SPARTA IN SECOLELE VIII-VI I.CHR.

SPARTA IN SECOLELE VIII-VI I.CHR.

Sparta s-a constituit ca polis in secolele IX-VIII i.Chr. in urma unui probabil proces de unire a unor grupuri de dorieni care au coborat dinspre tinuturile de nord-vest ale Greciei si a vechilor locuitori ai Laconiei. Traditia antica atribuie inceputurile cetatii ca fiind rezultata din unirea celor cinci sate (komai: Pitane, Messoa, Limnai, Konora si Dyme) de pe malurile fluviului Eurotas si cucerirea centrului politic si religios de la Amyclai. Aici exista dovezi arheologice ale unei infloritoare prezente incepand din epoca miceniana. Sub aspect institutional, cateva din particularitatile Spartei istorice ar putea deriva dintr-o fuziune in care traditia miceniana sa fi jucat un rol important.

In intreaga epoca istorica a Spartei vor dainui doua dinastii: Agizii si Eurypontizii care au exercitat concomitent functia regala. O traditie locala afirma ca una dintre acestea era aheeana, iar cealalta era doriana.

Chiar istoricii antici au pus pe seama componentei aheene si a unei cuceriri doriene particularitatile organizarii sociale spartane, in care cetatenii cu drepturi depline traiau exclusiv din exploatarea muncii unei categorii dependente de producatori agricoli, numiti hiloti (heilotai). Faptul ca nu este semnalata nici o deosebire de limba intre spartanii dorieni si hilotii presupusi aheeni, tinde sa ne indice o situatie mult mai complexa.

In reconstituirea inceputurilor istoriei Spartei, marturii ale traditiei se refera la doua elemente istorice: un razboi de cucerire pe de-o parte si conflicte sociale interne legate de definirea calitatii de cetatean cu drepturi depline al cetatii, pe de alta parte. Aceste doua elemente constituie manifestari care se deruleaza in procesul de cristalizare a cetatii.

Putem aprecia ca Sparta s-a constituit ca polis intr-un ritm asemanator cu cel al altor cetati timpurii. Primele evenimente relativ certe din istoria Spartei se plaseaza la sfarsitul secolului VIII, in anul 705 i.Chr., data traditionala a intemeierii singurei colonii a ei, cetatea Taras (Tarentul de azi), in golful cu acelasi nume din sudul Italiei. Izvoarele considera intemeierea coloniei ca fiind consecinta unui lung razboi de anexiune, prin care Sparta a cucerit bogatul tinut al Messeniei. La sfarsitul acestui razboi, conflicte interne acute, care contestau drepturile cetatenesti ale unei parti din locuitorii cetatii, s-ar fi incheiat cu emigrarea celor socotiti nelegitimi (asa numitii partheniai), care fondeaza, dincolo de mare, o cetate, Tarentul. Cercetarile arheologice intreprinse aici par sa confirme, atat originea laconiana a elementelor de civilizatie, cat si datarea intemeierii la sfarsitul sec.VIII i.Chr.

Daca majoritatea cetatilor din acea vreme, care se confrunta cu probleme similare, au ales calea intemeierii de colonii pentru a le rezolva, Sparta a adoptat politica razboiului de cucerire a teritoriilor vecine. Aceasta solutie aleasa a fost determinata de particularitatile unei societati cu o traditie razboinica puternica. Primele cuceriri ale Spartei se indreapta spre vest de Muntii Taiget, in Messenia. Cucerirea acestei regiuni, intreprinsa la sfarsitul sec.VIII i.Chr., in cadrul primului razboi messenian, numit astfel de catre sursele antice, dovedeste faptul ca Sparta dispunea de un potential militar si uman puternic, motiv pentru care avea si o acuta nevoie de noi teritorii agricole.

Dificultatile dominarii Messeniei, au determinat o consolidare a drepturilor cetatenilor pentru a putea rezista presiunii supusilor (hilotilor). In secolul VII, cetatea s-a dovedit vulnerabila la o agresiune din anul 669 i.Chr. Dupa traditie, Sparta ar fi fost invinsa de catre cetatea Argos, condusa de regele Pheidon. Se pare ca acest eveniment militar nu a fost strain de marea rascoala a messenienilor (al doilea razboi messenian), pe care spartanii au reusit sa o innabuse doar dupa indelungate lupte si, mai ales, dupa o restructurare a institutiilor, a modului de viata, a mentalitatilor si a obiceiurilor comune.

Restructurarea a avut ca obiectiv asigurarea unui ascendent militar si politic al spartanilor in Pelopones, o actiune complexa al carui rezultat este statutul unic al Spartei in lumea greaca. Ea a constat intr-o reforma militara si politica interna, in consolidarea sistemului de dominatie asupra cetatilor supuse, precum si un sistem de aliante militare care sa structureze cea mai importanta coalitie razboinica a epocii, Liga peloponesiaca.

Reforma interna, de natura tactica, s-a impus ca necesitate cu desebire dupa victoria Argosului, care a fost posibila datorita aplicarii unei inovatii tactice pe care istoricii antici o atribuie lui Pheidon, falanga. Inventarea formatiei compacte de osteni greu inarmati - falanga -, reprezinta o adevarata revolutie tactica care presupune angajarea in conflict a mii de razboinici, a caror forta sta in disciplina si solidaritate. Chiar armamentul de care dispun acesti luptatori (hoplitai) impune coordonarea actiunilor, atata timp cat fiecare hoplit este dotat cu un scut care il protejeaza atat pe cel ce-l poarta, cat si pe cel din dreapta sa.

Aceasta reforma a impus si o masiva restructurare de ordin social, deoarece un numar mare de cetateni sunt chemati sa poarte razboiul. Implicarea lor pe plan militar presupune ca ei sa dispuna de mijloace materiale suficiente pentru procurarea armamentului si sa poata parasi la nevoie gospodariile pe timp de vara, in timpul muncilor agricole. Sparta rezolva radical aceasta grava problema, hotarand ca hoplitii sa nu aiba alta ocupatie decat razboiul si treburile obstii. Cetatenii erau dotati cu loturi de pamant, puse in valoare de munca hilotilor, de la care primeau o parte din produse. Extinderea privilegiului razboinic insemna si extinderea corespunzatoare a capacitatii politice. De veacuri elita razboinica a Spartei detinea monopolul deciziei politice. Mutarea centrului de greutate al razboiului pe seama cetatenilor de rand a impus restructurarea raporturilor de autoritate in polis, in conformitate cu noile raporturi de putere.

Cresterea rolului hoplitilor spartani, indispensabili pentru existenta si siguranta cetatii, a determinat restructurarea institutiilor spartane, in sec.VII i.Chr. Cu privire la acest proces, informatii sumare aflam in poemele lui Tyrtaios, care elogiaza eunomia spartana ('buna randuiala'), ca pe un ansamblu de norme interne. Acest proces reformator este numit de Plutarh 'Marea Rhetra' (= Marele edict). Traditia ulterioara il considera pe Lycurg drept autor al reformei, a carei esenta consta in instituirea egalitatii cetatenilor pe temeiul unei egalitati in relatie cu pamantul.

Pornind de la aceasta calitate a cetatenilor, sistemul institutional al Spartei a fost redefinit. Principala institutie Gerusia ('Sfatul batranilor'), includea in randul celor 30 de membrii ai sai si pe cei doi regi. Ea exercita controlul politic efectiv datorita prestigiului sau traditional. Cei 28 de membrii alesi ai gerusiei, erau recrutati din randul cetatenilor de peste 60 de ani. Prin cooptarea celor doi regi ca membrii ai consiliului, Marea rhetra sporeste controlul gerusiei asupra institutiei regalitatii. Competenta 'consiliului batrinilor' (Gerusia) este acum limitata la formularea propunerilor pe care Apella le aproba sau le respinge.

Pentru prima data, Apella, adunarea cetatenilor dobandea dreptul suveran de decizie, ca instanta suverana (kyria), in raport cu consiliul traditional care era obligat sa-si restranga atributiile. In adunarea cetatenilor, alcatuita din cetatenii Spartei care au depasit varsta de 30 de ani, erau dezbatute problemele care i se supuneau spre aprobare. Votul adunarii se facea prin aclamatii, fara nici o procedura de numarare efectiva. De aici reiese caracterul limitat al suveranitatii apellei.

O institutie specific spartana este Eforatul, care a aparut in prima jumatate a sec.VIII i.Chr. Numarul membrilor acestui colegiu, cinci, corespundea celor cinci komai (sate). Se pare ca initial eforilor le revenea doar supravegherea jurisdictiei civile. O ascensiune a puterii eforatului are loc in sec.VII i.Chr. cand, aflat in conflict cu gerusia si cu institutia regalitatii, principalele reprezentante ale aristocratiei, acesta dobandeste controlul asupra celei din urma. Cu toate ca eforatul este considerat ca o emanatie a vointei de afirmare venite din partea Adunarii cetatenilor (Apella), in secolele urmatoare statul spartan se dezvolta ca un organism cu o vadita amprenta aristocratica, fiind cunoscut inca din antichitate pentru conservatorismul sau, prin aversiunea aratata reformelor si innoirilor.

Cetatile din preajma Spartei, ai caror locuitori se numeau perieci (perioikoi = 'cei ce locuiesc in imprejurimi'), aveau o admnistratie proprie, probabil si o viata religioasa si comunitara. Acestora insa le lipsea capacitatea de decizie politica si militara, fiind obligate sa participe alaturi de spartani la razboaie, ca si dreptul de a dispune asupra teritoriului agricol al cetatilor. Reforma a creat nu numai cadrul institutional al Spartei, dar si mijloacele necesare permanentizarii acestuia. De la nastere si pana la moarte, cetatenii Spartei apartin cetatii. Noii nascuti erau supusi unei selectii riguroase, nici un prunc ne putand supravietui fara incuviintarea gerusiei. Viitor slujitor al cetatii, tanarul apartinea Spartei si nu parintilor. De aceea era sub supravegherea statului de la varsta de sapte ani, fiind integrat unui sistem de educatie colectiva (agog), menit sa-l modeleze ca ostean supus, integrat unei mase civice si razboinice omogene. Dupa o lunga perioada de initiere, avea loc integrarea in cetate, marcata de un razboi ritual al tinerilor in jurul vechiului sanctuar al Artemidei. Ei se integrau apoi unei forme de viata comunitare, in jurul meselor comune care definesc insusi statutul de cetatean. Nici un cetatean al Spartei nu putea locui, inaintea varstei de 40 de ani, in afara taberei militare. Reforma politica a avut ca principal scop solidarizarea corpului civic spartan, prin anularea diferentierilor traditionale, a individualitatii cetateanului in cadrul cetatii. Conservatorismul nivelator al sistemului de educatie, cladit mai ales pe revigorarea traditiilor arhaice, ale ritualurilor initiatice, a dus la o saracire culturala, aflata in dezacord cu avantul deosebit al civilizatiei grecesti.

Ca urmare, spre sfarsitul sec.VII i.Chr., Sparta a devenit o lume inchisa, aparte, aplecata asupra propriei identitati, obsedata de starea conflictuala permanenta cu hilotii. Intreaga structura militara, care se definitiveaza in sec.VII-VI i.Chr. sub forma Ligii peloponesiace, este de la inceput subordonata razboiului permanent cu hilotii, proclamat la inceputul fiecarui an de magistratii cetatii. Desi prin alcatuirea ligii peloponesiace si a dominatiei in Pelopones, Sparta a devenit cea mai puternica cetate a lumii grecesti si una din marile forte ale spatiului mediteranean, cetatea a ezitat in permanenta sa se angajeze in conflicte militare, chiar si atunci cand pasivitatea ei ii putea fi fatala (in anii premergatori celui de al doilea razboi medic). Stagnarea economica si saracia intelectuala si artistica au constituit contraponderea negativa a unei puteri militare care nu putea rezista la nesfarsit efectelor actiunilor razboinice si a inchiderii in ea insasi. Spaima neincetata de o rascoala a hilotilor i-a obligat pe spartani sa traiasca un permanent sentiment al asediului, preocupati fiind in primul rand de conservarea starii de fapt. Din aceste motive, a revenit altor cetati rolul de clarificare politica si institutionala a reformei spartane din sec.VII i.Chr.