si de investigarea in adancime, a vietii concrete, Camil Petrescu reactualizeaza in cadrul literaturii romane contemporane- cum s-a mai observat- spiritul pur, insetat de esente al lui Eminescu si luciditatea taioasa, aplicata realitatii vii, al lui Caragiale. Opera sa, perfect sin-cronizara cu valorile universale de gandire si arta ale timpului sau, se revendica in egala masura, si in primul rand, de la traditiile culturii nationale,pe care le dezvolta in chip de creator.




Cine reface,de pilda, linia care uneste problematica intelectualului la Eminescu - asa cum ni se infatiseaza ea in nuvele ca Sarmanul Dionis si Geniu Pustiu[1] - si structura tipica a eroului-intelectual, in jurul caruia graviteaza intreaga opera camilpetresciana, va fi obligat sa observe aceeasi aspiratie spre absolut, aceeasi nazuinta de a depasi zonele unei lumi supuse relativitatii, pentru dobindirea adevarurilor esentiale, cu valoare de certitudine si universalitate. Aceasta dispozitie a spiritului, care incearca sa depaseasca contingenta, cladind pe temelia unor relativitati intelectuale cu caracter de necesitate si totalitate, o intalnim as la alti scriitori din perioada dintre cele doua razboaie mondiale, a caror opera vibreaza de o intensa chemare a absolutului, ramanand implintata, prin fine articulatii, intr-un spatiu real.

Principala nota distinctiva a spiritului lui Camil Petrescu e mobilitatea, goana continua dupa certitudini in ordinea cunoasterii, respingerea oricarei forme de inertie intelectuala, in favoarea investigarii neintrerupte a fenomenului existential.Fire problematica si problematizanta, scriitorul accepta insertia in real ca pe o provocate, menita a-i mobiliza toate puterile mintii, in vederea descoperirii acclor principii care sa grupeze complexitatea infinita a lumii in jural unor motive rationale, cu insusiri de unitate si permanenta. "Pasiunea de miscare, de actiune':1) ii este structurala, si ea se reflecta in insasi constructia eroului sau - aproape unul si acelasi, sub diverse ipostaze. "Eroul lui Camil Petrescu - spune Tudor Vianu despre Stefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, dar sfera citatului poate fi extinsa la alte personaje - este deci un intelectualist,o natura reflexiva si patnunzatoare, care sufera pentru ca gandeste si analizeaza' -Omul-Camil Petrescu era de o superba tinerete sufleteasca, insusire care-1 mentinea intr-o stare de neabatuta receptivitate, de deschidere neobosita fata de lume si devenirile ei: "Era in el un neastirnpar, o tinerete, o febrilitate de adolescent' [2]. Literatura sa e monologul eroului unic, mirat, indirjit si zdrobit () iar acest erou unic este autorul ce monologheaza in fata noastra, cautind, cu inteligenta sa acuta §i mobila, sa ne convinga'. Febrilitatea autorului, transmisa eroului, isi are punctul de plecare in insasi efervescenta vietii, careia el vrea sa-i ramana credincios, captand-o in impulsurile ei autentice, originare."Adevaratul Camil Petrescu e in gestul de parasire a materialelor vechi si de imbratisare a celor noi,este in trecerea de la o ati-tudine la alta, e in procesul de pierdere a unei conceptii si de alcatuire a alteia. Scriitorul se complace intre orientare si orientare.Pasiunea tranzitiilor, interval psihic vrednic de cunoscut ca devenire cit mai neascunsa, ii unifica diversitatea operei pe ideea ca el exprima astfel viata sub forma ei cea mai directa'

Portretul moral al scriitorului se constitute din linii frante zigzagzate, pe care le niveleaza aspiratia cunpasterii esentiale, stradania nobila a intelectului de a se supune rigorilor ei.

O formulare devenita celebra, apartinind lui Tudor Vianu si care a capatat adeziunea scriitorului insusi, ofera cheia personalitatii artistice si spirituale a lui Camil Petres­cu: "Natura inspiratiei sale mi se pare a fi facuta din luciditate si febra."

Observatia lui Tudor Vianu indeamng la unele dezvoltari.In masura in care o structura creatoare atit de complexa e reductibila la cateva coordonate fundamentale, se poate afirma ca particularitatile esentiale ale operei lui Ca­mil Petrescu se frag din natura raportului ce se stabileste intre aceste trei componente ale individualitatii lui: ta­lent, inteligenta, patos (sensibilitate). Din acest unghi de vedere, autorul lui Danton ne apare ca un scriitor in cazul caruia un temperament excesiv se opune, adesea, manifestarilor pure ale intelectului, si o constiinta prea accentua­te a actului creator altereaza, nu o data, spontaneitatea caracteristica operei de creatie. Grandoarea si servitutea scrisului sau vin dintr-o asemenea alcatuire paradoxala a factorilor ce-i dau consistenta.

A fost una din marile inteligente ale vremii lui, un scriitor cu instructia  filozofica solida  si un  cap deliberant,focus in viata cerebrala' .Intelectualitatea sa are o valoare exemplara si detine, intr-un anume sens, un loc de exceptie, facand dovada unor virtuti obligatorii ale scriitorului modern, nu totdeauna intelese in adevarata lor somnificatie."A existat la noi prejudecata - zice G. Calinescu - ca unui artist nu i se cere iprea multa stiinta de carte, ca o anume instructie e tolerabila, ca prea multa poate chiar pa-gubi. Camil Petrescu e intaiul mare creator roman care a demonstrat contrariul. El avea cap abstractiv si totodata imaginativ, cunostea schematicul si concretul, si de altfel ideile insesi i se prezentau corporal: «Eu sint dintre acei/ Cu ochi halucinati si mistuiti launtric, / Cu sufletul marit / Caci am vazut idei»'[3].

Era stapanit de un intens neastampar al cunoasterii universale, isi indrepta, iscoditor, atentia spre cele mai variate sectoare ale activitatii umane - indeosebi spre acelea care reprezinta o solicitare neintrerupta a inteligentei dornice sa-si verifice posibilitatile si sa triumfe asupra materiei   amorfe,  nesupuse   vointei  dominatoare  a  omului  "Dintre scriitorii   afirmati   intre cele doua mari razboaie mondiale, Camil Petrescu s-a remarcat de la inceput prin aria vasta a curiozitatii sale intelectuale.S-ar putea spune ca nimic nu-1 lasa indiferent. Se interesa de toate artele, de stiintele pozitive si sociale, de sport, de strategie militara et quibusdam aliis.

Multitudinea preocuparilor in care se lasa antrenat - de la jocul de fotbal al echipelor vremii, pe care-1 discuta in cronici presarate cu tot felul de sugestii tactice, si pina la problemele legate de operatiunile razboiului - a starnit destule zimbete ingaduitoare.Nu era, totusi, nimic ridicol in asemenea manifestari, decat pentru cineva lipsit de putinta de a le raporta la orientarea generala a personalitatii scriitorului: increderea in forta omnipotenta,a inteligentei, chemata sa raspunda de orice manifestare a spifitului urrian. Camil Petrescu pune o abnegatie plina de candoare in rezolvarea chestiunilor legate de aceste domenii, se abandoneaza cursului silogistic al gandirii, tine sa demonstreze cu tot dinadinsul posibilitatea rationalitatii - acolo unde pare sa nu existe vreuna - si astfel preocuparea "laterala' careia i se consacra devine scena unui spectacol captivant, al unei minti luminoase care se inversuneaza in biruinta. Iata cateva marturii ale celor care 1-au surprins in asemenea ipostaze: "Pentru el - isi aminteste Ion Vinea - totul se reducea la inteligenta, chiar si talentul: «O notiune vaga plina de impuritati».[4]Prin inteligenta si staruinta asimilezi orice, iti insusesti orice stiinta, capeti toate inlesnirile si mesteriile.   Matematician,   muzicant,   poet si chiar proroc, devii orice, numai sa vrei.Il pasionau pana si jocurile minore ale inteligentei. In orele libere se indeletnicea cu grafologia si cititul in palma. Pentru o minte patrunzatoare ca a lui, liniile palmare si slovele de pe hirtie alcatuiau un stimulent, un punct de sprijin si pornire. Se socotea si un priceput strateg, nu insa gratie scolii de ofiteri de rezerva.Studiase campaniile lui Napoleon, citise pe Clausewits tot, se mandrea cu cronicile lui militare aparute in coloanele unei gazete independente. A pretins ca prin criticile sale determinase, tocmai de la Bucuresti, schimbarea comandantului set al unor forte expeditionare imperialiste angajate intr-un razboi colonial, hat-departe. Vedea in jocul de sah un aspect al artei strategice si comenta desfasurarea unei partide numai in termeni militari. Combatea cu aprindere, ca si cum ar fi fost vorba de un inte-res personal, afirmatia lui Edgar Poe ca whist-ul (bunicul jocului de bridge) e un joc mai inteligent si mai psihologic, mai pregatitor pentru lupta pentru viafa, decit sahul'. Sau aceasta relatare a fiicei lui Liviu Rebreanu : "Cititorii presei din epoca isi aduc aminte desigur de cronicile sportive ale lui Camil Petrescu ; putini stiu insa ca, de la un timp, cronicarul Intaiei nopti de razboi si a meciurilor de fotbal, memorabile, avea un nelipsit tovaras in tribuna, pe autorul Padurii spanzurartilor.

1.2.       CAMIL PETRESCU- TEORETICIAN

Inzestrat cu o putere de teoretizare cum putini alti scriitori din perioada dintre cele doua razboaie, Camil Petrescu nu si-a facut cunoscute opiniile in cadrul unui sistem de idei coerent, unitar, intocmit dupa rigcrile constructiilor filozofice consacrate.Convingerile de ordin teoretic ale scriitorului se afla risipite intr-o ampla serie de studii si ar-ticole, dintre care multe privesc diferite manifestari ale vietii noastre culturale, sociale §i politice. Desi lipsite de liantul care sa le confere o ordine anumita, in cadrul unui ansamblu ideologic bine inchegat, atitudinile teoretice ale lui Camil Petrescu graviteaza, totusi, pentru o intinsa pe­rioada a activitatii sale in jurul unui nucleu de gindire fun­damental, care le imprima o subliniata coeziune interioara. Acest punct do convorgenta al cugetarii lui Camil Petrescu e dat de intuitionismul bergsonian si de fenomenologia lui Husserl. Ultima dintre aceste doua orientari, in special, ii ofera prilejul cristalizarii unor pozitii care, pina la contactul cu opera filozofului de la Freiburg, pastreaza, in scrisul sau, un caracter difuz, imprecis. In prefata volumului Teze si antiteze din 1936, care poate fi considerat un compendiu de estetica si filozofie camilpetresciana, scriitorul insusi recunoaste: "Pentru intocmirea atitor numiri didactice si cursive am gasit, cam tarziu, e adevarat, in terminologia fenomenologica un sprijin neasteptat, caci de data asta, fara sa mai riscam confuzii, fara sa ni se impuna vreo modificare esentiala in atitudine, castigam dintr-o data libertatea unei discursivitati analitice invioratoare, ca senzatia pe care o inmai in directia voita de el initial'')[5]. Tot aici, Camil Petrescu indica cei doi termeni care polarizeaza directiile spe-culatiei lui filozofice, si anume substantialism si autenticitate, pe care intelege sa-i mentina in continuare la baza argumentatiilor sale, ca fiind mai adecvati decit termenii corespunzatori din filozofia husserliana.

Bergson imputa intelectului omenesc ca, aplicindu-se realitatii in devenire care este viata si elaborind concepte, nu face decat sa falsifice, sa mortifice ceea ce prin insasi natura sa nu poate fi cuprins in forme statice, imobile. Intelectul pierde din vedere esenta lucrurilor, care este durata. Singura facultate in masurs sa se plieze pe caracterul procesual al realitatii si s-o releve este intuitia.De aici, renuntarea la mijloacele judeciitii abstracte, categoriale, si accentul pe concret - ca unica modalitate de cunoastere autentica.Filozoful francez se declara impotriva "substituirii lucrurilor prin concepte', aratindu-se pentru o cuprindere intuitiva a lor.

Intuitia aduce dupa sine cunoasterea absoluta a obiectelor, realizata prin intermediul unui act de simpatie, care anuleaza linia despartitoare dintre subiect si obiect, cu alte cuvinte factorul care ar putea situa cunoasterea intr-o zona de relativitate. Spre deosebire de inteligenta, care nu percepe duratia decat prin mjlocirea imobilitatii Intuitia se plaseaza in interiorul duratei constiintei. In contact cu fluxul constiintei, spiritul intra, In acelasi timp, in contact cu fluxul universal. "Intuitia devine atunci - observa Tudor Vianu, citandu-1 pe Bergson -"cunostinta intima a spiritului prin spirit si, in chip subsidiar, cunostinta a oeea ce este esential in mateirie'. Si mai departe: "Se poate,intr-adevar, afirma ca «sondand in propria sa profunzime, spiritul patrunde mai departe in interiorul materiei, al vietii, al realitatii in genere"[6]. Imprejurare cu totul explicabila, daca ne gindim ca participind prin toata organizarea fiintei noastre la viata si materia universului, este firesc atunci ca «descinzind punctul cel mai ascuns al fiintei noastre sa aflam taina lumii intregi. Tot atatea observatii care completeaza fizionomia filozofiei bergsoniene cu interesante aocente realiste'

Intuitia are darul de a individualiza conturul obiectelor, de a ne introduce in esenta lor unica, irepetabila. Functia ei detine o anume autonomie in raport cu aceea a inteligentei - supuse unei finalitati practice, imediate.Prin intuitie ne eliberam de imperativele existentei robite necesitatii si obtinem o perspectiva mult mai variata si inedita a lumii.

Formatia stiintifica a lui Bergson il determina sa nu absolutizeze diferenta dintre inteligenta si intuitie. El nu contests stiintei posibilitatea de a ajunge la esente, dar considers ca domeniul ei de activitate nu priveste decit materia lipsita de organizare, in vreme ce metafizica se consacra vietii si spiritului. Cum materia si spiritul sint, amindoua, coordonate de baza ale realului, intre cele doua activitati de cunoastere - stiinta si metafizica - trebuie sa existe o continua colaborare.

Calitatea primordiala a realului consta, dupa Bergson, in dinamismul lui continuu, care nu poate fi patruns din exterior, ci numai pe calea perceperii mobilitatii propriului eu, ca, de aici, sa ne ridicam, apoi, la intelegerea miscarii universale. Acest procedeu, prin care experienta interioara devine reazimul sigur al cunoasterii, e de origine platonica , el poate fi intilnit - cum s-a axatat - si la Descartes, Kant si Schopenhauer. Bergson introduce, cu aceasta ocazie, distinctia intre eul superficial si spatial, pe de o parte, inauntrul cSruia opereaza inteligenta practica, inclinata sa considere curgerea constiintei ca pe o succesiune de stari imobile, despartite anitre ele -si, pe de ,alta parte, eul fundamental, care ne comunica factura adevarata a devenirii, vazuta, ca un proces neintrerupt, solidar. "La acest nivel, care este al eului fundamental - subliniaza Tudor Vianu - constiinta nu se mai despica in stari separate, insirate pe dimensiunea uniliniara a eului, intr-o ordine care distinge riguros intre trecut, prezent si viitor. Oricare din starile pe care pulsatia atentiei le izoleaza din unitatea lor indivizibila, contine in sine tot trecutul constiintei si prepara intregul ei viitor. O multiplicitate de stari antimpinam si aici, dar nu una de juxtapunere, ca in planul superficial al eului, ci o multiplicitate de fuziune sau de intrepatrundere. "[7]

Reprezentari si senzatii sinit date in aceeasi unitate.Din aceeasi pricina, nu este cu putinta ca doua stari ale constiintei sa fie vreodata identice. Aparind din nou, vechea stare a constiintei va fi modificata de tot ceea ce constiinta a trait intre timp.Viata constiintei reprezinta deci o inventie continua.

Ceea ce asigura imprevizibilitatea actiunilor umane si, in ultima instants, libertatea sufleteasca a individului e tocmai contactul cu acest strat al duratei pure, care rabufneste prin carapacea "constiintei spatializate si socializate', alcatuita din reprezentari comune. In cadrul dezvoltarii conceputului bergsonian de libertate, eroi sint considerate aoeia care, desfacandu-se de tot ceea ce viata exterioara a sadit strain intr-insii, izbutesc sa-si afirme plenar trasaturile intime ale personalitatii, sa-si puna fapta de acord cu resorturile autentice, definitorii ale individualitatii.

De vreme ce constiinta ii apare lui Bergson asemenea unui riu curgind necontenit, in care faptul revolut il urmeaza strins pe cel actual - o delimitare precisa intre ele fiind aproape imposibila - e firesc ca filozoful sa acorde memoriei calitatea unei functii hotaritoare a constiintei, care-i determina acesteia, de fapt, existenta. Fara conservarea amintirii trecutului, fara continua luminare a prezentului dinspre trecut - viata sufleteasca a individului s-ar reduce la inconstienta. Din dezbaterea problemei memoriei - asa cum se infatiseaza ea la Bergson unul din aspectele care intereseaza literatura se refers la raportul stabilit de filozof intre atentia la viata (interesul vital) si gradul de particularitate si inedit al amintirii, intr-adevar, constiinta selecteaza de obicei imagini conform unui criteriu al similitudinii si al aspiratiei spre generalitate, lucru care corespunde orientarii ei practice, tendintei de a raspunde nevoilor actiunii. In momentul, insa, in care atentia la viata sufera o diminuare si principiul utilitatii vitale a amintirilor nu se mai afla in prim plan, constiinta e invadata de profunzimile unui trecut mai intins si variat, receptat in laturile lui concrete, individuale.

Tudor Vianu, pe care 1-am urmat in expunerea ideilor de mai sus, rezuma pregnant semnificatia curentului bergsonist: "Bergsonismul este expresia si, in parte, cauza acelei indrumari spirituale moderne, doritoare de o cuprindere mai bogata si mai concreta a realului, pe care socotcste ca trebuie a-1 cerceta in formele lui individuale, cu mijloace directe si intuitive'. Ginditorul roman vorbeste despre "o criza de incredere fata de filozofie' pe care ar declansa-o studiul operelor bergsoniene si "pe care nu o depaseste in cele din urmg decit acela care ajunge a recunoaste in constructiile sistematice ale marilor ginditori tot ce este experienta directs a lucrurilor si manifestare a personalitatii originale. Experienta vie ingropata in temeliile cladirii este valoarea de seama pe care o oauta persoana recistigata pentru filozofie prinpilda si indrumarea lui Bergson'[8].





In sfirsit, "Filozofia lui Bergson a reusit sa produca acea jonctiune a speculatiei cu viata, a carei lipsa a fost de atitea ori regretatg in trecut. Din aceasta pricina rasunetul ei nu s-a produs atit printre oamenii de specialitate filozofica, ci mai ales printre savantii aplicati asupra unui domeniu de fapte particulare si asupra unui cimp de experiente con­crete, apoi asupra artistilor si asupra camenilor cle actiune.

Atractia pe care filozofia bergsoniana a exercitat-o asupra lui Camil Petrescu se explica, in primnl rind, prin accentul pe care aceasta filozofie il pune pe concretul vietii in continua devenire si pe intuitie, ca mijloc de cercetare a lui.Trebuie facuta, insa, numaidecat precizarea ca, aproband noua metoda propusa de Bergson ca pe o reactie eficace impotriva schemelor conceptuale rigide, abstracte, scriitorul nostru se detaseaza net de fondul anti-irational al filozofiei bergsoniene. Pentru el, Noua structura dupa care ar urma sa se configureze cultura europeana indica "doar o depasire a vechiului rationalism, nu o scufundare in irational'[9]. "E locul sa subliniem inca o data - zice Camil Petrescu - ca Noua structura nu e o structura irationala, ci doar o largire a rationalului eel rezultat din marile sisteme ale veacului al XVlI-lea. N. Tertuilian apreciaza la autorul Tezelor si antitezelor "critica tendintei bergsoniene de a despatializa concretul, rupind unitatea indisolubila a cuplului spatiu-timp: ideea de durata pura era respinsa ca produsul unei simple abstractii. Substantialismul lui Camil Petrescu nu se putea multumi cu absolutizarea fluiditatii si mobilitatii drept unice atribute ale concretului. Convingerea sa fundamentala era ca realitatea are in devenirea ei istorica o ordine necesara si ca misiunea gandirii era de a descoperi esentele, semnificatiile si ierarhiile de semnificatii, tendintele si directiile privilegiate, din imanenta acestei realitati: durata substantiala nu e o durata pura, ci o durata structurata si orientata'[10].

Husserl, a carui influenta asupra filozofiei contemporane a fost comparata cu influenza revolutionara exercitata - la timpul ei - de filozofia lui Kant, isi organizeaza sistemul in jurul acestor idei fundamentale: intemeierea unei logici pure, precum si a unei discipline si metode filozofice noi, fenomenologia.

Dupa ce demonstreaza caracterul de discipline esentialmente teoretica al logicii, Husserl neaga faptul ca psihologia ar fi avut o contributie decisiva la constituirea ei. Logica - stiinta perfect autonoma, cu principii de structura apriorica, bazate pe evidenta apodictica - se dispenseaza, in ceea ce priveste afirmarea ei, de disciplinele ajutStoare.

In timp ce legile psihologice sint lipsite de exactitate, principiile logice au o valoare absoluta, se situeaza in afara empiriei.Gombatind netemeinicia imixtiunii psihologismului in materie de logica, Husserl releva, totodata, erorile scepticismului antropologic - sau ale relativismului specific - conceptie care conditioneaza adevarul de specia umana. Scepticismul antropologic pune adevarul in dependenta de configuratia fiecarei specii, ceea ce inseamna o absurditate: "Ceea ce-i adevarat, e adevarat in chip absoiuit, adevarat in sine; adevarul este unul si acelasi, indiferent daca cei care-1 prind cu actele lor de judecata sunt oameni sau monstri, ingeri sau zei'.Scepticismul consider a adevarul in functie de structura fiecarei specii (care e un fapt), dar adevarul nu poate fi asimilat ifaptelor ea atare : "Adevarul nu-i un fapt si deci nu are o valoare temporals, raporturile de cauzalitate si succesiune sint cu totul straine naturii lui. Nu trebuie sa se confunde actul judecatii, care-i real si determinat cauzal, cu continutul ideal al ei, cu adevarul, care-i etern'.Respingand argumentele psihologismului, Husserl contesta, de asemenea, contributia principiului biologic al economiei gin­dirii (formulat de austriacul Mach) la fundamentarea logicii.

In fata logicii pure - stiinta apodictica, bazata pe o activitate pur teoretica, si care, pentru a lua fiinta, se lipseste de concursul altor stiinte - se afla un grup de probleme, dintre care Husserl o alege spre rezolvare pe cea dintii, si anume, stabilirea, lamurirea "notiunilor sau categoriilor fun­damentale, care sunt constitutive pentru constiinta obiectiva sau care 'fac posibila'-, din punct de vedere logic, teoria.Intreaga cercetare va avea in vedere numai norma, nu si materia acestor categorii, si ea va fi fenomenologica : valoarea obiectiva, existenta ideala, absoluta, a acestor notiuni constituie obiectul ei[11]'

Cercetarea fenomenologica e consacrata obiectelor ide­ate -fenomenelor, cum le numeste Husserl, dind termenului o cu totul alta acceptie decit cea obisnuita. Daca obiectul stiintelor particulare il constituie anumita fapte si realitati, obiectul fenomenologiei pure e dat de asa numitele esente (Wesen), eidos, non-realitati (fenomene suprasensibile, detasate, totusi, de sfera metafizicii), sesizabile prin intermediul intuitiei pure.

Stiintele particulare, avind drept obiect fapts empirice, deci contingente, sunt incapabile de a furniza cunostinte ab­solute.Orice fapt contingent implies, insa, un eidos, o esentialitate, fiind inzestrat, asadar, cu un "caracter de necesitate esentiala', ce se refera la o "generalitate esentiala .

Intuitia individuala, perceptiva, aplicata faptului empi­ric, individual poate deveni o intuitie de esentialitate, o pura ideatie, curatata de tot ceea ce e empiric, contingent si datatoare de adevaruri cu o valabilitate universala. De notat aici aceasta rezervg a lui Camil Petres­cu: ,,Marturisim ca aceasta intuitie esentiala, aceasta Weensschau ni se pare, prin irationalul ci neintemeiat, punctul slab al filozofiei lui Husserl.E o poarta desebita spre toate interpretarile, dintrc care cele quasi-magice n-au lipsit. ()Ratiune si intuitie nu so opun chiar atat de categoric'

Cunostiinta fenomenologica, purificata de determinarile spatiale si temporale, orientata spre adevarul etern, se realizeaza prin punerea in paranteza a lumii reale.Aceasta operatie nu e reflexul unei neincrederi in valoarea cunostintei omenesti sau al unei negari a realitatii.Ea are o semnificatie metodologica.Eliminind din cercetarea fenomenologica judecatile existentiale, Husserl tinde spre conturarea unei constiinte pure, transcendentale, a carei natura specifica, intima alcatuieste principalul obiect de studiu al fenomenologiei - bazate pe intuitia pura.

Principiul de la care pleaca Husserl in analiza fenome­nologica e urmatorul: "Orice act de constiinta este un act intentional, constiinta inseamnaa totdeauna 'constiinta despre ceva»'. Cu precizarea: "Nu-i vorba de fapte reale sufletesti, de constiinta psihologica, ca la Fr. Brentano, cand acesta vorbeste de intentionalitatea fenomenelor constiintei, ci de acte  privite  in  esentialitatea   lor,  considerate   ca eidos.Husserl analizeaza faptele constiintei in aprioritatea lor, in «necesitatea lor neconditionata».Oricind si oriunde aceste fenomene prezinta aceleasi caractere, caci ele nu sint fapte, realitati, ci existente ideale, care-si au specificitatea lor in­dependent de timp si de spatiu.Fenomenele constiintei au fata de faptele fizice marele avantaj ca ele se prezinta ca ceva absolut neindoielnic, irefutabil' [12]

Sau cu cuvintele filozofului insusi: "Cuvantul intentionalitate nu inseamna nimic altceva decit aceasta particularitate funciara si generala pe care o are constiinta de a fi cons­tiinta despre ceva, de a purta, in calitatea ei de cogito, cogitutum-ul ei, in ea insasi'

Actul intentional (noesis) si elementele care-1 compun (elemente noetice) se subordoneaza unei semnificatii, vizeaza un anume obiect, definiroa lui prin comparare cu altele.

Continutul logic al actului intentional (noema) si elementele lui alcatuitoare (numite noematice) sirut legate indisohibil de actul intentional propriu-zis.Jonctiunea dintre gandire si lumea reala e asigurata de calitatea noemei - dependenta, prin insasi natura ei, de obiecte."Efectuind reductia feno­menologica in toata rigoarea sa - zice Husserl - noi pastram cu titlu noetic campul liber si nelimitat al vietii pure a constiintei, si, in ceea ce priveste corelativul sau noematic, lumea-fenomen, in calitate de obiect intentional al ei'

Problema intentionalitatii e problema de baza a fenome­nologiei.O cercetare romaneasca recenta asupra filozofiei lui Husserl vede principala ei caracteristica in incercarea de a realiza o sinteza intre idealismul obiectiv si idealismul su-biectiv.Pina sa ajunga la demonstrarea acestei fuziuni si la modul cum se infatiseaza ea inauntrul conceptului central al filozofiei husserliene : conceptul de intentionalitate, autoarea studiilor amintite, Clara Dan, insista asupra tezelor funda­mental ale filozofiei lui Husserl - privite din unghiul fuzionarii celor doua directii, idealist-subiectiva si idealist-obiectiva.

1.3. GANDIREA FILOZOFICA

Daca intalnirea cu P. P. Negulescu a insemnat in biografia lui Camil un moment de cotitura, tot ea a inlesnit semnificatia majora a actului de autocenzurare critica ca un    preambul a ceea ce    avea sa fie mai tarziu acuzatul joc al ielelor. Acordind literaturii anii  maturitatii, viitorul scriitorului isi crea deliberat posibilitatea sintetizarii succesive a experientelor si un inceput de metoda, care au facilitat esentializarea, optiunea de principiu si largirea orizontului de gandire, caci in rastimpul unei vieti, ideile care 1-au cucerit, fie ca din  campul  gandirii universale,  fie  ca  erau  rodul  speculatiei au capatat drept de cetate numai dupa ce au intrat in orizontul intim al biografiei si numai dupa ce s-au verificat in examenul constiinitei.

 S-ar putea spune ca exista o istorie a permanentei regenerari a spiritului filozofic camilpetrescian,  edificatoare,  intre  altele, prin nobletea asteptarii revelatiei ultimelor esente, a adevarurilor finale ca salt calitativ in deciziunea ruperii de fenomenologie si orientarea spre materialismul dialectic. Acest efort si aceasta cumintenie se in inaltarea treptata si sigura a unui edificiu de concepte concretizat in Doctrina Substantei si apoi depasit de materialismul dialectic si istorie.Dar cum avea sa ajunga scriitorul aici, care sa fie meandrele drumului este intrebarea la care vrem sa raspundem.

De fapt gandirea filozofica a lui Camil Petrescu se configureaza in intrei compartimente: teoria cunoasterii, care ocupa un loc de frunte, sociologia si estetica. Ordinea aceasta care ar trebui sa fie si cea fireasca traditional vorbind, nu este insa si ordinea lui Camil Petrescu, filozofia sa nu incepe cu gnoseolgia, ci cu sociologia, ceea ce  explica,  intr-un fel, natura filozofiei sale, impuslul ei initial fiind determinat de necesitatea cautarii de solutii care sa rezolve antagonismul dintre el si oranduirea socials.

Tiparele ei, cu vadita nota so­ciologice, au fost sugerate tanarului ziarist, solicitat de speculatii si adevaruri definitive, in cautarea de sisteme si teorii, care sa corespunda problematicii sale individuale, ca si orientarilor vremii. La noi, Gherea consacrase conceptul de "artisti proletari'; in Franta intelectualii erau clenumiti "muncitori ai spiritului'.Personalitati ca Emmanuel Mounier, Henri Barbusse, Remain Holland indemnau la o sindicalizare sub egida internationalista. Transferate in domeniul filozofic, toate acestea gaseau un punct de contact in ideologia ,,gruparilor personaliste' franceze, care il cucereau pe Camil Petrescu mai ales prin idealisrnul lor platonician, temei ideologic si al doctrinei sale noocrate, si asupra carora scriitorul va reveni modificandu-si treptat conceptia despre lume pana la intelegerea si punerea in practica a filozofiei materialist-dialectice, asa cum s-a intimplat incepind cu atitudinea din ce in ce mai clara a scriitorului inca din deceniul al cincilea. In contextul vremii, "personalismul'[13] avea menirea, prin neaderarea la nici unul din sistemele extremiste si totalitare, sa aduca Franta, tara ,cu indelungata traditie intelectuala, din nou in campul orientarilor spirituale: Pe temeiul unui primat al spiritului era chemata in centrul dezbaterilor sociale persoana. In felul acesta, factorii care conditionau realizarea individului - ca familia, breasla, natia, comunitatea si, mai presus de toate, constiinta destinului personal -respinsi de fiecare din ramurile tota­litare, sunt din nou si acut actualizati.

Ideologia aceasta, corespunzand unor preocupari obsesive privind : conditia intelectualului si revendicarile lui, avea sa se reflecte direct in Saptamana muncii intelectuale si artistice, unde Camil Petrescu chema la unire pe toti intelectualii autentici nonconformitti, sub egida disciutabila a noocratiei si cerea federalizarea asociatiilor profesionale intr-o Federate a asociatiilor muncii intelectuale, impotriva abuzurilor, sprijinind-o, fara sa devina anexa ei.

Convins pentru acea etapa ca persoana trebuie sa stea in centrul atentiei, el se situa pe pozitiile neocriticismului iiustrat de miscarea personalista, adversara categorica a principiului de relativitate , acordand in schimb o mare importanta atat realismului substantei, cat si, spre a folosi expresia lui Charles Renouvier, recunoasterii constiintei ca fundament al existentei si al persoanei ca prim principal cauzal[14]'. Care era sensul unei astfel de gandiri ne-o sugereaza unul din pro­motorii personalismului - Emmanuel Mounier.

Acesta concepe o revolutie de tip personalist, in felul celei pe care o gandea si Camil Petrescu in spiritual noocratiei. Ea, fara a exclude varianta sociala, nu urma sa fie insa nici burgheza si nici proletara, pentru ca ar fi avut calitatea de a inlocui formule violente prin eficacitatea criticii. Ar fi fost vorba de o schimbare a lumii prin individ, dupa ce acesta dadea dovada unei inalte tinute etice. Experienta care esua in practica sociala.

Tehnica mijloacelor spirituale, Emmanuel Mounier preconiza revolta dirijata mai intai de fiecare contra lui insusi, intr-un fel de conversiune continue, al carei scop ar fi nu formarea unei constiinte revolutionare sistematice, ci insusirea unui mod de a deveni persoana




Speculatiile idealiste ale doctrinei personaliste,  care vor fi frapat la carierei filozofice pe Camil Petrescu,  duceau  la  disocierea notiunii de persoana' de cea de "personalitate':Personalitatea era dupa Mounier,,supraconstienta' si ,,supratemporala', "o unitate data", nu construita, mai vasta decat privelistea pe care o interioara, decat  constructiile pe  care  le-am incercat. in mine .Concluziile personaliste gravitau, asadar, spre o revolutie spirituala si tocmai prin aceasta nestiintifica in concluzii.Argumentatia teoretica a noocratiei camilpetresciene se sprijinea, in trei idei. Primatul spiritului, Modalitatea persoanei si Conditia fenomenologica a intelectului, - aflate in relatie.

Ridicat la rangul de principiu suprem, "intelectul' era chemat sa la pe celelalte.Morala nu putea fi prin ea insasi un atare prin principiu.Ea, corectandu-se prin prin intellect si intelectul corectindu-se pe sine insusi, singurul principiu coordonator in istorie ramanand "intelectul', un convertit in principiu  transcendental,  atotcuprinzator,  incat : culturile nationale nu sunt decat vehicule ale" intelectualizarii transcedentale[15]'. Platonica si reactionara in substanta ei, doctrina primea, totusi, in varianta unor personalisti, o particularitate care reiesea din dorinta de a conferi noocrafiei teoretice o valoare practica de a  o inzestra si cu functii politice, pe cat se poate,

Tinand spre o unificare a pcrceptiilor care formeaza fluxul constiintei, sub semnul intentionalitatii, filozofia husserliana se desparte, totusi, de aceea a lui Kant: aprioricul for­mal al lui Kant, desi ideal in el insusi, se plaseaza in domeniu1 experientei empirice.

Am putea defini fenomenologia lui Husserl si ca o con-structie teoretica ce face trecerea de la constiinta actuala la cea eterna, de la fluxul constiintei individuale la norma atemporala. Diferenta dintre constiinta actuala si cea eterna este, in conceptia lui Husserl, inainte de toate trecerea de la o lume constituita dupa legile psihologice, materiale, in­dividuale, arbitrare, ca sens, la constituirea unei lumi cu adevaruri apodictice, coercitive, normative, care transcend subiectul individual' .

O defmitie care vizeaza rolul activ al constiintei in cu-prinsul fenomenologiei este aceea a lui R. Polin (Revue de Paris, aprilie, 1946) : "A face fenomenologie inseamna a te include intr-o lume exclusiva si cu reputatia de a-i fi sufi-ciente fenomenele, adica gindurile, si a nu te interesa decit de sensul pe care-1 au ele pentru constiinta. Orice existenta este atunci existenta pentru constiinta. Dar, in chip reciproc, constiinta nu este un fragment de substanta spirituals (); constiinta nu exista decit in masura in care este activa, adica in imasura in care gindeste' 27).

Ca si in cazul filozofiei lui Bergson, Camil Petrescu propune unele amendamente cu privire la metoda fe­nomenologica husserliana.Daca pretentia acestei metode de a patrunde natura fenomenelor printr-un act de intuitie esentiala se justifies, limitele ei operative apar in momentul cand separa esenta - relevata- a fenomenului de semnificatiile pe care acesta le-ar dobindi prin raportarea sa la contextul, istoriceste variabil, din care face parte. "Ceea ce-1 interesa pe scriitorul nostru - noteaza N. Tertulian - nu era doar fixarea esentei statice a unui fenomen, ci o metoda capabila sa «reintegreze esentele in concret», sa dea socoteala de ordinea interactiunilor si devenirii concrete a feno­menului, sa cuprinda structurile si totalitatile concrete ale acestuia in ierarhia lor reala. Era astfel intuit just divortul intre o metoda de cunoastere mai apropiata prin spiritul ei de o stiinta ca geometria descriptiva si o metoda care concepea cunoasterea ca un proces supus unor acte de auto-co-rectare si adecvare infinite, dornica sa ramina cit mai fidela unei realitati in devenire'.

Substantialismul lui Camil Petrescu, potrivit observatiilor aceluiasi cercetator, se intemeiaza pe considerarea eidos-urilor (a esentelor) din fenomenologia husserliana drept o-biecte supreme ale cunoasterii. Inteligenta supusa intereselor pragmatice si neinstare sa depaseasca cercul preocuparilor subiective e negata in favoarea inteligentei luminate noosic, in stare sa se supuna unor principii obiective, cu caracter supraindividual. Scriitorul tinde spre dobindirea unor adevaruri axiomatice, definitive, obtinute prin intermediul con­stiintei pure (transcendentale) - singurele in masura sa imprime o ordine rationala lumii.Cele mai multe din conflictele literaturii sale sint alimentatc de discrepanta iscata intre constiinta - sediu al unei cunoasteri absolute, si relativita-tea ordinii practice, contingente. Raportata la social, aceasta nazuinfa a scriitorului de a se situa la nivelul unei zone abs-tracte, care polarizeaza sensurile unor valori autentice, exprima dezacordul sau fata de insusirile corupte, degradate ale mediului inconjurator - judecat prin prizma imperativelor intelectului pur[16], calauzit de principii si idei inalienabile in esenta lor. Fenomenologia husserliana are, printre altele, semnificatia unei reactii impotriva adevarurilor cu aparente dogmatice, deduse empiric, carora le substituie unicele adevaruri- dupa ea -plauzibile, cele la care se ajunge prin purificarea terenului constiintei de orice manifestari ale "eu-lui psihologic' - tributar empiriei. Substantialismul lui Camil Petrescu inseamna tocmai aceasta aspiratie spre certitudine §i durabilitate, realizabila cu ajutorul reflectiunii, care se re-fuza operafiei pragmatice si relativiste, pentru a lucra ex-clusiv in cimpul transcendental al propriei constiinte.

Cu timpul, tezele doctrinei substantialiste se precizeaza, in sensul necesitatii de a corela intuitiile esentiale despre fenomene cu ansamblul concret in care ele se lintegreaza.Esenta fenomeniului nu poate fi oonsiderata izolat, ci numai in functie de semnificatia pe care o capata prin raportarea la concretitudinea intregului -vazut in variable lui perpetue.Criteriul istoricitatii capata, in lumina unei asemenea procedari, prioritate fata de criteriul pur logic, folosit la elabora-rea de precepte apriorice, cu pretentii de desavirsire.Substantialismul presupune, in chip obligator, atentia faja de structurile complexe ale concretului, care trebuie patrunse in esenta si in ordinea lor necesara.El tinde nu spre o contabilizare seaca si abuziva a faptelor, ci spre dezvaluirea semnificatiei lor, dobindita prin compararea cu totul in continua evolutie. Aspiratia intima a doctrinei consta in descoperirea acelei solutii care sa-i ingaduie promotorului ei o miscare libera in cele mai diverse sectoare ale realitatii si discernerea valorilor durabile, perene dc cele superficiale, caduce, in cursul devenirii istorice. E vorba, asadar, de o subordonare a alcatuirii concrete, vii, a realului, la niste rigori de obiectivitate si genexalitate corespunzatoare structurii substantiale a umanitatii, cu alte cuvinte, idealurilor celor mai adecvate natiurii ei firesti .

Ca sa intram direct in fondul problemei autenticitatii, autenticitate inseamna, pentru Camil Petrescu, pe linga trairea plenara a concretului existential, aducerea lui sub reflectorul constiintei, intuirea esentei lui cu ajutorul cunoasterii substantiale.

Sensul cognitiv al autenticitatii apare precizat, printre altele, intr-un pasaj din Addenda la Falsul tratat,[17] unde, pledand pentru o "drama absoluta, a carei esenta nu este lupta omului cu datele exterioare constiintei lui', Camil Petrescu arata conditia dramei autentice: intr-o asemenea piesa, "actiunea este conditionata exclusiv de acte de cunoastere, iar evolutia dramatica este constituita prin revelatii succesive, in care conflictul in esenta lui, in loc sa fie dirijat de un Fatum de dincolo de lume, sau prin determinismul biologic, ori ca de obicei isa fie intre personajele dramei, era in con­stiinta eroului, cu propriile lui reprezentatii'.

Scriitorul se opune intelegerii gresite a termenului de autenticitate, reducerii lui la insemnarea de jurnal, calauzita de sinceritate, sau la reproducerea neutrala, ca intr-o ima­gine fotografica, a realitatii. Lucian Raicu atrage atentia cum in Patul lui Procust si in Ultima noapte de dragoste, aspectul de confesie spontana e doar aparent si cum materia romanelor urmeaza, in fond, dinoolo de dezordinea ei inselatoare, linia unor intelesuri bine precizate: "Ni se relateaza ceea ce i s-a intimplat eroului, numai dupa ce experientele acestuia s-au inlantuit intr-o semnificatie, intr-o strinsa de-terminare cauzala, cu excluderea oricarui element arbitrar,. sinceritatea trairii, desfasurarea neingradita de prejudecati normative a actiunii ramanand sa se valorifice in chip spontan numai dupa ce scriitorul si-a luat cu grije toate precautiile' .

Pentru Camil Petrescu autenticitatea constituie, in ace-lasi timp, un criteriu de elaborare a operei literare si un criteriu de judecare a ei sub raportul valorii.

In 1928, Camil Petrescu preconiza stringerea in volume a articolelor sale teoretice si de critics aplicata. Organizarea pe care trebuia s-o aiba materia acestor carti era urmatoarea: Delimitari critice (2 vol.) - judecand dupa sumarul anuntat, volumele urmau sa cuprinda lucrari de orientare generala si altele, de critica literara - Comentarii si delimi­tari in teatru (2 vol.) si Problematica muncii intelectuale (2 vol.)'[18]. Proiectul n-a aiuns sa fie realizat. Singur volumul Teze si antiteze din 1936 ramane sa ofere o marturie, beneficiind de o larga difuziune, despre temeiurile activita|ii sale ideologice. Incercind sa schitam conceptia sa teoretica, plecam de la aceasta lucrare, pe care o vom analiza, primind, in mare, diviziunile mentionate mai sus si subliniind opiniile estetice despre poezie, roman si teatru ale scriitorului.

Colaborator, impreuna cu Camil Petrescu, la cotidianul Gazeta, Vladimir Streinu consacra volumului Teze si antiteze un larg comentarau descriptiv, dupa ice mai inainte, odata cu aparitia eseului Noua structura si opera lui Marcel Proust in Revista Fundatiilor regale (noiembrie 1935), demonstrase corelatia dintre ideile de aici si opera romancierului : "D. Camil Petrescu - subliniaza Vladimir Streinu - in studiul aratat dovedeste o posesiune deplina a propriei personalitati, ceea ce prin exemplaritate ar putea deveni imbold catre cunoaterea de sine pentru confratii sai' .Autorul sesizeaza astfel una din carentele vremii, absenta unei constiinte teo­retice afirmate, la mulU dintre scriitori. Un alt articol al criticului exprima adeziunea sa la principiile din Despre noocratia necesara si aduce completari privind situatia politica a intelectualitatii - in linia observatiilor facute de Camil Pe­trescu insusi in studiul amintit: ,,Dar cine n-a observat la noi ca forta electorala sau oculta este aceea care face mai curind ministri decat forta intelectuala ? Incat, constatind aceasta stare de lucruri, a carei trista evidenta inlatura nevoia exemplificarii, ajungi la incheierea ca intelectualii, capetele ginditoare deosebite de capeteniile politice efective, sint un fel de merce-nari de opozitie, rasplatiti pentru rolul lor ornamental cu si-tuatii de mina a doua'.

1.4.  TEATRUL CAMILPETRESCIAN

Manifestarile teatrului de avangarda   din perioada de dinainte si de dupa primul razboi mondial - care-si au originea  in  revolutionarea conceptului de arta teatrala, infaptuita de regizorul amintit - se situeaza sub semnul artei pure.Analizind aceste manifestari, carora le descopera ca trasatura comuna ,,ostentatia anticonformista,   pana la irational' , Camil   Petrescu   intregeste perspectiva asupra acelui spirit contemporan  pe care 1-a   analizat si definit in Teze si antiteze ca pe o noua structura[19] a culturii, Experientele lui Gaston Baty, teatrul expresionist german,realizarile lui Meyerhold si Tairoff pot fi subsumate uneia si aceleiasi orientari: smulgerea actorului si regizorului din situatia aservirii fata de text. O emotie scenica specifica ia nastere in urma acestei eliberari a initiativei creatoare - urmarind   esentele si mizind pe insusirile de vizualitate ale spectacolului.

In principal, Camil Petrescu este pentru o arta teatrala conceputa "intr-o unitate superioara, la care colaboreaza deopotriva textul si arta actorului, cu egala indreptatire' .Recunoscand incercarilor de inovare aspiratia spre progres, autorul combate excesele, demontind, punct cu punct, pretentiile la suprematie ale fanteziei, sugestiei, esentializarii expresioniste si ale spontaneitatii creatoare in teatru. Pentru Camil Petrescu tentativele de acest ordin pot avea un rol auxiliar util, dar arta ramine "facultatea de reconstituire a realitatii interioare si exterioare'   Trecind in revista opiniile unor regizori esteticieni care exprima un punct de vedere echilibrat in ceea ce priveste corelatia text-interpretare si organizarea ei scenica (autorul gaseste in opiniile fiecaruia destule motive de obiectie, reductibile, in ultima instanta, la absenta, in cazurile citate, a unui riguros fundament teoretic, dar preferintele par sa se indrepte spre aceasta definitie de ansamblu, datorata lui C. Hagemann (Die Kunst der Buhne): ,,Unitatea artistica superioara care intruneste posibilitatile teatrului, adica intentia artistica a unui poet dramatic, data intr-o opera scrisa, si aparatul total, viu si material, al scenei, este, dupa Hagemann, Arta scenica,iar pe omul care solicita sfortarile necesare in intregul lor, si in acelasi limp in parte, ale diferitilor functionari, mestesugari, artisti care dirijeaza materialul artistic, supravegheaza executarea si depune o activitate artistica anume in acest sens, il numeste el regizor, «artist al scenei», ba e de parere ca titlul de artist al scenei ar trebui sa fie pastrat numai pentru el. Acest regizor modern nu trebuie sa ise adapteze unui anume stil artistic, fie el naturalist, fie expresionist de pilda, ci sa se elibereze de orice procedeu schematic. Deci trebuie sa realizeze orice drama in stilul ei propriu, inerent struc­ture sale, intr-o nemarginita libertate de creatie. Pe de o parte deci, regizorul este reprezentantul autorului, a carui lucrare el trebuie s-o infeleaga in spiritul ei si mai ales sa-i inlesneasca o coeziune intre diferitele personagii, pe care poetul dramatic o neglijeaza adeseori, dind un ritm anume lucrarii, pe de alta parte, cu ajutorul decorului (aici ajutat de artistii decoratori), al maselor de figuranti §i mai ales al actorilor, el realizeaza atmosfera si incorporarea omeneasca'[20]

Modalitatea esteticd a teatrului se incheie cu o Recapitulare aporetica, in care autorul, potrivit scrupulelor analitice ce-1 caracterizeaza, recunoaste a nu putea formula un concept despre esenta teatrului, care ,,sa traduca adecvat aceasta esenta' , data fiind multimea solutiilor contradictorii din estetica timpului.

Camil Petrescu reface rezumativ schema studiului sau: "Astfel, am vazut ca de la originea probabila a teatrului, atit cit e cunoscut, se perpetueaza doua moduri de a fi istorice. Unui e reprezentarea unui text, altul este liberul exercitiu teatral al omului actor, atit cat ii ingaduie mijloacele fizice si imtelectuale cu care e inzestrat si cit il due tendintele lui fundamentale. Intr-un caz accentul cadea pe o crestere intelectuala, pe substantialitate, atentia era indreptata asupra frumusetilor textului, pe care actorul il debita, il recita, cel mult il declama impersonal, de cealalta parte era mascariciul evoluat in zonele inferioare ale societatii, razbind pana sus, cand farmecul personal se completa din frumusete fizica, muzica, duh si vedere satirica. Din temeiuri structural functionale,in care ramin sa fie explicate, aceste forme dureaza si astazi' .Productia actorului este o a treia forma, ivita sub influenta reciproca a acestor doua forme paralele si care  poate fi fixata in timp odats cu aparitia actorului Garrick. Vreme de un veac si jumatate aceasta forma a fost dominanta - exagerarea ei avind drept rezultat virtuozitatea, aparitia in prim plan a actorului, care supune textul insusirilor  sale.Teatrul  de la Meiningen  reprezinta o a patra   conceptie despre teatru, care valorifica valentele optice si, mai apoi, pe cele acustice ale sp'sctacolului. In | primele decenii ale secolului nostru isi face drum conceptia despre un teatru integral, care incearcS o unificare a direc-tiilor enumerate anterior - rind pe rind pretendente la | prioritate. Solutia propusa in acest sens de C. Hagemann « e nesatisfacatoare, ea are un fond pronuntat empiric - sustine Camil Petrescu.O dezlegare definitiva a problemei presupune incursiuni in domeniul teoriei cunoa-sterii, chemate sa raspunda la intrebari ca acestea: ce e adevarul realitatii exterioare; ce e adevarul artistic? Totul depinde, in ultima instanta, de "structura organica a unei   viziuni   integrale despre lume () explicatia fenomenului artistic nu poate fi decat o parte din lamurirea sistematica unitara alumii[21]'



Prin privirea istorica pe care o aduce asupra fenomenului teatral, prin incercarea de a-i configura esenta cu ajutorul unei aparaturi teoretice remarcabile, Modalitatea estetica a teatrului se inscrie printre cele mai pretioase lucrari ale genului - exemplul ei fiind vrednic de reactualizat, intr-o vreme cand  miscarea teatrala e strabatuta de tendinte contradictorii, ivite,  in genere, pe un teren empiric, si-n care directiile novatoare (adesea extravagante) ignora necesitatea ponderei si a echilibrului, atat de amplu este argumentata de Camil Petrescu in opera sa.

Lipsita de o structura sistematica, in masura sa-i imprime, unitatea si coerenta spre care tinde, conceptia teoretica a lui Camil Petrescu se bazeaza, in prima etapa a activitatii scriitorului, aceea de pana la eliberare, pe principiile filozofiei bergsoniene si husserliene - aceasta din urma polarizind, intai intr-o forma indirecta si apoi fatis asumata, liniile principale ale gindirii lui. In aplicatia pentru concreta a filozofiei lui Bergson si in metoda sa intuitiva, Camil Petrescu afla puncte de sprijin pentru propriile-i constructii speculative, pe care le mentine - in pofida indemnurilor care-i veneau de la teoreticianul,, duratei pure' - pe o linie rationala, imanentista.Husserl ii ofera ganditorului si scriitorului roman o confirmare a nazuintei sale spre esentialitate si spre adevaruri cu valoare de certitucline absolute. Corectiunea pe care o aduce Camil Petrescu metodei feno-menologice consta in integrarea esentelor in concretul vazut prin prisma devenirii sale istorice. Substantialismul adica incercarea de accedere la motivelc rationale ultime, cu valoare axiomatica, prin intermediul constiintei orien­tate noosic, si Autenticitatea - concretul trait sub presiunea nevoii de a-i aprofunda esenta - sint termenii care rezuma, intr-o expresie personala, liniile de contact ale conceptiei teoretice camilpetresciene cu filozofia lui Husserl, care a avut, de fapt, rolul de catalizator al unor convingeri deja formate.

Volumul Teze si antiteze pastreaza o valoare de exemplaritate,prin inalta constiinta teoretica pe care o dovedeste. Opiniile despre poezie, roman, literatura dramatica - exprimate aici, graviteaza, mai toate, in jurul acestui deziderat fundamental: realizarea unei literaturi de cunoastere, in acord cu progresele din filozofia si stiinta timpului si indreptaita spre relevarea esentei fenomenelor carora li se consacra. Studii ca Noua structura si opera lui Marcel Proust, Amintirile colonelului Grigore Lacusteanu, Modal-tatea si tehnica romanului politist[22] - primul, indeosebi - sunt semnificative in ceea ce priveste estetica romanului si tehnicile novatoare, cultivate de scriitor. Articolele de critica literarg aplicata sau cele cu caracter polemic pun in lumina semnificatia actului creator angajat si animat de raspundere, impotriva orientarilor estetizante si mistice din activitatea literara.Indemnul la o critica realista, rationa­lista - adaptata concretului social-istoric - apare aici subliniat. Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici - opera despre care un critic spunea ca, impreuna cu lucrarea Eugen Lovinescu sub zodia seninatafii imperturbabile, "a deschis o noua era in polemica literara romaneasca- reprezinta atat un tur de orizont dintre cele mai avizate asupra vietii teatrale a anului 1926 - vazuta in diversitatea sectoarelor ei[23].

Modalitatea estetica a teatrului completeaza profilul de teoretician al lui Camil Petrescu.Avindu-si punctul de pornire in bergsonism si in fenomenologie - directii de gindire pe care incearca sa si le apropie dintr-o perspective rationalists - eoneeptia teoretica a autorului Tezelor si antitezelor va evolua spre un crez de arta eliberat de implicatii idealiste, intemeiat pe considerarea, dintr-un unghi materialist term conturat, a raportului subiect-obiect : "Arta realista pune prin definite teza despre existenta obiectiva a realitafii exterioare in fata constiintei, adica pune ca o premisa a cunoasterii opozitia dintre subiect si obiect. In actul cunoasterii, con-.stiinta spontan orientata oglindeste, astfel, o lume care exista in afara ei, eterogena in acest act al cunoasterii.Este condamnarea categorica a tezei idealiste care, in cele din urma, identifica subiectul cu obiectul, facind din obiect, din lumea exterioara, o creatie a subiectului absolut. () Structurat in constiinta, obiectul nu constituie o realizare arbitrara a ei, creata prin simplul act al cunoasterii, ci e totdeauna conditionat de realitatea exterioara'. Distantarea de teoria husserlianS a realitatii exterioare - situate sub semnul incertitudinii, e evidenta.

Refuzandu-se inchistarilor dogmatice de orice fel, conceptia teoretica a lui Camil Petrescu s-a plamadit si replamadit continuu din materialele pe care i le-a oferit viata aprofundarea semnificatiilor ei concrete si corelarea deductiilor obtinute pe aceastS cale la un sistem de gindire cit mai aproape de adevar - a constituit, cum s-a subliniat si de catre alti comentatori, nazuinta suprema a scriitorului nostru.



[1] Pompiliu Constantinescu ,'Romanul romanesc interbelic", Editura Minerva Bucuresti ,1977

[2] Al.Protopopescu, "Romanul psihologic romanesc ",Editura Paralela 45, Pitesti 2002

[3] Petrescu Aurel, "Opera lui Camil Petrescu" Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1972

[4] Al.Piru, Istoria literaturii romane de la inceput pana azi ,Editura Univers Bucuresti ,1981

[5] Petrescu Aurel, "Opera lui Camil Petrescu" Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1972

[6] Al.Protopopescu, "Romanul psihologic romanesc ",Editura Paralela 45, Pitesti 2002

[7] Nicolae Manolescu ,"Arca lui Noe", Eseu despre romanul romanesc Editura 100+1 Gramar, Bucuresti 1998

[8] George Calinescu, 'Istoria literaturii romane", Ed. Univers, 1989

[9] Petrescu Aurel, "Opera lui Camil Petrescu" Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1972

[10] Al.Protopopescu, "Romanul psihologic romanesc ",Editura Paralela 45, Pitesti 2002

[11] Liviu Calin, 'Camil Petrescu in oglinzi pralele", Editura Eminescu Bucuresti 1976

[12] Al.Protopopescu, "Romanul psihologic romanesc ",Editura Paralela 45, Pitesti 2002

[13] Petrescu Aurel, "Opera lui Camil Petrescu" Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1972

[14] Liviu Calin, 'Camil Petrescu in oglinzi pralele", Editura Eminescu Bucuresti 1976

[15] Al.Protopopescu, "Romanul psihologic romanesc ",Editura Paralela 45, Pitesti 2002

[16] Liviu Calin, 'Camil Petrescu in oglinzi pralele", Editura Eminescu Bucuresti 1976

[17] Petrescu Aurel, "Opera lui Camil Petrescu" Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1972

[18] Al.Protopopescu, "Romanul psihologic romanesc ",Editura Paralela 45, Pitesti 2002

[19] Liviu Calin, 'Camil Petrescu in oglinzi pralele", Editura Eminescu Bucuresti 1976

[20] Maria Voda Capusan, Camil Petresu, Editura Minerva Bucuresti 1988

[21] Pompiliu Constantinescu ,'Romanul romanesc interbelic", Editura Minerva Bucuresti ,1977

[22] Maria Voda Capusan, Camil Petresu, Editura Minerva Bucuresti 1988

[23] Petrescu Aurel, "Opera lui Camil Petrescu" Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1972







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


Ilustreaza comicul (de caracter, de situatie sau de limbaj), prin referire la o comedie studiata
ROMANUL SUBIECTIV "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" de Camil Petrescu (1930)
Stilul beletristic (artistic)
Opere lirice
Evidentiaza elementele de compozitie intr-un text poetic studiat, apartinand lui Lucian Blaga (la alegere, doua elemente dintre urmatoarele: titlu, in
Ilustreaza conceptul operational narator-personaj, folosind ca suport un text narativ studiat
Prezinta particularitati moderniste intr-o poezie studiata, apartinand lui Tudor Arghezi
Viata si opera lui Eminescu
Prezinta constructia discursului narativ intr-o opera literara studiata (povestire sau basm cult), prin referire la doua dintre conceptele operational
EVOLUTIA PERSONAJULUI IN OPERA EPICA (basm, povestire, nuvela, roman)