Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme
Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» APRECIERI despre Eminescu


APRECIERI despre Eminescu


APRECIERI

L-am cunoscut indeajuns pe dl Calinecsu pentru a-i presimti talentul, dar cu mult prea putin pentru a-i putea macar banui elasticitatea si ambitia ce se ascundeau indaratul unor atitudini inegale, basculate intre adeziune si rezerva. in ultima lui faza, Sburatorul a avut, asadar, ocazia de a publica numai doua sau trei din poeziile sale cu rezonante italiene, incrustate de duritati barbiene, si cateva dari de seama cu siguranta de judecata si facilitate de expresie. Tocmai cand luam act de prezenta unui nou talent, d. Calinescu nu se mai afla printre noi si, formal, era chiar impotriva noastra. La baza acestei atitudini am inteles de la inceput ca se gasea dorinta legitima a afirmarii in independenta. Cum insa afirmarea se putea concepe si fara reactiuni de ostilitate, mai ales in sanul unei grupari cunoscute prin liber-tatea sa spirituala, graba de a realiza prin semne neindoioase ramane inca o problema de temperament. Fapt este ca dupa cativa ani d. Calinescu si-a castigat situatia in critica noastra cuvenita nu numai independentei sale, dar chiar si susceptibilitatii ei. Anul trecut, cu prilejul initiativei unei reviste de a fixa amintirea celor cincizeci de ani ai mei, domnia-sa a contribuit cu un studiu asupra fizionomiei literare si chiar asupra evolutiei activitatii mele critice, dusa pana in pragul Istoriei civilizatiei romane moderne, adica pana in momentul precis al condensarii tuturor virtualitatilor dogmatice de pana atunci intr-o ideologie sociala si literara coerenta. Oricat as cauta sa ma obiectivez, sa ma istoricizez, dupa cum se exprima d-sa, adica sa ma desprind din amplexiunea contingentului, n-as putea tagadui ca studiul sau mi-a facut placere, nu numai prin intentii, ci, mai ales, prin calitatea realizarii in planul creatiunei artistice. Nu e in obligatia mea de a-1 discuta, intrucat, raportandu-se la acelasi obiect al formatiei mele spirituale, unele din paginile acestor memo-rii contin de la sine si punctele de interferenta si cele de indepartare ale atitudinilor noastre respective. Ceea ce nu pot sa nu o recunosc e remarcabilul sau talent, cu o flexibilitate destinsa de la o viziune de ordin pur literar, sustinuta liric si amplificata cu virtuozitate, pana la o acuitate de analiza care, izoland un element prim, devine din nou creatoare prin posibilitatea constructiei de arborescente ideologice, gratuite sau nu, dar consolidate in organisme independente de trunchiul ce le-a produs. Prin usurinta cu care se misca in dialectica ideilor d. Calinescu e un critic, dar prin mobilitatea, sensibilitatea si capacitatea fixarii ei in ritm si ima-gine, e si un artist, fara sa putem prevedea daca aceste doua fiinte vor intra in conflict sau se vor armoniza intr-o sinteza superioara de creatie critica pe un plan in care situatia de fapt a literaturii noastre ii deschide, din nefericire, posibilitati restranse si satisfactii mediocre. Cu alte cuvinte, si fara a ma feri de precizari, i se va pune si d-sale problema ce mi s-a pus in inceputurile activitatii mele, caci nu este exclus ca pentru ochiul obiectiv, dinafara, orbitele destinelor noastre literare sa aiba similitudini de traiectorie, ce-1 indeamna, succesiv, la apropieri sau respingeri dictate de insasi constiinta acestui horoscop.

Eugen LOVINESCU, Siluete de critici: 1. T. Vianu – 2. G.Calinescu, in vol. Memorii. Textele alese si postfata de Nicolae Balota, colectia 'Arcade', Editura Minerva, Bucuresti, 1976, p. 170–172.

Am citit cartea dlui Calinescu indata ce a aparut si inca nu ma pot desparti de ea. O tin pe langa mine, recitesc unele pagini ori capitole intregi, pentru faptele relatate, pentru modul in care autorul le povesteste, pentru imaginea ce si-a facut-o d. Calinescu despre poet, pentru frumusetea limbii si a stilului – si-mi spun mereu: exista, dar nu in intelesul pe care, cu exces de modestie, autorul il da acestui cuvant in postfata sa.

Mirarea mea – caci aceasta e starea de suflet pe care ma incerc s-o exprim aici – este ca biografia poetului, asa cum o merita el si care mi se parea irealizabila in conditiile actuale ale istoriografiei noastre literare, o am aici, pe masa, dinaintea mea.

Cartea dlui Calinescu iti imbogateste cunostintele despre Eminescu, iti da o imagine completa a lui si placerea de a incerca sa o retusezi – te incanta ca o opera de arta, fiindca, in limitele genului ei, este o opera de creatie, si in sfarsit are calitatea eminenta de a te face sa gandesti.

Este, dupa umila mea parere momentul cel mai impunator ce s-a ridicat pana astazi lui Eminescu. []

Critica lietrara (si, cu atat mai mult, istoria literara care, in buna parte, este critica literaturii de altadata) apare tarziu in cultura unui popor. Este constiinta ce se intoarce asupra ei insasi. Si cand inca nu aveam genurile literare mature, ca romanul ori drama psihologica, cu atat mai putin am fi putut avea critica literara.[] Acum a venit si timpul criticii literare si, daca nu ne inselam, d. Calinescu e acela care marcheaza mai cu putere aceasta data in cultura noastra.

D. Calinescu e un critic, adica un om de gust, inzestrat cu o serioasa cultura estetica si literara, care ia contact direct cu opera de arta, liber de orice alte consideratii afara de valoarea operei, un om despre care nu stii dinainte – dupa 'scoala' din care face parte scriitorul din titlul articolului sau – ca o sa fie favorabil sau defavorabil, ori, in cazul cel mai bun, ca o sa precupeteasca laudele unui scriitor din alta tabara si o sa coplesasca cu elogii copioase pe scriitorul din tabara sa.

Iar cu Viata lui Eminescu, d. Calinescu si-a facut debutul in istoria literara, si 1-a facut in chip stralucit. []

D. Calinescu stie sa utilizeze izvoarele. D-sa este stapanul si nu sclavul lor. Cu o remarcabila sensibilitate intelectuala, stie sa aleaga esentialul si caracteristicul. Adesea, intr-o singura fraza, d-sa topeste excelent mai multe izvoare, valorificandu-le unul prin altul, si inviind faptul prin viziunea sa si prin stilul sau personal. E una din reusitele cele mai impresionante ale dlui Calinescu. E, in mic, ceea ce d-sa face in mare: tot ce se stia despre Eminescu si tot ce stie numai d-sa – combinat intr-o viziune unica, organica, in imaginea unui om. []

Dar d. Calinescu a compensat, pe cat posibil, penuria izvoarelor si nesiguranta marturiilor prin cercetarea manuscriselor poetului. [] D. Calinescu n-a cercetat manuscrisele numai ca bibliotecar ori ca editor, si nici numai ca istoric literar, ci si – mai cu seama – ca psiholog. Si desigur si ca estetician si critic. []

D. Calinescu asediaza pe eroul sau din toate partile, metodic – as fi tentat sa spun: strategic –, ca sa strabata in psihologia lui, si reinvie totul, personalitatea poetului ca si atmosfera in care s-a dezvoltat. []

Cartea dlui Calinescu nu este o colectie de locuri comune, de idei rasuflate, ca sa se poata impaca oricine cu ea pe de-a intregul. Este o opera originala, si ca atare da de gandit. Si cand incepe gandirea, incepe si divergenta. Afara de asta, Viata lui Eminescu nu este o insirare de fapte si de explicatii, este realizarea conceptiei dlui Calinescu despre Eminescu. Si este imposibil ca doi oameni sa-si faca aceeasi 'idee' despre un om, despre un eveniment si chiar despre un simplu obiect neinsufletit. Exista tot atatia Napoleoni, tot atatia Victori Hugo, cati istorici, biografi si romancieri au scris despre ei, si tot atatea Venetii cati calatori-artisti au zugravit-o. [] Si desigur vor exista totdeauna tot atatia Eminesti cati cercetatarori se vor mai ivi.

Si consider ca o datorie fata de o opera capitala sa-i aduc unele obiectii. Si daca nu s-ar intampla ca unele din ele sa fie indreptatite – intrucat obiectiile de conceptie pot fi indreptatite – aceasta nu ar micsora intru nimic valoarea exceptionala a acestei opere, care inaugureaza la noi biografia ade-varata. E natural ca o asemenea opera sa provoace discutii. Pana acum, daca nu ma insel, afara de rari exceptii, n-a avut parte decat de laude goale si atacuri nesabuite – un alt aspect caracteristic al criticii si, in genere, al culturii noastre inca incepatoare.

Garabet IBRAILEANU, G.Calinesu Viata lui Eminescu in vol. G. Ibraileanu, Eminescu, Colectia 'Eminesciana', Editura Junimea, Iasi, 1974, p. 348, 349–350, 352–353, 354.

Am salutat, la timp cu binecuvenita emotie, aparitia acestei magistrale lucrari, pentru ca astazi sa putem trece de-a dreptul la meritele ei, variate si multiple. Ramasesem in chiar randurile introducerii noastre la semnificatia 'biografiilor romantate' gen hibrid, in majoritatea cazurilor, dar inlauntrul caruia s-au scris totusi, destule evocari patetice, in care informatia si spiritul critic se conjugau in cea mai desavarsita armonie. Viata lui Eminescu, cu care dl G. Calinescu onoreaza literele romanesti, implinind totodata si una din cele mai dureroase lacune ale culturii noastre actuale, este una din acele romantate biografii critice, in care puterea de evocare si darul de a reconstitui din disject si incert, domina toate celelalte insusiri: eruditie, critica a textelor si a ipotezelor, initiativa interpretanta s. a. E ca o trecere de unda electrica peste rumesugul de fosfor al unei vieti ruminata de soarta si de oameni sau, ca sa ramanem pe terenul mitologiei populare, ca o chemare la viata, gratie licoarei de apa vie, a unui Fat-Frumos, rapus in una din ispravile lui istorice.

Arta asclepiana, cu atat mai necesara cu cat imaginea autentica a lui Eminescu trebuie smulsa alterarilor succesive, unele scuzabile si dictate de o devotiune rau inteleasa, altele vinovate si datorite, in buna parte, acelei faune de necrofori traind in humusul istoriilor literare. in aceasta situatie, la prima vedere inextricabila, dl Calinescu s-a calauzit de un miraculos fir de Ariadna, gratie caruia intreprinderea d-sale nu numai a izbutit dar, pe deasupra, pastreaza si rasfrangerile subjugate ale peisagiului labirintic, strabatut. Am amintit de alterari. Sa le spunem cu un cuvant mai putin dur, legende. Ei bine, viata lui Eminescu, daca n-a fost pana in ziua de astazi organizata in planul biografic, a fost in schimb framantata in toate chipurile, ravasita, in toate directiile, ca intr-o anarhica autopsie, la care nici un interes nu mai recomanda o cat de aproximativa reconstituire. A circulat atata vreme si la majoritatea cititorilor credinta ca Eminescu a fost rapus de bolovanul pe care un coleg de ospiciu i 1-a repezit in tampla, ca funebra esarva cu care i-a fost incins capul, dupa autopsie, si acoperind doar o linie de disectie, ia caracter de simbol, si de revelatie pentru intreaga lui biografie. Dl G. Calinescu nu nesocoteste, si pe buna dreptate, legendele. Nu le lasa, insa, nici de capul lor. Le aduce corectivele necesare, le filtreaza cu solicitudine, dar fara preve-nire si extrage, daca e cazul, atat cat poate fi adaogat acelui granar de aproxi-mativa autenticitate eminesciana, probabil intr-o buna zi. Daca la trecerea de veacuri, ceea ce a fost considerat, atatea alte veacuri, legenda in epopeile homerice, se dovedeste astazi a fi susceptibil de o larga identificare istorica si geografica, gratie instrumentelor de investi-gatie critica ajunse la asa de mare perfectie si la un tot atat de mare dar de exegeza, n-ar fi exclus sa se petreaca, la fel, lucrurile si cu miturile eminesciene. Dl Calinescu intreprinde de pe acum opera aceasta de izolare si de extragere, pe cat cu putinta, a adevarului. Referindu-se la pletora acelor 'eminescologi', mesteri in confecti-onarea unor documente 'de colectie particulara', misterioase si pe care nimeni nu le-a vazut, d-sa scrie aceste perfect indreptatite randuri: 'Din aceste scrisori in care nu ne puteam increde si de autenticitatea carora nu ne putem indoi totusi cu suficiente argumente, gratie relei credinte sau ignorantei numitilor 'eminescologi', suntem siliti sa extragem cu prudenta adevarul. Cu cata greutate insa?' Acestor herezi de foarte indoielnica speta se adaoga acei fantazisti ai folclorului, asa-zicand istorico-literar, pe care un demon al colectionarului ii face sa adune, orice si de oriunde. Si pentru acestia dl Calinescu are cuvinte de justa apreciere: 'Am comite o greseala daca, bizuiti pe limbutia unui mos, stimulat cu rachiu, si mirat de interesul pe care i-1 arata boierii de la oras, am crede in toate minunatiile cate se pun pe socoteala copilului'. Mai mult chiar, minunile acestea se intampla sa fie de cele mai multe ori niste simple intamplari, comune mediului, privit ca fabulos, de tara, in care a trait Eminescu: 'adevarul din aceasta este ca Mihai traia taraneste'. Amicii poetului si toti cei care i-au inchinat un cult in sine laudabil, n-au defavorizat mai putin imaginea lui Eminescu. in oglinzile sufletului lor, chipul Sarmanului Dionis a tremurat de adieri straine si s-a strambat: 'Prietenii care si-amintesc tineretea lui Eminescu, sub impresia de mai tarziu a operei sale cu formula pesimismului sau sub aceea a bolii care 1-a rapus, sunt inclinati sa ne infatiseze viata poetului intr-un ton sumbru si dezechilibrat. intr-aceasta este si o doza de incultura si naivitate'.

Cu aceste precautiuni, cu acest discernamant critic, cu aceasta atenta grija la legenda si la cata semnificatie s-ar putea ascunde chiar in ipotezele neconfirmate – optativul este inca una din raritatile metodei critice a dlui G. Calinescu – intreprinderea d-sale nu putea sa duca altundeva decat la reusita pe care o repurteaza. Din acest proces de savanta amalgamare se alege un Eminescu vibrand de viata, de spiritualitate si de nefericire ca un gorun falnic in care s-a urcat seva adancurilor, cu trufie, in a carui coroana au izbit si trasnetele dar si ciorile ireventioase si-au insemnat trecerea. Desigur, atatea din vietile paralele ale lui Plutarch, atatea din biografiile anecdotice ale lui Diogene Laertianul sunt produse ale fantaziei autorilor lor – ele nu sunt totusi mai putin autentificate la reputata grefa a istoriei. Cum foarte bine observa dl G. Calinescu, s-ar putea ca anumite puncte de biografie eminesciana sa fie rezervate viitorului, iar altele sa fie retusate sau de-a dreptul rasturnate, sensul vietii lui Eminescu insa, in interpretarea pe care i-o consacra magistrala d-sale lucrare, nu poate fi altul. Si pe buna dreptate. Nu numai pentru utila-jul critic cu care d-sa a despartit grauntele de pleava, inca de acum, dar pentru misteriosul dar de a se fi coborat in taina aparentelor si de a fi alcatuit imaginea eminesciana dinlauntru in afara. Dl G. Calinescu a surprins resorturile sufletesti ale poetului, le-a verificat in toate manifestarile lor, de aceea concluziile d-sale par asa de firesti incat vor incetateni, in istoria literelor noastre, un Eminescu omenesc precat si magnific. La aceasta dl G. Calinescu a fost inlesnit de doua procedee, dovedite de-a dreptul fecunde. Este, intai si intai, marea d-sale sinceritate biografica. Gratie ei si considerarii fara de scru-pule dar cu prudenta dubitativa, a tuturor scaderilor si maririlor eminesciene, viata Sarmanului Dionis, se sanctifica. Daca ne e ingaduit a spune: dl Calinescu a intreprins beatificarea lui Eminescu si a izbutit-o. Dupa aceea este subtilitatea cu care biograful pune in contributie opera lui Eminescu. in ea dl G. Calinescu citeste tot atatea semne sensibile ale experientelor de viata si psihologice ale lui Eminescu, si operatia aceasta, artificiala cand e un sim-plu exercitiu literar, este una din cele mai pitoresti, mai amuzante si mai documentate ale vastei d-sale biografii. Cunoasterea pana la indiscretie, a manuscriselor eminesciene, i-a inlesnit dlui G. Calinescu apropieri cu opera publicata, identificari de locuri si date si chiar o noua lumina proiectata asupra imaginei Sarmanului Dionis. Versurile primare si de laborator, din vremea boemei vieneze sau versurile flagelante la adresa Convorbirilor literare si Junimii sunt tot atatea revelatii nu numai de istorie literara, dar si de ordin psihologic. Si este preocuparea neintrerupta a dlui G. Calinescu.

Preocuparea aceasta de a desprinde, de-a lungul tuturor contradictiilor biografice, 'spiritul vietii' lui Eminescu face ca viata Poetului sa apara, asa cum a si fost de buna seama, de o mare vitalitate spirituala, de o superioara independenta, de o rara constiinciozitate si de o tot atat de rara inversunare a soartei si a oamenilor. Copilarie ciudata, scolaritate mediocra, debut publicistic si peregrinari teatrale, formatie artistica si intelectuala, probitate si inalta conceptie administrativa, ziaristica de mucenic si iubire nestinsa, toate aspectele unei vieti asa de complexa si de realizata, ca a lui Eminescu, trec pe sub ochii cititorului, in suita savanta si savant orchestrata a dlui G. Calinescu. De aceea dl G. Calinescu are dreptate cand, vorbind de 'pesimis-mul incurabil' cu care Baritiu si o scoala intreaga a gratificat si continua pe Eminescu, scrie: 'Ca si cand aceasta ar fi fost o boala si nu o pozitie speculativa a spiritului, fara consecinte practice'. Cand d-sa vorbeste de 'mizeria metafizica' si congenera a poetului, inca are dreptate, oricat s-ar parea de arbitrar, dupa cum din povestea fara de tremolo a neintelegerii contemporane se desprinde neta convingerea ca Eminescu a fost asasinat, parte cu prestiinta, parte dintr-un absurd si neintelegator olimpianism al prietenilor sai. Omul acesta, a carui mare nefericire fu geniul sau, omul acesta de o putere de munca exceptionala si de o tot atat de exceptionala clarvedere sociala si politica, a fost stors de vlaga inainte de vreme si supus celor mai groaznice chinuri morale de o societate obtuza si de patroni tot atat de obtuzi – cu scuza poate ca si olimpianismul este tot o mizerie metafizica. Studiul dlui G. Calinescu face sa traiasca, vie si sangeranda, sub ochii nostri aceasta crima, cu atat mai zguduitoare, cu cat d-sa o lasa in termenii ei reci. Poetul care a imprecat asa de patetic in Doina, cunostea si imprecatia pentru uzul sau personal. Scrisoarea catre Veronica Micle si scrisoarea prevestitoare de furtuna, cum scrie dl G. Calinescu, din vremea sclavajului de la Timpul sunt prea elocvente pentru ca sa nu justifice conceptia acelora, si a dlui G. Calinescu, care vad in opera lui Eminescu cel mai pretios atestat biografic. Dl Tudor Vianu, in studiul liricii eminesciene, mergea pana la identificarea autobiografica a Luceafarului si incercarea ni se paru cu totul indreptatita. De aceea nu sunt pagini mai emotionate ca acelea povestind declinul lui Eminescu, din biografia dlui G. Calinescu. E un declin de soare majestuos, un declin constient, suav, cu splendori surprinzatoare, care da si mai mult credit credintei, ca Sarmanul Dionis si daca a fost din ginta damnatilor baudelairiani, n-a fost mai putin crucificat de contemporani. Caci si daca izvoarele de viata si arta ale lui Eminescu ar fi fost intr-o masura de la natura coclite, trecatorii si contemporanii nu s-au sfiit sa le otraveasca definitiv.

Dar iata cartea cu care sa vrem si nu se sfarseste asa de usor. Informatie, ecou, si perspectiva – de tot atatea ori te vei adresa Vietii lui Eminescu, fie ca esti diletant, fie ca tii sa te initiezi mai afund. Cum alte lucrari eminesciene ne asteapta, noi prilejuri sa revenim ni se rezerva.

PERPESSICIUS, G. Calinescu: Viata lui Mihai Eminescu in vol. Eminesci-ana, vol. II, Editie ingrijita de Dumitru D. Panaitescu, Colectia 'B.RT.', Editura Minerva, Bucuresti, 1989, p. 127–132. Dintre confratii de critica literara aparuti dupa Mihail Dragomirescu, G. Ibraileanu si E. Lovinescu, mai varstnici cu trei pana la zece ani decat Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu si subsemnatul, sunt la noi G. Calinescu, Tudor Vianu si Perpessicius. Tustrei eruditi propriu-zis si totodata eruditi ai impresiei artistice, ei stau bine alaturi, compunand impreuna constiinta estetica a unei generatii. Grupati din afara prin indeletnicire si profesiune, tinuta criti-ca ii disociaza insa pe dinauntru. Fiecare s-a manifestat dupa o alcatuire proprie. Nici unuia nu i-a lipsit identitatea lui, de cate ori s-a aplicat unei materii comune. O anumita gesticulatie intelectuala, comportamentul personal, adica acea suma de acte reflexe, careia, datorita puterii de a par-ticulariza o personalitate, ii zicem 'stil', i-a despartit tipologic. []

Cu G. Calinescu spectacolul de personalitate se schimba pe de-a intregul atat fata de T. Vianu, cat si de Perpessicius. El e, in toate privintele, biografic, socialmente si psihologic, un homo novus. 0 energie primigena, abundenta, impetuoasa, curgand in directii multiple si chiar opuse pe spatii mici, parand de aceea deseori tulbure, dar pastrandu-si limpezimea si directia de curgere pe spatii mari, energie decisa, prin debit si violenta, sa inunde regiuni oricat de cuprinzatoare si de inalte, demonstrativ si aproape razbunator, dupa legea morala, s-ar zice, a unui Rastignac al culturii sau a unui ocupant, ni se impune ca forta cotropitoare. Valoarea permanenta, la care tinteste si ajunge tempera-mentul lui critic, este monumentalul, totdeauna evident prin materia multa si aprins pana la urma atat de amanuntul scaparator, cat si de el insusi stilul cantitatii. in limitele monumentalului, afirmatiile critice, intuitiile, impresiile, asociatii, disociatii, referinta erudita, paradoxul, rationamentele, sofismele si mai cu seama metaforele sar unele asupra altora, se incaleca, se asupresc, se acopar, si reapar, luptandu-se incolacit si alcatuindu-se astfel intr-o impunatoare arhitecura de stil baroc. Asta fiind patria barocului, criticul acesta, care este si un poet, un romancier, un dramaturg, un moralist si un filozof, se infatiseaza in conditia lui intima, ca un Gengis Khan, un asiat cu nostalgia crunta a Europei. El viseaza adesea, compensator, cate o Acropole. Dar instinctul stilistic i se satisface de fapt pe frontoane dorice, pe care le copleseste decorativ cu salamazdrele, cu caimanii si dragonii familiari. Aceasta imagine se poate obtine asupra lui G. Calinescu, din punctul de vedere cel maiinalt. []

Vladimir STREINU, Spectacolul personalitatii, in vol. Bibliografia literara romana ilustrata 19441970, Editie ingrijijta de Eugenia Oprescu, Colectia 'Biblioteca critica', Editura Eminescu, Bucuresti, 1971, p. 339, 341–342. G. Calinescu a inceput cu poezii, fara a-si fi revelat inca toata productia in aceasta directie, fiind mai cunoscut ca biograf si romancier. 'Una din calitatile cele mai remarcabile de artist ale dlui Calinescu este adaptarea stilului la fond, cu alte cuvinte viziunea totala si clara a lucrului. D. Calinescu, ramanand in sfera limbii strict literare, scrie potolit-moldoveneste cand evoca imaginile copilariei, peisagiile rurale, oamenii simpli din preajma lui Eminescu. (Limba aici e un mijloc de creatie a vietii.) E neologistic, rapid, cand judeca, analizeaza, cand priveste lucrurile prin prisma creatorului. Aceasta adaptare, aceasta supunere a formei la fond, aceasta polimorfie a stilului il pune alaturi de Caragiale si de Sadoveanu si da operei sale un caracter de inalta arta. De altfel, d. Calinescu sta alaturi de scriitorii cei mai artisti ai nostri prin toate caracterele scrisului sau. Putini oameni cunosc care sa stie exprima, direct ori 'figurat', cu atata exactitate scurta si cu atata priza asupra inteligentii si imaginatiei cititorului. Si sa reusasca sa exprime in limba tuturora observatii fine justificate prin consideratii teoretice subtile'. (G. Ibraileanu). Romanul Enigma Otiliei 'este construit cu un mestesug sigur, pe mai multe planuri, si cu o detasare epica intru totul stapana pe materialul uman atat de divers si de inchegat in fizionomia lui. D. Calinescu se afirma ca un exceptional creator epic, lunga sa povestire degajand clar conturat si cu subtile nuante, in acelasi timp, o serie de tipuri psihologice de o reala viabilitate, in functiune; impresia de realism, de experrienta treptata, asa cum o imprima viata, cu sinuozitatile, cu surprizele, cu umbrele si luminile ei, este covarsitoare. 0 scena ca aceea in care, dupa un prim atac de congestie cerebrala, clanul rudeniilor ii ocupa militareste casa, carandu-i mobilele, furandu-i din tablouri, in asteptarea mortii, cu liniste si satisfactie, este de un relief si de o exactitate psihologica de maestru Cat de puerila si de romantica, de exterioara este avaritia lui Hagi Tudose, al lui Delavrancea, fata de spectacolul sobru, iraian, de un tragic sinistru, din romanul dlui Calinescu! Si cat de amplificata este lupta aceasta epica, injurul mostenirii, prin participarea lui Stanica, tip jovial de escroc sentimental, de intermediar interlop si de intrigant pe mai multe fronturi, avocat fara procese si om de afaceri suspecte, arivist aprig, fara scrupu-le. Colportor de vesti imaginare, nascocite din interes si din ambitia de a fi informat, masluitor de situatii si profitor de pe urma tuturora, Stanica se aseaza in galeria profitorilor caragialieni si e plamadit din pasta lui Pirgu din Craii de Curtea-Veche Cel mai interesant cuplu in care pasiunea erotica se desfasoara in ample evolutii este acela format de Otilia si Pascalopol Tip de rafinat, de blazat voluptos, cu rezerve de candoare sufleteasca, mosierul indragostit de Otilia se claseaza printre operele de intaia mana ale epicei noastre urbane' (Pompiliu Constantinescu). 'G. Calinescu a scris romane, dandu-si la iveala, cu Enigma Otiliei, un mare talent epic' (S. Cioculescu). Sun sau Calea neturburata, mit mongol (in fond piesa de teatru): 'Una din calitatile ei e ca nu seamana cu nimic scris si tiparit la noi si ca se deosebeste de biblioteca toata ca o majolica E un model de stil' (T. Arghezi).

G. CALINESCU, in Istoria literaturii romane, Compendiu, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1968, p. 376–377.

Autor intai a doua memorii despre propaganda catolica in tarile romane in secolele XVII si XVIII, G. Calinescu [] a atras unanim atentia prin Viata lui Mihai Eminescu (1932), biografie literara neromantata, in cadenta de poem epic si portret intelectual, sainte-beuvian, al geniuli, scriere inimitabila, intemeiata pe documentul esential al operei poetului caruia i se consacra si un amplu studiu privind filozofia teoretica si practica, cadrul psihic, cadrul fizic, tehnica, locul in literatura romana si universala. Studiul despre opera, initial in cinci volume, a fost refacut ulterior in doua, cu precizari sintetice privind temele romantice, tehnica interioara si tehnica exterioara, si cu intre-giri in privinta culturii poetului si descrierii operei. Contributia esentiala consta in revelarea operei postume, ca si necunoscute, a ineditelor emines-ciene, multe scoase la iveala intaia oara. Opera a ramas pana astazi neintrecu-ta sub raport documentar si critic. Tot un portret sainte-beuvian este Viata lui Ion Creanga (1938), biografie si ea mai intinsa decat studiul operei, intrucat farmecul acesteia este dupa G. Calinescu inanalizabil. I se descopera specificul in jovialitatea de tip rabelaisian, in gnonismul de sorginte folclorica, in eruditia paremiologica si in fabulosul realist. Aceste studii preced Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941) unde sunt stralucit compendiate. Monografiile Nicolae Filimon (1959) si Gr. M. Alexandrescu (1962), scrise dupa Istoria literaturii, uimesc si delecteaza in acelasi timp prin abundenta amanuntelor biografice de savoare, dar si prin amploarea analizelor si finetea interpretarii, constituind modele ale genului. Principiile sistemului sau artistic si metoda sa istoric-literara Calinescu si le-a definit in Principii de estetica (1939) si intr-un eseu din 1947, Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza epica. Ridicandu-se impotriva scientismului pozitivist, el concepe istoria literaturii ca pe un scenariu dramatic cu intrari si iesiri, ca pe o epopee cu eroi si forme, din succesiunea necauzala a carora putem deter-mina capacitatea de creatie a poporului roman si trasaturile caracterului na-tional. Surprinzatoare la Calinescu este in primul rand puterea sa de miscare in toate perioadele literaturii romane, in perioada veche, moderna si contem-porana, unde cu unicul criteriu al valorii estetice intreprinde cea mai indraz- neata reconsiderare a fenomenlui artistic din cate s-au facut. [] Desigur periodizarea ca si incadrarea unor scriitori se pot discuta, nimeni insa nu mai facuse pana in 1941 caracterizari, analize si sinteze atat de stralucite scriitorilor si epocilor, nimeni nu mai oferise atat de complex imaginea litera-turii romane, sentimentul ca avem o literatura. Opera, unica nu numai la noi, dar si in lume, n-a fost scutita cu toate acestea de atacuri furibunde, de proteste violente, de acuzatii vehemente, ecourile dainuind pana astazi. Autorul a putut totusi sa-si rezume cartea intr-un sclipitor compendiu publicat in 1945, pregatind pana in 1964, si o editie noua cu numeroase adaosuri la monumentala editie din 1941, publicata de mine postum, opera, nu mai incape vorba, de geniu, care nu apare decat o data pe secol si poate ca o singura data intr-o cultura. [] Excelente sunt Impresii asupra literaturii spaniole (1946) [] Fundamental este capitolul liminar despre clasicism, ro-mantism, baroc, nu curente, ci stiluri de creatie, tipuri ideale, inexistente practic in stare genuina, reperabile numai la analiza in retorta (in teorie si rezumand minimal, 'clasicul este exemplar, romanticul e combatut de pasiuni si chinuit de probleme, barochistul e gratuit'). Substantial sub aspect teoretic este si eseul Universul poeziei (1947), o poetica moderna in care se face un inventar al obiectelor (nu temelor) putand intra in sfera poeziei, in completa-rea Cursului de poezie din Prindpii de estetica. Remarcabile microeseuri des-pre arta, opere si autori se afla in Cronicile optimistului, publicate saptamanal in ultimii ani cu cateva reluari dintr-o mai veche cronica hebdomadara a mizantropului semnata cu numele de Aristarc (pseudonimul era si al lui Giuseppe Baretti); Studii si conferinte (1956) siEstetica basmului (1958) com-pleteaza alte preocupari ale criticului si istoricului literar.

Autorul Vietii lui Mihai Eminescu era un romancier innascut. [] Versurile lui Calinescu (Poezii, 1937; Lauda lucrurilor, 1963), privite cu neincredere la inceput, suspectate de livresc, de constructie artificiala, de exemple menite a ilustra un cod propriu, nu sunt lipsite nici de spontaneitate, nici de imaginatie, nici de infiorare reala in fata universului, relevand un destin inedit. Daca in Poezii se puteau identifica reminiscente eminesciene si, sub raport tehnic, recursuri barbiene, in Lauda lucrurilor poetul se indivi-dualizeaza deplin, fie ca mediteaza asupra elementelor, fie ca observa meta-morfozele regnurilor, fie ca intocmeste catagrafia obiectelor, reveland latura lor muzicala, ascunsa, viziunea macrocos-mului ca si perceptia microcosmului, reveriile, visul, aventura cunoasterii, emotia varstelor, facerea si desfacerea, pozele si trairile autentice, resuscitarile mitice, toate sunt prilejuri de incon-testabil lirism si numai prestigiul istoricului si criticului literar face ca aceasta latura a creatiei lui Calinescu sa stea in umbra. [] Nu sunt neglijabile nici piesele de teatru, indeosebi Sun sau calea neturburata (1943) []. Nici aceasta piesa, nici comedia Ludovic al XlX-lea (1964), sarja a moravurilor feudale de curte din secolul al XVIII-lea, cu reconstruirea savuros erudita a esteticii timpului nu au fost vreodata reprezen-tate pe scena. Autorul s-a distrat compunand piese scurte, parodii, scenarii pentru teatrul de papusi, divertismente folclorice in cadrul Institutului de Istorie Literara si Folclor pe care-1 conducea []

Cronitile optimistului (1964) au un continut foarte variat, sunt mici eseuri literare despre maiestrie, idealism, suprarealism, clasicism, realist si fantast, esenta realismului, pathos, fantezia naturii, perfectiune in arta, dans, joc, ches-tiuni de limba, arta si viata, metafora (arta pura, vechi si nou, contradictie). in cea mai trainica parte a lor ele alcatuiesc un manual de estetica practica, agreabil si chiar delectabil, manual care, cam din 1955, a indrumat saptamanal, un de-ceniu, intelectualitatea romaneasca si, evident, creatia literara.

Alexandru PIRU, G. Calinescu, in vol. Istoria literaturii romane, Editura 'Grai si suflet –Cultura Nationala', Bucuresti, 1994, p. 293, 294–295, 297, 298.

Primul nostru roman citadin, nu de tip analitic, ci clasic, balzacian, 1-a dat criticul si istoricul literar G. Calinescu [].

Vocatia lui in aceasta directie se lasa insa ghicita chiar din lucrarile de specialitate.

Cu toate ca nu urmarea sa faca in critica si istoriografia literara arta, ca Lovinescu (Viata lui Mihai Eminescu, 1932, si Viata lui Ion Creanga, 1938, sunt reconstituiri biografice riguroase, fara nici o intentie de romantare, bazate pe documente incontestabile si pe un aparat critic impresionant), G. Calinescu vadea o extraordinata putere de insufletire a oamenilor si faptelor de care se ocupa.

Orientarea adesea autonomista sub raport estetic a lucrarilor sale [] aparea simtitor corectata de inclinatia sainte-beuviana a descoperirii caractere-lor indaratul operelor si a descriptiei lor in complexul determinarilor social-istorice. Monumentala Istorie a literaturii romane (1941) e scrisa cu o admirabila intuitie epica de romancier, care stie sa invie fiinta scriitorilor, individualitatea lor si sa urmareasca destine artistice variate intr-o lume concreta, neignorand jocul tuturor imprejurarilor. Despre Saint-Beuve s-a spus, nu fara dreptate, ca a dat Comedia literara a Frantei, asa cum Balzac daduse Comedia ei umana. Istoria literaturii romane a lui Calinescu face un lucru asemanator, in ceea ce ne priveste. Puterea ei de 'creatie' e fascinanta si-si gaseste greu pereche printre lucrarile similare de oriunde. Ar putea fi asemuita, fara a pali, cu Istoria literaturii italiene a lui De Sanctis, inzestrata cu o neobisnuita forta de reconstituire realista a unui intreg univers cultural.

Daca romancierul se ghiceste in activitatea criticului, nici acesta din urma nu e greu de descoperit in opera primului, intr-o anumita intentie programa-tica a ei. []

Scrisul lui G. Calinescu pastreaza insa in structura sa intima o organizare clasica. E bine mai intai sa stim ca autorul Enigmei Otiliei socoteste in genere marea literatura aceea de stil clasic Ceea ce este maret in romantism, baroc – spune el – apartine tot tinutei clasice'. [][■■■] G. Calinescu este un autor modern. El nu repeta, ci lucreaza cu sentimentul experientei facute, pe care n-o absolutizeaza si a carei sfera o cunoaste. Are patos ca romanticii, dar patosul lui e rece, supravegheat tot timpul de un puternic simt autoanalitic.

Ovid S. CROHMALNICEANU, Reconstituirea balzaciana si clasificarea caracterologica, G.Calinescu. [], in vol. Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale, I, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1967, p. 584– 585, 600, 603.

Undeva Calinescu definea, spunand poeziei ca ea este: 'atuncea cand'; de fapt magistrul nu poezia o definea, ci se definea pe sine insusi.

Poet fiind, a preferat versului lemnul catedrei.

Student fiind, intaia oara cand 1-am auzit, m-am speriat de dictia lui detot ciudata.

Cuvantul lui era aidoma unui glont cu aripa de fluture.

G. Calinescu insusi a fost un obuz cu aripi de inger.

A tras cu tunul in sine insusi din dorinta luptei si din absenta unui dusman mai dusmanos lui, siesi.

II retraim cu dragostea, unui Marasesti victorios al gustului literar.

Un mare barbat, tata al unei sabii de neridicat.

Nichita STANESCU, Calinescu in Palatul Culturii, in vol. Amintiri din prezent, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1985, p. 142–143.

[] Daca spiritul romanesc nu s-ar bucura de o vocatie critica (e o calitate de seama, dar si un risc), istoricul de peste un veac s-ar mira, desigur, de locul atat de important pe care criticii il ocupa in literatura romana interbelica. Mai ales ca, de la Perpessicius la Vladimir Streinu, ca si de la E. Lovinescu la G. Calinescu, acesti critici infirma zicerea comuna ca orice critic nu e in fond decat un poet sau prozator ratat. Oricum, pleiada de critici, insumandu-se in abundenta epocii (faza inca eroica a literaturii noastre, faza eroic-estetica insa, spre deosebire de cea culturala, din veacul trecut) si formata fiind din sapte sau opt figuri proeminente, alcatuiesc un grup de literati de vocatie, calofili angajati (ar fi putut oare Camil Petrescu sa se sustraga?) ce pro-moveaza proza romana, stilul, valoarea artistica a limbii noastre. Este poate cel mai compact grup de scriirori din literatura romana intre cele doua razboaie.

G. Calinescu apare, in acet sens, un enorm. Un Rabelais al criticii literare: un exemplar de Renastere (daca literatura romana are in adevar un destin propriu, nu suntem, oare, si noi o data cu G. Calinescu sub un duh renascen-tist?).

Dupa ce ai citit Impresiile asupra literaturii spaniole, desprinzi mai exact motivele care te pot indemna sa ai anumite rezerve cu privire la Istoria literaturii romane: aceste Impresii formeaza, ca semnificatie, veritabilul 'com-pendiu' la istoria cea mare, careia-i lipseste spiritul riguros al sintezelor istorice, dar in care apar, totusi, pantagruelicele calitati ale criticii calinesciene, toate savorile ei, nascute din gustul sublimului ca si al picantului: G. Calinescu se desfata cu acelasi apetit voluminos in mijlocul operelor clasice ale ome-nirii ca si al celor de avangarda, ori in productia noastra locala, cu un irezistibil elan, ce merge de la citarea experta a Divinei Comedii la critica picaresca a Apropourilor lui Cilibi Moise; e firesc, asadar, ca estetismul anticlasicist al lui Paul Zarifopol sa fi fost denuntat de G. Calinescu. Tocmai pentru ca manifesta atata prudenta fata de principii, desi nu ramane strain de lumea lor – exacerbat moralist si voluptuos livresc, insatiabil cu ingenuitate –, G. Calinescu se ocupa de clasicism, romantism si baroc, nu ca structuri obiective ale operelor artistice sau fenomenelor de cultura in general, pe care le observa la noi Blaga, ci ca atitudini umane, structuri psihologice ale timpului clasic, romantic si baroc; si se intelege ca aceste tipuri umane sunt totdeauna extrem de impure fata de opere, ceea ce explica si amestecurile instabile dintre cele trei forme la care se refera autorul Impresiilor asupra literaturii spaniole forme inafara perspectivei istorice. Asa se explica faptul ca G. Calinescu e uneori prea rigid sau prea elastic in judecatile sale critice din Istoria literaturii, care se impune pana la urma ca o coplesitoare revarsare de impresii orgiaste, niagarice, atat de personale – si chiar de aceea extrem de interesante pentru cel care poate pastra distanta fata de imensul material critic calinescian. Caci daca e drept ca fara gust nu se poate face critica literara, gustul singur, ori insotit fie de cea mai intinsa cultura artistica si umanista, risca la tot pasul sa cada in anarhie, atunci cand lipsesc principiile estetice severe si viziunea istorica. Exista insa fara indoiala, in aceasta vasta cercetare a creatiilor bele-tristice romanesti, numeroase intuitii critice cuceritoare, neasteptate, savuros penetrante, incantatoare in senzualitatea lor, si care fac indirect din G. Calinescu un mare critic literar si din istoria sa una din cele mai importante opere ale literaturii noastre, care va fi probabil gustata in viitor cu placerea cu care generatii intregi au parcurs pe Plutarh, pe Erasmus, pe Brantome, pe Benvenuto Cellini, pe cardinalul de Retz.

G. Calinescu face literatura, adica sta sub o zodie estetica si in operele sale de interes istorico-monografic – de pilda monografiile inchinate lui Eminescu si Creanga – asa cum au facut cultura un Asachi, un Heliade, un Hasdeu, un Iorga: mereu aplicat estetic, avand pentru cunoasterea psihologica a omului un interes extraordinar. in seria analizelor operei eminesciene, printre paginile cele mai bune sunt cele de critica psihologica, indeosebi studiul eroticii eminesciene, de o sagacitate somptuoasa, vrajita, pagini care din pacate nu duc la un portret liric sintetic. Dintr-un deliciu prea necen-zurat, dupa cum se poate remarca si in cursul de poezie – intamplator purtand titlul de Prindpii de estetica – G. Calinescu nu afla ragazul de a se opri la o poetica sistematica, oricat de fine si juste ar fi atatea din analizele sale, oricat de vivace curgerea de abstractiuni din Universul poeziei. Asa se face ca nu ne-a dat nici o singura pagina de viziune a Spaniei, a spiritului spaniol, ci un fermecator registru al bibliofilelor sale petreceri hispanizante.

G. Calinescu zice: 'cine nu stie sa nareze nu-i istoric'; pe de alta parte, el sustine ca adevaratul istoric literar trebuie conditionat de criticul estetic. De aici nu ramane decat un pas pana la critica literara luata ca forma a naratiunii, a vocatiei epice – si cu toate ca G. Calinescu n-a facut, in teoretician, acest pas decat mai tarziu, practic insa 1-a impins spre lunga sa calatorie prin literatura romana 'de la origini pana in prezent'. Mai intai s-a plecat insa asupra biografiilor lui Eminescu si Creanga si asupra operelor acestor clasici fundamentali fata de care s-a simtit atras prin caracterul de elementaritate si de haos din existenta lor materiala si spirituala, pe care gustandu-le cu maret apetit, si-a propus sa le nareze. Exemplara opera de istoric literar, prin constinciozitatea informatiei, prin inteligenta obiectiva a interpretarii docu-mentelor, prin echilibrul aprecierilor, care fac dintr-insa adevarata lucrare 'stiintifica' (poate fi in liniste calificata drept 'academica', desi nu e deloc teapana, ci numai calma), Viata lui Mihai Eminescu nu exceleaza totusi, creator prin duhul narativ al autorului, desigur nu din cauza ca el s-ar fi pierdut intre documente, caci le stapaneste cu prisosinta, insa foarte prudent s-a atasat de litera lor, ca ea sa nu devina litera manuitorului lor. [] Critica narativa calinesciana e insa cum nu se poate mai judicios la ea acasa in Viata lui Ion Creanga, probabil si din cauza ca intre viata si opera este posibila la acest autor o perfecta identificare. Portretizandu-si magistral eroul, cu ajutorul unor elemente documentare strict materiale: 'Dar mai ales incepu sa manance. Dupa ce-si puse ca Stefan a Petrei curechi in putina si muschiu afumat de porc in podul sindrilit al casei, manca bucate humulestene, insa mai ales sarmale si placinte cu poalele-n brau facute cu julfa. Halpavul care in sat facea ochi dulci fetelor fecioare, inveselindu-se cu dinti de fasole si barba de lana, spre a le manca purceii fripti si alivencile, manca asemeni unui lup flamand. Spre a se deosebi de 'farlifusii de pe la targuri, crescuti in bumbac' ca adevarat 'romanas' facu ispravi nemaiauzite, de basm, care-i dadura o faima de Flamanzila. Nu-si pierde vremea cu 'zamoreala'. El nu se-ncurca asemeni boierilor sfrijiti rupand cu degetele-i groase picioarele subtiri ale racului. El trage tot castronul cu raci inainte-i, vara mana paroasa in el, scoate pumnul plin, ducandu-1 la gura, apoi rontaie racul strivind cojile afara cum arunca rasnita pleava. El mananca odata zece oua, o strachina de prune, o oala de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mancare, cu acea placere de a amesteca alimente de tot felul care este a mancaciosilor si a vitelor. Ca si Flamanzila el mistuie in cinci fripturi toata carnea birtasului inspaimantat si tipa ca-i e foame. El cere toate mancarile ospatarului inghitind cate doua fierturi, mai multe soiuri de fripturi, band o carafa de vin si o cofita de apa rece si se scoala usurat de la masa, sglobiu. El se aseaza pe vine in fata unei mamaligi pantecoase si o inghite cu branza, udand-o iarasi cu vin si apoi cu alta cofita de apa. Slabit de post doftoricesc el cere o paine intreaga, o gaina fiarta cu usturoiu, un castron cu sarmale, opt placinte cu cas si o oca de vin. Dupa scalda e mai pofticios. Atunci mananca tot ce gaseste la han, bea de la o taranca o oala de lapte dulce, mananca de la un ovreiu un ceaun de popusoi fierti, grontaind boabele ca mascurii, apoi se arunca in apa si se balaceste multumit. Unui prieten ii vine lesin de aceasta priveliste nemaivazuta. Crapul pus de cuscri pe masa il mananca tot. La Neamt, la manastire, strange bureti si-i da rudelor sa-i gateasca. Mananca lacom, nu invitand pe nici unul spre a nu i se imputina portia, apoi toti afara de el dau semne de otravire. Creanga chiama doctorii de la spital cu fluierul, strangand vardistii din targ, isi duce baiatul in carca la spital, e desnadajduit, dar la stomac se simte bine. Numai acasa la masa obisnuita Creanga este mai cumpatat. «La masa Creanga nu manca mai mult decat o oala de galuste cu pasat de meiu, si cu bucati de slanina, o gaina fripta pe tigla de lemn si undita cu mujdeiu de usturoiu, iar pe deasupra sindilea cu o strachina de placinte moldovenesti, zise cu poalele-n brau, insa ca bautura el se multumea cu o cofita de vin amestecat cu apa»', Calinescu ne trimite direct spre fizionomia morala a lui Creanga, intru mai buna intelegere a operei lui. Opera pe care totusi, din pacate, criticul nu reuseste s-o aprofundeze analitic, in ciuda faptului ca observatiile sale asupra limbii lui Creanga – in raport cu cea a eroilor lui Caragiale – sunt pertinente. Grabita analiza a operei se reduce aici la conglomerari de citate prea lungi, lipsite de un comentariu revelator. Judecatilor prea constatative adaogandu-li-se si o pripita incercare de a teoretiza genul nuvelistic (interesante si fruc-tuoase raman pana azi consideratiile asupra nuvelei ale lui Paul Ernst). in fond, totul se reduce la astfel de delimitari critice: 'Limbajul acesta e pitoresc de buna seama, dar fara un substrat fantastic sau realistic n-ar insemna mare lucru. Cand insa aflam ca sfantul Petre si Dumnezeu insusi vorbesc asa de colorat, atunci efectul e de o inalta bufonerie. Amestecul acesta de fabulos si taranie, de ireal si realism in sisteme dramatice in care toti eroii aproape nu mai vorbesc, iar partea narativa este un monolog al autorului face tot farmecul povestilor' sau 'in campul lui marginit, Creanga este un erudit, un estet al filologiei. Eroii lui nu traiesc din miscare, ci din cuvant, si observatia nu e psihologica, ci e etnografica'. Spre deosebire asadar de Viata lui Mihai Emi-nescu, in Viata lui Ion Creanga analiza operei scriitorului se constituie doar in subtextul biografiei lui.[]

Un demon al colosalului (o demonie acaparatoare, care face din el un halucinat, un delirant dar si un vizionar) pandeste mereu in eul calinescian. Spre a intra in Viata lui Ion Creanga, el trebuie sa vada cu un ochi dilatat: 'Moldova, Bistrita si Trotusul curgand piezis inspre Siret printre peretii inalti ai muntilor sunt drumurile mari ale masivului format din varfuri dintate trecand uneori de doua mii de metri si asupra carora Cheahlaul domina maiestos, fumegos de nouri ca un vulcan, vazut chiar din campie. in mijlocul insusi al sirei muntele e calcaros, simuland cetati fantastice de piatra, si raul trece printre pereti de stanca apropiati in chipul unor coridoare colosale. Jepii si ienuperii se catara pana sus si se prind si de crapaturile povarnisurilor. Paduri negre, de brazi, de fag, uneori si de stejar acopera ca niste armii dese totul, facand tinutul de nestrabatut. Brazii sunt asa de drepti si crestele asa de multe incat ceata se taraste printre periile padurilor de aburi. Apele curg peste bolovani taindu-si albii inguste, la trecatori, cautatoare de clocote si spume si se rostogolesc prea repede acolo unde valea se largeste, destainu-ind prin rotocoale neregularitatea fundurilor'. Iar daca in acest ochi vizionar materia insasi se dilata fara control, avida numai de a se prolifera, ca o plasma in expansiune, structurile, care sunt arhitecturi inefabile, devin precare sau monstruoase: descrierile arhitectonice burgheze din Enigma Otiliei, in limitele realismului lor meschin sau grotesc, stau mai bine pe picioare decat proiectele grandioase tasnite din prostul gust euforic al lui Ioanide. Viata lui Mihai Eminescu ori Sun nu pot fi clintite. Daca G. Calinescu ar fi trait sute de ani, de sute de ori s-ar fi modificat structurile – fara a-si gasi totusi echilibrul –, in Opera lui Mihai Eminescu si in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent. Nu intamplator Calinescu a introdus in limba, pe contul sau, italienisme, frantuzisme, creatii proprii; el se complace printre cuvinte in statu nascendi, umede inca dupa ivirea lor din apa primordiala, nefixate inca; informe daca s-ar putea, ca la Heliade, avand insa constiinta informului drept componenta a placerii. Apetenta concretului fluu ii incarca stilul de epitete: 'Pentru a face sa salte si mai mult candoarea zapezoasa si auraria parului poetului inchipuie cu fastuoasa finete decorativa vesminte grele intunecate' (comentand Strigoii, in Opera lui Mihai Eminescu). Stil care se condenseaza uneori asemeni lichidelor grele: 'Falsa ceremonie de politete, descarcatura de citate infamante, combinate cu o ironie strivitoare, ploaia de sageti inveninate dintr-o singura salva si incheierea luptei cu miscarea militara de la inceput, intoarsa, massarea trupelor intr-un singur punct slab, apasat pana la plesnire, fac pozitiile adversarilor intenabile si arunca asupra lor un opro-briu injust dar cu atat mai definitiv cu cat polemica se situeaza la nivelul artei' (despre stilul polemic al lui Lovinescu, pe care, de altfel, lingvistic, G. Calinescu 1-a preluat, ca-n marsurile fortate, de la inaintasul sau, ceea ce e pe deplin dovedit daca alaturam acest impresionant exemplu de textele similare din Istoria literaturii romane contemporane, unde E. Lovinescu cara-cterizeaza la randul sau stilul critic al lui Serban Cioculescu sau cel al lui Pompiliu Constantinescu). Nu e vorba insa de o pastisa, de o imitatie din cele atat de scumpe scriitorului amator de privire indirecta, noroasa, piezisa, ci de un mimetism involuntar, spontan, simbolizand tot ceea ce Calinescu a preluat si asimilat, din creatia contemporanilor sai mai batrani sau mai tineri, de la atitudinea stilistica la conceptia critica si ideologica literara, de la tabla de valori generala la cumpana lor particulara (aceasta din urma, daca tinem seama de domolirea contradictiilor si inadvertentelor flagrante din critica foiletonistica a lui G. Calinescu, abundenta si frivola, in considerabil mai riguroasa, mai unitara, mai constructiva sa opera Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent).

Ion NEGOITESCU, Scriitorul G. Calinescu in vol. Alte insemnari critice, Edi-tura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1980, p. 87–89, 95–97, 104–106.







Copyright © 2017 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


Stilul oficial - administrativ (juridic)
Studiul reprezentarii unor procese geomorfologice pe baza textelor scrise
Exprima-ti opinia despre valoarea estetica a unei scrieri in proza de Ion Creanga, prin dezvoltarea a doua argumente privind structura textului narati
Romeo si Julieta - simbolul iubirii absolute
Enigma Otiliei – romanul realist
DETERMINARE Sl CADRU DOUA PROBLEME ALE UNEI LINGVISTICI A VORBIRII
Viata ca spectacol si lumea ca „scena de teatru”
LIMBAJUL PROZEI NARATIVE
Pasoptismul ,,Dacia literara”
“O SCRISOARE PIERDUTA”-DEMONSTRATIE COMEDIE