Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Viata politica din romania intre 1866 si 1914


Viata politica din romania intre 1866 si 1914




ViaTa politicA din RomAnia Intre 1866 Si 1914

            In primul deceniu care a urmat aducerii principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen si a instaurarii monarhiei constitutionale viata politica s-a caracterizat printr-o acuta instabilitate guvernamentala si parlamentara. Numai pana in martie 1871 au fost schimbate 10 guverne, s-au efectuat 30 de remanieri si au avut loc patru scrutinuri parlamentare.

            Dintre cauzele acestei situatii remarcam:




Ø      Lipsa de traditie a sistemului parlamentar de factura moderna;

Ø      Frictiunile dintre puterea executiva si cea legislativa ca urmare a amestecului domnitorului in politica interna si externa;          

Ø      Lipsa partidelor politice constituite la nivel national, capabile sa isi asigure majoritati durabile in Parlament;

Ø      Mentinerea unor forme organizatorice diferite in Moldova si Muntenia;

Ø      Lipsa unitatii programatice in cadrul principalelor curente politice (liberalismul si conservatorismul) si mai ales in cadrul celui dintai cu privire la dezvoltarea economica, sociala si politica;

Ø      Tendinta domnitorului de a-si spori autoritatea;

Ø      Amestecul, uneori direct, al puterilor garante in situatia interna a tarii, aflata sub regimul garantiei colective, stabilita de Tratatul de Pace de la Paris din 1856.

Un fapt pozitiv pentru consolidarea sistemului politic romanesc l-a reprezentat recunoasterea de catre Poarta, la 11/23 octombrie, prin firman a lui Carol ca principe ereditar cu dreptul de a bate moneda, nu insa si acela de a emite ordine si decoratii. Romania putea detine o armata de 30000 de oameni dar tratatele si conventiile incheiate de Poarta cu marile puteri ramaneau obligatorii pentru tanarul stat roman care nu putea incheia acorduri similare. Principele Carol a fost investit cu toate prerogativele in cursul calatoriei pe care a efectuat-o la Constantinopol la 9/21 octombrie.

In aceeasi perioada se intensifica procesul de organizare politica.

Conservatorii se constituie in Comitetul ordinii, avand ca organ de presa „Ordinea”. S-a mai format si gruparea Juna dreapta care grupa conservatorii de centru si unii liberal moderati.

Liberalii erau reprezentanti de gruparea Amicii constitutiunii ce cuprindea burghezia liberal-radicala si elemente din mosierimea mica si mijlocie. Liderul acestei formatiuni era C.A. Rosetti iar organul de presa se intitula „Romanul”. In Moldova insa predominanta era influenta burgheziei mici si mijlocii, organizata in Fractiunea libera si independenta condusa de Nicolae Ionescu. O alta grupare, liberal-moderata, condusa de Mihail Kogalniceanu, cuprindea marea burghezie si mosierimea liberala.

Pentru a bloca monopolizarea vietii politice de catre conservatori (datorita prevederilor favorabile ale legii electorale), liberal radicalii si gruparea lui Mihai Kogalniceanu au realizat o intelegere in februarie 1867 concretizata in ceea ce s-a numit „Programul de la Concordia”. Era o prima incercare de constituire a unui partid liberal.

Dintre prevederile programului remarcam:

Ø      Continuarea procesului de modernizare a statului;

Ø      Impulsionarea dezvoltarii economice prin modificarea sistemului de impozite, organizarea creditului si infiintarea de banci, dezvoltarea industriei si a agriculturii, modernizarea cailor de comunicatie;

Ø      Descentralizare administrativa;

Ø      „Ridicarea culturala a natiunii si participarea poporului la viata politica prin instructiunea publica”;

Ø      organizarea armatei;

Ø      intentia castigarii independentei, in imprejurari favorabile (reluarea luptei nationale in Sud Estul Europei sau un razboi european) si chiar a reunificarii;

La inceputul lui martie 1867 coalitia liberala a intrat la guvernare dar intentia punerii in practica a unui program atat de radical, sprijinul acordat revolutionarilor bulgari si  montarea unei campanii de presa de condamnare a regimului dualist a dus la reactii externe virulente din partea Austro-Ungariei si Prusiei. La 11/23 noiembrie 1868 consulul Prusiei a cerut inlaturarea guvernului condus de Ion C. Bratianu ca o conditie a pastrarii bunelor relatii cu Prusia. Acesta a demisionat si s-a format un guvern al conservatorilor moderati munteni si al liberalilor moderati moldoveni.

Liberal radicalii duceau campanii de presa in favoarea Frantei, incercand chiar inlaturarea lui Carol, pe care il condamnau pentru amestecul tot mai frecvent al consulului Prusiei in treburile tarii. La 8 august 1870 la Ploiesti a inceput o miscare ce avea ca scop instaurarea republicii, miscare condusa de capitanul Candiano Popescu. Esecul acestei miscari a dus la arestarea a 41 de lideri liberali-radicali care insa au fost achitati.

Framantarile politice au fost accentuate de falimentul concernului Stroussberg, caruia, in timpul guvernarii dintre 1867 si 1869 i-a fost concesionata construirea principalei retele de cai ferate, de neregulile comise de Ambronn (apropiat al familiei de Hohenzollern) in administrarea valorilor incredintate de statul roman, fapte care au dus la sporirea ostilitatii fata de Carol si Prusia. Principele considera ca singura cale posibila pentru restabilirea unui climat politic normal era revizuirea Constitutiei si intarirea puteri personale, pe care le-a solicitat puterilor garante. In aceasta situatie Ion Ghica i-a declarat lui Carol ca „daca tara era pusa in necesitatea de a opta intre print si constitutie, constitutia va fi preferata.” Carol era decis sa nu cedeze si sa isi impuna punctul de vedere, amenintand cu abdicarea. El a redactat asa numita „Scrisoare catre Auerbach” care a aparut in ziarul „Augsburger Allgemeine Zeitung” la 15/27 ianuarie 1871 fiind reprodusa si in presa romaneasca. In scrisoare Carol aprecia ca dupa cinci ani de domnie n-a putut aduce „decat putine servicii acestei frumoase tari. Ma intreb adesea a cui e vina? A mea care n-am cunoscut firea acestui popor sau chiar a acestui popor care nu vrea sa se lase condus si nu stie sa se calauzeasca el insusi”. Concluzia era ca imputarea nu-l putea atinge pe el ci pe cei „care s-au erijat ei insisi in diriguitorii acestei tari”; acestia au transplantat in Romania ideile occidentale astfel incat tara trecea brusc „de la un regim despotic la o Constitutie atat de liberala incat nici un popor din Europa nu are alta la fel”. Carol isi exprima vointa de a se intoarce „in scumpa mea patrie, al carei puternic magnet n-a incetat o clipa sa m-atraga din nou in orele grele ce am trebuit sa le petrec. Regret doar din tot sufletul ca buna mea vointa a fost atat de mult nesocotita si rasplatita cu nerecunostinta”.

La 10/22 martie 1871, cu ocazia  unei receptii organizate de ministrul Prusiei la Bucuresti, von Radowitz, de ziua de nastere a Kaiserului, au loc manifestatii violente, in conditiile in care opinia publica simpatiza cu Franta invinsa. Este atacata sala de ceremonie si se cere proclamarea republicii. Armata intervine iar Carol isi exprima intentia de a abdica.

In cele din urma Camera accepta conditiile puse de Carol pentru a pastra domnia: instituirea unui guvern capabil sa restabileasca ordinea, reglementarea litigiului financiar cu Gerrmania generat de afacerea „Stroussberg”. La 11/23 martie 1871 se instituie guvernul conservator condus de Lascar Catargiu care va pune capat perioadei de instabilitate. Aceasta situatie se realiza pe fondul infrangerii Frantei si a dominarii Europei de catre Germania, Austro-Ungaria si Rusia ceea ce nu putea decat sa impuna Romaniei o imbunatatire a relatiilor cu cele trei imperii. Pe plan intern liberalii si-au atenuat caracterul radical al luarilor de pozitie intelegand ca o noua revolta a nationalitatilor era imposibila in acest context.

In timpul guvernarii conservatoare (1871-1876) s-a modificat legea invoielilor agricole prin introducerea clauzei „manu militari” in virtutea careia taranii care nu respectau contractele incheiate cu proprietari puteau fi executati silit direct prin intermediul fortei armate. S-a organizat creditul funciar rural si creditul urban. S-a ajuns la o intelegere cu „Societatea drumurilor de fier”, satisfacandu-se cerintele bancherilor germani. A fost continuata construirea retelei de cai ferate incheindu-se noi contracte pentru portiunile dintre Ploiesti si Predeal, Adjud si Targu Ocna, necesare pentru legaturile cu Transilvania.

In 1875 guvernul a incheiat o conventie comerciala cu Austro-Ungaria  (statele membre ale Aliantei celor Trei Imparati au recunoscut Romaniei dreptul de a incheia tratate si conventii comerciale) si ulterior cu Rusia. Cu alte state s-a ajuns la stabilirea unor aranjamente pe 9 luni deoarece respectivele state nu au recunoscut Romaniei dreptul de a incheia tratate si conventii. Odata cu instalarea guvernului conservator s-a realizat o armonizare provizorie a intereselor intre fractiunile conservatoare („Pressa”devine organ central) fara a se reusi o fuziune organizatorica. Coalitia conservatoare „a ramas o alianta la varf a unor formatiuni politice” si s-a destramat la inceputul anului 1876. In jurul lui Lascar Catargiu s-a grupat dreapta conservatoare, cu oficiosul „Timpul” iar in jurul lui Vasile Boerescu s-a conturat o formatiune de centru. De asemenea junimistii s-au detasat daca nu prin ideologie mai ales prin conceptia de guvernare. 

In aceeasi perioada gruparile liberale au parcurs un drum ascendent spre cristalizare organizatorica si programatica. La 8/20 noiembrie 1871 s-a desfasurat la Iasi Congresul presei liberale in care s-a cazut de acord asupra unui larg evantai de probleme dintre care remarcam: libertatea electorala, a cuvantului si a presei, libertatea intrunirilor si a invatamantului integral. Congresul a hotarat sa se actioneze in vederea realizarii „unui guvernamant romanesc prin natiune si pentru natiune, intemeiat pe adevarata libertate nationala”.

In aprilie 1872 s-a constituit Uniunea liberala iar in preajma alegerilor din aprilie 1875 s-a ajuns la constituirea Coalitia de la Mazar Pasa cu periodicul „Alegatorul liber”. Aceasta grupare va fi baza viitorului Partid National Liberal (PNL). Ca program coalitia isi propunea:

Ø      sa reinnoade „firul vietii noastre nationale” intrerupt de guvernarea conservatoare;

Ø      domnia legilor si respectarea principiului regimului constitutional parlamentar;

Ø      o politica externa de pace si respectare a tratatelor;

Ø      improprietarirea insurateilor;

Ø      desfiintarea legilor de exceptie (cu referire la clauza „manu militari”);

Ø      reorganizarea armatei;

Ø      reducerea sarcinilor fiscale si a cheltuielilor publice;

Ø      descentralizarea administrativa;

Ø      aplicarea legilor privind invatamantul gratuit si obligatoriu;

Ø      independenta individului in raport cu statul.

La sfarsitul anului 1875 partidul poseda organizatii puternice la nivelul intregii tari, fiind condus de un „comitet de actiune” alcatuit din 25 de membrii.

In urma unei violente campanii impotriva guvernului conservator, in conditiile in care izbucnise si „criza orientala”, la 24 aprilie/6 mai 1876 a fost numit un guvern al Coalitiei de la Mazar Pasa condus de Ion C. Bratianu, moment care va inaugura o guvernare liberala de 12 ani.

De acest guvern se leaga in primul rand cucerirea independentei si revenirea Dobrogei la statul roman in urma Congresului de la Berlin din iunie-iulie 1878. Consecinta a conditiilor impuse  pentru recunoasterea independentei, in octombrie 1879 Parlamentul a aprobat textul modificat al articolului 7 din Constitutie. Conform noului articol, puteau dobandi cetatenia romana, individual, toti cei care dovedeau o sedere in Romania de cel putin 10 ani cu exceptia strainilor care au infiintat intreprinderi industriale, au pus in practica inventii sau au luat parte la razboi. Ca urmare, in afara celor 888 de evrei care au participat la razboi, dreptul de cetatenie a fost acordat limitat.

Aflati in opozitie, conservatorii s-au reorganizat iar in 1880 s-a constituit Clubul Conservator si apoi Partidul Conservator, (PC) condus de Manolache Costache Epureanu si apoi de Lascar Catargiu. Un numar de 88 de membrii au semnat un statut si un program. Organul de presa era „Timpul”. Programul enuntat condamna liberalismul deoarece „a slabit simtul conservarii nationale” prin cosmopolitism si imitatie straina, se pronunta impotriva modernizarii institutiilor politice, pentru un progres „masurat, dar continuu”, pentru stabilirea „armoniei” intre proprietari si muncitori. O alta grupare politica era reprezentata de junimisti, care faceau parte din conducerea Partidului Conservator dar, cel putin in ceea ce priveste colaborarea Romaniei cu Puterile Centrale, se apropiau mai mult de liberali. Practic, junimistii au fost cei care au formulat principiile programatice ale PC. Aceste principii au fost expuse, pentru prima data, de P.P. Carp intr-un discurs tinut in Camera, rostit la sfarsitul lunii martie 1881. Discursul dadea expresie programului de reforme cunoscut sub denumirea „Era Noua” si a fost adoptat oficial de junimisti in septembrie 1888. Considerandu-se ca „opera trecutului este terminata” se sublinia „cea dintai preocupare pentru soarta satenilor si a meseriasilor”, echitatea in raporturile agrare, „starpirea proletariatului la sate si la orase”. Alte prevederi faceau referire la:





Ø      o lege a meseriilor;

Ø      reforma administrativa;

Ø      inamovibilitatea magistratilor;

Ø      reasezarea impozitelor;

Ø      extinderea invatamantului real;

Ø      imbunatatirea situatiei clerului;

Programul adoptat in 1892 a extins si explicat pe cel anterior:

Ø      dezvoltarea organica a statului;

Ø      respectarea si sprijinirea libertatilor publice;

Ø      improprietarirea din domeniile statului;

Ø      reorganizarea creditului agricol;

Ø      o lege a meseriilor;

Ø      intarirea armatei;

Ø      o lege a jandarmeriei;

Ø      extinderea invatamantului obligatoriu;

Ø      reforma invatamantului special si profesional;

Ø      o politica externa care sa garanteze independenta si integritatea teritoriala.

Junimistii admiteau caracterul obligatoriu al progresului istoric dar negau calea revolutionara, pronuntandu-se in favoarea unui progres gradual, bazat pe traditia istorie nationale. Cu o obstinatie care contrazicea orizontul larg intelectual al purtatorilor ideologiei junimiste, conservatorii au admis ca starea taranilor poate fi ameliorata doar prin moralitate. In problema industriei vor opta pentru protectionism.

In aceeasi perioada se produc unele clarificari si in cadrul PNL. In 1878 se desprinde de partid o noua grupare, Partidul Liberal Moderat condus de Gh. Barzescu, Gh. Cobalcescu, Vasile Conta. Motivul initial a fost, se pare, tendinta autoritara a centrului, care nu tinea seama de interesele provinciei si de nevoile acute ale Iasului. Formatiunea nu a avut influenta si sprijin de masa.  In 1880 gruparea numita liberalii sinceri, sub conducerea lui Gh. Vernescu, formata mai ales din mari proprietari se desprind iar in 1883 se vor regasi in cadrul PC. In schimb liberalii au atras in guvern pe unii liberali moderati moldoveni (Vasile Conta, Gh. Marzescu) sau personalitati conservatori (Vasile Boerescu, D. Ghica), intarind totodata colaborarea cu junimistii. Dar colaborarea cu Mihai Kogalniceanu nu mai era posibila, acesta nefiind de acord cu metodele si cu spiritul liberalilor guvernamentali.

La 14/26 martie 1881 s-a proclamat Regatul, act care avea drept consecinta intarirea stabilitatii interne si a pozitiei Romanie in ansamblul relatiilor internationale. Prin „Pactul de familie” patronat de insusi imparatul Germaniei, Wilhelm I (seful familiei de Hohenzollern) Ferdinand de Hohenzollern, nepotul lui Carol I a fost confirmat ca mostenitor al tronului Romaniei. In 1884 a fost adoptat proiectul de lege privind infiintarea Domeniilor Coroanei. Acestea erau alcatuite din 12 mosii cu o suprafata totala de 132110 ha, regele detinand si numeroase actiuni in diferite ramuri industriale.

In iunie 1882 a intrat in guvern C.A. Rosetti, ca ministru de interne, care, pentru atenuarea nemultumirilor din lumea rurala a luat o serie de masuri: destituirea unor primari si prefecti; alcatuirea unui nou proiect de lege a tocmelilor agricole. Desi obligat sa demisioneze ca urmare a atacurilor conservatorilor, proiectul sau a fost adoptat in 1882 de Camera, inlaturandu-se clauza executiei silite armate (manu militari).

Pentru a limita puterea politica a conservatorilor, liberalii au redus numarul colegiilor electorale la trei in vreme ce C.A. Rosetti, V.A. Ureche, Petre Gradisteanu si altii solicitau chiar introducerea unui colegiu unic. In semn de protest pentru neacceptarea acestei solutii C.A. Rosetti si ceilalti au demisionat din Camera consfintind ruptura definitiva dintre bratienisti guvernamentali si rosettistii radicali. De asemenea radicalii in frunte cu C.A. Rosetti cereau electivitatea magistratilor cu scopul de a se asigura separarea justitiei de puterea executiva si descentralizarea administrativa prin aplicarea principiului alegerilor directe in toate ramurile organismelor comunale si judetene, pentru acordarea libertatii comunale de autoadministrare.

Conform unei noi legi electorale, vechile colegii I si II pentru alegerea Camerei formau unul singur, in care intrau alegatorii care posedau un venit funciar sau urban de cel putin 1200 de lei. La colegiul II votau orasenii care plateau un impozit de cel putin 20 de lei iar liber profesionistii, ofiterii in retragere, pensionarii  erau scutiti de cens. In colegiul III intrau toti alegatorii care plateau un impozit. Cei care aveau un venit de cel putin 300 lei si stiau carte puteau vota direct. Erau scutiti de cens in acest colegiu invatatorii, preotii si arendasii care plateau o arenda de cel putin 1000 lei. Toti ceilalti tarani votau prin delegati. In conformitate cu prevederile legii din cei 183 de deputati ai Adunarii, 75 erau alesi la colegiul I, 70 la colegiul II si numai 38 la colegiul III.

Dupa retragerea lui C.A. Rosetti si a adeptilor sai precum si a conservatorilor s-a inaugurat o perioada de guvernare aproape personala a lui Ion C. Bratianu, bucurandu-se de sprijinul regelui si al Camerei. Impotriva guvernului s-a coalizat Opozitia Unita, formata din „liberalii conservatori” (conservatorii condusi de Lascar Catargiu si gruparea lui Vernescu) si partizanii lui Dimitrie Bratianu. Opozitia desfasoara campanii de presa antiguvernamentale si –dupa ce la inceputul anului 1888 PNL a castigat din nou alegerile-organizeaza mari manifestatii. In acelasi timp se declanseaza si rascoale taranesti. In consecinta, la 9/31 martie guvernul liberal si-a prezentat demisia.

Intre 1888 si 1895 are loc guvernarea conservatoare dar, intr-o prima etapa, regele a incredintat guvernul nu Opozitiei Unite ci junimistilor, cu scopul de a inlatura posibilitatea ca Opozitia Unita sa ia masuri de anulare a legislatiei liberale, inclusiv a modificarilor constitutionale. Guvernul junimist va fi inlocuit insa, dupa o serie de manevre politice, la 30 martie/11 aprilie 1889 cu guvernul liberal conservator condus de Lascar Catargiu.

In perioada urmatoare se remarca lipsa de unitate din tabara consrvatoare, divizata in junimisti, conservatorii liberali si conservatorii puri (Al. Lahovary). De altfel cele trei formatiuni s-au aflat, in diferite combinatii, la guvernare in aceasta perioada, ducand la formarea a mai multe echipe ministeriale. In plan legislativ s-au adoptat legi privind autoritatile administrative, modificarea invoielilor agricole, taxele si contributiile comunale. Cea mai importanta lege a fost legea minelor, elaborata de P. P. Carp si votata in Parlament in 1895. Conform acestei legi se proclama dreptul de proprietate al statului asupra bogatiilor subsolului cu exceptia petrolului, care apartinea proprietarului solului respectiv.

Legea a fost puternic contestata si de liberali dar si de conservatori, ducand in cele din urma la caderea guvernului. Marii proprietari nu acceptau principiul principiul expropierii in situatia in care proprietarul terenurilor nu era preocupat de exploatarea zacamintelor. De asemenea opozitia liberala s-a folosit si de problema situatiei din Transilvania in contextul miscarii memorandiste pentru a ataca guvernul ce nu putea sa dea expresie directa optiunilor nationale.

A urmat, intre octombrie 1895 si aprilie 1899 o noua guvernare liberala. Perioada de sapte ani scursa de la pierderea puterii a fost marcata de cateva schimbari in cadrul partidului. La 4 mai 1891 a murit  Ion C. Bratianu si, pentru un an conducerea a revenit lui Dimitrie Bratianu. La moartea acestuia lider al partidului a fost ales Dimitrie A. Sturdza iar Congresul de la Iasi din acelasi an a reinnoit programul si a marcat inceputul actiunilor menite a rasturna guvernul conservator. Se acorda o mai mare importanta problemei taranesti „de solutionarea careia depinde existenta, siguranta si viitorul tarii” pronuntandu-se pentru incetarea cu desavarsire a robiei materiale si morale taranilor. Conducerea lui Dimitrie A. Sturdza a asigurat continuitatea liniei politice trasate de Ion C. Bratianu, in acord cu interesele economice ale burgheziei mari si ale marilor proprietari cu tendinte liberale. Din acest moment se declanseaza actiunea „Ocultei”- grupare din interiorul partidului condusa de Eugeniu Carada- pentru a aduce la conducerea partidului pe Ion I.C. Bratianu, fiul fostului lider, reprezentant al burgheziei financiare.

Ca urmare a nemultumirilor provocate de legea minelor, regele a hotarat inlocuirea guvernului conservator. Pentru prima data astfel, la sfarsitul unei legislaturi normale, conservatoare, este adus un guvern liberal care va conduce in timpul unei alte legislaturi, ceea ce insemna, de fapt, functionarea rotativei guvernamentale.

In cadrul partidului se ciocneau mai multe grupari: cea sturdzista, care reprezenta marea burghezie si marii proprietari liberali, cea condusa de Nicolae Fleva care s-a  desprins din partid in 1886 si a creat Partidul Liberal Democrat reprezentand interesele burgheziei mici si mijlocii) si gruparea drapelista, a liberalilor de centru, condusa de P.S. Aurelian. Organul de presa al acestei grupari era „Drapelul”. Partidul s-a ridicat impotriva liniei politice imprimate de Dimitrie A. Sturdza. Din cuprinsul gruparii faceau parte personalitati ca: Barbu Stefanescu Delavrancea, A. D. Xenopol, E. Costinescu, P. Gradisteanu, V. Lascar, G. Marzescu.

Pe plan legislativ, guvernul liberal, pentru a justifica actiunile din perioada de opozitie a suspendat legea minelor dar viitorul guvern conservator o va repune in vigoare.

Pentru o scurta perioada de timp (4 luni), la guvernare s-a aflat gruparea drapelista pentru ca in martie 1897, din ratiuni de politica externa, sa se instituie un nou guvern condus de Dimitrie A. Sturdza. In timpul guvernarii drapeliste s-a votat legea repausului duminical. Dupa instituirea guvernului Sturdza o parte din drapelisti, in frunte cu Barbu Stefanescu Delavrancea a trecut la conservatori, ca si gruparea flevista. In schimb, in cadrul partidului si-a gasit loc o asa numita grupare a generosilor din cadrul Partidului Socialist. Dar opozitia a atacat violent guvernul, prin mari manifestatii, datorita decorarii, in septembrie 1897, de catre rege (cu acordul primului ministru ce detinea si calitatea de ministru de externe), cu prilejul unei vizite la Budapesta, a procurorului maghiar Jeszensky care daduse verdictul in procesul Memorandumului. Sub presiunea acestor miscari, soldate cu ciocniri sangeroase, regele a acceptat demisia guvernului liberal la 31 martie/12 aprilie 1899 si a incredintat puterea unui guvern conservator condus de Gh. Gr. Cantacuzino, supranumit „Nababul”. Dupa moartea lui Lascar Catargiu (aprilie 1899) acesta a fost ales presedinte al PC, situatie care a determinat intensificarea tensiunilor din interiorul partidului, avand in vedere ca P.P. Carp si Take Ionescu, aspirau la conducerea guvernului. In cele din urma, datorita dificultatilor economice, a secetei din vara anului 1899, a noilor impozite impuse de guvern, a scandalurilor (o tranzactie cu fan mucegait facuta de Nicolae Fleva, ca ministru al Agriculturii, Industriei si Domeniilor si afacerea Hallier, in legatura cu amenajarea portului Constanta, s-a format un nou guvern, condus de P.P. Carp, in timp ce Gh. Gr. Cantacuzino a ramas in continuare presedintele partidului. Guvernul era acum format din junimisti dar nu s-a mentinut la putere decat pana in 1901 datorita rascoalelor taranesti din 1900 provocate de noile impozite. Alti factori care au agravat situatia guvernului au fost concesionarea in favoarea monopolurilor straine a unor terenuri petrolifere, a distileriilor, a monopolurilor hartiei pentru tigarete si sporirea dependentei fata de Germania.

S-a format un nou cabinet liberal, la 14/26 februarie 1901 sub conducerea lui Dimitrie A. Sturdza. PNL era intarit cu cadre tinere prin atragerea generosilor. Au fost numiti, ca ministrii, fostii drapelisti B.N. Missir si P.S. Aurelian; lui Spiru Haret i-au fost incredintate Cultele si Instructia Publica iar lui Ion I.C Bratianu  Lucrarile Publice. Dintre legile adoptate remarcam: legea meseriilor (legea Missir din februarie 1902), legea bancilor populare si a casei lor centrale (1903). Legea Missir reglementa regimul muncii si prevedea organizarea de corporatii, in care urmau sa intre si muncitorii si patronii.

In decembrie 1904 mai multi membrii ai guvernului au demisionat si, pe fondul crizei provocate de afacerea falsificarii titlurilor de renta iesite castigatoare guvernul a fost inlocuit de un cabinet conservator condus de Gh. Gr. Cantacuzino in timpul caruia s-a sarbatorit, in 1906, jubileul regal.

Guvernul a demisionat pe fondul gravei crize politice provocate de rascoala din 190 La 13/26 martie, in Parlament a avut loc o sedinta memorabila in care reprezentantii celor doua partide, in fata intereselor superioare ale „patriei in primejdie”, au cazut de acord sa adopte in comun masurile necesare. S-a format un nou guvern condus de Dimitrie A. Sturdza care a avut ca ministru de Interne pe Ion I.C. Bratianu iar ca ministru de razboi pe generalul Alexandru Averescu. Au fost adoptate legi privind sporirea numarului jandarmilor, cresterea controlului administratiei asupra satelor, dar si unele legi  care urmareau sa inlature unele din cauzele care au dus la izbucnirea rascoalei. Legislatia agrara liberala a fost combatuta de  conservatori care considerau ca se aducea atingere regimului proprietatii.

Evenimentele din 1907 au avut consecinte importante si in planul structurilor de partid. In PC s-a ajuns la unificarea gruparilor partidului  prin proclamarea lui P.P. Carp ca presedinte. La putin timp insa se va desprinde o grupare condusa de Take Ionescu care va forma Partidul Conservator Democrat (PCD). Intr-un manifest adresat PC, Take Ionescu isi justifica gestul prin „nevoia de modernizare a Partidului Conservator, asimilarea lui la starea actuala a Romaniei”. In noua formatiune isi gaseau loc elemente burgheze-avocati, profesori, ziaristi dar si mari proprietari. Ca program remarcam:

Ø      reducerea la 2 a colegiilor electorale;

Ø      inmultirea numarului mandatelor colegiului taranesc;




Ø      garantarea libertatii in alegeri;

Ø      stabilitatea functionarilor publici;

Ø      crearea unei proprietati mijlocii puternice;

Ø      cumpararea de catre stat a tuturor mosiilor apartinand institutiilor publice si de utilitate publica si vanzarea catre tarani in loturi mici.

Partidul s-a bucurat de un succes important dar regele, pentru a mentine sistemul bipartid, nu a recunoscut noua grupare ca partid de guvernamant.

In cadrul PNL, dupa ce la 27 decembrie 1908/9 ianuarie 1909 s-a format un nou guvern liberal, condus de Ion I. C. Bratianu, la 11/24 ianuarie 1909 a fost ales ca lider al partidului Ion I.C. Bratianu dupa demisia lui Dimitrie A. Sturdza. La o luna dupa acest moment, noul lider al partidului  a depus pe biroul Senatului proiectul de lege pentru introducerea colegiului unic de alegatori in alegerile pentru consiliile judetene, dovedind ca PNL a tras concluziile necesare din evenimentele din 190 De altfel, in manifestul-program din ianuarie 1911, din preajma alegerilor, se arata ca „pentru completarea operei savarsite, pentru consolidarea ei trainica, pentru dezvoltarea tuturor fortelor Romaniei […] trebuie sa se dea o mai mare intindere putintei tuturor cetatenilor de a participa, prin exprimarea vointei lor, la viata statului”.

Alte legi adoptate de guvernul liberal: legea contra sindicateler, asociatiunilor profesionale, a functionarilor statului, judetelor, comunelor si stabilimentelor publice (legea Orleanu). Conform dispozitiilor acestei legi salariatilor statului le era interzis dreptul de asociere si de greva iar incalcarea dispozitiilor legii era pedepsita cu inchisoarea. In 1909 s-a infiintat Directia politiei si sigurantei statului dupa o tentativa de asasinat la adresa primului ministru. In 1910-1911 au mai fost adoptate unele legi referitoare la masurile de siguranta si de igiena in intreprinderile industriale, la repaosul duminical.

La sfarsitul anului 1910, opozitia facuta de partidul condus de Take Ionescu la care s-au adaugat si obisnuitele scandaluri politice au determinat demisia guvernului Bratianu dar regele, pentru a mentine sistemul bipartid a incredintat conducerea guvernului nu lui Take Ionescu ci lui P.P. Carp, determinandu-l pe ultimul sa intre intr-un cartel electoral cu liberalii.

In timpul noii guvernari conservatorii au trebuit sa legifereze unele masuri in consecinta rascoalei din 190 Astfel, conform legii din 18/30 martie 1912 pentru trecerea in proprietatea statului a terenurilor agricole stapanite de persoane juridice cu caracter de utilitate publica (asa numitele proprietati de mana moarta), ¾ din aceste suprafete trebuiau sa fie vandute taranilor in loturi de 5 ha iar ¼  in loturi de 15 pana la 50 de ha. Cu scopul de intari pozitiile categoriei instarite a taranilor, cumparatorilor de loturi mari li se acordau mari facilitati de plata. In total urmau sa treaca in proprietatea taranilor 250000 ha terenuri. Desi votata, legea nu a fost aplicata.

O alta lege din 1912 a extins substantial efectele legii de incurajare a industriei  din 1887 la intreprinderile mici si mijlocii si chiar atelierele mestesugaresti. Tot in acelasi an a fost adoptata si o noua lege pentru organizarea meseriilor (legea Nenintescu). Conform legii meseriile se organizau in bresle (incluzand si pe cei din comunele rurale) iar mai multe bresle, cu cel putin 1000 de membrii alcatuiau o corporatie. Scopul legii era acela de a impaca interesul national, pregatirea lucratorilor si a meseriasilor la nivelul celorlalte tari dezvoltate si interesul social, organizarea urgenta a asigurarilor sociale.

Masurile legislative din timpul guvernarii lui P.P. Carp au prelungit existenta conservatorismului pana dupa razboi; prin atenuarea consecintelor concurentei in industrie si prin unele concesii facute taranimii si altor categorii sociale, au aplanat pentru o vreme conflictele sociale si politice majore. Votarea acestor legi, fara opozitie prea mare, demonstreaza ca multi conservatori, in afara junimistilor, ajunsesera la concluzia necesitatii acordarii unor concesii.

Un mare scandal politic-afacerea tramvaielor-a determinat caderea guvernului conservator. Guvernul P.P. Carp a anulat statutele unei societati create de liberali cu scopul de a construi un tramvai electric. Mai mult, in decembrie 1911 a fost alcatuita o alta societate si s-a votat o lege in acest sens ceea ce a determinat actionarea in justitie a guvernului de catre liberali, cu sprijinul activ al lui Take Ionescu. Procesul a fost castiga de liberali si, pe fondul imposibilitatii impacarii dintre Take Ionescu si P.P. Carp si a marilor manifestatii organizate in capitala de catre opozitie, guvernul P.P. Carp a demisionat la 28 martie/10 aprilie 1912.

            Refuzand sa recunoasca PCD si pe seful acestuia, regele a incredintat conducerea guvernului lui Titu Maiorescu, ca singura personalitate cu ajutorul careia s-ar fi putut mentine alianta cu Puterile Centrale.

            Instalarea noului guvern a spulberat iluziile referitoare la reunificarea PC si a creat in acelasi timp o ireparabila disensiune in randul junimistilor. P.P. Carp si Titu Maiorescu s-au despartit pentru totdeauna. Sub imperiul evenimentelor internationale (razboiul balcanic izbucnit in 1912) guvernul Maiorescu a demisionat la 14 octombrie 1912 si, in aceeasi zi s-a constituit „guvernul de colaborare” (conservator) condus tot de Titu Maiorescu din care mai faceau parte Alexandru Marghiloman, Nicolae Filipescu si Take Ionescu, ultimul ministru de interne si de externe.

In dezacord cu politica lui Maiorescu si a regelui fata de razboaiele balcanice, P.P. Carp si Nicolae Filipescu au convocat un Congres al PC in aprilie 1912 pentru a determina caderea guvernului, nereusind decat sa duca la adancirea disensiunilor dintre Titu Maiorescu si P.P. Carp. Pe acest fond, P.P. Carp a demisionat de la presedentia partidului alegandu-se un nou comitet de conducere, alcatuit din Titu Maiorescu, Jean Lahovary, Alexandru Marghiloman cu sarcina de a realiza un nou program si un nou statut precum si o intelegere cu Take Ionescu. Practic, din momentul in care P.P. Carp a parasit guvernul, junimismul a murit. Ramaneau doua grupari conservatoare: cea condusa de Titu Maiorescu, care exista doar gratie colaborarii cu Take Ionescu si cea condusa de Nicolae Filipescu, in disputa pentru sefia partidului.

Odata cu incheierea pacii de la Bucuresti din 28 iulie/10 august 1913 guvernul conservator si-a pierdut ratiunea de a mai exista. Colaborarea dintre conservatori s-a destramat iar reformele anuntate de liberali au subminat conservatorismul ca doctrina.

La 20 octombrie 1913, la Congresul PNL, Ion I. C. Bratianu a anuntat inscrierea in program a doua reforme esentiale: electorala si agrara. Acestea au fost discutate si acceptate inca din anul 1912 si au fost comunicate public in Scrisoarea  program inserata in ziarul „Viitorul” din 3 septembrie 1913, la sugestia lui C. Stere. In motiunea adoptata se sublinia necesitatea aplicarii programului de reforme si a revizuirii Constitutiei. Cifrele demonstreaza necesitatea primei reforme (la ce-a de-a doua referiri ample se vor face in sectiunea Aspecte privind evolutia vietii sociale in  perioada moderna): la 1901, din 6,5 milioane locuitori, participau direct la vot pentru Adunarea Deputatilor 93.250 cetateni adica 1,3%  din totalul populatiei tarii iar pentru Senat 2260 locuitori adica 0,34 % din totalul populatiei tarii.

In acest context (la care se mai adaugau si miscarile sociale de la sate) s-a incercat gasirea unei solutii care sa asigure o retragere onorabila a guvernului de coalitie. In noiembrie 1913 Titu Maiorescu a acceptat propunerea de a deveni sef al PC. A fost elaborat un nou program in care PC se declara de acord cu progresul „fara atingerea dreptului de proprietate”, cu Casa Rurala, fara a accepta ca exproprierea sa devina baza transformarii proprietatii mari in proprietate mica, transformarea urmand a se produce pe cale evolutiva. La randul sau, PCD s-a declarat de acord cu largirea corpului electoral si reprezentarea proportionala, considerand ca exproprierea nu trebuie sa aiba caracterul unei confiscari ci a unei cumparari silite, cu plata imediata.

Considerand ca guvernul de colaborare a fost solutia unei situatii exceptionale, unitatea PC nerealizandu-se, la 31 decembrie 1913 Titu Maiorescu a prezentat demisia guvernului. La 4 ianuarie 1914 s-a format un guvern liberal sub presedintia lui Ion I.C. Bratianu. In campania electorala PC a exprimat o pozitie ostila reformelor astfel ca, la 24 februarie 1914 Parlamentul majoritar liberal in urma alegerilor a luat in discutie necesitatea reformelor.

In expunerea de motive se arata ca „nu este cu putinta ca dupa 40 de ani de dezvoltare in toate ramurile, de simtitoare si stralucite progrese, Romania sa traiasca cu reformele politice din primele timpuri ale organizarii ei constitutionale si sa continue a lasa in afara de viata politica marea majoritate a cetatenilor.” Se sublinia necesitatea interventiei statului.

Raportul delegatilor cu privire la propunerile referitoare la modificarea Constitutiei a fost prezentat in Parlament de C. Stere si facea un amplu rechizitoriu practicilor vechiului regim: sublinia monstruozitatea repartitiei proprietatii funciare si pleda in favoarea marilor reforme necesare pentru regenerarea tarii. In replica, P.P. Carp considera aceste reforme „mai periculoase decat revolutiile sau rascoalele”. Totusi, conservatorii au fost nevoiti sa accepte principiul exproprierii cerand insa garantii pentru respectarea marii proprietati. Au avut loc noi alegeri, pentru Constituanta, in urma carora guvernul a iesit victorios. Infrant, impreuna cu ideile pe care le apara si le profesa, P.P. Carp s-a retras din viata politica.

 Dupa ce la 4 iunie 1914 vechii conservatori l-au ales ca lider pe Alexandru Marghiloman, Take Ionescu a acceptat programul liberal care se potrivea de altfel mai bine compozitiei partidului.

La 5 iunie 1914 noul Parlament a inceput dezbaterile in sesiune extraordinara, avand ca obiect pregatirea lucrarilor pentru sesiunea din toamna cand trebuia sa se realizeze legiferarea. In timpul lucrarilor a avut loc atentatul de la Sarajevo care a provocat declansarea primului razboi mondial. S-a ales doar o comisie pentru pregatirea viitoarei sesiuni.

Se intentiona o expropriere in proportie de 20-25%  a mosiilor care depaseau 1000 ha. La cele 250000 ha obtinute se adaugau alte 500000 ha realizate din vanzarea domeniilor statului ceea ce ar fi trebuit sa ingaduie improprietarirea a 150000 capi de familie cu 5 ha. Pe baza legii electorale urma sa se constituie un colegiu unic, iar numarul alegatorilor directi trebuia sa creasca de la 82000 la 410000.

Izbucnirea primului razboi mondial a impiedicat aplicarea reformelor. In sedinta Camerei din 3 decembrie 1914 primul ministru declara ca necesitatile externe impun amanarea discutarii reformelor.

In timpul razboiului PC a suferit noi sciziuni. In 1915 partidul s-a rupt in doua grupari: cea proantantista condusa de Nicolae Filipescu si cea filogermana condusa de Alexandru Marghiloman. In 1916 prima grupare a fuzionat cu PCD punand bazele Partidului Conservator Nationalist. In vara anului 1917 un grup condus de Constantin Argetoianu, Ion Gradisteanu si altii a incercat sa puna bazele unui partid constitutionalist care insa va disparea dupa razboi ca si gruparea lui Alexandru Marghiloman.

Pe scena politica romaneasca au mai evoluat si alte grupari politice, in afara celor doua curente care au constituit sistemul bipartid. S-a manifestat tendinta crearii unui partid taranesc. Initiativa a apartinut invatatorului Constantin Dobrescu Arges in 1882. In acelasi an a fost organizat un Congres al taranilor din Arges ocazie cu care s-a fondat Partida Taraneasca (PT). Dintre prevederile programatice remarcam:

Ø      asigurarea pentru fiecare taran a unui lot de 5 ha, ca si pentru preotii, invatatorii si locuitorii de la marginea oraselor;

Ø      domnia legilor;

Ø      descentralizarea administrativa;

Ø      dezvoltarea oraselor;

Ø      promovarea unei politici economice echilibrate;

Ø      sprijinirea burgheziei satesti;

Desi avea un program moderat, liberalii si conservatorii au facut tot posibilul pentru a impiedica activitatea acestui partid si a discredita pe liderul sau. In 1899 PT a parasit scena politica.

In 1906 Vasile M. Kogalniceanu si Al. Valescu au pus bazele unui nou partid taranesc dar sub pretextul rascoalei din 1907 guvernul i-a arestat pe cei doi lideri si a interzis activitatea partidului.

In toamna anului 1913 invatatorul Ion Mihalache a propus infiintarea unei Ligi Taranesti in vederea luptei pentru infaptuirea reformei agrare si electorale.

Bazele Partidului Taranesc au fost puse la Bucuresti, pe 5/18 decembrie 1918 de un grup de invatatori, preoti si tarani in frunte cu Ion Mihalache. Partidul isi propunea sa actioneze pentru:

Ø      impartirea tuturor mosiilor la tarani;

Ø      infiintarea de islazuri si paduri comunale;

Ø      introducerea impozitului progresiv pe venit;

Ø      legiferarea autonomiei comunale;

Ø      inlocuirea jandarmeriei;

Ø      autonomia bisericii fata de stat;

Ø      raspandirea stiintei de carte la sate.

Cea mai mare parte a intelectualitatii rurale, precum si multe personalitatii au intrat in partid, dintre ultimii amintim doar pe Octav Bancila, C. I. Parhon, Virgil Madgearu, Eduard Mirto, Milan Ionescu Berbecaru s.a.



La 23 aprilie 1910 se formeaza Partidul Nationalist Democrat sub conducerea lui Nicolae Iorga,  ca un rezultat al miscarii semanatoriste. Dintre prevederile programatice remarcam:

Ø      exproprierea societatilor de asigurare;

Ø      lichidarea mosiilor impovarate;

Ø      subventionarea Casei Rurale din excedentele bugetare;

Ø      impozite pe venit;

Ø      scoli practice;

Ø      vot universal cu reprezentarea minoritatilor;

Ca organ de presa PND avea ziarul „Neamul romanesc”. Intreaga orientare a partidului avea drept obiectiv infaptuirea unitatii nationale. Infiintarea Societatii „Daco-Romana” de catre Nicolae Iorga si sprijinirea luptei nationale a romanilor din Bucovina si din Transilvania aratau limpede orientarea nationala a noului partid.

In alegerile din 1911 si 1914 PND s-a prezentat cu un program radical, solicitand o noua si mare improprietarire a taranilor, exproprierea tuturor mosiilor care depasesc 1000 ha si votul universal, egal, direct, secret si obligatoriu pentru toti romanii cu reprezentarea minoritatilor, reprezentarea taranilor in Parlament in raport cu numarul si insemnatatea lor economica si sociala.

Nu in ultimul rand, pe scena politica s-a manifestat si miscarea socialista, bazata pe numarul crescand al lucratorilor industriali, consecinta a intensificarii ritmului industrializarii. S-a incercat elaborarea unui program politic si constituirea unui partid socialist, in acest efort un rol important jucandu-l contributiile teoretice ale Dr. Russel si ale lui C. Dobrogeanu Gherea. Ultimul a publicat in 1886 articolul „Ce vor socialistii romani” care prevedea:

Ø      introducerea votului universal;

Ø      autonomia comunala:

Ø      „inarmarea poporului”;

Ø      rascumpararea treptata a marilor proprietati agricole;

Ø      desfiintarea bugetului cultelor;

Ø      invatamant gratuit;

Ø      alegerea magistratilor;

Ø      justitie fara plata;

Ø      libertatea desavarsita pentru presa, intruniri, asociatii;

Ø      inviolabilitatea domiciliului;

Ø      inlocuirea penitenciarelor prin case de corectie;

Ø      egalitatea femeii;

Ø      preluarea de catre comunele urbane si rurale a aprovizionarii cu paine, carne, apa, iluminat cu scopul de a inlatura specula si scumpetea;

Ca forme de organizare remarcam infiintarea in 1872 a Asociatiei generale a lucratorilor din Romania si, tot in acel deceniu se constituie primele cercuri socialiste la Bucuresti si Iasi si apoi si in alte centre importante: Galati, Braila, Ploiesti, Pitesti, Curtea de Arges, Botosani, Pascani, Falticeni, Turnu Magurele. In 1888 socialistii au reusit sa trimita in Parlament doi deputati: Ion Nadejde, la colegiul III de Iasi si Vasile Gh. Mortun la colegiul II de Roman.

Intre 31 martie si 3 aprilie 1893 a avut loc primul congres al miscarii socialiste in urma caruia s-a infiintat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Romania (PSDMR), condus de un Consiliu General format din 5 membrii. Organul sau de presa era „Lumea Noua”. La 1897 partidul avea 35 de organizatii afiliate si un numar de aproximativ 6000 de membrii.

Dificultatea cea mai mare cu care s-a confruntat PSDMR era aceea a bazei sociale. Nivelul scazut de viata, cultura, educatie civica al membrilor ii faceau putin receptivi la ideologia marxista. Rezulta ca spatiul de actiune al unei miscari muncitoresti era destul de restrans, comparativ cu tarile dezvoltate din Occident.  Intelectualii „generosi” percep aceasta realitate si se simt stanjeniti in veleitatile lor politice de spatiul ingust al miscarii socialiste. Aceasta situatie ii va determina sa aiba ochii atintiti spre PNL in care vedeau forta politica capabila sa infaptuiasca reformele pentru care militau si care, in acelasi timp le putea deschide si calea unei cariere politice.

Spre sfarsitul secolului XIX PSDMR s-a confrunta cu scaderea numarului cluburilor si al membrilor, cu desfiintarea cluburilor satesti dar si cu dezinteresul intelectualilor la care s-a adaugat o grava criza financiara.

Avand in vedere contextul mai sus mentionat in 1899 s-a produs trecerea asa numitor „generosi” (printre care V. Gh. Mortun, Constantin Stere, Al. Radovici). Partidul s-a dezorganizat la Congresul al VI-lea cand nu s-a putut ajunge la o unitate de vederi pentru reorganizarea sa.

Anul 1906 reprezinta un moment important in efortul de refacere a miscarii social democrate. In august s-a infiintat Comisia Generala a Sindicatelor din Romania iar in 1908 s-a infiintat Uniunea Socialista din Romania ca partid de clasa al tuturor muncitorilor. Aceasta Uniune se va transforma in 1910 in Partidul Social Democrat (PSD), ca urmare a Congresului care a avut loc in acel an. Din programul acestui partid remarcam:

Ø      vot universal, egal, direct si secret pentru toti locuitorii tarii de la varsta de 20 de ani fara deosebire neam, religie, sex;

Ø      desfiintarea legii expulzarilor si a tuturor legilor exceptionale;

Ø      egalitatea drepturilor dobrogenilor cu locuitorii din restul tarii;

Ø      egalitatea evreilor pamanteni in drepturile civile si politice cu cetatenii romani;

Ø      egalizarea conditiilor  juridice si politice ale femeilor cu barbatii;

Ø      ziua de munca de 8 ore;

Ø      repaus duminical;

Ø      interzicerea muncii pentru copii mai mici de 14 ani;

Ø      crearea unei case generale de ajutor pentru boala, invaliditate, somaj, batranete;

Ø      desfiintarea tuturor ramasitelor feudale din raporturile de productie;

Ø      desfiintarea invoielilor in natura;

Ø      rascumpararea silita a unei parti cat mai intinse din marea proprietate;

Congresul a ales un comitet executiv format din D. Marinescu, I.C. Frimu, Al. Constantinescu, M. Gh. Bujor, Cristian Racovski, N.C. Georgescu, Constantin Vasilescu.

Trebuie remarcat insa ca, asa cum rezulta din raportul la Congresul din 1914, muncitorii aveau o adevarata repulsie pentru lupta politica, mai ales dupa momentul 1899, ajungandu-se la o adevarata rivalitate intre miscarea sindicala si partid, sustinatorii primei combatand pe cel de-al doilea.

Pozitia PSD fata de primul razboi mondial a avut importante urmari asupra imaginii partidului in opinia publica si in atitudinea autoritatilor in acea perioada si in anii imediat urmatori incheierii razboiului. La scurt timp dupa izbucnirea razboiului PSD a adresat un manifest Catre toti salariatii, catre intreg poporul roman in care arata ca „politica noastra trebuie sa tinda spre o neutralizare completa a tarii fata de aceste doua mari puteri” (referirea se facea la cele doua blocuri politico-militare, Tripla Alianta si Tripla Intelegere). Aceeasi atitudine a fost mentinuta si dupa intrarea Romaniei in razboi, ceea ce a dus la luarea de masuri restrictive ale guvernului. Sediile organizatiilor muncitoresti (politice si sindicale au fost) sigilate, ziarele si revistele interzise, o parte a membrilor au fost mobilizati iar unii fruntasi, printre care si Cristian Racovski au fost arestati ceea ce a determinat la recurgerea la forme ilegale de actiune.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




“Criza spirituala” si noile conceptii estetice
PROIECT DIDACTIC CLASA : a VIII- a - STATUL MEDIEVAL SI INSTITUTIILE SALE
ANARHISM - INTRODUCERE
DOMNIA OLANDEZULUI - ANGLIA
NAPOLEON BONAPARTE
Militarismul japonez
PARLAMENTUL CEL LUNG - ANGLIA
DEZINFORMAREA SI MANIPULAREA INFORMATIONALA IN CONTEXTUL CONFLICTELOR CONTEMPORANE
SIRIA SI PALESTINA
Istorie si memorie a discriminarilor in materie de nationalitate franceza