Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» REFORMA ELECTORALA DIN 1832 - ANGLIA


REFORMA ELECTORALA DIN 1832 - ANGLIA




REFORMA ELECTORALA DIN 1832 - ANGLIA

I. Regele George al IV‑lea muri in iunie 1830; primul gentilom al Europei nu lasa regrete in su­fletul poporului sau. Ducele, care organiza funera­liile, gasi la gatul suveranului un medalion cu por­tretul in miniatura al doamnei Fitzherbert si lua masuri ca regele sa fie inmormantat impreuna cu portretul. George al IV‑lea fu inlocuit de fratele sau, ducele de Clarence, care domni sub numele de Wilhelm al IV‑lea. Era un batran destul de popular, destul de ridicol, care facuse o vreme indelungata serviciu la marina, achitandu‑se in mod destul de onorabil. Anul 1830 fu pentru Europa un an revo­lutionar. In Franta, dupa faimoasele zile din iulie, Ludovic‑Filip, regele francezilor, il inlocui pe Carol al X‑lea, regele Frantei. Pentru a protesta impo­triva unirii cu Olanda, care‑i fusese impusa prin tratatele din 1815, Belgia se rascula. Ea ar fi do­rit sau unirea totala cu Franta sau, cel putin, un rege francez: pe ducele de Nemours. Dar Anglia era decisa sa nu mai lase niciodata sa se instaleze iar in Flandra o mare putere europeana. Pentru a evita razboiul, Ludovic‑Filip accepta ca noul regat sa fie atribuit de marile puteri lui Leopold de Coburg (ginerele lui George al IV‑lea, apoi al lui Lu­dovic‑Filip), care fu un rege intelept si activ (1831).




II. Incepand din 1830, agitatia revolutionara se raspandi in Spania, Italia si chiar in Anglia, unde iz­bucni in comitatele de sud o noua rascoala a tara­nilor. Muncitorii agricoli pretindeau un salariu de minimum paisprezece silingi, ceea ce era indreptatit, dar il cereau constituiti in cete, ceea ce ii facea justitiabili conform legii asupra rascoalelor (Riot Act). Cetele distrugeau batozele, jefuiau de cateva livre pe unii sau altii dintre proprietarii pe care‑i urau, cereau pastorilor sa renunte la o parte din dijma lor, demolau faimoasele workhouses, dar nu faceau nimanui nici un rau. Dupa ce‑au fost in­vinsi, trei au fost executati si patru sute deportati; dintre acestia din urma, multi au murit de despe­rare. Represaliile au fost mult mai nemiloase decat insurectia; dar aceasta dovedea slabiciunea reala a guvernarii oligarhice. Era clar chiar si pentru spiritele cele mai moderate ca o reforma electorala devenise inevitabila.

III. Guvernul Wellington‑Peel fiind rasturnat, unul dintre vechii sefi whig, lordul Grey, accepta sa‑si paraseasca refugiul de la tara, unde isi cres­tea cei cincisprezece copii ai sai, si alcatui un gu­vern de coalitie, format din whigi si prieteni ai lui Canning. Guvernul acesta facu alegeri. Whigii, fi­deli traditiei lor de familie, hotarara sa se alieze cu radicalii reformisti si cu burghezii neconformisti, ceea ce le dadea caracterul unui partid popular. Cand un valet din Holland House[1] deschise o usa si anunta: 'Mr. Macaulay', secolul ai XlX‑lea, spune Chesterton[2], facu o cotitura decisiva. In tabara opusa, ducele, nemultumindu‑i prin mode­ratia sa pe adevaratii tory, nu fu sustinut cu toata vigoarea de partidul sau. Era iubit pentru defectele sale; dar i se judecau cu asprime virtutile. Cu toa'.e 'targurile putrede', tory pierdura majoritatea. In comitate, unde alegerile erau mai libere, saizeci de deputati din optzeci si doi erau whigi. De cincizeci de ani tory guvernau tara. A fost un mare eveni­ment politic si monden constituirea unei noi echipe si cresterea influentei exercitate de Devonshire[3] si Holland House. Whigii mai putin clarvazatori cre­zura ca s‑a intors vremea fericita a secolului al XVIII‑lea si a 'guvernarii venetiene'[4]. In prima lor formatie ministeriala, din paisprezece ministri, zece erau pairi, si numai patru commoners. Daca marii whigi se hotarasera sa se ralieze revolutiei, pareau cel putin decisi sa faca aceasta revolutie in familie. Dar clasele mijlocii, asa cum a remarcat Trevelyan, 'doreau o reforma atat pentru a calma spiritul revolutionar, cat si pentru a apara propriile lor drepturi impotriva unei aristocratii in care nu mai aveau incredere'. Numai revolutia franceza, razboaiele napoleoniene si consecintele lor au in‑tarziat aceasta reforma cu o generatie.

IV. Lordul Grey facu cunoscut de indata ca pri­mul obiectiv al administratiei sale va fi reforma electorala. Ca era indispensabila parea evident, dar era sigur ca proiectul se va lovi de o violenta opo­zitie. Posesorii 'targurilor putrede', amenintati sa‑si piarda locurile in parlament, erau hotarati sa se apere si stiau ca vor fi sustinuti de Camera Lorzi­lor. In schimb erau in favoarea reformei burghezii din marile orase: negustorii, bancherii, rentierii, care socoteau absurda si umilitoare privarea lor de dreptul de vot atunci cand, in anumite targuri ru­rale, orice proprietar al unei casute era cetatean si cand, in altele, votau pana si pietrele. Miscarea pentru reforma fu, incepand din 1830 si pana in 1832, o miscare a claselor mijlocii, care doreau sa obtina victoria prin metode legale. Un prim pro­iect, prezentat de lordul John Russell, fu votat in Camera Comunelor cu o majoritate de abia un vot. Nu era destul pentru a impune lorzilor o masura atat de importanta. Lordul Grey, cu acordul rege­lui, hotari sa dizolve Camera si sa faca noi alegeri.

V. Reveni cu o majoritate whig de o suta trei­zeci si sase de voturi. Tara crezu ca reforma era sigura si se bucura. In toate clasele populatiei se asteptau minuni de la legea electorala. Burghezii sperau sa dea in felul acesta niste satisfactii pla­tonice maselor populare a caror agitatie violenta din ultimii cincisprezece ani ii inspaimanta. Asupra amplorii reformei muncitorii si manufacturierii nu ar fi cazut, desigur, de acord; asupra necesitatii ei toata lumea se intelegea usor. E greu sa strangi oa­meni in vederea unei actiuni constructive, e destui de lesne sa‑i coalizezi impotriva unei minoritati. Proprietarii 'targurilor putrede' (saptezeci de fa‑milii) jucara la inceputul secolului al XlX‑lea, ro­lul care la inceputul secolului al XX‑lea avea sa fie atribuit marilor industriasi si bancherilor in­ternationali. 'Toate tinerele fete - scria Sidney Smith[5] - stiu ca, indata ce se va vota legea, isi vor gasi un barbat. Elevii cred ca se vor aboli versu­rile latine si ca prajiturelele se vor ieftini. Capo­ralul si sergentul sunt siguri ca li se va dubla solda. Poetii slabi se asteapta sa li se citeasca versurile si prostii de ei vor fi dezamagiti, asa cum sunt, de altminterea, totdeauna'.

VI. Tory se gandisera ca whigii, oameni din clasa lor, vor prezenta niste proiecte de reforma inofen­sive. Fura uluiti si indignati cand luara cunostinta de textul lordului John Russell. In mod deliberat, whigii, altadata atat de exclusivisti, faceau jocul claselor mijlocii. 'Targurile putrede' cu mai putin de doua mii de locuitori fura suprimate; orasele de la doua la patru mii de locuitori pierdeau un reprezentant din doi; cele o suta patruzeci si patru de locuri disponibile erau impartite intre orasele cele mai importante. Londra castiga zece locuri, orasele Liverpool, Manchester, Birmingham, Newcastle obtineau fiecare cate doi deputati. Repartiza­rea locurilor favoriza in general Nordul industrial in dauna Sudului agricol. Era evident ca o astfel de reprezentare va atrage intr‑o buna zi abrogarea taxelor protectioniste asupra griului. In orase ca‑pata drept de vot orice locatar al unei case a carei valoare locativa anuala era de cel putin zece livre, in comitate se acorda drept de vot fermierilor a caror arenda anuala se urca la cel putin zece livre, precum si detinatorilor fara arenda al caror pamant croducea anual cel putin cincizeci de livre. In fond, legea crea un corp electoral format din micii bur­ghezi ai oraselor si fermierii de la tara. Muncitorii din uzine, ca si muncitorii agricoli ramaneau fara reprezentanti. Whigii refuzasera sa admita votul se­cret pentru ca scrutinul public mentinea la tara au­toritatea politica a squire‑ului asupra fermierilor.





VII. Lorzii ar fi fost dispusi sa tolereze o re­forma moderata; aceasta revolutie electorala ii exaspera. In octombrie 1831 ei respinsera proiectul. Apoi, in fata agitatiei din tara, cand aproape pretu­tindeni se auzeau strigatele: 'Legea! Legea in­treaga! Nimic decat legea!', votara o parte din aceasta lege, dar nu 'legea intreaga'; articolele care desfiintau 'targurile putrede' fura suprimate. Lordul Grey, pus in minoritate in Camera Lorzilor, isi dadu demisia. Indata ce ducele, care ramasese, cu toate deceptiile provocate, ultima speranta a torylor, incerca sa formeze un guvern, tara intreaga se rascula. In biserici se trageau clopotele ca pen­tru alarma, in uzine inceta lucrul. La Bristol pri­maria fu incendiata si palatul episcopal devastat. Lordul Stanley, cel mai stralucit dintre tinerii whigi, sari pe o masa si striga: 'Daca lorzii opun re­zistenta, maiestatea sa poate pune coroane de pair pe capetele unei companii intregi din garda sa'. Zidurile se acoperira cu afise care invitau pe en­glezi sa‑si retraga banii de la banca: 'Pentru a pune stavila ducelui, reluati‑va aurul!'. Banca Angliei era singura institutie mai respectata decat ducele. Insurectia depunatorilor o birui pe aceea a seniori­lor. Ducele, dupa obiceiul sau, evita razboiul civil. Cand, dupa sfatul sau, Wilhelm al IV‑lea, care se si vedea pe drumul exilului, poate chiar pe esafod, apela din nou la lordul Grey, acesta nu consimti sa preia puterea decat daca regele ii facea o promi­siune in scris ca va crea, in caz de necesitate, atatia pairi cati vor fi necesari pentru a vota reforma. Amenintarea aceasta fu de ajuns. Wellington si prie­tenii sai se abtinura sa apara la sedintele parla­mentare si, intr‑o Camera mai mult de jumatate goala, bill‑ul fu, in sfarsit, admis cu o suta sase vo­turi pentru si douazeci si sapte contra (4 iunie 1832). La drept vorbind, noua lege era departe de a fi ceea ce se numeste astazi o 'masura democratica'. Ne­andoios ca prin acordarea catorva deputati centre­lor industriale ea diminua putin influenta aristo­cratiei rurale. Dar introducea in corpul electoral un mare numar de fermieri care depindeau de aceasta aristocratie. Whigii isi servisera interesele de partid fara a pune in mare primejdie interesele lor de clasa.

VIII. Reforma electorala, atat de dorita de mase, si de care se temusera atat de mult clasele dirigui­toare, nu produse nici miracolele asteptate de par­tizani, nici dezastrele prevestite de adversari. Bata­lia fiind castigata, agitatia inceta. Noul corp electo­ral se arata rezonabil si, spre marea dezamagire a radicalilor, chiar conservator. Familiile traditionale ramasesera la putere. Cand, putin mai tarziu, o noua campanie, aceea a cartistilor (1835-1841), incerca prin gigantice petitii, prin mitinguri si prin cortegii sa reinsufleteasca entuziasmul in favoarea unui program mai revolutionar (sufragiu universal, vot secret, circumscriptii egale, parlament anual, in­demnizatii pentru membrii parlamentului), campa­nia repurta cateva succese pe langa clasa munci­toare, care pana in 1850 ramasese de neimpacat si regretase esecul revolutiei; dar clasele mijlocii lua­ra pozitie impotriva cartistilor. Cand acestia re­cursera la o rascoala, cand, la Newport, o multime inarmata cu coase incercase sa puna stapanire pe primarie si trebui sa fie imprastiata de soldati, masa noilor alegatori se arata credincioasa guvernului. Din fericire, trupele fura comandate, in regiunea cea mai primejdioasa, aceea din nord, de un exce­lent general, sir Charles Napier, care stia sa imbine fermitatea cu omenia. Multumita lui, fu evitat un masacru aproape inevitabil. Cand, mai tarziu, in 1848, cartistii amenintara sa imite noua revolutie franceza din februarie, doua sute de mii de cetateni apartinand claselor mijlocii se angajara ca 'constables voluntari' si mentinura ordinea. Englezii din secolul al XlX‑lea erau mai legalisti ca niciodata si tot atat de capabili ca si stramosii lor de a se organiza in mod spontan. Vorbind cu lordul Stanhope despre revolta din Newport, ducele, al carui bun‑simt atingea uneori, ca si la Walpole, geniali­tatea, spuse: 'E un lucru de care trebuie sa‑ti amin­testi mereu in tara asta si asupra caruia nu s‑ar pu­tea insista indeajuns: cand poporul stie ca nu are dreptate si ca merge impotriva legii, devine teribil de infricosat si fuge. Asta nu‑i adevarat pentru Franta. Altfel, cum ati putea explica faptul ca la Newport treizeci de oameni au pus pe fuga alti zece mii?'.

IX. Trebuia totusi ca whigii si noii lor partizani, industriasii, sa vina cu unele reforme in fata po­porului care astepta atat de mult de la ei. Cea mai importanta, dar si cea mai imperfecta reforma, a fost aceea referitoare la legea saracilor. S‑a vazut la vremea sa ca in epoca elisabetana se facuse o dis­tinctie - prin actele din 1597 si 1601 - intre so­majul voluntar, al vagabonzilor incorigibili, si acela al nenorocitilor care, din motive independente de vointa lor, ca: mizerie, batranete, nebunie, boala, se vedeau incapabili sa‑si castige existenta; apoi, cum in secolul al XVIII‑lea, prin sistemul absurd din Speenhamland[6], se hotarase completarea sa­lariilor dupa un barem fix, ceea ce a dus la rezul­tatul usor de prevazut: transformarea in saraci aproape a tuturor muncitorilor agricoli, ruinarea fermelor mici si ridicarea cuantumului contribu­tiilor locale (rates). Pe vremea Reform Bill‑ului, si­tuatia saracilor, in orase ca si la tara, era cumplita. Disraeli si Dickens au zugravit in romanele lor aceste 'doua natiuni': cea a bogatilor si cea a sa­racilor, care traiau cot la cot, ignorandu‑se una pe alta. Casutele muncitorilor agricoli erau adesea ade­varate cocioabe, in jurul carora alergau copii in zdrente. Locatarii din aceste casute abia isi duceau existenta din salariile lor insuficiente, din braconaj si din milostenii. Fericitii yeomen, care fusesera o suta saizeci de mii in 1688, disparusera aproape cu totii. Guvernul lordului Grey numi o comisiune de ancheta. El incredinta conducerea ei lui Nassau Se­nior si lui Edwin Chadwick, amandoi avand in aceasta problema idei apriori, pe cat de ferme pe atat de contestabile.




X. Nassau Senior era de parere ca cel mai bun mijloc de a suprima saracia era de a nu ajuta nici­odata pe saraci. 'Intr‑adevar - spunea el cu o cru­zime inconstienta si senina -, daca saracii stiu ca au de ales intre a munci si a muri de foame, ei muncesc. Daca tinerii stiu ca nu vor avea nici un ajutor la batranete, fac economii. Daca batranii stiu ca vor avea nevoie de copiii lor, se silesc sa se faca iubiti de ei. Deci nici un fel de ajutor decat acelora care intr‑adevar nu au nici familie, nici mijloace de existenta. Nici o alocatie partiala. Totul sau ni­mic'. Pentru persoanele care aveau varsta sau ca­pacitatea de a munci se crea Casa de munca (Workhouse) si pentru ca aceasta Workhouse sa nu de­vina un azil ravnit, era important, adauga Nassau Senior, 'ca viata de acolo sa fie mai putin de invi­diat ca viata celor mai nenorociti dintre muncitorii independenti'. Daca se iau in consideratie condi­tiile de viata ale muncitorilor celor mai nenorociti de atunci, era aproape imposibil sa se creeze un gen de trai si mai putin de dorit. Totusi, progra­mul acesta crud a fost aplicat si Workhouse a de­venit 'o Bastilie a saracilor', urata si de temut; e suficient sa se citeasca Oliver Twist[7] si Satul de Crabbe[8] si oricine se va putea convinge. In 1838, patruzeci si opt de mii de copii in varsta de mai putin de saisprezece ani traiau in Workhouse, de foarte multe ori alaturi de adulti de soiul cel mai putin recomandabil si chiar pe jumatate nebuni. Dupa ce s‑a votat Poor Law Amendment Act[9] (1834), numarul saracilor inscrisi la parohii se mic­sora in mod uluitor. Sumele cheltuite scazura de la sapte milioane de livre (in 1831) la patru milioane cincisute de mii (in 1836). Comisarii erau mandri de opera lor, dar nimic nu justifica aceasta mandrie. Rezultatul se datora groazei pe care o inspi­rau acele Workhouse, precum si dezvoltarii indus­triei. Si, de altfel, rezultatul era oare un progres in sine? Oricum ar fi fost, suferintele impuse ne­vinovatilor in numele unor principii de economie sanatoasa erau de neiertat. Trebuie citat Dickens: 'Cred ca niciodata nu a existat in Anglia, incepand din epoca dinastiei Stuart, o lege administrativa cu un caracter atat de infam, o lege atat de fatis cal­cata in picioare, o lege a carei aplicare sa fi fost atat de putin supravegheata'.

XI. Dintre celelalte reforme ale whigilor trebuie retinute: a) O lege asupra corporatiilor municipale care a inlocuit vechiul sistem prin municipalitati mai democratice, alese de toti cei care plateau taxe locale. Textul acesta nu se aplica decat oraselor, iar satele ramasera sub autoritatea administrativa a ju­decatorilor de pace pana ce o alta lege, din 1888, institui consiliile comitatelor. Putin cate putin cor­poratiile municipale, ajutate de stat, luara in ad­ministrare mijloacele de transport, scolile, distri­butia luminii, a apei; b) Abolirea sclavajului in co­lonii. Istoria acestei reforme incepe in 1772, data la care o sentinta a lordului Mansfield declara ca drep­tul comun englez nu recunoaste conditia de sclav, eliberand dintr‑un condei cincisprezece mii de negri pe care stapanii lor ii importasera in Insulele Bri­tanice. Mult mai greu de obtinut fu desfiintarea co­mertului cu sclavi, comert care imbogatise porturile Bristol si Liverpool si fara de care insusi Nel‑son sustinea ca marina comerciala engleza n‑ar pu­tea supravietui. Spre onoarea parlamentului en­glez, episcopul Wilberforce[10] si Charles James Fox, in pofida presiunii unora ale caror interese erau in joc, sustinuti de puternica miscare de opinie pu­blica a quaker‑ilor si a metodistilor si ajutati de altmintrelea si de Pitt, au putut obtine interzicerea acestui comert - si aceasta in 1807, in toiul raz‑boaielor napoleoniene. Ramaneau sclavii din colo‑niile britanice si, in privinta aceasta, plantatorii din Antile (West Indian Interest) au continuat lupta cu o inversunare desperata, consacrand imensele lor a veri cumpararii de 'targuri putrede'. Antisclavagismul deveni astfel o chestiune politica, deoarece era legat de reforma electorala, si o chestiune re­ligioasa, caci plantatorii persecutau pe misionari, care‑i invatau pe negri ca rasele sunt egale in fata lui Hristos. Sustinuta in acelasi timp de liberali si de neconformisti, reforma a fost, in sfarsit, votata in 1833 si primita de bisericile disidente ca o mare victorie. O indemnizatie de douazeci de milioane de lire fu acordata plantatorilor, dar productia de zahar scazu cu o treime, aceea de cafea cu o juma­tate, si insulele fura ruinate pentru multa vreme.

XII. Lordul Grey isi dadu demisia in 1834, in parte din pricina ca O'Connell si grupul lui de de­putati irlandezi prea ii faceau viata amara, dar mai ales pentru ca intre whigii moderati si radicalii non‑conformisti, care facusera coalitia victorioasa din 1832, alianta nu mai putea dura. Dupa un scurt interimat al lui Peel, fu inlocuit de lordul Melbourne. William Lamb, lord Melbourne, era un whig de scoala veche. Barbatul prea celebrei Carolina Lamb (aceea a lui Byron) era inrudit prin alianta cu fa­milia Devonshire. Om al secolului al XVIII‑lea, sceptic, spiritual, el administra fara zarva in ma­niera lui Walpole, o tara rascolita inca de agitatia din jurul reformei (Reform Bill). Dar entuziasmul, care‑i un prost sfetnic, este din nefericire un bun partizan. Daca Melbourne, ca cea mai mare parte dintre sceptici, nu a facut prea mult rau, el si‑a slabit insa partidul. Alegatorii englezi incetara sub guvernarea lui Melbourne sa‑i mai considere pe whigi niste oameni 'avansati'. Marele eveni­ment din timpul guvernarii sale a fost moartea re­gelui Wilhelm si urcarea pe tron a tinerei regine Victoria, care avea sa domneasca din 1837 pana in 1901. A fost bine primita de englezi, pe care ii salva de unchiul ei Cumberland, extrem de impopularul frate al regelui. Domnia ei avea sa faca din loialism, vreme de o jumatate de secol, o datorie cavale­reasca. Urcarea pe tron a unei regine avu si un alt efect fericit. Regatul Hanovrei nu era transmisibil pe linie feminina; si il mosteni Cumberland, debarasand astfel tara de un print detestat si de o pe­riculoasa simbioza, care compromitea Anglia in afa­cerile continentale. Dupa ce o rupsese cu interna­tionala spirituala, Anglia o rupea si cu internatio­nala dinastica. In scurta vreme tanara regina dovedi o vointa tenace, care mergea pana la incapatanare. La inceput, Melbourne spera ca o va converti la frivolitate, dar indata ce se casatori cu varul ei, Albert de Saxa‑Coburg, invata de la acesta mese­ria de suverana si respectul fata de virtutile de familie, care vor salva mai tarziu monarhia en­gleza. Intr‑un regat in care trebuiau aparate insti­tutiile impotriva ideilor republicane si adaptate la gustul burgheziei industriale, 'regii din dinastia Stuart, monarhi absolutisti, sau regii din Hanovra, printi decazuti, n‑ar fi putut pastra coroana'. In Anglia, ca si in Belgia, gratie familiei Coburg, mo­narhia fu din nou respectata. O data cu regina Victoria, englezii isi luara obiceiul de a considera viata de familie a suveranului ca o parte din viata fa­miliala si personala a supusilor. Influenta rigidi­tatii morale a printului Albert si a severitatii curtii asupra moravurilor engleze fu tot atat de profunda, dar si mai raspandita decat odinioara influenta lui Wesley.





[1] Resedinta a familiei aristocratice cu acelasi nume de­venita, in primele decenii ale secolului al XlX‑lea, un re­numit salon literar, artistic si politic de colorit whig. She‑ridan, Macaulay, Dickens au frecventat acest cerc.

[2] Gilbert Keith Chesterton (1874-1936) - fecund si in­fluent jurnalist, romancier, istoric si critic literar.

[3] Devonshire House - salon literar si artistic whig. emul al celui de la Holland House (vezi nota 292). Rese­dinta a familiei Cavendish, duci de Devonshire, si‑a datorat notorietatea mai ales celor doua sotii ale lui William Ca­vendish, al cincilea duce de Devonshire (1748-1811). Am­bele, Georgiana Spencer si Elizabeth Foster, au cultivat pe artisti (Gainsborough) si scriitori, imprimand si un anumit stil mai liber, mai natural, manierelor din inalta societate.

[4] Expresie designand epoca de absoluta dominatie poli­tica a whigilor in secolul al XVIII‑lea (Walpole, Pitt‑se‑nior) si caracterul ei oligarhic, asemanat, nu fara oarecare rautate, cu regimul patriciatului negustoresc din Venetia in evul mediu.

[5] Sidney Smith (1771-1845) - publicist, apropiat cer­cului de la Holland House, fondator al periodicului 'The Edinburgh Review'‑ (vezi cartea a VII‑a. cap. I, § X).

[6] Sistem de salarizare adoptat in 1795, mai intai in Berkshire si generalizat apoi in sudul si centrul Angliei (nu insa in nord, dupa cum nici in Scotia). Consta in com­pletarea salariilor agricole mici din fondurile pentru sa­raci. Rezultatul a fost ca londonezii si arendasii au putut reduce si mai mult salariile, diferenta fiind acoperita de contribuabili.

[7] Roman de Charles Dickens (1838).

[8] George Crabbe (1754-1832) - scriitor, cunoscut mai ales ca poet epic.

[9] Actul pentru indreptarea legii saracilor (in limba engleza).

[10] William Wilberforce (1759-1833) - om politic, fi­lantrop, cu mari merite in combaterea sclavajului: n‑a fost niciodata 'episcop', cum afirma autorul, ci numai adept fervent al unei secte evanghelice.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




O ISTORIE COMENTATÃ A MISCÃRII LEGIONARE, 1927-1999
Plutarh, Vieti paralele - o posibila comparatie a lumii grecesti cu cea romana
Planul Marshall - promotor al constructiei europene
Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE)
Politici culturale si romanii din afara granitelor
Calatori romani acasa si in lume
BUN VENIT IN GRECIA
Dreptul scris in cele 2 tari romane - Tara Romaneasca si Moldova
Italia ataca Etiopia
Problema reparatiilor. Ocuparea Ruhrului