Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme
Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» REVOLUTIA FRANCEZA - Cauze, Inceputurile si Prima Republica


REVOLUTIA FRANCEZA - Cauze, Inceputurile si Prima Republica


REVOLUTIA FRANCEZA

Cauze; criza Vechiului Regim. 

Inceputurile si Prima Republica (1789-1799)  (documente programatice, lideri;

Conventia /1792-1793/;

Dictatura Iacobina /1793-179/); 

Conventia Thermidoriana /1794-1795/;



Directoratul /1795-1799/)

Vechiul Regim si Revolutia Franceza

            Ceea ce se numeste  dupa Revolutia Franceza – Vechiul Regim (Ancien Régime) poate fi caracterizat drept perioada care precede o mare revolutie, perioada ale carei inceputuri sunt de altfel foarte greu de precizat. Pentru Franta, inceputurile acestei perioade pot fi legate de moartea „Regelui-Soare”, Ludovic al XIV-lea (1715), chiar daca aceasta data este utilizata mai mult in sens simbolic. Alte premise, anterioare acestui eveniment, pot fi cautate pana in Evul Mediu. Daca avem in vedere o perioada anterioara mai scurta, trebuie sa luam in consideratie premisele generale la nivelul continentului european. O analiza competenta si inca neegalata ne ofera inca din 1856 istoricul si omul politic francez francez Alexis de Tocqueville (1805-1859) in lucrarea L'Ancien Régime et la Revolution, document de referinta al istoriografiei institutiilor politice (el sustine, intre altele, ideea continuitatii, mai ales in domeniul administratiei, intre sistemul monarhiei absolute si statul  rezultat din Revolutia Franceza).

1614       Ultima reunire a Starilor Generale.

1648       Fronda (pana in 1653): dupa rasturnarea alesilor interimari privilegiati se va crea cale libera pentru monarhia absoluta.

1713/1714  incercarea Frantei de a-si impune hegemonia esueaza: in   urma Razboiului de Succesiune din Spania, datoria statului creste de douazeci de ori.

1715   Moartea lui Ludovic al XIV-lea - figura simbolica a absolutismului.

1738   Corvée: munca fortata cu termene precise pentru construirea de strazi (pana in 1787).

1748   Pacea de la Aachen: inca un insucces de politica extema al monarhiei.

    Montesquieu publica  Spiritul legilor: separatia puterilor, critica a absolutismului.

            1751   Enciclopedia (pana in 1772): autodefinire a Iluminismului si a

     rationalismului.

    1763   Pacea de la Paris: esec in fata Angliei in privinta teritoriilor de peste ocean.

            1774  Turgot devine ministru de Finante (pana in 1776): primele reforme.

            1776  Turgot este indepartat: cele mai multe reforme sunt abrogate.

            1777  Necker devine pentru prima data ministru de Finante (pana in 1781).

            1778  Franta ajuta SUA in razboiul impotriva Angliei (pana in 1783): ideile republicane isi fac intrarea in Franta, datoriile statului cresc din nou.

            1781   Necker da publicitatii «Compte Rendu», este indepartat       

                        Calonne devine ministru de finante (pana in 1787).

            1787 Adunarea notabililor: reforma fiscala este blocata de catre privilegiati. Calonne este demis, Brienne devine ministru de Finante (pana in 1788): Corvée si vama interna pentru grane sunt eliminate.

      Adunarile Provinciale: se face apel la Starile Generale.

            1788   Neliniste la Paris, Rennes, Grenoble, Dijon, Toulouse etc.;

      Starile Generale sunt convocate; Necker devine din nou ministru de Finante (pana in 1790); a doua Adunare a notabililor la Versailles – fara rezultate; sunt dublate mandatele pentru Starea a Treia in cadrul Starilor                                          Generale (doublement des Tiers);

      recolta proasta.

            1789  Agitatie electorala: cenzura este suspendata, apar mii de cahiers de doléances, literatura de tip pamflet ce exprima plangerile si revendicarile diferitelor provincii.

                        O iarna foarte grea: criza economica, revolte datorate foametei. Abatele Sieyès publica brosura Qu’est-ce que le Tiers État?, un adevarat program politic al burgheziei franceze → D o c. ←.

                        Starile Generale; inceputul Revolutiei.

Cauze

            Cauzele interne pe termen lung ale Revolutiei Franceze pot fi urmarite in contextul ascensiunii monarhiei la dimensiunea ei absolutista si al crizei acesteia dupa esecul pretentiilor hegemonice europene (1713/1714).

            Eliminarea Starilor Generale dupa intrunirea din 1614 si victoria Coroanei asupra Frondei (1648-1653) vor modifica pozitia marii nobilimi (noblesse d’épée) si a nobilimii functionaresti din orase (noblesse de robe), care isi avea bastioanele in administratie si in Parlamente (tribunale).

            Venalitatea functionarilor a permis o mobilitate sociala foarte redusa, proiectand intreaga clasa intr-o amortire oligarhica si facand-o incapabila de reforme structurale; cea mai importanta problema ar fi fost aceea a suprimarii privilegiilor legate de fiscalitate.

            Din clasele superioare privilegiate faceau parte si arendasii de impozite si persoanele care actionau in cadrul monopolului regal, ca parte a sistemului mercantilist.

             Marii nobilimi ii era interzisa, ca de altfel pretutindeni pe continent (spre deosebire de Anglia) activitatea economica directa, ca fiind contrara rangului. Ludovic al XIV-lea ii va smulge si ultimele functii sociale, legate de rolul traditional de clasa conducatoare la nivel regional. El va obliga astfel nobilimea sa fie prezenta in permanenta la Curtea regala, facand-o complet dependenta de rege: nobilimea va deveni aproape parazitara - ea va avea doar privilegii, fara a desfasura o activitate corespunzatoare (administrativa sau de alta natura) pentru societate.

           Taranii francezi erau liberi inca din Evul Mediu, motiv pentru a uri si mai mult relatiile feudale inca existente, mai ales atunci cand acestora li se va adauga si obligatia de a participa fara remunerare la construirea de strazi publice (corvée, 1738-1787).

           In cadrul sistemului mercantilist, in randurile Starilor va patrunde orasenimea implicata in activitati economice, care tocmai pentru ca apartinea celei de-A Treia Stari impartea cu taranii povara fiscala, procurand insa o mare parte din imprumuturile statului. Razboaiele pierdute si pacile dezavantajoase incheiate dupa ele (1713/1714,1748,1763) si chiar si succesul impotriva Angliei obtinut prin sprijinirea SUA (1776-1783) vor aduce dupa ele o crestere a datoriilor statului si nemultumiri fata de Coroana. Din acest motiv, orasenimea va extinde treptat discutiile legate de cheltuielile de stat, acestea devenind parte integranta a drepturilor politice.

           Printre premisele europene ale Revolutiei franceze se numara acumularea primara de capital si inceputurile industrializarii, prelungirea unor efecte negative ale Contrareformei, Revolutia Engleza (1640-1660,1688/1669), Iluminismul si rationalismul, razboaiele hegemonice europene, si in ultima instanta efectele inverse ale republicanismului american asupra Frantei absolutiste.

           In epoca razboaielor expansioniste incununate de succes (1667-1697), Franta va fi intarita prin sistemul mercantilist colbertian, insa dificilele pierderi suferite in cadrul Razboiului pentru Succesiune la tronul Spaniei o vor arunca in urma Olandei si a Angliei. Din acest motiv, Franta va ramane o tara predominant agrara (situatie perpetuata chiar pana la inceputul secolului al XX-lea).

           Chiar si in epoca in care Franta va fi in plina crestere economica, se va mentine o mostenire care va imbraca trei forme si care va contribui la izbucnirea revolutiei: datorii ale statului mereu crescande, generate de economia de razboi si de marile constructii ale epocii absolutiste; muncitori cvasi-proletarizati, concentrati indeosebi in Paris, fara venituri siguri si suficiente; discreditarea   monarhiei absolute. Prin victoria tarzie a Contrareformei (revocarea Edictului din Nantes, 1685), Franta va alunga prin hughenoti cea mai activa parte a populatiei. Aceasta actiune va fi de natura sa subrezeasca treptat economia tarii, asa cum se intamplase putin inainte si cu Spania prin alungarea moriscos (1609-1614).

           Revolutia Engleza isi va pune si ea – in ambele faze – amprenta asupra Frantei.

           Modelul primei faze va fi preluat direct de catre revolutionari, prin decapitarea regelui in urma deciziei Parlamentului (Convent) (1649; 1793).          „Glorious Revolution” (1688/1689) isi va pune amprenta prin vocatia sa constitutionalista, care prin idealizarea de catre intelectualii francezi (Voltaire, Montesquieu) va evolua catre Iluminismul politic. Iluminismul nu va sustine sub nici o forma revolutia sau republica, insa prin critica dezvoltata la adresa monarhiei absolute va deschide calea, in ultima instanta chiar prin Rousseau (Le contrat social, 1762), a contractului social.

           Potrivit lui Alexis de Tocqueville, factorii europeni si cei interni vor evolua de asa maniera incat inca de la 1750 vor conduce in mod irezistibil catre revolutie. 

           Factorii de natura economica, cei de natura sociala, cat si cei de politica externa vor conduce impreuna la paralizia si incapacitatea de actiune a Coroanei, absoluta si atotputernica din punct de vedere teoretic. Aceasta paralizie va fi pecetluita prin refuzul claselor privilegiate de a accepta reducerea, prin reformele fiscale devenit necesare (1787), a privilegiilor de care se bucurau (scutirea de impozite).

Convocarea aproape uitatelor Stari Generale (1788) se va suprapune unui faliment financiar si politic al monarhiei absolute. Recolta slaba (1788) si o iarna deosebit de grea (1788/1789), urmate de revolte generate de foamete vor pregati la randul lor materialul social exploziv care va da Revolutiei Franceze o noua dimensiune.

Inceputurile si Prima Republica (1789-1799)

            In cadrul Epocii Modeme, Revolutia Franceza reprezinta un autentic moment de cotitura. Ea deschide o noua epoca, chiar daca, asa cum a observat Tocqueville, este legata de trecut prin o mie de fire. intre 1789 si 1815, Franta va declina in propria limba experientele Revolutiei Engleze, acest proces vizand in special ciclul revolutionar – monarhie absoluta, monarhie constitutionala, republica, cu o latura radicala (iacobinii), dictatura, oligarhie burghezo-juridica (thermidorienii, Directoratul), dictatura militara (Consulatul, Primul Imperiu), Restauratie si monarhie constitutionala. Ca punct terminus al Revolutiei poate fi considerat Consulatul (1799), chiar daca continuarea acestuia in cadrul Primului Imperiu Napoleonian (1804-1815) poate aparea prin urmarile sale tot ca o componenta a primei. Dupa 1815, Franta va ramane epicentrul revolutionar, ea mentinandu-si acest rol pana la revolutiile de la 1848/1849 si la Comuna din Paris (1871).

            1789

                        5 mai      Isi deschid lucarile la Versailles Starile Generale.

                        17 mai    Transformarea Starilor Generale in Adunarea Nationala.

                        20 mai   Juramantul din Sala de Jocuri („Jeu de Paume”) de la                                                          Versailles: este ceruta o           constitutie chiar si impotriva                                       regelui.

                        14 iulie   Caderea Bastiliei

                        16 iulie  Rascoale taranesti in provincie: „La Grande Peur”.                                                                         Emigrarea nobilimii.

              4; 11 august   Feudalismul este desfiintat ca sistem.

                        26 august   Declaratia Drepturilor Omului si ale Cetateanului

                                          → D o c. ←.

.             6 oct.        Curtea regala si Adunarea Nationala in Paris.

              2 oct.       Nationalizarea averilor bisericesti - asignatele                                   (19 decembrie).

            1790

                        13 feb.   Desfiintare manastirilor.

              19 iun.   Suprimarea nobilimii.

              12 iul.   Constitutia civila a clerlui - refuzul juramantului de catre                                            preoti (dupa 27 iulie).

                    21 oct.   Steagul national tricolor.

            1791

                        14 iun.   Legea Le Chapelier: sunt interzise asociatiile profesionale                                       si grevele.

             21 iun.   Fuga familiei regale esueaza.

             17 iul.  Baia de sange de pe Campul lui Marte: agitatia                                                                        prorepublicana se intensifica.

            3 sept.   Constitutia: monarhia constitutionala.

            18 sept.   Miscarea de emancipare a evreilor: ei cer deplina egalitate in                     drepturi.

                  1 oct.   Adunarea legislativa (Legislativul).

            1792

                        15 mar.   Guvernarea girondinilor (pana in1793).

                        20 apr.   Declaratia de razboi fata de Austria. Primul razboi intre                                              coalitii (pana in 1797).

                        25 apr.   Marseilleza in Strasbourg.

                        5 iul.   „Patria in pericol”.

                        2.-6 sept.  Asasinatele din septembrie, in primul rand in randurile                                                     preotilor care au refuzat juramantul.

                        21 sept.  Conventia nationala (pana in 1795). Monarhia este                                                             desfiintata: Prima Republica (pana in 1799). Polarizarea                                           intre iacobini si girondini.

            1793

                        21 ian.   Executarea lui Ludovic al XVI-lea in urma deciziei                                                 Conventiei.

                        10 mar.   Revolta din Vendée - «Contrarevolutia».

                        6 apr.   Comitetul Salvarii Publice (pana in 26 oct. 1795).

                        4 mai   Primul («Micul») Maximum: preturi foarte ridicate pentru                                         faina,             cereale.

              31 mai-2 iun.   Revolta sans culotte impotriva Girondei: dominatia                                       iacobinilor sub conducerea lui Robespierre (pana in 27 iulie                                           1794).

                        24 iun.  Constitutia iacobina - suspendata pe timpul razboiului.

                        23 iul.  Chemarea la arme a maselor («Levée en masse»):                                          mobilizare generala, armata revolutionara organizata de                                      catre Carnot.

                        17 sept.  Legea impotriva suspectilor - «Marea teroare».

                        29 sept.  Al doilea («Marele») Maximum: preturi foarte mari pentru                                                 bunurile de consum.

                        5 oct.   Calendarul republican.

                       13 dec.   Revolta din Vendée este reprimata: executii in masa la                                           Nantes.

            1794

                        5 apr.   Executarea lui Danton, a lui Desmoulin si a altora.

                        26 iun.   Victorie a armatei revolutionare la Fleurus.

                        27 iul.   9 Thermidor: caderea lui Robespierre. Executii; dominatia

                             thermidorienilor (pana in 1795).

            1795

                        5 apr.   Pacea de la Basel: Prusia se declara neutra                                                      (pana in 1806).

                        20-23 mai   Revolta sans culotte; ea va infranta.

                        3 oct.   Directoratul (pana in 1799).

             5 oct.   Revolta regalista, reprimata de Bonaparte.

            1796

                        10 mai   Babeuf si alti membri care planuiau revolta sunt arestati.

          1797

                        17 oct.   Pacea de la Campo Formio: malul stang al Rinului revine                                        Frantei.

            1798

                        19 mai   Expeditia in Egipt a lui Bonaparte: al doilea razboi al                                                                      aliantelor (pana in 1801).

            1799

                        9 nov.   18 Brumaire: lovitura de stat a lui Bonaparte. Consulatul                                                   (pana             in 1804).

            In cadrul fluxului extrem de abundent al datelor putem lua drept reper pentru orientare ciclul evolutiilor revolutionare schitat deja: falimentul monarhiei absolute va impune convocarea Starilor Generale, ignorate aproape 175 de ani. Insa, in noile conditii sociale si politice, acestea nu au mai acceptat sa fie folosite ca simplu instrument in slujba intereselor Coroanei.

            Printr-un act revolutionar, reprezentantii celei de-A Treia Stari se vor constitui intr-o Adunare Nationala (17 iunie 1789), afirmandu-si suveranitatea m fata Coroanei. Prin amenintarea cu lovitura de stat impotriva Adunarii Nationale (11 iulie), Ludovic al XVI-lea va provoca lupte de strada in Paris (12 iulie), fondarea unei garzi publice, retragerea trupelor din Parisul cuprins de revolta (13 iulie), caderea Bastiliei (14 iulie), in contextul vidului de putere, rascoale ale taranilor in provincie (16 iulie pana la sfarsitul lui august) si emigrarea nobilimii.

            Pas cu pas, vor urma demontarea vechiului sistem si reconstruirea sa pe baze revolutionare, la inceput in cadrul unei monarhii constitutionale, institutionalizate prin Constitutia din 3 septembrie 1791.

            Incercarea de fuga a familiei regale (20/21 iunie 1791) va distruge baza increderii parlamentului in Coroana.

            Al doilea parlament revolutionar, cel legislativ, va fi dominat de Gironda, majoritar republicana. Prin declaratia de razboi adresata Austriei (20 aprilie 1792), ea va initia primul razboi intre coalitii (pana in 1797) si razboaiele revolutionare, contribuind insa indirect la accentuarea polarizarii interne. Unele infrangeri suferite au radicalizat evolutia revolutionara.

           

            Marea Teroare (septembrie 1793-iulie 1794)

             Asasinatele din septembrie, rasturnarea monarhiei de catre Conventia Nationala (1792), decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, rasturnarea Girondei de catre revolta pariziana a „sanchilotilor” (sans culottes; „culotte” era pantalonul usor bufant, legat cu o panglica sub genunchi, purtat de aristrocrati; oamenii din popor purtau pantalonul lung pana la calcai) (1793) vor escalada in dominatia iacobina si in radicalizarea manifestata prin La Grande Peur (1793/1794). Este exercitata prin intermediul Comitetului Salvarii Publice (condus efectiv de Robespierre) si Comitetul Sigurantei Generale; ele promulga legi tot mai severe, care fac din orice cetatean un posibil acuzat → D o c. ←. Sunt intemnitate intre 300-500.000 de persoane, iar 17.000 sunt ghilotinate; intensitatea represiunii a variat: in zece departament nu a avut loc nici o executie, dar in alte 18 au depasit 1.000.



            Sub presiunea externa, revoltele antiiacobine (din Vendéea, 1793/1794 – cu 200-300.000 de francezi morti din ambele parti; Lyon, 1793) au accelerat polarizarea si divizarea bazei sociale a Revolutiei, extinsa la inceput, in dreapta si apoi in stanga, aceasta din urma fiind formata din „noul centru” al iacobinilor.

            In cadrul celui de-al treilea parlament revolutionar, Conventia (1792-1795), iacobinii sub conducerea lui Robespierre vor institui Republica.

           

            Prima Republica franceza (1792-1799) va desavarsi statul unitar puternic centralizat, sub forma „unei republici unitare, indivizibile” (la République une et indivisible). Mai precis, inca sub tutela Conventiei, iacobinii au emis o Constitutie care corespundea idealurilor lor (24 iunie 1793), suspendand insa aplicarea ei pe parcursul razboiului. Reprimarea din Vendéea (13 decembrie 1793) a indepartat pentru republica pericolul intern, iar victoria de la Fleurus (26 iunie 1794), impotriva coalitiei, pericolul extern.

            Dupa neobisnuite eforturi in plan extern (razboi, revolte si masa) si spasme interne (teroare), situatia tensionata creata de dictatura iacobina va lua sfarsit prin caderea lui Robespierre (27 iulie 1794/9 Thermidor) si decapitarea lui si a sustinatorilor sai (28 iulie).

            Thermidorienii (1794-1795). Sub conducerea thermidorienilor, la Jeunesse dorée  va raspunde terorii „rosii” a stangii prin „teroarea alba” a dreptei, orientata impotriva miscarii sans culotte si a iacobinilor, si desfasurata atat la Paris, cat si in provincie (incepand din septembrie 1794).

            Abrogarea legilor maximale emise de catre iacobini incepand din 1793 in scopul fixarii celor mai ridicate preturi in cadrul Noului regim (8 decembrie 1794) a fost de natura sa accentueze inflatia si foametea in randurile populatiei urbane, generand prin aceasta o noua polarizare: doua revolte generate de foamete ale miscarii pariziene a sans culotte (1 aprilie, 20-25 mai 1795), miscare de stanga si o revolta regalista in Paris (15 octombrie 1795) a curentului politic de dreapta vor esua, ele fiind inabusite de (iacobinul, pana nu de mult) Napoleon Bonaparte.

            Directoratul (1795-1799) se va delimita in primul rand cu putere de extrema stanga prin dejucarea incercarii de revolta a lui Babeuf („Conjuratia egalilor”, 1796) si executarea acestuia (1797).

            Retragerile initiale din cadrul celui de-al doilea razboi al coalitiilor (1799-1801/1802) vor provoca o scurta faza neoiacobina (18 iunie-13 august 1799).

            Dupa intoarcerea lui Bonaparte din expeditia in Egipt (8 octombrie), acesta va organiza lovitura de stat impotriva Directoratului (18 Brumar/9 noiembrie 1799),  instaurand o noua forma de conducere a Republicii – Consulatului (1799-1804).

            In vreme ce anglo-americanii au format, prin exodul lor, un popor nou, francezii de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, obsedati de pasiunea de a se rupe de trecut, au fost condamnati sa ignore faptul ca aceasta pasiune colectiva pentru ruptura era ea insasi o mostenire a respectivului trecut: distrugerea vechii Constitutii a regatului fusese opera absolutismului, inainte ca oamenii anului 1789 sa o proclame solemn, transformand-o in punctul de plecare si principiul unei regenerari. Revolutiile, scria Guizot, „reprezinta mai putin simptomul a ceea ce incepe si mai mult declararea celor petrecute inaintea lor”. Vazute din acest unghi, cele doua revolutii de la sfarsitul secolului al XVIII-lea – americana si franceza – sunt fiicele celor doua revolutii prealabile. Prima insa este o repetare a iesirii din Anglia, in numele libertatii individuale. A doua urmeaza subminarii ordinii traditionale de catre monarhia administrativa: subminare pe care si-o insuseste si o desavarseste prin proclamatia tabula rasa, inainte de a-i fi evaluat ponderea in reconstituirea unui corp politic. insa esecurile inregistrate in aceasta intreprindere fac sa renasca mereu ideea unui nou inceput absolut: daca ea nu s-a putut implini in 1789 sau in 1791, trebuie reluata in 1792 sau 1793. Constiinta revolutionara de tip francez amesteca reprezentarea timpului ca blestem cu reducerea timpului la imaginea unei aurore. Constiinta revolutionara ramane astfel neatinsa de orice referire la vreo restauratie, ca sa nu mai vorbim despre vreo revenire la varsta de aur. Se constituie foarte devreme, o data cu aceea din „Vechiul Regim”, reversul ei, ca promisiune universala deschisa spre un viitor fara limite. In acest sens, cum scria Michelet pentru a caracteriza spiritul de la 1789, „timpul nu mai exista, timpul pierise”.

            Totusi, conjuratia fictiva a unui trecut blestemat nu scuteste Revolutia franceza de la a fi, si ea, o istorie, una judecata in mod constant prin comparatie cu promisiunea, deci mereu supusa necesitatii de a-i relua, cu costuri noi, realizarea. Ideea americana de revolutie s-a implinit prin intemeierea unei Republici independente, prin Constitutiile Statelor si prin Constitutia federala din 1787. Ideea franceza de revolutie trece de la o faza la alta a istoriei revolutionare, in cautarea unei impliniri pe care nu o atinge niciodata.

            Faptic insa, ceva s-a implinit, foarte devreme si intr-un mod abrupt, complet, ireversibil. In faimoasa noapte de 4 august 1789, deputatii au „distrus” ceea ce ei numeau „regimul feudal” sau „feudalitatea”. In realitate, ei puneau capat societatii aristocratice bazate pe privilegiu, asa cum fusese ea modelata de monarhia absoluta. Insa i-au pus capat intr-un mod atat de radical, incat au inlocuit-o cu principiul invers, al indivizilor liberi si egali, principiu la care nici un alt regim ulterior, nici chiar Restauratia din 1814-1815, nu va reveni. Ziua de 4 august a intruchipat astfel trecerea brutala de la o lume la alta, prin forta unui decret fondator al societatii civile democratice.

            Dar cum se poate face din aceasta societate civila un corp politic? Cum poate deveni cetateanul un individ democratic? Acesta din urma nu mai este legat de semenii sai printr-o relatie ierarhica independenta de propria lui vointa, cum fusese in societatea aristocratica; liber, el se supune doar lui insusi, ceea ce face problematica legatura politica de unire cu compatriotii. Tocmai aceasta dezlegare fundamentala, trasatura prin excelenta a societatii moderne, este cea care – doar daca nu cumva este infidela principiului din care ne tragem – poate face ordinea democratica atat de fragila, intrucat s-a constituit dintr-o asociatie libera. Astfel, revolutionarii francezi de la 1789 s-au confruntat in scurt timp cu problema pusa de Rousseau cu un sfert de secol inaintea lor; insa lor le ramanea sa o puna in practica. Maretia aventurii lor si secretul rasunetului ei tin de faptul ca ei lupta, pe scena reala a istoriei, cu o problema filosofica devenita clasica in cartile de istorie ale secolului: fondarea contractului social. Revolutia franceza mentine impreuna cele doua evenimente pe care istoria americana le-a separat in timp: nasterea unei societati si inventarea Constitutiei acesteia. Revolutia franceza nu ajunge sa implineasca a doua parte a programului sau.

            Terminarea Revolutiei. Nu este o greseala sa vrei sau chiar sa proclami terminarea Revolutiei. Toti oamenii sau toate echipele politice care au jucat un rol dominant in cursul evenimentelor au dorit ori au pretins „terminarea Revolutiei”. Primii au fost monarhienii, inca din august-septembrie 1789, in numele a ceva ce ar fi semanat cu „Constitutia” engleza, si care au recuperat cate ceva dintr-o veche traditie. Apoi membrii Feuillants /club revolutionar parizian, creat in 1791-1792, partizan al monarhiei constitutionale; figuri reprezentative: La Fayette, Sieyès, Barnave/ in vara lui 1791, care au afirmat prin vocea unuia dintre ei ca „ceea ce se numeste revolutie s-a facut”, intelegand prin aceasta incununarea operei o data cu perfectionarea Constitutiei, promulgata in septembrie. Ei insa isi asuma riscul de a distruge solidaritatea, atat de stransa in 1789, intre Revolutie si Constitutie. Acest lucru se petrece anul urmator, o data cu „revolutia din 10 august” 1792, care taie ultima legatura cu Vechiul Regim, prin abolirea regalitatii, urmata de executarea regelui.

            Din acel moment, revolutia nu mai are un scop precis, si nici un final previzibil. Ea abandoneaza o prima revolutie ratata, cea din 1789, pentru a-si relua cursul, disimulat curand si solemn sub un nou calendar, care incepe, la 21 septembrie 1792, cu Republica. Nu mai are ca scop sa se inscrie in legea constitutionala, ci sa asigure triumful libertatii si egalitatii asupra dusmanilor, preambul indispensabil pentru formarea omului nou, eliberat de antica subordonare fata de semeni. Din acest motiv, ea isi accentueaza caracterul prevestitor, fapt ce confera o valoare unica desfasurarii ei. Ea reprezinta exceptionalul in raport cu cotidianul, extraordinarul in opozitie cu banalul. Pana intr-atat incat adjectivul aparut atunci pentru a o defini nu poate fi decat tautologie: revolutia este „revolutionara”, circumstantele sunt „revolutionare”, guvernul este „revolutionar”. La mijloc nu mai este doar salvarea patriei, ca in marile primejdii ale monarhiei, sau dictatura de exceptie, in stil roman, ca in Contractul social al lui Rousseau. Este un regim inedit pentru cartile de istorie, asa cum subliniaza Robespierre in faimosul sau discurs din 5 nivôse anul II (25 decembrie 1793), in care opune element cu element guvernul „revolutionar' si guvernul „constitutional”. Scopul sau nu este sa conserve republica, ci sa o fondeze debarasand-o de dusmani prin Teroare. De aici provin superioritatea sa asupra Legii si, in consecinta, independenta in raport cu ea : ceea ce permite suspendarea provizorie a dreptului este astfel, dincolo de salvarea publica, exigenta superioara de intemeiere a unei societati bazate pe virtutea cetatenilor. Revolutia a mostenit de la Vechiul Regim oameni corupti, care i-au denaturat pana si actiunea; inainte de a domni prin lege, ea trebuie sa regenereze fiecare actor al noului contract social. Ceea ce la Rousseau constituie trecerea – dificila, cum se stie, aproape imposibila – de la om la cetatean, la Robespierre devine sensul Revolutiei, prin intermediul actiunii radicale a guvernului revolutionar.

            In felul acesta, revolutia din 1789 s-a trezit grea cu o a doua revolutie, aceea din 1792. Ultima s-a vrut a fi deopotriva rectificarea si largirea celei dintai: mai radicala, mai universala, mai fidela scopului ei de emancipare decat precedenta. Prin aceasta intensificare, ea se angajeaza intr-o miscare de negare si depasire a ei insasi, care nu s-a terminat niciodata. Orizontul ei, regenerarea umanitatii,este atat de abstract, incat hraneste pasiunile politice ale unei asteptari cvasireligioase, investita insa in lumea de dincoace. Iata ce anume da politicii revolutionare caracterul de intoleranta ideologica si vulnerabilitate la supralicitare. Insa in acelasi timp si apara ideea revolutionara impotriva unui eventual esec: ea trebuie numai reluata pentru a i se regasi intreaga seductie, de vreme ce contine seductia mesianica a politicii moderne. Astfel, Revolutia franceza isi depaseste definitia cronologica si isi conjura impotmolirea in prozaismul thermidorian: lasa mostenire celor care vin dupa ea amintirea unei ambitii, pe care secolul al XIX-lea nu va inceta sa o prelucreze.

            Repetarea Revolutiei. In realitate, istoria politica a Frantei din secolul al XIX-lea prezinta caracterul unic de a fi repetitiva si de a strabate mereu regimurile aparute succesiv pe parcursul Revolutiei. In cincisprezece sau douazeci de ani, la cumpana dintre secolul al XVIII-lea si secolul al XIX-lea, Franta a trecut de la monarhia absoluta la Imperiul napoleonian, printr-o monarhie constitutionala (1789-1792), o dictatura iacobina (1793-1794), o Republic parlamentara (1795-1799), o Republica „bonapartista” (1800-1804). Or, in 1814, infrangerea si prabusirea Imperiului napoleonian inaugureaza o a doua serie de regimuri, prin intermediul careia reincepe prima. Se infrunta din nou nu doar Vechiul Regim si Revolutia, ci si traditiile antagoniste iesite din Revolutia insasi: 1789 si 1793, drepturile omului si salvarea publica, libertatea si egalitatea, guvernul reprezentativ si bonapartismul.

            Bourbonii restaurati cad din nou in 1830, fiind banuiti ca au vrut sa restabileasca Vechiul Regim. Monarhia de Orléans este rasturnata in 1848, pentru ca a incercat sa restaureze o aristocratie politica incompatibila cu egalitatea. Cea de-a II-a Republica /1848-1852/ regaseste, pentru scurt timp, umanimismul din 1789, dar trebuie sa infranga insurectia populara din iunie 1848, inainte sa devina miza dintre doua traditii dinastice si Bonaparte nepotul. Imperiul /Al Doilea Imperiu Francez – 1852-1870 –, in frunte cu imparatul Napoleon al III-lea/ insusi, un regim considerat unic, legat de un om fara egal si de vremuri exceptionale, reapare pentru douazeci de ani - fara razboaie, fara eroi, fara general victorios, fara glorie, doar prin forta amintirilor. Infrangerea din 1870 readuce revolutia pariziana, urmata de o ultima incercare de restaurare a Bourbonilor. Un dublu esec ce deschide calea victoriei durabile a institutiilor republicane inscrise intr-o traditie revolutionara in sfarsit imblanzita.

            Astfel, timp de un secol, de-a lungul a patru sau cinci generatii, Revolutia franceza a parcurs doua cicluri succesive, primul original, al doilea inspirat din exemplul sau amintirea celui dintai. Prin ele, Revolutia a constituit repertoriul clasic al politicii democratice. Un repertoriu variat si ambiguu, intrucat contine mai multe tipuri de regimuri – unele favorabile libertatii, altele nu. (François  Furet, 1997; editie romana: 2000)

→ D o c. ←

                                      E. J. Sieyès

Ce este starea a treia?

Ianuarie 1789

Planul acestei opere este simplu. Trebuie sa ne punem trei intrebari:

1. Ce este starea a treia?

2. Ce a fost ea pana in prezent in ordinea politica? Nimic.

3. Ce-si doreste ea? Sa devina ceva

Cine ar indrazni sa spuna ca starea a treia nu are toate calitatile pentru a forma o Natiune completa? Ea este un om puternic, robust, al carui brat este imcatusat Daca s-ar desfiinta ordinele privilegiate, Natiunea nu ar pierde nimic, ci mai curand ar castiga. Deci, ce este starea a treia? Totul, dar un tot pus in lanturi si oprimat. Ce ar putea sa fie fara sistemul privilegiilor? Totul, dar un tot liber si infloritor. Nimic nu poate sa inainteze fara ea, totul ar merge incomparabil mai bine fara celelalte stari.

Nu este de ajuns sa aratam ca privilegiatii sunt departe de a fi utili pentru Natiune, sunt capabili decat sa o slabeasca, sa-i dauneze; trebuie dovedit si faptul ca clasa nobiliara nu se incadreaza in organismul social, ca ea este chiar o povara pentru Natiune

            Intai de toate, nu este posibil ca in numarul partilor constitutive ale unei natiuni sa se gaseasca locul unde sa se plaseze casta nobililor. Stiu ca ea consta dintr-un numar foarte mare de indivizi ale caror slabiciuni, trandavie incurabila sau noianul moravurilor celor mai rele fac din ei niste straini de sarcinile societatii. Pe langa reguli exista peste tot exceptii si abuzuri si cu atat mai mult intr-un regat intins. Statul cel mai rau consolidat ar fi acela in care nu numai particularii izolati, dar si o intreaga clasa de cetateni ar considera un fapt glorios sa ramana imobila in mijlocul activitatii generale si sa consume cea mai mare parte a produselor fara a participa cu nimic la fabricarea acestora. O asemenea clasa este cu siguranta straina Natiunii, prin trandavia sa.

Starea nobiliara este nu mai putin straina in mijlocul nostru ca urmare a prerogativelor sale civile si publice. Ce este o Natiune? Un corp de asociati care traiesc supusi unei legi comune si reprezentati prin aceeasi legislatie.

Nu este cu totul adevarat ca starea nobiliara are privilegii, dispense, precum si drepturi deosebite de drepturile marelui corp al cetatenilor? Ea se deosebeste prin acestea de ordinea comuna, de legea comuna. Astfel, drepturile civile fac din ea un popor aparte in marea Natiune. Aceasta inseamna un adevarat imperium in imperio.

In ceea ce priveste drepturile sale politice, starea nobila le exercita de asemenea aparte. Ea are reprezentantii sai care nu sunt imputerniciti in nici un fel cu vreun mandat al populatiei. Corpul deputatilor sai tine sedinte aparte si chiar daca s-ar intruni in aceeasi sala cu deputatii cetatenilor de rand, nu este mai putin adevarat ca modul ei de reprezentare este esential distinct si separat; ea este principial straina Natiunii, fiindca misiunea sa nu emana de la popor, si obiectiv, fiindca aceasta misiune consta in a apara nu interesul general, ci interesul particular.

Membrii starii a treia cuprind, asadar, tot ce apartine Natiunii. Ce este starea a treia? TOTUL.

 → D o c. ←

Declaratia Drepturilor Omului si ale Cetateanului

26 august 1789

Reprezentantii poporului francez, constituiti in Adunarea Nationala, considerand ca ignorarea, nesocotirea si dispretuirea drepturilor omului sunt unicele cauze ale nefericirii publice si ale coruptiei guvernelor, au hotarat sa expuna, intr-o declaratie solemna, drepturile naturale, inalienabile si sacre ale omului, astfel ca aceasta declaratie, mereu prezenta inaintea tuturor membrilor societatii, sa le aminteasca fara incetare drepturile si indatoririle lor, iar actele puterii legislative si ale puterii executive, putand fi in orice moment comparate cu scopul oricarei institutii politice, sa fie mai respectate si, totodata, doleantele cetatenilor, bazate de acum inainte pe principii simple si incontestabile, sa tinda intotdeauna la respectarea constitutiei si a fericirii tuturor.

In consecinta, Adunarea Nationala recunoaste si declara, in prezenta si prin bunavointa Fiintei Supreme, urmatoarele drepturi ale omului si ale cetateanului:

I. Oamenii se nasc si raman liberi si egali m drepturi, deosebirile sociale nu pot fi bazate decat pe considerente de folos comun.

II. Scopul oricarei asociatii politice este conservarea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului; aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune.

III. Natiunea este sursa esentiala a principiului oricarei suveranitati; nici o grupare, nici un individ nu pot exercita vreo autoritate care sa nu porneasca de la ea.

IV. Libertatea consta in a putea face tot ceea ce nu dauneaza altuia. Astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecarui om nu are alte limite decat acelea care asigura celorlalti membri ai asociatiei folosirea de aceleasi drepturi; aceste limite nu pot fi determinate decat prin lege.

V. Legea nu are dreptul sa interzica decat actiunile daunatoare societatii. Tot ce nu este interzis de lege e ingaduit, si nimeni nu poate fi constrans a face ceea ce legea nu obliga.

VI. Legea este expresia vointei generale; toti cetatenii au dreptul sa contribuie, personal sau prin reprezentantii lor, la alcatuirea ei; ea trebuie sa fie aceeasi pentru toti, fie ca apara, fie ca pedepseste. Toti cetatenii, fiind egali in fata legii, au acces, in mod egal, la orice posturi si functii publice, dupa capacitatile lor si fara alte deosebiri decat cele ale virtutii si talentelor lor.

VII. Nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau inchis decat in cazurile stabilite prin lege si dupa formele prescrise de ea. Cei care solicita, dau, executa sau fac sa se execute ordine dupa bunul lor plac trebuie sa fie pedepsiti; dar orice cetatean, somat sau arestat in virtutea legii, trebuie sa se supuna imediat; daca opune rezistenta, el se face vinovat.

VIII. Legea nu trebuie sa stabileasca decat pedepse strict si evident necesare si nimeni nu poate fi pedepsit decat in virtutea unei legi stabilite si promulgate anterior delictului si aplicata legal.

IX. Orice om este presupus nevinovat, pana in momentul in care a fost declarat vinovat; daca se considera necesar a-l aresta, orice act de constrangere, in afara celor necesare pentru retinerea lui, trebuie sa fie aspru pedepsit de lege.

X. Nimeni nu poate fi tras la raspundere pentru opiniile sale, nici pentru cele religioase, daca manifestarea lor nu contravine ordinii publice stabilita prin lege.

XI. Expunerea libera a gandurilor si opiniilor este unul din drepturile cele mai de pret ale omului; fiecare cetatean poate deci sa vorbeasca, sa scrie si sa tipareasca liber, in afara cazurilor prevazute prin lege, in care va trebui sa raspunda de folosirea abuziva a acestei libertati.

XII. Garantia drepturilor omului si ale cetateanului necesita o forta armata; aceasta forta este instituita in avantajul tuturor, si nu in folosul personal al celora carora le este incredintata.

XIII. Pentru intretinerea fortei armate si pentru cheltuielile de intretinere a administratiei este necesara o contributie comuna; ea trebuie sa fie repartizata in mod egal intre toti cetatenii, m raport cu posibilitatile lor.

XIV. Cetatenii au dreptul sa determine ei insisi sau prin reprezentantii lor necesitatea impozitului de stat si sa o accepte in mod liber, sa urmareasca destinatia care i se da, sa-i determine cuantumul, bazele, perceperea si durata.

XV. Societatea are dreptul sa ceara socoteala oricarui functionar public pentru modul in care isi indeplineste functia.

XVI. Societatea care nu asigura garantia drepturilor si nu statorniceste impartirea puterilor este lipsita de constitutie.

XVII. Proprietatea fiind un drept inviolabil si sacru, nimeni nu poate fi privat de ea decat in cazurile in care necesitatea publica, legal constatata, pretinde in mod evident acest lucru si cu conditia unei juste despagubiri prealabile.

            → D o c. ←

Legea despre suspecti

17 septembrie 1793

            Sunt considerati suspecti:

1. Cei care in adunarile populare isi cheltuiesc energia in discursuri viclene, in strigate seditioase si amenintari.

2. Cei care, mai prudenti, vorbesc in mod misterios despre nenorocirea Republicii; care compatimesc soarta poporului si sunt gata oricand sa raspandeasca vestile rele, afectand o falsa durere.

3. Cei care isi schimba conduita si vorbele dupa evenimente; cei care, trecand sub tacere crimele regalistilor si federalistilor, condamna cu inflacarare greselile usoare ale patriotilor, afisand, ca sa para republicani, o asprime calculata, la care renunta de indata ce este vorba despre un moderat sau un aristocrat.

4. Cei carora le este mila de fermierii si comerciantii hrapareti, impotriva carora legea este obligata sa ia masuri.

5. Cei care, avand totdeauna pe buze cuvintele libertate, republica si patrie,viziteaza pe fostii nobili, preoti contrarevolutionari, aristocrati, feuillantini, moderati si se intereseaza de soarta lor.

6. Cei care nu iau nici o parte activa la actiunile legate de interesele Revolutiei si care, ca sa se disculpe, se lauda cu contributiile, cu donatiile lor patriotice, cu serviciul lor in garda nationala, prin inlocuiri etc.

7. Cei care au primit cu indiferenta Constitutia republicana si si-au declarat teama lor nejustificata fata de institutiile si durata sa.

8. Cei care n-au facut nimic contra libertatii, dar nici n-au facut nimic pentru libertate.

9. Cei care vorbesc cu dispret despre autoritatile constituite, despre masurile legii, despre autoritatile populare si despre aparatorii libertatii.

11. Cei care au semnat petitii contrarevolutionare sau au frecventat societati si cluburi antipatriotice.

12. Partizanii lui La Fayette si asasinii de pe Campul lui Marte.

  

Recomandari bibliografice

Baczko, Bronislaw, Iesirea din Teroare. Termidor si Revolutia. Traducere de       Teodora Cristea, Humanitas, Bucuresti, 1993 /312 pp./.

Burke, Edmund, Reflectii asupra Revolutiei din Franta si asupra activitatilor      anumitor societati din Londra cu privire la acest eveniment. In forma unei scrisori care        urma sa fie trimisa mai intai unui tanar, la Paris.             Traducere, studiu introductiv si note de Mihaela Cozbor-Lupp, Nemira (col. Societatea       politica), Bucuresti, 2000 /336 pp./.

Furet, François, Reflectii asupra Revolutiei Franceze. Traducere din limba franceza:       Mircea Vasilescu. Cu o introducere de Sorin Antohi, Humanitas, Bucuresti, 1992 /248          pp./.

Furet, François, Revolutia in dezbatere. Prefata de Mona Ozouf. Traducere de Gabriela Scurtu Ilovan (col. Plural), Polirom, Iasi, 2000 /192 pp./.

Liu, Nicolae, Revolutia franceza, moment de rascruce in istoria umanitatii,       Editura Academiei  Romane, Bucuresti, 1994 /448 pp./.

Madaule, Jacques, Istoria Frantei, vol.I, II De la Ludovic al XIV-lea la Napoleon            al III-lea,         vol. III De la republica a III-a la republica a V-a. Traducere din          limba franceza de Eugen Rusu. Prefata si control stiintific de Gheorghe Nicolae Cazan,             Editura Politica, Bucuresti, 1973 /384 pp. + 352 pp. + 320 pp./.

Mathiez, Albert, Revolutia Franceza. Prefata, control stiintific si adnotari: Camil Muresean. Traducere din limba franceza: Leonard Altbuch, Editura Politica, Bucuresti,        1976 /520 pp./.

Michelet, Jules, Istoria Frantei. Scrieri alese, vol. I. Antologie, traducere si note de Angela           Cismas. Prefata si tabel cronologic de Marin Bucur; Istoria Revolutiei. Scrieri alese   Scrieri alese, vol. II. Antologie, traducere si tabel cronologic de Angela Cismas, Editura           Minerva (col. Biblioteca pentru toti), Bucuresti, 1973 /394 pp. + 448 pp./.

Soboul, Albert, Revolutia Franceza (1789-1799). Traducere de C. Boranescu dupa          originalul din limba             franceza intitulat “La Revolution Francaise”. Ingrijire stiintifica:     conf.  univ. D. Almas, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1962 /568 pp./

Tocqueville, Alexis de, Vechiul Regim si Revolutia. Traducere din limba franceza de       Cristian Preda si Constantin Davidescu. Prefata de Cristian Preda, Nemira, Bucuresti,          2000 /256        pp./.

Zub, Alexandru, La sfarsit de ciclu. Despre impactul Revolutiei franceze,             Institutul European, Iasi, 1994 /232 pp./.



loading...




Copyright © 2017 - Toate drepturile rezervate

Istorie




DEZINFORMAREA SI MANIPULAREA INFORMATIONALA IN CONTEXTUL CONFLICTELOR CONTEMPORANE
ASEZAREA SI UN SCURT ISTORIC AL COMUNEI PERETU, JUDETUL TELEORMAN
India. China. Japonia. Europenii in Asia
Parintii nostri si experienta totalitara
Infrangerea revolutiei romanilor din Banat
Lupta antiotomana
IOAN DE HUNEDOARA
Inceputurile expansiunii romane. Cucerirea Italiei
Lenin si Originile Bolsevismului
Dinastia Severilor - Imperiul Roman tarziu - Dominatul












loading...