Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
istoria lumii, istoria Romaniei, civilizatii, ere, razboaie, referate la, sinteze, fapte istorice

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» SIRIA SI PALESTINA


SIRIA SI PALESTINA



SIRIA SI PALESTINA

            Spatiul est-mediteranean cuprins intre Peninsula Sinai si cursul superior al Eufratului, Mediterana si desertul arabic, este desemnat in mod traditionat prin notiunile geografice sau moderne de Siria, Fenicia, Palestina. Aceste notiuni nu sunt satisfacatoare deoarece ele nu reusesc sa reflecte cu exactitate realitatile istorice, politice, etnice si culturale ale zonei. Uneori acest spatiu, in sens larg, mai este desemnat si prin denumirea conventionala de Canaan.

            Istoria zonei siro-palestiniene se desfasoara, pana la 1200 i.Chr., sub influenta egipteana. Dupa invazia Apopoarelor marii”, timp de trei secole, criza marilor imperii permite obtinerea autonimiei si chiar, pentru scurt timp, a unitatii. Incepand din sec.IX i.Chr., expansiunea asiriana se va impune progresiv asupra regiunii, mai intai ca influenta si apoi prin cucerire. In sec. VI i.Chr. asirienii sunt inlocuiti de babiloneni, iar teritoriul siro-palestinian va pierde orice importanta, trecand ca provincie de la un imperiu la altul.

            1. Cadrul natural

            Conditiile geografice ale regiunii au determinat premisele dezvoltarii sale, ca si particularitatile evolutiei politice. Deschisa ca o fasie intre desert si mare, strabatuta pe toata intinderea de un lant de munti, taiata de albii de rau si deschideri de campie, aceasta zona nu a putut oferi decat o fragmentare politica. Coborand de pe inaltimile muntilor (Taurus, Linan, Hermon) cu altitudini de aproape 3000 m pana la Marea Mediterana sau la Marea Moarta (cu 394 m sub nivelul Mediteranei), in acest spatiu intalnim o mare varietate de relief si de conditii climatice. Solul framantat este in general arid. Cursurile de apa, cu exceptia Eufratului si a Iordanului, au debite cazute si instabile, iar cantitatea de precipitatii este insuficienta. Subsolul ofera putine zacaminte. Daca vegetatia saraca a stepelor din Siria si nordul Palestinei limita posibilitatile economice ale locuitorilor doar la pastorit (turme de ovine si caprine), in campiile de litoral sau de pe valea Iordanului se cultiva orzul, graul, curmalul, vita de vie, smochinul, maslinul, rodiul. Pantele muntilor erau acoperite de unele specii de arbori (cedrul, stejarul, cedrul, chiparosul). 

            Pozitia geografica avantajoasa a spatiului siro-palestinian, situat la jumatatea distantei dintre Egipt si Mesopotamia, drumurilor de comunicatie care-l traversau, caracterul tarmurilor care ofereau posibilitatea amenajarii unor porturi, ca si a resurselor naturale, agricole si mestesugaresti, explica inflorirea la o data relativ timpurie a unor centre urbane (Ebla, Karkemish, Ugarit, Byblos). Mai mult chiar, acestea permit intelegerea interesului manifestat de catre alte state pentru controlul si dominarea acestei zone, care devine locul natural de intalnire si de conflict al marilor puteri.

            Popoarele din desert, semitice, care au patruns in etape succesive in Siria, au avut un rol predominant in formarea complexului etnic sau in conditionarea evenimentelor. Ele apar aici dominante sub aspect etnic, dar mai limitate in realizare istorica. Dintre popoarele semitice amintim pe amorriti[1] care, printr-o miscare violenta, surprinsa de cercetarile de la Ebla printr-un nivel de incendiu si distrugeri (2250 i.Chr.), patrund dinspre desert, spre sfirsitul mileniului III si inceputul celui urmator (II), in spatiul Siriei si a Mesopotamiei de nord si centrale. Ca urmare a unei evolutii rapide, ammoritii isi constituie numeroase principate (Babilon, Mari, Karkemish, Alalakh,, Ebla, Ugarit, Amurru), conduse de dinasti proprii care se vor mentine pana la invazia Apopoarelor marii” (1200 i.Chr.).

            Probabil ca urmare a disparitiei regatului hitit si a principatelor amorrite, ca si a slabirii autoritatii egiptene in zona, a fost posibila ridicarea arameilor care patrund in spatiul siro-palestinian si, coborind pe Eufrat, in Mesopotamia, unde intemeiaza mici state independente. Cea mai timpurie mentionare a arameilor o intalnim in analele lui Tiglatpalassar I (cca 112 i.Chr.).

            Locuitorii semitici ai Palestinei si ai coastelor feniciene apartinind diferitelor semintii, printre care si evreii, sunt desemnati, in sens larg, prin termenul de canaaneeni.

            Dintre neamurile nesemite stabilite aici si care au jucat un anumit rol, amintim pe hurriti si hititi pentru nordul Siriei si pe filistini pentru zona litoralului palestinian (intre Negev si Joppa). Participanti la invazia Apopoarelor marii” care a atins si granitele Egiptului, filistinii sunt asezati ulterior in Palestina in calitate de mercenari aflati in serviciul faraonilor. Devenind dupa un timp autonomi, ei adopta un sistem propriu de organizare, intemeind mai multe cetati (Ashkelon, Ashded, Gaza, Ekron, Gath) care se constituie intr-o confederatie. Filistinii vor juca un rol important in viata politica si culturala a Palestinei pana la ridicarea statului  evreiesc unificat.

            2. Izvoare

            Cunoasterea istoriei spatiului siro-palestinian este facilitata, in egala masura, de catre descoperirile arheologice, ca si de izvoarele scrise (interne sau externe ).

            Cercetarile arheologice intreprinse in centre importante (Karkemish, Halap, Alalakh, Ebla, Ugarit, Byblos, Tyr, Megiddo, Gaza etc.) au permis cunoasterea trasaturilor civilizatiei popoarelor din acest spatiu, caracterul urban timpuriu al asezarilor, incetarea existentei unor orase, dominatia straina si urmarile ei etc.

            Acestor cercetari li se datoreaza scoaterea la lumina a arhivelor de la Ugarit, Ebla, cu texte redactate pe tablite de lut in ugarita, akkadiana (limba de cancelarie a Orientului Mijlociu) sau cele de la Megiddo si Byblos, cu texte cuneiforme din timpul dinastiei a III-a din Ur.

            Realitatile politice ale zonei est-mediteraneene, natura relatiilor dintre principatele si regatele de aici sau dintre acestea si marile puteri ale antichitatii pot fi cunoscute pe baza surselor externe. Marturii akkadiene relateaza despre expeditii intreprinse de Sargon II si Naram-Sin (impunerea suzeranitatii asupra oraselor Halap si Ebla). Pentru inceputurile mileniului II i.Chr. o bogata informatie (succesiuni dinastice, structura interna, tratate de alianta, stari conflictuale, tranzactii comerciale etc.) ne ofera arhivele din Mari. Perioada secolelor XVI-XIII, cind spatiul siro-palestinian devine scena confruntarilor directe dintre marile puteri (regatul nou teban, Mitanni, hititi) cu scopul de a realiza impartirea sferelor de influenta sau de a impune o ocupatie efectiva, beneficiaza de o bogata informatie care provine din arhive de palat (Hattusa, El Amarna) sau din alte categorii de informatii (analele lui Thutmes III si Ramses II; tratate de alianta de tip vasalic, corespondenta, texte literare si cu caracter religios etc.).

            O data cu ridicarea Asiriei si a noului regat al Babilonului asistam la mutarea centrului de greutate la Ninive si apoi la Babilon, de unde provin documente care ilustreaza perioada tarzie ce sfarseste prin cucerirea Ierusalimului de catre Nabucodonosor II.

            La conturarea istoriei acestui spatiu contribuie si alte categorii de izvoare istorice. Prima redactare a inceputurilor Israelului sub forma genealogiei patriarhilor Avraam, Isaac si Iacob dateaza probabil din epoca regatului unificat sub David si Solomon sau chiar mai tarziu. Stabilirea tarzie a traditiilor patriarhale subliniaza rolul traditiei orale in formarea lor si apropierea de genul literar al Alegendelor” despre origini. Acest gen comun fiecarui popor nu-l putem utiliza decat cu precautie si spirit critic. Vechiul Testament, cu cele 22 de carti ale sale, ramane cel mai important izvor de documentare privitoare la popoarele din zona, la evenimentele desfasurate si la credintele acestora.

            Pentru perioada mai veche, un rol important il au si inscriptiile semitice, akkadiene si egiptene. Incepand cu epoca persana, istoricii antici aduc marturii, deloc neglijabile, despre spatiul Israelului. Lor li se pot adauga, pentru perioada mai recenta, opera istoricului evreu Flavius Josephus (indeosebi Antichitati evreiesti si Razboi evreiesc), ce a lui Filon din Alexandria (Apocrife si Pseudoepigrafe), ca si manuscrisele de la Marea Moarta, Noul Testament si Talmudul. Analiza istorica a acestor izvoare este dificila, mai ales pentru perioadele vechi. Nesiguranta este vadita atunci cand este vorba de cronologia anumitor perioade. De exemplu, pentru perioada patriarhala si cea a confederatiei israelite, orice incercare de cronologie ramane aproximativa si ipotetica. Doar de la aparitia regalitatii pot fi folosite si indicatiile de durata a domniei si sincronismele din Cartile Regilor, desi aceste date sunt uneori neclare.

            Interesul pentru zona siro-palestiniana se manifesta inca din primele secole ale erei crestine. Cruciadele evului mediu vor da un nou imbold acestei miscari, iar Renasterea o va influenta cu spiritul ei de investigatie. In zona cercetarile vor incepe doar in a doua jumatate a secolului XIX de catre germanul Sutzen prin descoperirea urmelor orasului Gerasa, iar americanul Robinson identifica in Palestina pe baza numelor arabe mai multe asezari antice ebraice. Cercetarile arheologice propriu-zise sunt initiate in 1860 de catre misiunea franceza condusa de catre Ernest Renan in orasele feniciene (Byblos, Sidon si Tyr) si de catre englezul Charles Warren (1867) la Ierusalim. In secolul XX   

            3. Spatiul sirian cunoaste o evolutie mai rapida incepind cu perioada eneolitica si apoi in cursul epocii bronzului datorita rolului jucat de acesta in comertul de tranzit (importante rute comerciale caravaniere traverseaza zona), ca si cel de producator sau pastrator al unor marfuri foarte solicitate in Orient sau M. Egee. Nu stim cu exactitate momemtul cand au patruns primele triburi semitice in Siria. Muntii si raurile din regiune au nume, in mare parte semitice, la fel unele orase. Aceasta ne face sa credem ca, atunci cand incepe istoria (cca 3000 i.Chr.), unele grupe semitice sunt deja prezente in aceste locuri. Pe baze arheologice, se pot formula ipoteze privind organizarea politica a celor mai vechi locuitori: zidurile de imprejmuire a centrelor urbane sugereaza structurarea lor pe tipologia orasului-stat care avea sub autoritate un teritoriu. Se pare ca acest proces are loc dupa invazia amorritilor. Pozitia geografica avantajoasa si bogatia zonei explica rolul pe care-l joaca aceste cetati in politica marilor puteri. O alta trasatura a acestor centre urbane este instabilitatea interna provocata, in principal, de amenintarea aproape continua venita din partea nomazilor semitici care migrau dinspre desert.

            Prima putere care domina Siria este statul akkadian prin Sargon II, urmata de cea a regilor dinastiei a III-a din Ur. Din surse egiptene, sustinute de marturii arheologice, stim ca Egiptul exercita asupra micilor state (Byblos in primul rand) din zona o mare influenta politica si comerciala pe care o consolida uneori cu expeditii si tributuri.

            La inceputul mileniului II i.Chr., textele egiptene indica numele a numerosi printi si resedintele lor, iar arhivele diplomatice din Mari ne fac cunoscuta corespondenta acestor printi, ca si prezenta in nordul Siriei a trei state ale amorritilor: Karkemish, Alep si Qatna. Incepand cu secolul XVII i.Ch., nordul Siriei ajunge tot mai mult sub influenta hititilor, locul lor fiind luat uneori de mittanieni. Urmeaza apoi o perioada confuza, determinata de invazia hicsosilor.

            In sec. XIV i.Chr. populatia siro-palestiniana ne apare amestecata cu semiti, amoriti, hititi si hurriti, dupa cum o dovedesc numele proprii. Informatii pretioase pentru acest interval temporal ne ofera arhivele de la El-Amarna (cuprind corespondenta faraonului reformator, Amenhotep IV, cu principii vasali sirieni). Aceste texte ne prezinta o perioada nelinistita, datorata slabirii autoritatii Egiptului in acest spatiu. De aceasta situatie profita principii locali care se confrunta intre ei pentru hegemonie, solicitind sprijin egiptean.

            APopoarele marii” care invadeaza spatiul est-mediteranean pe la 1200 i.Chr., oprite in inaintarea lor spre sud de catre Ramses III, lasa urme politice in spatiul siro-palestinian prin formarea micului stat al filistenilor de pe coasta (intre Askalon si Gaza, de unde i-au alungt pe cananeeni, botezand cu numele lor intregul tinut al Palestinei). Semnificatia majora a invaziei lor consta in deschiderea unui gol istoric intre marile imperii, reduse acum la propriile lor hotare sau chiar desfiintate (hititii). In zona siro-palestiniana patrund o serie de popoare semitice, constituind organisme politice, pentru prima data autonome. In sud predomina grupul triburilor israelite, la care se adauga medianitii, edomitii, moabitii si amonitii. In nord, preponderent este grupul triburilor arameice. Israelitii si arameii au in spatele lor o lunga preistorie care, pentru primii, s-a cristalizat in povestea biblica. Organizarea noilor popoare repeta pe aceea monarhica, cunoscuta inainte in regiune. Numai Israelul face exceptie, intr-o prima faza, cu confederatia sa de trib, avand un centru religios.

            In jurul anului 1000 i.Chr., constituirea monarhiei israelite determina unificarea regiunii siriene sub dominatia sa. Cand fortele interesate in dominarea zonei reiau expansiunea, la sfarsitul sec. X i.Chr., si monarhia israelita se divide in doua parti (statele Iuda si Israel), echilibrul se reface.

            3.1. Doar un grup mic de state, orasele feniciene Ugarit, Byblos (numele grecesc al vechiului Ghebal din Biblie, Gubla in feniciana), Sidon, Tyr, isi largesc orizontul prin activitati comerciale si prin colonizarea teritoriilor de dincolo de mari.

            Ugaritul detinea inca din epoca bronzului mijlociu rolul unui centru important, intretinind legaturi comerciale si diplomatice cu Egiptul, Ur si Mari, legaturi sustinute de referirile cuprinse in textele de la Mari, ca si de descoperiri de statui din timpul primei dinastii thebane. Bogata arhiva aflata in palatul regal (peste 20.000 de texte), texte administrative si diplomatice provenind din alte arhive din Ugarit, ca si descoperirile arheologice contribuie la creionarea tabloului vietii economice, politice si culturale a orasului. Controlul de catre Ugarit, alaturi de Byblos, a traseelor maritime, i-a permis sa dezvolte o adevarata thalasocratie in bazinul rasaritean al Mediteranei.  Descoperirile arheologice (ceramica cretana, miceniana si cipriota, crearea unui stil ceramic aparte de catre mesterii olari pentru satisfacerea gustului clientelei cipriote) atesta prezenta activa a Ugaritului in spatiul egeean. Vechi si stranse relatii, pana in a doua jumatate a mileniului II i.Chr. erau si cu Egiptul, Ugaritul fiind cuprins in sfera de influenta egipteana. Ulterior va fi integrat in sistemul de relatii Avasalice” ale statului hitit. Astfel ca, istoria finala a Ugaritului este strans legata de soarta regatului hitit. Lipsit de aparare, Ugaritul va fi distrus de atacul Apopoarelor marii”, iar asezarea parasita timp de mai multe secole.

            Ugaritul avea sub jurisdictie un intins teritoriu. Arhivele regale descoperite permit cunoasterea organizarii administrative si obligatiile ce revin diferitelor circumscriptii. Comunitatilor satesti erau obligate la plata a numeroase taxe (tributul regal platibil in argint; taxe pentru dreptul de pasunat; contributii colective ale comunitatii, in produse sau animale, destinate magaziilor regale; obligatii militare: arcasi sau in serviciul naval; corvezi). Desi plata se facea pe familie, raspunderea era colectiva. Sustragerea de la indeplinirea obligatiilor atragea dupa sine confiscarea loturilor si pierderea statutului de membru al comunitatii. Deposedat de drepturi, fostul contribuabil devenea dependent regal, lucrand pamanturile regelui. Fiecare sat avea in frunte un supraveghetor si un colector de taxe. In ce priveste relatiile de proprietate, sunt amintite detinerea, vanzarea sau ipotecarea pamantului.

            Regele poarta titlul de melek sau sarru. Aflat sub protectia zeilor, el isi intemeiaza autoritatea pe puterea economica (cel mai mare proprietar de pamint arabil si de pasuni; controleaza cpmertul international prin slujbasii sai; detine controlul constructiei si echiparii corabiilor). Regele devine astfel singurul organizator al principalului sector al economiei - economia regala aflata sub administrare proprie.  

            Printre alte atributii ale suveranului, sunt de amintit savarsirea Asacrificiilor regale”, menite sa asigure bunastarea si securitatea tarii, ca si calitatea de judecator suprem, comandant al armatei sau conducator al administratiei centrale. O data cu extinderea dominatiei statului hitit, puterea regelui din Ugarit va fi limitata prin impunerea unei duble vasalitati, fata de hititi si fata de viceregele din Karkemish.  Probabil prin transferarea unor obiceiuri de la curtea hitita, incepand cu a doua jumatate a sec.XIV i.Chr., primul loc dupa rege il ocupa regina-mama. 

            Byblos a fost pentru un lung timp cel mai important partener comercial al Egiptului, incepind din perioada protodinastica si astingand perioada de varf in timpul lui Ramses II. Constructiile, inscriptiile si monumentele sculpturale, operele de arta minora egiptene descoperite atesta o prezenta masiva si o influenta majora. Un aspect important priveste relatiile politice si comerciale dintre Byblos si Ugarit, din care probabil ca rezulta si o anumita impartire a debuseelor, Byblos monopolizand comertul cu Egiptul. Desi reuseste sa supravietuiasca invaziei Apopoarelor marii”, rolul sau se va diminua o data cu decaderea statului egiptean, pierzand statutul privilegiat ce-l detinuse. O revenire pe scena politica est-mediteraneana a Byblos-ului are loc in timpul regelui Hiram, pe la 1000 i.Chr. Acum insa rol de prim plan il aveau alte doua orase, Tyrul si Sidonul.  

            Baze feniciene apar in insulele Marii Egee, in Cilicia, in Africa de nord, Malta, Sicilia sau Spania. Rol principal in aceste intemeieri il are orasul Tyr, fondatorul Cartaginei, aparuta catre sfarsitul sec. IX i.Chr. (814) si destinata a deveni un mare imperiu.

            Incepand cu sec.VII i.Chr., cadrul politic al Siriei se schimba. Presiunea Asiriei se transforma intr-o anexiune durabila prin cucerirea micilor state siriene: Arpad (743), Damasc (732), Samara (722), Sidon (675). Asirienilor le urmeaza apoi babilonenii, dar politica nu se schimba: in anul 586 i.Chr. este supus Ierusalimul si, astfel, ia sfarsit vechea istorie a evreilor. Orasul fenician Tyr va avea aceeasi soarta cativa ani mai tarziu (573). Cand in 538 imperiul neobabilonean este infrant si cucerit de persi, Siria este redusa la o provincie (satrapie) a noului imperiu. 

           

            4. Israelul

            Apogeul vechilor civilizatii semite a fost atins de Israel. Faptul ca-l studiem se datoreaza rolului pe care acest mic popor l-a avut in istoria antica. Pe de o parte constatam o istorie modesta, limitata in timp a statului israelit, iar pe de alta parte conservarea poporului evreu dincolo de limitele evenimentelor.

            4.1. Originile poporului evreu. Incercarea de definire a inceputurilor poporului evreu este dificila datorita caracterului surselor de informare. Din Vechiul Testament ca sursa majora de informare, redactat la o data relativ tarzie, este dificil a separa samburele de adevar din multimea compilatiilor anterioare. Cele dintai referiri la evrei provin dintr-un izvor extern, o stela a faraonului Merneptah (cca.1207 i.Chr.) in care sunt enumerate victoriile sale, prilej cu care este amintita si supunerea Israelului.

            In jurul Semilunei fertile triburile semite nomade, (numite habiru[2]in textele akkadiene si egiptene) se manifestau ca o populatie instabila. In cadrul acestora, cu termenul ebraic de ibri (ivri) sunt definiti, in special in relatarile privind perioada de dinaintea regalitatii, evreii. Utilizarea acestui termen in sens etnic este relativ tarzie, fiind datorat in mare masura unor vorbitori de limba greaca. In textul biblic nu intalnim termenul de evreu (limba ebraica) in sens etnic., Utilizat rar, el desemneaza in cateva cazuri doar persoane (gupuri de persoane) dependente. Singura sursa care permite stabilirea unei relatii intre acest gentiliciu (ibri) si un trib (clan) este traditia referitoare la genealogia lui Abraham, al carui stramos ar fi fost Eber[3]. 

            Patrunderea comunitatilor iudaice in spatiul siro-palestinian este lenta, realizata in timp, fiind consemnate grupe sedentare agricole in zona colinara (Sichem), grupe de seminomazi crescatori de animale mici (oi, capre, magari) in centrul si nordul zonei (intre Ebla si Eufrat), altele integrate in civilizatia urbana (Ebla) sau in comertul caravanier. Factori de natura externa (expansiunea hitita) determina  dislocari si miscari de populatie spre zona sudica, in care sunt cuprinse si unele din triburile evreilor (sfarsitul secolului XVII- inceputul sec.XVI i.Chr.). Etapele si conditiile cuceririi Palestinei sunt deosebit de complexe si din acest motiv, greu de urmarit. Traditia pastreaza amintirea a trei razboaie care au avut loc dupa distrugerea Ierichonului (in centrul tarii incheiat prin cucerirea cetatii Ai/El Tell; altul purtat spre sud-vest duce la infringerea confederatiei canaanite la Gibeon/El Jib; al treilea in nord terminat prin cucerirea si distrugerea Hazorului/Tell el Qedah). Cercetarile arheologice nu au reusit insa sa ofere pana in prezent suficiente elemente care sa sustina istoricitatea traditiei.   

            4.2. Perioadele istoriei evreiesti

            Pe baza textului biblic, istoria poporului evreu se imparte in mai multe perioade: a) epoca patriarhilor (Avraam, Isaac si Iosif); b) epoca judecatorilor (exodul in Egipt); c) epoca regalitatii, cu doua subperioade: c1) regatul unit (1020-928 i.Chr., cu regii Saul, David si Solomon); c2) cele douaregate Iuda si Israel. Perioada se incheie prin cucerirea Samarei (722) de catre asirieni si a Ierusalimlui (586) de catre babiloneni; d) perioada exilului in Babilon; e) revenirea in patrie a evreilor (538) si reorganizarea statului sub Macabei (167-62 i.Chr.). La aceasta ultima data Pompei cucereste Ierusalimul si transforma teritoriul israelit in provincie romana.

            4.2.1. Epoca patriarhilor.

            Prima inchegare a nucleului etnic al evreilor este legata, prin traditia biblica, de numele patriarhului Abraham. Acesta, la indemnul Domnului, pleaca din Ur[4] si, urmand cursul Eufratului, ajunge la Haran in nordul Siriei, de unde isi indreapta caravanele spre Palestina. Aici vor vietui Isaac, Iosif si Iacob. Ultimul dintre ei pleaca la curtea egipteana, chemandu-i apoi acolo si pe cei din clanul lui.

            Traditiile biblice prezinta patriarhii ca pe niste Astraini” prin raportare la populatia locala sau ca niste seminomazi pe cale de a deveni sedentari, veniti cu turmele in cautare de pasuni pentru animale. Adesea israelitii se instaleaza in preajma oraselor si intretin bune relatii cu autoritatile locale. Acest fapt nu exclude folosirea, atunci cand era cazul, a vicleniei si violentei.

            O analiza a traditiilor biblice permite constatarea ca la originea confederatiei israelite au fost patru grupuri principale ce se alatura patriarhilor Avraam, Isaac, Iacob si Israel.

            Grupul ebraic al lui Iosif, datorita unor cauze care nu sunt bine precizate (cautarea de pasuni, deplasare sub presunea inaintarii hicsosilor etc.), patrunde in Egipt, la marginea orientala a Deltei Nilului, unde ramane un anumit timp. Acest grup participa la lucrarile de constructie ale cetatilor si a bazelor de aprovizionare din zona. Opresiunea la care au fost supusi va determina exodul evreilor din Egipt (Afuga din Egipt”) sub conducerea lui Moise, eveniment petrecut, dupa toate probabilitatile, in timpul domniei lui Ramses II (?), in jurul anilor 1270-1250 i.Chr. In timpul unei migratii lente (cu durata de cca 40 de ani), se pare ca evreii au ramas un timp in Sinai, fapt ce ii permite lui Moise (venerat conducator spiritual, unificator, legislator si bun organizator) sa impuna grupului principal principiile religiei yahviste (YHWH va fi unica lor divinitate careia nu-i fac o imagine cioplita). Ocolind tara Moab, vor ocupa, in Transiordania, pamanturile de la nord de Arnon.

            Sub conducerea lui Iosua, urmasul lui Moise, evreii trec raul Iordan si patrund in Cisiordania, ocupand Ierichonul si Bethelul. La apropierea lor, dregatorii cetatilor aliate din zona (Ghibeon, Chefira, Beerot) le propun israelitilor un pact, acceptat de Iosua, prin care li se acorda statutul de vasali. Aceasta alianta reprezenta o amenintare directa pentru Ierusalim, care riposteaza prin constituirea unei coalitii a suveranilor caananeeni. Cu sprijinul Egiptului, aliatii angajeaza o lupta cu israelitii in apropierea inaltimilor Bet-Horon. Probabil in urma acestei confruntari apare prima mentiune despre Israel pe stela lui Merneptah (cca.1207 i.Chr.), precum si redarea unei ciocniri egipteano-israelite pe un basorelief al acestui faraon de la Karnak, ambele fiind legate de cucerirea Gehezerului. Dupa conflictul armat amintit, clanurile israelitilor s-au indreptat spre nord, cucerind zona de munti si coline situata intre Ierusalim si Sichem.   

            4.2.2. Epoca judecatorilor

            In expansiunea spre nord a avut loc o ciocnire intre doua dintre clanurile evreilor (Israel si Iosua), incheiata printr-un pact (Aalianta de la Sichem), in baza caruia fiecare clan isi pastreaza teritoriul si autonomia. Intelegerea a condus la constituirea unei Confederatii in cadrul careia Iosua a impus recunoasterea lui Yahweh ca unica divinitate. Unificarea religioasa, baza confederatiei, a fost insotita de adoptarea unor reguli fundamentale care priveau cultul comun si viata sociala. Promulgate, probabil, de Iosua, acestea reprezinta o forma primitiva a Decalogului[5]. Cele 10 reguli fundamentale formau intr-un fel constitutia confederatiei israelite. Unitatea era, in primul rand, de natura religioasa (recunoasterea lui Yahweh ca unica divinitate si respectarea sarbatorilor sale - sabaat). Nu se face nici o referire la vreo structura sau institutie confederala. Acest fapt a inlesnit integrarea a noi grupuri israelite in confederatie. Clanul, identificat cu satul ce grupa mai multe familii, traia practic in autarhie economica si sociala. Autoritatile traditionale, caracteristice fiecarui clan (Abatranii”), veghiau la respectarea regulilor privind viata sociala, enuntate in Decalog. Adunari comune, care dezvoltau sentimentul de apartenenta la confederatie, aveau loc in timpul serbarilor prilejuite de pelerinajul la sanctuarul de la Silo. Doar in cazuri deosebite, in fata unui pericol venit din exterior, se puteau organiza, sub conducerea unui sef unic - numit judecator (sofetim) -, insarcinat sa conduca armata. Dupa indepartarea pericolului el pastreaza doar o functie onorifica.

            4.2.3. Perioada regatului unificat (1030-931 i.Chr.).

            In cazul unei primejdii din afara, legatura fragila ce unea triburile confederatiei israelite devenea insuficienta. Aceasta era evidenta atunci cand persistenta primejdiei din exterior pretindea necesitatea permanentei unui conducator militar. Ea determina trecerea de la institutia sporadica a judecatorilor si Asalvatorilor”, la cea a monarhiei, comuna popoarelor din jur.

            La inceput triburile confederatiei s-au confruntat cu dusmani pe masura lor: medianiti, amoniti, moabiti sau cetati cananeene. Situatia s-a complicat atunci cand au inceput sa se confrunte cu expansionismul filistinilor. Ei sunt mentionati pentru prima data sub numele de Peleset in inscriptia care celebreaza victoria repurtata de Ramses III in 1177 i.Chr. asupra Apopoarelor marii”. Dupa infrangerea acestora, filistinii s-au asezat, probabil cu acordul egiptenilor, pe o fasie de pamant de-a lungul litoralului mediteranean, intre Askalon si Gaza. Aici ei se constituie intr-o federatie a cinci orase (Gaza, Askalon, Asdod, Ecron si Gat), fiecare avand in frunte cate un comandant (seren). Bine organizati, uniti si dotati cu arme din fier, filistinii, in incercarea de a-si extinde dominatia asupra intregului Canaan, s-au lovit de rezistenta israelitilor. Nevoia de a opune fortei militare si politice a filistinilor o rezistenta armata eficienta va constitui unul din elementele care au grabit constituirea statului unificat. 

            Primele confruntari cu filistinii (cca 1050 i.Chr.) s-au soldat cu infrangerea confederatilor si capturarea, din sanctuarul federal de la Silo, a chivotului Domnului, emblema lor nationala. Infrangerea a marcat si inceputul misiunii lui Samuel, care stapinea peste Bethel, Ramah si avea controlul asupra locului de cult de la Gigal. In calitate de capetenie spirituala a israelitilor, Samuel se pare ca are un rol esential in desemnarea lui Saul (1029-1004 i.Chr.) drept viitor rege.

            Noul rege incearca sa consolideze uniunea celor 12 triburi israelite. Caracterul regalitatii este determinat de structura primitiva a puterii centrale si a administratiei. In procesul de guvernare, Saul se bazeaza pe rudele apropiate, iar sprijinul puterii centrale il asigura armata ce o organizeaza, avand ca nucleu un grup de razboinici atasat datorita legaturilor personale. In aceasta calitate, el infrange pe amoritii care au atacat triburile de la rasarit de Iordan. De asemenea, respinge atacurile dinspre sud ale edomitilor si amalekitilor. Saul poarta mai multe lupte si cu filistinii[6], care isi construisera puncte intarite in teritoriile aflate sub autoritatea lui. In confruntarea desfasurata la Muntele Gilboa, regele va cadea impreuna cu unul din fiii sai. Absenta unor criterii precise in transmiterea regalitatii explica imprejurarile in care David, ginerele sau, accede la putere inlaturand pe urmasii naturali ai lui Saul.

            David (1000-970 i.Chr.), din tribul Iuda, isi incepe cariera ca militar, in slujba lui Saul. Popularitatea ce o dobandeste in urma victoriei asupra filistinilor, trezeste suspiciunea regelui si un conflict cu acesta. Obligat sa se refugieze, David intra ca mercenar in slujba dinastului filistin al cetatii Gath. Dupa moartea lui, David este proclamat initial rege in sud, in Iudeea, avand ca resedinta orasul Hebron. Apoi, dispunand de armata, cucereste regatul Israel si face din Ierusalim capitala noului stat unificat. Astfel David reuseste sa aduca sub autoritatea sa cele 12 triburi israelite.  Bazandu-se pe o armata puternica si profitand de o conjunctura internationala favorabila (slabirea Egiptului, declinul Babilonului si Asiriei), David  extinde hotarele regatului sau. In doua campanii militare infrange rezistenta filistinilor, instituind controlul asupra cetatii Gath. Dupa ce cucereste regatul Edom, de la hotarele meridionale, ii supune pe aramenii din nord, ca si pe ammonitii si moabitii din sud, constituind astfel un Aimperiu multinational”.

            Remarcabil om de stat, talentat comandant de osti si stralucit diplomat, David schiteaza structurile organizatorice ale noului stat centralizat ce se intindea de la M. Mediterana la Eufrat si la M. Rosie. David a impus ca principiu dinastic ereditatea si a elaborat si dezvoltat o ideologie politica menita sa-i consolideze puterea. In conformitate cu aceasta, regele nu era doar Aalesul” divinitatii, ci administrator al lui Iahwe pe pamant. Uniunea personala intre regatul Iuda si Israel este consfintita prin mutarea Chivotului sfant la Ierusalim. Fortificand dupa cucerire acest oras, David face din Ierusalim capitala politica si religioasa a Israelului, in care cultul lui Yahweh este impus ca religie de stat. Astfel, religia prin stabilirea unor relatii particulare cu statul, va fi transformata intr-un instrument politic pentru consolidarea puterii. Aceasta relatie se materializeaza prin rolul direct jucat  de rege in organizarea cultului, in construirea de temple (marele Templu de la Ierusalim si alte temple in centre districtuale). Pentru serviciile divine pe care le oficiau slujitorii acestor temple (levitii), traditia consemneaza ca David a scris Psalmi, care sunt considerati ca fiind cele mai desavarsite poeme relligioase. Levitilor li se incredinteaza  si unele atributii administrative, civile si judecatoresti.

            David a creat o puternica armata, al carui nucleu era format de un corp de mercenari filistini. Aparatul administrativ, organizat dupa model egiptean, numara in randurile sale numerosi functionari si ofiteri, unii apartinand populatiilor neisraelite. Instituie  pentru supusi indeplinirea unor obligatii in folosul regalitatii, precum taxe si corvezi constand din zile de seceris si munci pentru constructii. Aparatul fiscal organizat avea menirea de a tine evidenta tuturor contribuabililor.

             In lunga sa domnie s-a confruntat cu unele conflicte interne, razvratiri (precum cea organizata de Avshalom), reprimate fara dificultate, care reflecta opozitia cercurilor tribale din nord, nemultumite de ingradirea autoritatii lor.

            Stranse relatii de cooperare sunt stabilite cu Fenicia si indeosebi cu Hiram, regele Tyrului de la care obtine mesteri constructori, precum si lemnul necesar ridicarii marilor edificii ale capitalei. 

            Pentru evrei, David a ramas figura cea mai stralucita din istoria antica, de viata lui legandu-se numeroase legende care impletesc un nimb mesianic in jurul figurii lui.

            Succesorul sau, Solomon (970-933 i.Chr.) preia astfel un regat unificat si consolidat prin sistemul politic constituit de catre tatal sau. Deoarece in noua guvernare nu-i revin sarcini militare (a purtat doar un razboi in nord, cu regatul Aram), Solomon isi etaleaza calitatile de bun organizator, diplomat si constructor iscusit. Urcat pe tron, Solomon ii inlatura pe rivalii sai, potentiali sau imaginari. Unitatea intinsului sau imperiu, devenit cea mai importanta forta economica si politica a spatiului dintre Egipt si Mesopotamia, este sustinuta de rege printr-o atenta politica defensiva si un abil joc diplomatic. Intretine stranse relatii cu regatele si principatele vecine, consolidate prin acorduri, in special de ordin comercial si casatorii politice.

            Pe plan intern, continua procesul de centralizare a statului initiat de David prin crearea a 12 districte fiscale, deosebite de structurile tribale anterioare. Sub domnia sa, regatul Israelului a cunoscut un inalt nivel de prosperitate economica si de inflorire culturala. A incurajat dezvoltarea mestesugurilor, in special a prelucrarii fierului, prin aducerea unor mesteri din Fenicia, iar din Tyr marinari si constructori de corabii (la M. Rosie ridica portul Etziongaber, cu un important santier naval). Se instituie un monopol regal pe minele din Eden si pe comertul de cai. Controland principalele drumuri comerciale dintre Egipt, Anatolia, Arabia si Mesopotamia, regele garanta siguranta caravanelor negustorilor in schimbul perceperii unor taxe speciale de tranzit. Solomon intretine stranse relatii cu puternicul rege al Tyrului, Hiram I, cu al carui sprijin organizeaza expeditii comerciale pe mare spre Arabia si Africa occidentala (in enigmatica tara Ofir). Au fost create puternice unitati de care de lupta, ca forte de interventie rapida. De asemenea, se constituie o retea de cetati regale, mici fortarete in care erau prezenti, pe langa trupe si functionari regali care strangeau impozitele din districte.

            Solomon a fost si initiatorul unor vaste constructii. In capitala Ierusalim este ridicat un fastuos complex arhitectural, cuprinzand templul, simbolul religiei israelite si palatul regal. Totodata, negustorii straini au primit permisiunea de a-si ridica temple pentru propriile divinitati. Acest fapt  a nemultumit populatia conservatoare, dar mai ales marea preotime.

            Efortul de consolidare a statului si a dinastiei nu au dat rezultatele scontate. Domnia lui Solomon consemneaza si inceputul unei crize interne. Rivalitatile tribale au supravietuit politicii de unificare, iar opozitia dintre interesele  dinastiei si ale supusilor in probleme de natura sociala sau de cult s-au accentuat. Pentru a sustine material marile lucrari publice pe care le-a initiat, Solomon a introdus un sistem fiscal excesiv. In acelasi timp, organizarea unei curti fastuoase, asemanatoare celor ale monarhiilor orientale si asimilarea unor divinitati straine au determinat ruptura dintre traditia religioasa si monarhie. Razvratiri interne precum cea condusa de Ieroboam sau rascoale ale populatiilor supuse (Edom) - declansate de regimul dur al corvezilor obligatorii, de obligatia celor 12 triburi de a acoperi timp de cate o luna fiecare cheltuielile curtii regale, de fiscalitatea excesiva etc. -, sunt inabusite. Aceste rivalitati si tendinte de dezmembrare vor face ca unitatea statului sa nu supravietuiasca mortii lui Solomon.   

            4.2.4. Regatele israelite Iuda si Israel

            Dupa dispaitia lui Solomon, disensiunile etnice si politice dintre triburile nord si cele din sud vor duce la scindarea unitatii statale. Deoarece Roboam, fiul si succesorul lui Solomon, a refuzat revizuirea si diminuarea obligatiilor ce le avea populatia israelita fata de curtea regala, in urma unei rascoale 10 triburi, din centrul si nordul tarii, il incoroneaza rege pe Ieroboam. Iau nastere astfel doua state rivale: regatul de nord (Israel), cu capitala la Samaria, mai puternic sub aspect militar si regatul de sud (Iuda), constituit din triburile Iehuda si Beniamin, cu centrul politic la Ierusalim. Cele doua regate iudaice vor desfasura in urmatoarele secole, pana la cucerirea lor (722 si 586 i.Chr.) o activitate politica lipsita de anvergura si de perspective, marcata in interior de crize dinastice, sociale sau religioase (incercari de revenire la religia pagiaa), de slabirea capacitatii de aparare si, ca urmare, prin cresterea autoritatii politice, morale si religioase a profetilor. Infatisindu-se drept constiinta Israelului, acesti profeti erau preocupati in special sa protejeze societatea israelita de influente venite din partea populatiilor vecine. Singurul element care-i mai uneste este cultul lui Yahwe si unele traditii. Nu rareori intre cele doua regate au loc lupte fratricide.

            Pe plan extern, cele doua regate se angreneaza in atmosfera politica si rivalitatile comune spatiului est-mediteranean, penduland intre cei doi poli de putere: Egiptul intr-o scadere accentuata de autoritate si Asiria, noua forta in ascensiune a Orientului Apropiat. Incepand cu a doua jumatate a secolului IX i.Chr., Asiria inaugureaza o politica de cuceriri care va avea ca urmare plasarea statelor din spatiul siro-palestinian in raporturi de dependenta fata de imperiul asirian. In fata amenintarii asiriene, regatele Israel (slabit de crize dinastice care determmina o accentuata instabilitate interna) si Iuda  reusesc sa preintampine cucerirea prin angajarea platii unui tribut. Fara a mai avea forta necesara, in situatii care li se par prielnice, se angajeaza in aliante antiasiriene pentru redobandirea independentei, actiune care vor determina in cele din urma disparitia lor ca state.  

            Impreuna cu regatul Damascului, Israelul organizeaza o coalitie antiasiriana care regrupa statele din spatiul siro-palestinian. Interventia armata asiriana condusa de Tiglatpalassar III determina insa ocuparea Damascului (732) si obligarea suveranilor din zona la recunoasca autoritatea Asiriei. Dupa moartea lui Tiglatpalassar III, dorinta redobandirii independentei de catre Israel, cu sprijinul Egiptului, determina o noua interventie in forta a Asiriei, in acest spatiu. In urma unui asediu de doi ani, Sargon II va cuceri Samaria (722). Aproape 30.000 de israeliti, alesi din randul capeteniilor, meseriasilor si negustorilor, sunt luati prizonieri si deportati in Babilonia, iar tara a fost transformata in provincie asiriana.

            In sud, regatul Iudeei, cu o suprafata mai mica, condus de urmasii lui David si-a asigurat  pentru o perioada ceva mai lunga linistea interna prin plata unui tribut. Pentru regatul Iudeei urmeaza apoi un secol de confruntari aproape continue cu puterea asiriana. La moartea lui Sargon II (705), Iezechia, regele Iudeei, organizeaza o coalitie locala, sprijinita de Egipt, pentru inlaturarea dominatiei asiriene. Sennacherib, noul rege al Asiriei, infrange fortele coalitiei, determinand supunerea regatului Iudeei, trimiterea in captivitate in Babilon a catorva mii de evrei, ca si plata unui tribut (30 talanti aur si 800 talanti de argint).

            Abia dupa moartea regelui Assurbanipal, razboaiele civile care i-au urmat, permit, pentru scurta vreme, regatului Iudeei sa-si declare independenta.              

            Imperiul babilonean, noua forta politica si militara a Orientului, isi insuseste curand posesiunile asiriene. In anul 605 i.Ch., babilonenii ii infrang pe egipteni in batalia de la Karkemish, iar Siria si Palestina cad in zona de influenta a noii puteri.

            Nabucodonosor II (605-562 i.Chr.), regele babilonean, intreprinde mai multe campanii in zona palestiniana, deoarece Iudeea participase la doua coalitii antibabilonene. In timpul acestora, Nabucodonosor pustieste Iudeea (598 i.Chr.), exiland elita populatiei israelite (aristocrati, mestesugari si negustori). Apoi, in 587 i.Chr., asediaza si distruge Ierusalimul (demoleaza fortificatiile, incendiaza marele templu, masacreaza familia regala), ducand in captivitate la Babilon o buna parte a populatiei.

            4.2. Perioada exilului in Babilon

            In Babilon, exilatii din Iudeea au gasit comunitati intregi de evrei colonizati acolo dupa desfiintarea regatului Israel. Diferendele dintre triburi s-au estompat treptat, evreii exilatii, grupati in mai multe centre, au putut duce o oarecare viata comunitara. In aceasta epoca a aparut forma de comunitate evreiasca care a durat apoi in timp, ca si organizarea scolilor de rugaciune, care devin si scoli pentru tineri si loc de intalnire pentru adulti. Acolo erau citite textele Bibliei si se praznuiau sarbatorile. Sabatul era respectat cu strictete iar zilele ce aminteau caderea Ierusalimului, a Templului si parasirea tarii, intrasera in ceremonialul religios ca zile de post. In timpul captivitatii, scrierile profetilor (Iezechil) au contribuit in mare masura la mentinerea sentimentului national si religios al evreilor, a sperantei revenirii in patria parasita.

            In Babilon , evreii practicau comertul, mestesugurile si agricultura. Cu timpul exilatii din Iudeea s-au amestecat in asa masura cu cei din Israel incit ideea apartenentei tribale este treptat anulata, creind astfel un popor unificat.

            4.2.6. Revenirea in patrie a evreilor. Reorganizarea statului sub Macabei

            Dupa cucerirea Babilonul (539 i.Chr.), regele persan Cyrus da un edict prin care permite intoarcerea evreilor captivi in tara lor. Conducatoriimiscarii de reintoarcere in patrie urmareau in primul rind renasterea politica, religioasa si culturala a comunitatilor evreiesti. Ei militau pentru unificarea triburilor si crearea unui singur popor.

            In renasterea nationala a evreilor, un rol important l-a avut Erza care impune Tora drept constitutie a statului iudaic, care pretindea respectul legii si a unei justitii drepte. Una din prevederile acesteia se referea la interdictia casatoriilor mixte. Administratia persana, in afara obligatiei platii tributului, era toleranta fata de populatiile supuse, respectandu-le obiceiurile religioase. Templul de la Ierusalim, recladit (515 i.Chr.), a fost proclamat drept centru al iudaismului. Limba ebraica a fost restabilita ca limba vorbita in locul aramaicei folosita anterior. Se infiripa acum si structurile administrative si de conducere, fiind revigorate in parte elemente ale organizarii anterioare perioadei regalitatii. Orasele sunt puse sub conducerea Abatrinilor” si a judecatorilor. Pentru conducerea statului  a fost instituit un orgamism (Aparlament”) compun din batrinii alesi din toate localitatile.

            Apoi, dupa victoriile obtinute de Alexandru Macedon asupra armatei persane conduse de Darius III (331 i.Chr.), Palestina a intrat in orbita politica a elenismului. Ptolemeu I (320) invadeaza Israelul, cucereste Ierusalimul, prilej cu care deporteaza o parte a populatiei in Egipt. Palestina va ramane timp de un secol sub stapanirea lacizilor. Aceasta dominatie este adeseori disputata cu Seleucizii din Antiochia in cadrul celor cinci Arazboaie siriene”. Dominatia lacida in Palestina pare sa fi reprezentat o epoca de bunastare.

            Dupa al cincilea razboi sirian, castigat de Antiochus III, Palestina va trece in sfera de influenta a Seleucizilor (200-167 i.Chr.). Iudeii sunt supusi unui proces sistematic de elenizare fortata de catre Antiochus IV, care interzice (167) practicarea cultului mozaic. Erau sanctionati cu pedeapsa cu moartea toti cei care practicau circumcizia sau respectau sabatul. In Templul din Ierusalim, transformat intr-un lacas inchinat lui Zeus, a fost ridicat un altar in cinstea acestuia. Asemenea altare au aparut in toate localitatile din Iudeea, populatia fiind indemnata, sub amenintari grave, sa aduca sacrificii si sa se inchine lui Zeus.

            Acest fapt declanseaza o rascoala a iudeilor (167 i.Ch.), condusa de seful familiei marelui preot Matitiahu si de fiii sai. Comanda trupelor a fost incredintata lui Iuda (Iehuda) care a fost poreclit Macabi deoarece atacurile sale asupra seleucizilor aveau forta si efectul unor lovituri de ciocan[7]. Dupa victoria obtinuta la Amaos asupra armatei lui Antiochus, Iuda elibereaza Ierusalimul (164 i.Chr.). Templul a fost purificat si s-au reluat slujbele divine. In amintirea acestui eveniment s-a instaurat sarbatoarea Hanuka in intelesul reinnoirii serviciilor divine in templul pangarit de seleucizi. O delegatie trimisa la Roma va incheia un pact de amicitie prin care romanii, care jucau rolul de arbitru in spatiul mediteranean, se obligau sa vina in ajutorul Iudeei in caz de razboi. Dupa moartea lui Iuda, lupta impotriva seleucizilor va fi condusa de fratele sau, Ionathan. Dupa alte confruntari militare, seleucizii sunt constrinsi sa recunoasca autonomia deplina a Iudeei, libertatea cultului, dreptul de-a reconstrui zidurile Ierusalimului.  Ionathan va fi numit  ca mare preot si sef al statului. Dandu-si seama ca prin razboi nu-l va putea infringe, generalul seleucid Trifon il convoaca pe Ionathan in cetatea Acco sub pretextul tratarii unei intelegeri, unde il ucide. Comanda armatei va fi preluata de Shimon, ultimul dintre fiii lui Matitiahu, care reuseste sa-i alunge pe seleucizi in Siria. Dupa acest succes, Shimon va fi proclamat de catre Marele Knesset, parlamentul vremii ca si conducator al poporului (etnarh) si mare preot. Astfel, dupa 25 de ani de lupte neintrerupte, iudeii isi redobandesc independenta politica. Shimon, solicitind aplicarea tratatului de amicitie si aparare, obtine recunoasterea de catre senatul roman pentru evrei a calitatii de aliati ai Romei. In anul 139 i.Chr. Shimon incheie un tratat similar cu Sparta. Avand acest sprijin extern, perioada care urmeaza se bucura de o oarecare liniste si de prosperitate economica  si inflorire culturala in spatiul palestinian.  Shimon si urmasul sau Ihanan Horknos vor bate moneda, manifestandu-si astfel independenta fata de economia instituita in Orientul Apropiat de urmasii lui Alexandru Macedon.

            Durata ei in timp este insa restransa deoarece romanii intervin direct in istoria Israelului. In anul 63 i.Chr., in urma actiunii energice intreprinse de Pompeius, Israelul isi va pierde independenta, intrind sub administratia Romei. Tara, impartita in provincii, a fost obligata la plata unui greu tribut. Apoi, pentru o mai buna administrare si o mai usoara supraveghere, teritoriul palestinian a fost transformat in provincia Iudeea. Acest teritoriu isi va pastra o oarecare autonomie administrativa sub conducerea Sanhedrinului ca factor suprem, legislativ si judecatoresc, al carui presedinte era Marele preot.

            Duritatea si rapacitatea administratiei romane, ca si lezarea sentimentului religios al evreilor, vor face ca in acest spatiu revoltele sa fie dese, incat Iudeea isi castiga reputatia de cea mai inflamabila si cea mai greu de guvernat provincie romana. Cea mai puternica dintre aceste razvratiri a izbucnit in anul 66 d.Chr. Interventia guvernatorului Siriei, Questius Gallus, se soldeaza cu o grea infrangere pentru romani, in timpul careia au pierit 6.000 de soldati. Vestea desprinderii Iudeii de imperiu determina senatul roman sa trimita pe generalul Vespasianus in fruntea unui numeros corp de armata pentru pacificarea si recucerirea acestui teritoriu rebel. Desi a intampinat o rezistenta puternica, Vespasianus reuseste sa cucereasca aproape intreaga  Palestina, cu exceptia zonei Ierusalimului, considerata focar al rascoalei. Datorita darzei rezistente a rasculatilor, bine organizati sub aspect militar si condusi de Shimon Bar Ghiora, Titus, fiul de acum imparatului Vespasianus, dupa lupte grele cucereste si distruge Ierusalimul, deporteaza populatia si incendiaza Marele Templu (70 d.Chr.). Din imensa sa constructie, azi a ramas doar o parte din zidul apusean al cetatii, care va deveni in timp AZidul Plangerii”. Iudeea va ramane, totusi, un focar de revolte pana cand Hadrian o va supune definitiv (135 d.Chr.).

             Ajunsi minoritari in propria lor tara, evreii sunt nevoiti sa se raspandeasca in diferite zone ale imperiului roman, iar cultura lor supravietuieste in aceste comunitati dispersate (diaspora). Dupa distrugerea Ierusalimului, cu ajutorul unor conducatori, preoti si invatati retrasi la Iavne, Rabi Iohanan Ben Zakai a creat un sistem legislativ religios care s-a raspandit in toate tarile in care se aflau dispersati evreii. In acest fel evreii si-au putut pastra un specific si mod de viata proprii, care-i unea intr-un Astat spiritual”, legat sufleteste de teritoriul national care apare cu titlul de  Eretz Israel.

             Cultura in spatiul siro-palestinian

            Cultura popoarelor din acest spatiu cu toata fragmentarea datorata structurilor politice si elementelor etnice care s-au  succedat, cu toate influentele din exterior pe care le-a suportat, se caracterizeaza prin originalitate si bogatie, dublate de forta de penetratie si influenta ce o  exercita asupra altor culturi.

            Semitii din Siria si Palestina dezvolta, pe baza sistemului grafic cuneiform, o scriere proprie, alfabetica. Cu aceasta descoperire se produce o adevarata revolutie in cultura Orientului Apropiat, scrierea devenind un instrument facil de exprimare. Prima etapa in procesul de formare a scrierii alfabetice, intalnita la Ebla (2500 i.Chr.), utiliza 100 de semne care redau semne sau cuvinte. Daca luam in seama traditia greaca, inventarea alfabetului propriu-zis, compus din 27 de consoane,  apartine fenicienilor. Scrierea feniciana va fi apoi preluata si adaptata de catre alte neamuri semitice (arameii) sau de catre greci.

            Creatia literara a spatiului siro-palestinian este cunoscuta in primul rind datorita textelor  descoperite la Ebla si Ugarit. Acestea evidentiaza larga circulatie a numeroase poeme epico-mitologice dezvoltand mituri legate de Ciclul lui Baal si Anat, mitul fenician al creatiei lumii (transmis de Filon din Byblos) sau mituri ale eroilor (Povestea lui Aqhat).

            A doua sursa de cunoastere este datorata tezaurului literar conservat prin intermediul Vechiului  Testament. Dupa continutul si caracterul scrierilor, acestea se grupeaza in: a) Scrieri  care cuprind cele cinci carti ale Pentateuhului (Geneza, Leviticul, Exodul, Numerii si Deuteronomul), cunoscute in ebraica sub numele de Torah (ALegea”). In ele intalnim o istorie in care se impletesc evenimente reale cu mituri, traditii si legende tribale. Alte carti (Judecatorii, Cartea lui Samuel, Cartea Regilor, Cartea Cronicilor) au o valoare istorica si documentara mai accentuata. b) Scrieri morale, sapientiale (Proverbele, Cartea lui Iov, Eclesiastul); c) Poezie lirica (Psalmii, Plangerile lui Ieremia si Cantarea Cantarilor); d) Proza narativa si e) Scrierile profetilor.

            Cunoasterea panteonului din spatiul siro-palestinian este facilitata de datele cuprinse in textele descoperite in diferite orase (Ebla, Ugarit, Tyr, Sidon, Byblos), ca si de paginile Vechiului Testament. Acesta, datorita trasaturilor specifice zonei, este mai fluid si inconstant (schimbari de atributii, functii, de rudenie intre zei etc.), in comparatie cu panteonul mesopotamian. Textele ugaritice il prezinta pe El,  zeul creator, stapan al haosului, ca pe un batrin  cu barba alba. Tatal sau, Dagan, stravechiul zeu al graului, nu are o pozitie bine definita in ierarhia panteonului semitic din zona. Sotia lui El era Asherat, nume cunoscut din Biblie ca simbol al paganismului predecesorilor lui Israel. El va trece apoi intr-un plan secundar, puterea suprema fiind preluata de catre Baal (cunoscut si sub numele de Haddu, Hadad), zeul tunetului si al furtunii, stapanul inaltimilor, protector al regilor din Ugarit si Karkemish. In acest cult un rol important il juca Anat, prezentata de textele ugaritice fie ca sotie, fie ca sora a lui Baal. In ciclul vegetativ, elementul feminin era reprezentat de zeita Astrate, care are elemente comune cu Istar, zeita babiloneana.    

Analiza unor texte din Ebla, Karkemksh si Mari arata faptul ca El apare si intr-o ipostaza nepersonificata (Yahw). Aceasta componenta veche a panteonului vest-semitic dobandeste o semnificatie deosebita in cadrul procesului de diferentiere a evreilor de alte populatii cu care se inrudeau, determinand cristalizarea unei divinitati unice, Yahve. Aceasta ipoteza este confirmata de faptul ca in calendarul de la Gezer (sec.X i.Chr.), apare alaturi de Yahve si zeita Asherat.

            Cadrul panteonului siro-palestinian este completat de Azeii nationali” protectori ai fiecarui popor (Kamas la moabiti, Milgom la amoriti) sau zei ocrotitori ai oraselor-stat (Melqart din Tyr, Baal Eshmun la Sidon etc.).

            Fara a cunoaste cu exactitate cauzele, imprejurarile si momentul  in care s-a produs, probabil ca rezultat al unei evolutii istorice si etnice specifice, evreii adopta printr-o reforma religioasa credinta intr-o singura divinitate (Yahve), care devine zeul lor national. Reforma Yahvista a fost insotita de epurarea cultului de elemente idolatre, nereprezentarea divinitatii, de simplificarea ceremonialului etc. Forma originala a noii credinte a fost completata apoi in perioada exilului in Babilon si dupa revenirea in Israel prin adaugarea unor principii zoroastriene (opozitia dintre bine si rau; ideea de fapta si rasplata pentru lumea cealalta; introducerea cultului ingerilor).

            Datorita caracterelor generale ale culturii siro-palestiniene, alaturi de zeitatile locale sunt preluate si venerate din spatiile vecine unele zeitati egiptene (Hathor, Amon, Ptah etc.) sau mesopotamiene (Marduk, Nergal, Samas, Sin etc.).

            O particularitate a pantheonului vest-semitic o constituie modul de reprezentare al divinitatilor. Datorita naturii si atributelor care li se asociaza, acestea dobandesc o dubla imagine: antropomorfa (El ca un batran, cu par si barba alba, suveran ceresc purtand coarnele sacralitatii; Baal ca tanar, cu boneta si coarne scurte, avand in mana stanga lancea arborescenta, simbol al fulgerului) si zoomorfa (El ca taur; Baal ca vitel).

            Detinem relativ putine date pentru a putea reconstitui viata religioasa. Administrarea cultului revenea unor categorii specializate. Unele functii religioase depind de regalitate. Texte din Ugarit vorbesc despre existenta unor conducatori ai sacerdotilor si de un personal ajutator important (slujitori ai sanctuarelor, jeluitoare, prostituate sacre, vrajitori etc.). O categorie speciala o alcatuiesc profetii care constituie fundamentul social al unei categorii religioase care va avea o importanta de prim ordin in Israel. Practicile de cult se desfasurau in temple sau in sanctuare in aer liber cu un altar. O particularitate pentru aceste locuri de cult  este prezenta in sanctuare a unor pietre sacre sau in temple a unor blocuri de piatra (mazzebach) in care se considera ca salasluieste divinitatea.

            Divinitatilor le erau aduse ofrande de hrana, libatii (vin, untdelemn) sau sacrificii de animale. Uneori, in cazuri extreme, erau practicate si sacrificiile umane.

            Pe plan religios, importanta este reforma Jahvista ale carei cauze, imprejurari si momentul in care s-a produs sunt dificile de stabilit. Mai ales modul in care s-a realizat fuziunea intre religie, divinitate si neam. Spre deosebire de alte religii iahvismul este exclusivist, respingand contactul cu strainii si orice idee de prozelitism. Prin aceasta reforma sunt eliminate din cult elementele idolatre, a impus nereprezentarea unicei divinitati Yahwe, care devine zeul national al evreilor. Este aplicata si o simplificare ceremonialului prin excluderea riturilor orgiasice legate de Baal, Adonis sau Astrate, o reducere a slujitorilor cultului. Alegerea de catre Yahwe a poporului lui Israel pentru a-i revele existenta si legea orala presupune un dublu pact (intre Abraham si Dumnezeul lui si intre Yahwe si Moise pe muntele Sinai, cand sunt revelate Tablele Legii sau Torah). Forma originala a iahvismului a fost modificata in perioada exilului si dupa revenirea in patrie prin adoptarea  unor principii zoroastriene (de exemplu opozitia dintre bine si rau, ideea de fapta si rasplata pe lumea cealalta, introducerea cultului ingerilor).

            Arta siro-palestiniana se caracterizeaza printr-o dezvoltare restransa, absenta aspiratiei spre o arta de mari dimensiuni si precumpanirea elementelor straine, datorita amprentei situatiei politice impusa domeniului artistic. Succesiunea migratiilor si navalirilor, dominatia straina, ca si intensul flux comercial au facut ca sa se intalneasca sau completeze elemente dispersate, dand contur unei arte complexe in care motivele mesopotamiene se imbinau cu cele egiptele, anatoliene sau grecesti. In plus, pentru spatiul Israelului, interdictia religioasa de a reprezenta divinitatea, a anulat dezvoltarea sculpturii si picturii la vechii evrei.

            Ca prima problema de arhitectura aparuta in aria siro-palestiniana este ridicarea zidurilor de imprejmuire pentru apararea nucleului urban constituit de fluxul invaziilor straine, de presiunea popoarelor nomade sau de atacurile armatelor oraselor rivale. In nordul Siriei fortificatiile se ridica dupa model hitit (de exemplu cetatea Samal, cu dublu zid de piatra prevazute cu bastioane si turnuri). Materialul de constructie este in primul rand piatra.

            Dintre constructiile civile amintim palatele regale (Alalakh, Ugarit, Ierusalim, Samaria), construite dupa modelul cunoscut in cadrul civilizatiei din Mesopotamia, insa de proportii mai modeste, prin gruparea camerelor in jurul curtilor interioare. Utilizarea functionala a coloanei este limitata in etapa tarzie.     

            Pe langa locurile de cult sub cerul liber, delimitate de simple imprejmuiri, avand un altar sau pietre sfinte in care se considera ca se afla divinitatea, din unele orase sunt cunoscute si temple ale caror planuri sunt simple (Alalakh, Ebla, Ugarit, Byblos). Descrierea biblica face posibila reconstituirea faimosului templu din Ierusalim (curtea templului cu altarul pentru sacrificii si  bazinul pentru apa; poarta pentru accesul in vestibul marginita de doua coloane din bronz; incaperea centrala de forma rectangulara in care se afla altarul de aur pentru tamaieri si masa din lemn de cedru pentru ofranda painilor; o camera intunecoasa in care se pastra Chivotul Sfint, accesibila doar marelui preot o data pe an cu prilejul zilei Ispasirii).

            Sculptura, slab dezvoltata, este reprezentata prin statuia regelui Idrimi de la Alalakh, prin figurine reprezentand diferite divinitati, modelate adeseori primitiv, dar cu redarea expresiva a miscarii (Ugarit). Sculptura animaliera (lei, sfincsi), de inspiratie hitita, este intalnita in partea septentrionala a Siriei. Mai raspandit, relieful  este intalnit pe stele gravate (stela de la Ugarit inchinata lui Baal) sau pentru decorarea peretilor (incizii pe blocuri de piatra in nordul Siriei). Artele minore, gen caracteristic spatiului siro-palestinian sunt reprezentate prin utilizarea reliefului pe obiecte mici de aur sau fildes, masti lucrate din aur, sigilii cu motive figurative de influenta egipteana (grifoni, sfincsi, discuri solare inaripate), ca si prin obiecte de podoaba (inele, cercei, medalioane, bratari) cu incrustatii reprezentand palmieri, capete de lei, pasari, tapi salbatici.     



[1].Texte sumeriene din timpul ultimului rege al dinastiei a III-a din Ur, Ibi-Sin, ii numesc Aoamenii din vest”.

[2].Un punct de vedere aparte sustine ca termenul de habiru nu ar avea inteles etnolingvistic, ci social. Grupurile de habiru ar reprezenta nu triburi, ci diverse elemente dislocate prin migratie sau cuceriri. Ele constituiau o amenintare permanenta in zona, practicind sub comanda unor sefi autoritari, jaful ca sursa de imbogatire. Termenul de habiru, probabil datorita acestei agresivitati, a intrat si in limbajul unor cancelarii ale Orientului, avind sensul de rebel sau de persoana care incalca un juramint de loialitate.

[3].Numele de Eber (in traditia biblica figureaza drept stramos al lui Abraham) este asimilat cu Ebrum (Ebrium) din limba eblaita.

[4].Observatiile facute in timpul cercetarilor de la Ebla permit emiterea unei noi ipoteze privitoare la patria lui Abraham. Prezenta in texte a mai multor antroponime legate deciclul lui Abraham (Abramu, Ebrium, Is-ra-i-lu), ca si descoperirea intr-un mormint a imaginii unui rege pastor permit avansarea ideii ca in aceasta cetate ar putea fi plasat locul (daca nu patria) unde a fost elaborat nucleul oridinar al temei.   

[5].”Eu sunt YHWH Dumnezeul tau/ Nu te vei prosterna in fata unui zeu strain/ Nu imi vei face chip cioplit/ Nu imi vei lua numele in desert/ Nu imi vei necinsti sabbatul/ Nu-i vei blestema pe tatal sau pe mama ta/ Nu-ti vei ucide aproapele/ Nu vei lua femeia aproapelui tau/ Nu-l vei prada pe aproapele tau/ Nu vei jura strimb impotriva aproapelui tau/ Nu vei incerca sa iei casa aproapelui tau” (Iosua, 24,25).

[6].Conform traditiei, in una din aceste ciocniri are loc intilnirea intre uriasul Goliat si David. Deoarece conducatorii filistinilor propun ca in locul unei confruntari intre cele doua tabere sa se desfasoare o lupta intre doi combatanti, David isi invinge adversarul cu o piatra aruncata cu prastia.

[7].In ivrit, ciocan se numeste makevet.



Istorie



PACEA ARMATA - ANGLIA
Organizarea romanilor in secolele IX-XIV
SOLICITARI SI TRAIRI PSIHOFIZICE IN LUPTA - STRESUL PSIHIC IN LUPTA ARMATA
SOLICITARILE PSIHO-FIZICE SPECIFICE MILITARILOR DIN FORTELE AERIENE
ATENA
RAZBOIUL PSIHOLOGIC - ISTORIE SI CONTEMPORANEITATE
Dacia provincie romana
Capitularea Frantei
ORGANIZAREA SOCIALA A AGRICULTURII IN EGIPTUL FARAONIC IN TIMPUL VECHIULUI REGAT(2650-2150 i.Hr)
REVOLUTIA SENTIMENTALA - ANGLIA

















 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate