Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» PLANURI DE SECURITATE COLECTIVA IN PERIOADA INTERBELICA


PLANURI DE SECURITATE COLECTIVA IN PERIOADA INTERBELICA




PLANURI DE SECURITATE COLECTIVA IN PERIOADA INTERBELICA

Dupa capitularea Germaniei, puterilor invingatoare le-a revenit sarcina de a organiza Conferinta de pace la care sa fie trasata noua harta politica a lumii si sa fie transate marile probleme generate de cei patru ani de conflict. Lucrarile propriu-zise ale acesteia s-au desfasurat in capitala Frantei, in perioada 18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920, soldandu-se cu semnarea de tratate intre Aliati si cele cinci state invinse: Germania, Bulgaria, Turcia, Austria si Ungaria (ultimele doua in calitate de mostenitoare ale defunctei monarhii bicefale).

            Desi au participat 27 de puteri aliate, deciziile s-au luat la nivelul a cinci puteri, Statele Unite, Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia, restul statelor fiind considerate ca avand doar interese cu caracter special, deci fiind invitate doar la sedintele ce le priveau in mod direct. In aceasta postura s-a aflat si Romania. Organismul cel mai important a fost Consiliul celor patru, format din presedintele american Woodrow Wilson si premierii englez, francez, respectiv italian, David Lloyd George, Georges Clemenceau si Vittorino Orlando.




            Cu toate ca ideea de baza de la care s-a pornit a fost aplicarea celor 14 puncte wilsoniene, detaliate de presedintele american in celebrul discurs din fata Congresului rostit la 8 ianuarie 1918, datorita intereselor specifice si angajamentelor asumate de Marile Puteri pe parcursul conflictului, tratativele finale s-au indepartat de la acest spirit. S-au remarcat cu precadere interesele Frantei, care dorea revansa si garantii puternice ca Germania va fi ingenuncheata pentru o lunga perioada de timp, dar si cele ale Marii Britanii, Lloyd George fiind mai degraba adeptul unor prevederi moderate. Italiei i s-a rezervat un rol secundar, in timp ce lipsa Rusiei se va dovedi un motiv suficient de ingrijorare pentru cei care doreau aplicarea prevederilor tratatului.

Tratatele din 1919-1920 vor duce la realizarea unei paci de compromis, ele marind opozitia intre tarile satisfacute (Franta, Marea Britanie) si cele care vor milita pentru revizuirea acestor tratate (Germania si Italia). Pentru invingatori se va pune mai putin problema revenirii la o situatie anterioara cat de a construi o noua ordine internationala capabila sa evite repetarea unui conflict identic. Tratatul se straduieste sa priveze Germania de forta sa (demografica, economica si militara) in numele unei viziuni ca Reich-ul trebuie sa isi asume o totala culpabilitate istorica si morala. Acest lucru va duce la refuzarea accesului Germaniei la Conferinta de pace si la rapirea oricarei posibilitati a acesteia de a critica rezultatele. Promovarea unei noi Europe a fost ideea directoare in elaborarea tratatelor de pace. Astfel, deciziile luate vor conditiona relatiile europene din urmatoarele doua decenii.

            In capitala Frantei, Marile Puteri au incercat sa fixeze cadrul pentru o lume noua. La Paris a triumfat principiul nationalitatilor, fiind consfiintita aparitia ca state independente a Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Poloniei, tarilor baltice, Austriei si Ungariei, dupa cum Romania intregita era recunoscuta ca atare de concertul mondial. Totusi, sistemul Versailles nu se va dovedi viabil decat pentru doua decenii, prabusindu-se sub loviturile statelor revansarde.

Liga Natiunilor

La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate si Asociate si Germania a fost semnat in Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franta fusese umilita in 1871. Partea I a documentului cuprinde Pactul Societatii Natiunilor, care va fi introdus si in tratatele cu Austria, Bulgaria, Turcia si Ungaria. Potrivit acestuia era infiintata Societatea Natiunilor, avand drept organisme permanente Adunarea, Consiliul si Secretariatul, fiind stabilit totodata modul de reglementare al diferendelor dintre state, precum si sanctiunile aplicate pentru incalcarea prevederilor sale.

            Articolul 8 prevedea chiar reducerea inarma­rilor pana la un punct cat mai scazut, de natura sa asigure siguranta nationala si sa fie respectate obligatiile internationale asumate. Totusi, Liga a esuat, iar motivele sunt multiple. Marea slabiciune a fost determinata chiar de lipsa Statelor Unite din Societate, dupa cum si absenta Uniunii Sovietice a constituit un handicap deosebit. Lovitura de gratie a venit insa din partea statelor revizioniste.

Infiintarea Ligii Natiunilor trebuie inteleasa ca fiind produsul idealismului, curentul de gandire care domina scena relatiilor internationale imediat dupa sfarsitul Primului Razboi Mondial. Idealismul pleca de la doua asumptii principale:

-         militarismul nu este o solutie viabila

-         razboiul fiind indezirabil prin natura sa poate fi evitat prin democratizare.

In Statele Unite si Marea Britanie, tari invingatoare in Primul Razboi Mondial, apar o serie de structuri politice, academice, civile care teoretizeaza necesitatea mentinerii status-quo-ului pe plan international dorind cat mai putine schimbari. Acest obiectiv a fost urmarit cel putin pana in 1939. Scopul acestui nucleu de gandire era constituit de reducerea posibilitatii aparitiei de conflicte prin democratizare pe plan intern si prin pacificare si folosirea extensiva a diplomatiei pe plan international. Garantul echilibrului de interese corecte pe plan international se dorea a fi Liga Natiunilor.

La baza acestei viziuni, dincolo de contextul Primului Razboi Mondial, se afla o gandire liberala asupra naturii umane ce poate fi rezumata astfel: oamenii sunt buni prin natura lor si nu doresc razboiul care este rau. In viziunea idealistilor, unealta principala a constituirii relatiilor umane si interstatale este rationalitatea.

Faptul ca acest curent de gandire a reusit sa se afirme pe plan international imediat dupa terminarea Primului Razboi Mondial nu ar trebui sa surprinda pe nimeni, avand in vedere distrugerile provocate de prima conflagratie mondiala. Razboiul costase scump Europa: 8 milioane de morti, 6 milioane de invalizi si un mare deficit al natalitatii. Mai mult decat atat, Europa devenea pentru prima oara debitoare Statelor Unite ale Americii iar batranul continent a pierdut suprematia sa economica in materie de productie si de comert. Pe plan cultural si social, traumatismele razboiului deschid o criza a valorilor traditionale si stimuleaza cautarea unor noi cai culturale.

Pentru iesirea din aceasta criza, oamenii de stat din acea perioada aveau la dispozitie doar trei cai: extrema dreapta fascista, ai carei adepti doreau unificarea de tip imperialism, prin forta a continentului, extrema stanga comunista, ai carei adepti dorea inlaturarea sistemului capitalist, si adeptii federalismului care doreau crearea unor structuri institutionale si juridice suprastatale care sa garanteze pacea, stabilitatea, progresul economic si social pentru toate elementele componente ale sistemului mondial. Prabusirea sistemului echilibrului european, a concertului marilor puteri, Revolutia Rusa, pericolul raspandirii extremismului de stanga, tendinta spre un nou sistem de securitate internationala au oferit posibilitatea inlocuirii anarhiei in domeniul relatiilor interstatale cu o organizatie internationala.

In urma tratatelor de pace dintre anii 1919-1920, din dorinta de a nu retrai ororile unui astfel de razboi, a luat fiinta Liga Natiunilor, organism international ce avea drept scop organizarea unei paci durabile. Termenul de Liga Natiunilor sau Societatea Natiunilor apare inca din 1908, cand Leon Burgeois propunea un nou sistem al relatiilor internationale, dar presedintele american Woodrow Wilson este cel care la 27 mai 1916 traseaza pentru prima oara in termeni concreti, institutionali, proiectul unei astfel de organizatii, care urma sa reprezinte o asociere universala a natiunilor care pe langa garantii de securitate sa asigure prosperitatea economica generala, accesul la materii prime, libertatea circulatiei maritime si administrarea coloniilor printr-un sistem de mandate. Dorinta lui Woodrow Wilson de a vedea actionand la nivel international o astfel de organizatie a fost inca o data reiterat cu ocazia discursului sau privind cele 14 puncte care urmau sa stea la baza redactarii tratatelor de pace.

Ideea infiintarii unei societati a natiunilor a fost materializata in cursul anului 1918 prin mai multe proiecte propuse de americani, francezi si britanici. Principiul fundamental al viitoarei organizatii urma sa fie asigurarea securitatii colective. In acest sens aliatii aveau viziuni diferite privind mijloacele prin care acest deziderat putea deveni realitate, astfel americanii doreau existenta doar a unor sanctiuni economice, britanicii doreau imbinarea mijloacelor economice cu cele militare, iar francezii doreau constituirea unei armate internationale. Garantarea pacii era considerata dezarmarea si instituirea unui sistem de control al armamentului. Daca americanii doreau limitarea generala a armamentului si interzicerea productiei particulare de arme, britanicii aveau planuri in ceea ce priveste abolirea serviciului militar obligatoriu iar francezii doreau dezarmarea doar in cazul Germaniei.

Au existat diferite opinii si in ceea ce priveste organismele viitoarei asociatii a natiunilor. Marile puteri au ajuns la un consens privind viitoare existenta a unui Consiliu al Ligii Natiunilor, insa britanicii au dorit ca acesta sa fie compus exclusiv din reprezentanti ai marilor puteri, pe cand americanii doreau ca acesta sa aiba atat reprezentanti permanenti cat si nepermanenti. Toate aceste mici disensiuni intre Marile Puteri ale vremii dovedesc ca Europa nu era pregatita sa adopte ideile wilsoniene, mult prea revolutionare daca sunt privite prin prisma istoriei batranului continent. Un exemplu concret in acest sens este reprezentat de neincrederea Frantei in incheierea unei paci conform celor 14 puncte, deoarece dupa parerea europenilor pacea nu putea fi incheiata pe baze democratice.





Aceasta neintelegere manifestata de europeni fata de ideile venite de peste ocean, au facut ca statutul Ligii Natiunilor, inclus in toate tratatele de pace semnate dupa incheierea Primului Razboi Mondial, sa fie mult diluat. Un exemplu in acest sens este faptul ca obligatiile statelor in ceea ce priveste dezarmarea au fost mult diminuate, Consiliul fiind insarcinat cu formularea unor proiecte de reducere a armamentului si control al comertului cu arme, iar productia particulara a fost declarata a fi doar nedorita. De asemenea, sistemul mandatelor reglementa doar coloniile fostelor state inamice, nu si ale statelor invingatoare in Primul Razboi Mondial.

Toate aceste proiecte au fost discutate in perioada februarie-martie 1919 de Comisia pentru Liga Natiunilor din cadrul Conferintei de pace de la Versailles.  Data oficiala de nastere a Societatii Natiunilor este 10 ianuarie 1920, dar prima sa sedinta a avut loc abia la 15 noiembrie. Din aceasta institutie internationala, ce urma sa asigure securitatea pe plan mondial, sa aprecieze si respectiv sa pedepseasca orice act care ar fi perturbat pacea fondata pe principiul sigurantei colective faceau parte statele aliate semnatare ale tratatelor din 1919-1920 si 13 state neutre. In acest sens, unul dintre principalele instrumente de actiune a Ligii urma sa fie reprezentat de forta morala a opiniei publice si presiunea economica. Orice stat dispus sa accepte obligatiile implicate de angajarea sa in Liga, era admis cu minim 2/3 voturi ale Adunarii Societatii Natiunilor.

Organisme ale Ligii Natiunilor

Consiliul (organism excutiv, decizional) era format din membrii permanenti (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franta, Italia, Japonia) si patru membrii nepermanenti (reprezentanti ai celorlalte state membre prin rotatie). Marile puteri au dorit ca in arhitectura institutionala a Ligii Natiunilor, Consiliul sa fie principalul organ de decizie. SUA se retrag din 1920 datorita neratificarii de catre Senat a Statutului Ligii. Uniunea Sovietica este membra din 1934 iar Germania intre anii 1926 si 1933. Numarul membrilor nepermanenti a crescut la sase, iar mai tarziu la noua. Consiliul avea obligatia de a prezenta rapoarte anuale in fata Adunarii Generale.

Adunarea  Generala (3 delegati din fiecare tara) dezbatea toate problemele importante legate de activitatea Ligii, mentinerea pacii, controla gestiunea financiara, modul de exercitare a mandatelor, initia si dezbatea conventii si proiecte privind cele mai diverse domenii ale relatiilor internationale, intervenea in admiterea de noi membri, alegea membrii nepermanenti ai Consiliului. Marile Puteri au dorit ca Adunarea sa nu aiba nici un cuvant de spus in probleme importante pe care le dezbatea Liga (sa se intalneasca o data la 4-5 ani) dar ea s-a intalnit anual dobandind un statut superior Consiliului. Ca si in multe alte cazuri, practica a mers mai departe iar Adunarea a devenit in timp cel putin egala Consiliului.

Secretariatul (organism administrativ) avea personal recrutat pe baza reprezentarii statelor conform criteriului geografic. Membrii sai erau responsabili in fata Ligii si nu a statelor de provenienta (pentru a le asigura independenta la fel ca si in ONU).

Curtea Permanenta de Justitie Internationala creata in 1922 si formata din 11 apoi 15 judecatori alesi de catre Consiliu si Adunare avea atributia de a judeca disputele economice care i se inaintau spre decizie si de a oferi opinii consultative in probleme diferite la cererea Ligii (66 de cazuri intre 1922 si 1939).

Succesele Ligii

In ciuda insucceselor Ligii Natiunilor adesea subliniate de literatura de specialitate, se poate spune ca Liga a fost un pas important in evolutia organizatiilor de talie mondiala si simbolul aspiratiei spre pace si cooperare. Activitatea de ansamblu a Ligii a repurtat numeroase succese, iar aceasta prima organizatie de securitate cu caracter mondial a creat un precedent pentru viitoarea Organizatie a Natiunilor Unite, institutiile Ligii servind drept model pentru modul de organizare si functionare a ONU.

In ceea ce priveste mecanismul de rezolvare a disputelor instituit de Liga, chiar din prima decada a existentei sale, Liga Natiunilor si-a dovedit capacitatea de a interveni cu succes in cele aproximativ 30 de dispute rezolvate.  Aceste succese s-au datorat atat vointei marilor puteri care au reusit sa ajunga la anumite acorduri in acest sens, cat si interventiei unor state mici si mijlocii. In acest sens trebuiesc amintite cateva dintre interventiile de succes ale Ligii in rezolvarea unor conflicte interstatale.

Un prim caz este reprezentat de disputa dintre Finlanda si Suedia cu privire la insulele Aaland din Marea Baltica, insule pretinse de Suedia dar obtinute printr-o decizie a Ligii de catre Finlanda. De asemenea, Liga Natiunilor a reusit prin intermediul unui referendum organizat in anul 1921 si in partajarea Sileziei Superioare intre Polonia si Germania, iar in anul 1925, un incident important intre Grecia si Bulgaria privind granita a fost rezolvat cu promptitudine tot prin eforturile Ligii. Ceea ce este de remarcat este faptul ca toate acestea sunt conflicte de mica anvergura, intre tari mai putin semnificative, Liga incercand adeseori sa nu deranjeze prin deciziile sale interesele marilor puteri.

A doua mare prerogativa a Ligii Natiunilor era promovarea cooperarii internationale, si aceasta poate fi socotita cu adevarat punctul in care Liga a inregistrat cele mai mari succese. Cu sprijinul Ligii au luat fiinta in perioada interbelica:

-  Organizatia Internationala a Muncii (cu statut inclus in tratatele semnate dupa razboi), organizatie care a contribuit la imbunatatirea conditiilor de munca prin fixarea numarului maxim de ore pe zi, a numarului de zile pe saptamana, fixarea unui salariu minim, acordarea de indemnizatii de boala si somaj si introducerea pensiilor.

-  Organizatia pentru Refugiati care a contribuit in mod semnificativ la rezolvarea problemei prizonierilor de razboi din Rusia si adapostirea celor care fugeau de persecutiile naziste.

-  Organizatia Mondiala a Sanatatii care a lucrat intens in perioada interbelica la stabilirea cauzelor epidemiilor, combaterea epidemiei de tifos din Rusia etc.

-  Comisia pentru Mandate.

-  Comisia pentru administrarea regiunii Saar si a orasului Danzig.

-  Comisia pentru favorizarea colaborarii in domeniul formarii intelectuale si morale a elitelor si maselor. In martie 1921 un raport al Ligii Natiunilor opteaza pentru formula sprijinirii initiativelor in planul cooperarii intelectuale internationale iar la 10 ianuarie 1922 se constituia Comisia care favorizeaza colaborarea internationala in domeniul formarii intelectuale si morale a elitelor si maselor in cadrele nationale interne. Acesta este un moment foarte important in extinderea cooperarii internationale sub egida Ligii dinspre problematica politica si economica spre cea culturala si intelectuala, in ideea ca viitorul omenirii depinde in mod esential de crearea unei constiinte comune universale. La 15 mai 1922 Consiliul a numit cei 12 membrii, intre care si Einstein, Marie Curie, simbolizand ideea comunitatii intelectuale din toate continentele si toate domeniile vietii culturale. In 1926 aceasta comisie devenea un organism permanent.

 Esecul Ligii Natiunilor si cauzele acestuia

Liga Natiunilor a reprezentat in acelasi timp si un esec, daca privim aceasta organizatie prin prisma faptului ca nu a reusit indeplinirea obiectivului esential, si anume prevenirea unui nou razboi. Criza generala din anii 1929-1933 cu efectele sale distrugatoare in plan economic, politic, moral, ascensiunea regimurilor totalitare si inaugurarea unei noi perioade de agresiune au adus cel de al II-lea Razboi Mondial si sfarsitul Ligii Natiunilor.




Probabil ca cel mai mare esec al Ligii Natiunilor a fost imposibilitatea rezolvarii unor conflicte de mare anvergura care adesea aveau ca protagonisti marile puteri ale lumii. Adevaratele dispute internationale care ar fi necesitat atentia Ligii Natiunilor incep in 1931 odata cu invadarea Manciuriei de catre Japonia. Japonia se implica in Manciuria inca din 1890 iar la sfarsitul razboiului ruso-japonez, Japonia primise Port-Arthur si isi asigurase o pozitie avantajoasa in sudul Manciuriei. Japonia a realizat numeroase investitii in aceasta regiune iar la inceputul anilor 1930 controla sistemul feroviar si bancar al Manciuriei. Tot in aceasta perioada existau ingrijorari ale Japoniei fata de China: guvernul nationalism al lui Chiang Kai Shekk isi intarea treptat pozitia iar Japonia se temea ca va fi alungata din Manciuria unde investise mult. In septembrie 1931 Japonia decide sa invadeze Manciuria, unde ulterior este creat un stat fictiv Manciuko. Politica Japoniei in Manciuria nu se deosebea cu nimic de politica Italiei si a Germaniei in teritoriile ocupate: suprimarea comunistilor, control rigid si cresterea inarmarii. Invitata de Adunarea Generala a Ligii sa evacueze acest teritoriu, Japonia a parasit organizatia mondiala la 27 martie 1933 iar Liga isi pierde credibilitatea si dovedeste ca nu dispune de un mecanism pentru aplicarea sanctiunilor

Un alt doilea mare moment care a testat viabilitatea conceptului de securitate colectiva a fost criza abisiniana. Invadarea Abisiniei este considerata a fi un punct de cotitura in cazul afirmarii pe scena internationala a lui Mussolini. Abisinia era singurul stat independent din Africa,  un stat pe care Italia incercase inca din 1896 sa il colonizeze dar suferise o infrangere la Adowa. Motivele ocuparii Abisiniei erau multiple: Italia traversa o criza economica puternica iar coloniile Italiei din estul Africii nu erau viabile economic (Eritreea si Somalia). in 1928 Mussolini incercase suprimarea Abisiniei pe cale diplomatica, an in care a propus un tratat  in acest sens conducatorului Abisiniei, Aile Selasie, dar tratatul a fost respins.

Deoarece pozitia lui Mussolini in Italia era subreda acesta credea ca invadarea Abisiniei va multumi gruparile colonialiste din Italia. Armata abisiniana, foarte prost pregatita din punct de vedere militar,  a fost invinsa. Reactia Ligii Natiunilor a fost de condamnare a Italiei ca stat agresor si impunerea de sanctiuni economice Italiei, sanctiuni care nu au avut efect pentru ca nu se refereau la exporturile de carbuni si petrol catre Italia. Prestigiul Ligii a suferit suplimentar cand a fost facut public acordul incheiat intre ministrul de externe britanic Samuel Haare si premierul francez Pierre Lawal. Prin acest acord cei doi oameni de stat au decis sa fie cedata Italiei o parte mai mare a Abisiniei decat a cucerit Italia. Acordul Haare-Lawal arata ca nici Franta nici Marea Britanie nu erau pregatite pentru o confruntare cu Italia, fapt care reiesea si din impunerea unor sanctiuni economice mult prea putin drastice. In iulie 1936, actiunile Ligii impotriva Italiei au fost abadonate, cu doua luni in urma Mussolini declarand victoria asupra Etiopiei si luandu-si si titlul de imparat al Etiopiei. Italia va parasi Liga Natiunilor in anul 1937.

Rezultatul direct al crizei abisiniene a fost discreditarea ideii de securitate colectiva, si reprezinta primul pas in apropierea dintre Hitler si Mussolini (ideea de sanctiuni a fost primita cu ostilitate), Abisinia fiind considerata de catre Hitler un precedent pentru ocuparea Renaniei de catre Germania.

Nici in domeniul extrem de sensibil al dezarmarii, eforturile Ligii Natiunilor nu au fost incununate de succes. Conferinta pentru Dezarmare organizata la Geneva intre anii 1932-1933, avea drept obiectiv stabilirea unui aranjament clar pentru reducerea armamentului potrivit angajamentului luat de toti membrii Ligii prin semnarea Conventiei. Conferinta s-a desfasurat in conditiile nemultumirii Germaniei, deoarece ea fusese singura tara care s-a dezarmat dupa Primul Razboi Mondial, si ascensiunii fortelor de dreapta in Germania, care pune Franta in situatia de a nu putea renunta la armament si de a nu putea accepta propunerea de a ajunge la paritate cu armamentul Germaniei. Toate acestea il determina pe Hitler in octombrie 1933 sa retraga Germania de la Conferinta si sa paraseasca Liga.

Au existat de asemenea cazuri in care autoritatea Ligii a fost subminata in mod vizibil de catre Consiliul Ambasadorilor, organism care avea rolul de a-si asuma misiunea Ligii pana la maturitatea ei. Un exemplu elocvent in acest sens este reprezentat de solutionarea conflictului de interese din insula Corfu existent intre Italia si Grecia. Grecia a apelat la Liga Natiunilor, care a somat Italia sa se retraga. Mussolini refuza sa puna in aplicare decizia Ligii si ameninta cu retragerea Italiei din Liga Natiunilor. In aceasta disputa intervine Consiliul Ambasadorilor care, contrar deciziei luate de Liga, hotaraste ca Grecia sa plateasca Italiei o suma de bani drept despagubire pentru un incident in care fusesera ucisi diplomati italieni. Prin aceasta decizie intreaga autoritate a Ligii este subminata de catre acest Consiliu.

            In ceea ce priveste cauzele care au determinat esecul Ligii Natiunilor si al conceptului de securitate colectiva in perioada interbelica se pot identifica urmatoarele motive:

-         Statutul a cuprins multe ambiguitati care au devenit evidente pe parcursul punerii in aplicare a prevederilor sale. In ceea ce priveste asigurarea securitatii, era greu de stabilit o infractiune deoarece era nevoie de unanimitate, si mai mult, Liga nu dispunea de o forta proprie. In ciuda faptului ca articolul 16 din Conventie prevede furnizarea de trupe de catre tarile membre, o rezolutie din 1923 stabilea ca fiecare tara va decide pentru sine daca si in ce conditii se va implica in actiunile Ligii. De aici rezulta ca ideea de securitate devine un nonsens;

-         Marile puteri europene invingatoare in razboi au pus pe prim plan asigurarea securitatii proprii, prin pedepsirea si slabirea statelor invinse, mai ales a Germaniei, prin reglementari care sa aiba in vedere obiectivele lor specifice precum si slabirea Rusiei.

-         Imposibilitatea rezolvarii problemelor celor nemultumiti de aranjamentele de la Paris, dintre care se distanteaza Turcia, Italia si Germania care vor incerca prin diferite metode sa discrediteze Liga Natiunilor;

-         Statele Unite opteaza pentru izolare, ceea ce priveaza Liga de un sprijin considerabil; alte tari importante nu apar decat episodic: Germania (1926-1933), Rusia (1934-1939), iar Italia paraseste Liga dupa invadarea Etiopiei;

-         Criza institutionala si a valorilor democratice, care a deschis calea regimurilor autoritare, ascensiunea nationalismului, au transformat obiectivele de pace intr-o aspiratie irealizabila;

-         Dupa retragerea Statelor Unite, deciziile controlate de Anglia si Franta au diluat si mai mult garantiile privind securitatea colectiva: statele au dreptul de a lua sau nu in considerarea hotararile Consiliului iar sanctiunile nu vor intra in vigoare automat. Liga Natiunilor a fost perceputa ca o afacere anglo-franceza;

-         Criza economica din 1929 va instala regimuri de dreapta in Italia, Germania, Japonia, aceste regimuri incercand mereu sa dezechilibreze status-quo-ul;



-         Liga Natiunilor s-a limitat la rezolvarea unor probleme de importanta locala, nesemnificative din punct de vedere al intereselor marilor puteri: de tipul unor reglementari de granita, de tratament al minoritatilor, de rezolvare a unor conflicte economice;

-         Nu s-a putut ajunge la un consens in privinta dezarmarii, situatia statelor nemultumite de status-quo a dus la esecul Conferintei de Dezarmare dintre anii 1932-1934, singurul rezultat fiind interzicerea gazelor toxice.

Au avut loc o serie de incercari de a intari Liga. Dintre aceste incercari se distinge initiativa premierului britanic Ramsey MacDonald care a propus adoptarea Protocolului de la Geneva prin care membrii acceptau arbitrajul ca instrument de reglementare a disputelor dintre ei si angajamentul statele membre de a ajuta victimele unei agresiuni neprovocate. Acest proiect a cazut insa datorita faptului ca in Marea Britanie s-a produs o schimbare de guvern.

Alte initiative de asigurare a securitatii colective din perioada interbelica

                Puterile invingatoare in primul razboi mondial, in frunte cu Franta, precum si noile state independente din Europa Centrala si Estica doreau sa se asigure ca o noua agresiune germana nu va mai avea loc. Din aceasta cauza, diplomatii acestor state au incercat sa gaseasca solutii valabile si viabile, menite sa contribuie la preintampinarea unui nou conflict. Se distinge in acest sens perioada 1924-1929, o perioada marcata de imbunatatirea atmosferei relatiilor internationale. Principalul eveniment care a favorizat incheierea unor acorduri de securitate in anii 1920 a fost schimbarea guvernelor aflate la conducerea tarilor europene. In Franta premier era Eduard Herriot iar ministru de externe Aristide Briand, in Germania cancelar era Gustav Stresemann, pe cand in Marea Britanie premier era MacDonald. Toti acesti oameni de stat doreau reconcilierea, de aici rezultand acordurile foarte importante care sunt semnate in aceasta perioada

            Cautand sa dubleze prevederile tratatului de la Versailles, Cehoslovacia, Iugoslavia si Romania au format inca din 1921 o alianta defensiva. Bazele Micii Intelegeri au fost puse prin semnarea tratatului dintre Cehoslovacia si Iugoslavia, la 14 august 1920. Ulterior, Romania a incheiat, la randul ei, documente similare cu guvernele de la Praga, la 23 aprilie 1921, si Belgrad, la 7 iunie. Erau vizate, in principal, izolarea Ungariei si determinarea guvernului de la Budapesta de a respecta prevederile tratatului de la Trianon. Un alt obiectiv, mai ales in primii ani, era prevenirea restauratiei Habsburgilor pe tronul ungar.

Fara indoiala insa ca momentul cel mai important, plin de semnificatii totodata, in acest sens, l-a constituit Conferinta de la Locarno. Pentru o lunga perioada dupa semnarea tratatului de garantie renan se va instala chiar o anumita stare de euforie diplomatica, mai ales ca si alte semnale indemnau lumea sa considere ca perspectiva razboiului este tot mai indepartata.

            Conferinta desfasurata in Elvetia, intre 5 si 16 octombrie 1925, s-a incheiat cu semnarea mai multor documente. Cel mai important este, desigur, tratatul mutual de garantie dintre Germania, pe de o parte, si Franta si Belgia, pe de alta parte, prin care Berlinul se angaja sa respecte frontierele existente la granita sa vestica. O semnificatie sporita avea faptul ca Marea Britanie si Italia deveneau garantii internationali ai respectarii angajamentului german.

Momentul in sine este foarte important pentru ca, practic, desi Franta obtinuse ceea ce si-a dorit, un angajament german ferm sub auspicii internationale in privinta frontierei dintre cele doua puteri, Europa era din acel moment impartita in doua categorii de state: cu granite garantate si cu granite negarantate. Pentru a depasi momentul, participantii la conferinta au ales calea semnarii altor doua documente, respectiv, un tratat de arbitraj intre Germania, pe de o parte, si Polonia si Cehoslovacia, pe de alta parte, precum si un tratat de asistenta mutuala prin care Franta garanta Poloniei si Cehoslovaciei sprijinul in cazul unei agresiuni germane. Desi, ulterior, Franta a intretinut relatii extrem de cordiale cu statele estice, paralel cu construirea celebrei linii fortificate Maginot, in spatiul central-est european a persistat sentimentul tratarii acestor state cu doua masuri diferite in aceeasi problema.

Desi, dupa cum au observat numerosi istorici, in primii ani dupa Locarno, mai ales in Vest, a predominat un sentiment optimist, nu putem sa nu fim de acord cu cercetatorii care sustin ca solutia din 1925 a fost una iluzorie. Daca, pe de o parte, frontierele din Vest s-au intarit, pe de alta parte, efectul imediat si implicit a fost slabirea securitatii la frontierele estice.

Germania a reusit sa profite de noul climat international si un prim semnal favorabil avea sa-1 constituie primirea sa in Liga Natiunilor la 8 septembrie 1926, data de la care Berlinul avea rezervat si un loc ca membru permanent al Consiliului. La scurt timp, la 31 ianuarie 1927, avea sa-si incheie activitatea si Comisia interaliata de control militar din Germania.

Pe acest fond de incredere si destindere, dublat si de o perioada de refacere a economiei mondiale a venit propunerea secretarului de stat american Frank Kellogg adresata omologului francez Aristide Briand, la 13 aprilie 1928, de semnare a unui pact prin care razboiul sa fie scos in afara legii. Dupa ce la 21 aprilie, Briand - un vizionar care propunea in cadrul Ligii Natiunilor o Europa federala inca din 1930, plan considerat cel putin fantezist de catre majoritatea con­temporanilor - si-a formulat propriile observatii, s-a ajuns la semnarea Pactului de la Paris, la 27 august 1928. Cunoscut si dupa numele celor doi initiatori, documentul va fi insusit imediat si de Liga Natiunilor. La acest pact au aderat 65 de state insa marea lacuna a acestuia esta faptul ca nu prevede sanctiuni impotriva statului care  isi incalca angajamentele. Mergand pe aceeasi idee, a renuntarii la razboi ca mijloc de reglementare a conflictelor dintre state, ministrul sovietic de externe, Maxim Litvinov, va propune un document asemanator Romaniei, Poloniei, Estoniei si Letoniei. Astfel, la 9 februarie 1929, era semnat protocolul de la Moscova, o aplicare in plan regional a pactului Briand - Kellogg.

Tot pe linia eforturilor de asigurare a pacii si determinarii statelor invinse in primul razboi mondial sa renunte la ideea revansei poate fi inscrisa si semnarea Pactului Balcanic de la Atena, la 9 februarie 1934, de catre Grecia, Turcia, Iugoslavia si Romania. De aceasta data, obiectivul principal era temperarea Bulgarei. Desi era un stat balcanic, Albania nu a fost invitata sa adere la Pact, in principal datorita faptului ca Tirana gravita in jurul Italiei fasciste.

            Germenii noului conflict mondial aparusera deja, o data cu agresiunea Japoniei in Manciuria, declansata la 18 septembrie 1931. Un impact deosebit a avut insa denuntarea de catre Germania, la 16 martie 1935, a clauzelor tratatului de la Versailles privind dezarmarea. Reactia comunitatii internationale a fost palida, atat conferinta de la Stresa, din 11 aprilie 1935, la care au participat Italia, Franta si Marea Britanie, cat si condamnarea formala a gestului german de catre Liga Natiunilor, la 17 aprilie, neavand afect asupra planurilor lui Hitler. Mai mult, in septembrie 1935, Italia va ataca Etiopia, aducand spectrul razboiului tot mai aproape de batranul continent.

Concluzia care se poate trage analizand toate eforturile de asigurare a securitatii in perioada interbelica este ca oamenii de stat au avut doar un succes limitat in incercarea de imbunatatire a relatiilor internationale iar spiritul Locarn-ului a fost doar o iluzie in conditiile cand totul depinde de prosperitatea economica. O data cu declansarea marii crize economice, au inceput sa apara semnale tot mai nelinistitoare pentru pacea mondiala, iar suspiciunile si neincrederea au devenit din nou principalele caracteristici ale relatiilor internationale.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




ARTA SCRISULUI LA EGIPTENI
Sfarsitul razboiului rece si noua ordine mondiala
REGI - INAINTE DE BUREBISTA
UN TEZAUR NATIONAL - GRECIA
ORGANIZAREA SOCIALA A AGRICULTURII IN EGIPTUL FARAONIC IN TIMPUL VECHIULUI REGAT(2650-2150 i.Hr)
DEZVOLTAREA ECONOMICA A ROMANIEI IN PERIOADA INTERBELICA
REGIMURI POLITICE IN PERIOADA INTERBELICA
ISTORIA DIPLOMATICA SI ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE - CONCEPTII SI METODOLOGII
REVOLUTIA AGRICOLA SI INDUSTRIALA - ANGLIA
Hitler incalca sistematic prevederile tratatului de la Versailles