Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» PERIOADA DINTRE CELE DOUA RAZBOAIE - ANGLIA


PERIOADA DINTRE CELE DOUA RAZBOAIE - ANGLIA




PERIOADA DINTRE CELE DOUA RAZBOAIE - ANGLIA

I. Razboiul din 1914-1918 a zguduit mult mai adanc planeta decat razboaiele napoleoniene. State milenare au disparut; noi state au fost create. Tra­tatele din 1815 neglijasera fortele nationale; cel din 1919 a trezit nationalisme despre care s‑ar fi putut crede ca s‑au stins. Rase si limbi au iesit din mor­mintele secolelor. In timp ce Rusia devenea un stat comunist, s‑au vazut nascandu‑se in Italia si in Ger­mania dictaturi si state totalitare care au inlocuit regimurile parlamentare. Toate aceste transformari au avut asupra Angliei o influenta mai mica decat s‑ar fi putut crede. Natiune cu un caracter prea ori­ginal pentru a fi sensibila la inrauriri din afara, ea a gasit pentru problemele epocii solutii adaptabile naturii sale. Si, totusi, Anglia nu a fost scutita nici ea de schimbari politice si economice importante.




II. In politica interna, cea mai remarcabila dintre schimbari a constituit‑o legea electorala care a con­sacrat universalitatea reala a votului. Aprobata in plin razboi si simbolizand unitatea nationala, Representation of the People Act (1918) a dat drept de vot tuturor barbatilor, precum si femeilor de la varsta de treizeci de ani in sus. Aceasta lege a creat opt milioane de alegatori noi, din care sase mili­oane femei. Ea a fost completata in 1928 printr‑un text care a emancipat femeile la aceeasi varsta cu barbatii. Ceea ce sufragetele nu putusera obtine prin violenta a fost cucerit in timpul razboiului prin de­votamentul si munca femeilor engleze. Un al doi­lea fapt politic important; este disparitia aproape totala a partidului liberal, care, sub numele de partid whig, avea o vechime de trei secole. Fenomenul acesta are cel putin trei cauze: a) scrutinul cu un singur tur nu permite partidelor de opozitie sa se divida[1]. Un scrutin cu doua tururi sau mai de­graba reprezentarea proportionala ar fi putut salva partidul liberal. Dar un astfel de regim electoral, in teorie mai echitabil, ar fi adus la putere guverne slabe, pe care Anglia nu le agreeaza; b) partidul la­burist, cu toate ca la origine a fost un partid socia­list si muncitoresc, nu este un partid revolutionar. Multi intelectuali liberali si‑au gasit locul lor acolo; c) in Anglia, marile probleme politice fiind rezol­vate sau aproape rezolvate in chip satisfacator pen­tru toti, cele mai importante probleme devin problemele muncii, ale somajului, ale repartitiei bunu­rilor. Partidul laburist, sprijinit de trade‑union‑uri, reprezenta mai bine decat partidul liberal parerile maselor muncitoresti cu privire la asemenea su­biecte.

III. In timpul anilor care au urmat razboiului, in Anglia economia a determinat politica. Ca si raz­boaiele napoleoniene, razboiul din 1914 a fost urmat de o grava depresiune industriala. Cauzele tulbura­rilor au fost aceleasi ca in 1816: demobilizarea subita a unui mare numar de oameni care nu‑si mai gaseau locul intr‑o economie transformata; dezvol­tarea prodigioasa a masinismului datorita necesita­tilor de razboi; bugetul umflat de enormitatea da­toriilor contractate in timpul campaniei. Criza din 1920-1931, cu toate ca n‑a dat loc la violente, nici la rascoale, a fost mai profunda si mai periculoasa decat cea din 1816-1821. O bucata de vreme, cativa buni observatori se intrebau daca nu cumva Anglia era condamnata. Avansul pe care-l luase in secolul al XlX‑lea fata de rivalii sai fusese pierdut. Indus­tria sa, nu atat de bine echipata ca aceea a Germa­niei si a Statelor Unite, era, in afara de aceasta, pa­ralizata din pricina salariilor mai ridicate decat ace­lea de pe continent si de care trade‑union‑urile nu ingaduiau sa se atinga cineva. Comertul sau exte­rior suferea din cauza saracirii lumii si a disparitiei consumatorilor; flota comerciala era lasata fara nici o intrebuintare. Pentru a‑si pastra rolul sau de bancher al lumii, ea incearca, pana in 1931, sa men­tina valoarea‑aur a lirei sterline, si aceasta politica monetara, care in teorie se putea sustine, dar care in practica se dovedi nefasta, facu sa creasca si mai mult somajul.

IV. Problema somajului englez era complexa. Nu­marul oamenilor ocupati in Anglia dupa razboi in realitate a crescut, nu s‑a micsorat. In 1911 munceau 12 927 000 de barbati si 5 424 000 de femei. In 1921, 13 656 000 de barbati si 5 701 000 femei. Dar numarul total al cetatenilor in cautare de lucru era mai mare si, mai ales, se produsese o deplasare a mainii de lucru. Minele, caile ferate, industria tex­tila foloseau mai putini muncitori; comertul, ramu­rile de agrement (sporturi, hoteluri etc), transpor­turile rutiere foloseau dimpotriva un numar mai mare. La aceste schimbari legate de natura indus­triilor corespund curioase migratiuni. In timpul re­volutiei industriale, centrul de greutate al Angliei se deplasase de la sud la nord; astazi transportul energiei electrice, motoarele actionate cu benzina atrag populatia spre sud si, in special, in regiunea Londrei. Folosirea acestor noi forte explica somajul grav al minerilor, datorita si maririi productiei in alte tari mai bine utilate, in special in Polonia. In 1926 o incercare de a scadea salariile minerilor pro­voaca o greva generala. Ziarele incetand sa apara, guvernul publica o mica foaie oficiala: British Gazette, si isi anexa in mod temporar British Broadcasting Corporation (singura companie autorizata in Anglia sa faca emisiuni de radio). Stapan pe opinia publica, sprijinit de majoritatea tarii, sustinut de numerosi voluntari care colaborau cu politia si asi­gurau aprovizionarea marilor orase, guvernul con­servator a invins greva.

V. Cand numarul somerilor depasi un milion si jumatate, asigurarea contra somajului nemaiputand face fata, trebui sa fie inlocuita printr‑o subventie, dole, sistem ruinator pentru buget. Un guvern labu­rist, prezidat de Ramsay Macdonald, venind la pu­tere in 1929, nu reusi mai mult decat guvernul con­servator sa invinga somajul si criza. In Statele Unite, in Europa, capitalistii pierdeau orice incre­dere in viitorul Angliei. Aurul evada din tara. In timpul celei de‑a doua jumatati a lunii iulie 1931, treizeci si cinci de milioane de lire se scursera astfel din Londra. In ritmul acesta, bancruta nu era de­parte. Ramsay Macdonald se gandi ca un cabinet na­tional ar inspira mai multa incredere. Fara a fi pus in minoritate de parlament, care de altfel era in va­canta, el ii ofera regelui demisia. Fu insarcinat sa formeze, cu concursul conservatorilor, un cabinet de coalitie, pe care il prezida tot el in 1935, data la care Stanley Baldwin, leader‑ul conservatorilor, ii urma la putere.

VI. Redresarea rapida a economiei britanice in pe­rioada 1931-1935 ii surprinse si pe cei mai optimisti. Pe de o parte - si intr‑o larga masura - ea se datora sangelui rece al natiunii, pe de alta ener­gicului ministru al finantelor: Neville Chamber‑lain. Metodele folosite au fost destul de simple: a) Anglia a renuntat sa mentina valoarea‑aur a lirei. Cursul ei a scazut in Franta de la 125 la 75 de franci. Insularitatea muncitorilor si a functionarilor britanici a facut ca aceasta scadere sa nu fie ur­mata de o crestere importanta a salariilor. Preturile engleze au scazut mai mult decat acelea ale blocului‑aur, favorizand exportul. Tarile scandinave, America de Sud si, intr‑o anumita masura, America de Nord urmand fluctuatiile lirei, se constitui o zona a lirei, in interiorul careia piata Londrei putea sa‑si conti­nue rolul sau de centru bancar; b) Liberul schimb a fost abandonat. La conferinta de la Ottawa (1932), oamenii de stat britanici invitasera dominioanele sa incheie cu metropola acorduri economice. Dar do­minioanele se aratara putin entuziasmate si esecul acesta ii incuraja pe ministrii englezi sa caute re­zolvarea problemelor lor mai curand intr‑o reorga­nizare interna. Tarife protectioniste ingaduira in­dustriasilor - in dauna Frantei si a Germaniei - sa recucereasca piata engleza. Walter Elliot[2] facu un mare efort pentru a reanima agricultura si cres­terea vitelor; c) In sfarsit, bugetul a fost echilibrat gratie economiilor, acceptate cu curaj, si a unor noi impozite. O politica de credite ieftine permise indus­triei de constructii sa cunoasca o mare prosperitate. Doua milioane de case noi fura cladite intre 1919 si 1933. Toate aceste masuri au produs rezultate feri­cite. Desi somajul era inca departe de a fi invins, a inceput sa descreasca.





VII. E cazul oare sa se consemneze sfarsitul libe­rului schimb in Anglia, moartea Angliei individua­liste si imperiale? E cazul sa se admita ca s‑a nas­cut o noua Anglie 'autarhica' si protectionista? Adevarul e mult mai simplu. In secolul al XlX‑lea, diferenta de nivel intre civilizatia europeana si res­tul lumii crease un larg curent de schimburi, care asigurase in acelasi timp biruinta unui continent si a unei doctrine. Forta acestui curent nu putea decat sa se micsoreze; razboiul a accelerat schimbarea sis­temului. Intalnind deodata un taifun economic, An­glia a strans velele. Intr‑o epoca de dezordine mon­diala, ea gasi ca‑i avantajos sa reuneasca productia si consumatia intr‑un grup mic, usor de controlat. E vorba de un compromis si nu de o convertire.

VIII. Tot un compromis a permis englezilor sa‑si salveze imperiul, a carui dezmembrare era anuntata de multi europeni prin 1925. Dominioanele - Ca­nada, Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud - dadusera in timpul razboiului, fara precupetire, oa­meni si bani ca sa ajute metropola. Dar intelegeau s‑o faca in calitate de state independente. Cand fu creata Societatea Natiunilor, cerura sa aiba repre­zentanti deosebiti de cei ai Angliei. Al doilea statut de la Westminster (1931) stipula ca parlamentul bri­tanic nu va mai avea dreptul sa legifereze pentru dominioane; ca dreptul de pace sau de razboi, ca si acela de a incheia tratate, in ceea ce le priveste va apartine dominioanelor; si, in sfarsit, prim‑ministrii dominioanelor depindeau direct de suveran. De aci inainte regele este singura legatura oficiala dintre Anglia si natiunile care formeaza Commonwealth‑ul. Printr‑un tratat din 1921 se hotarase ca si Irlanda sa fie dominion. Se crease un stat liber al Irlandei de Sud, provinciile Ulsterului ramanand, asa cum do­reau, engleze. Din 1922 pana in 1931, Irlanda, sub presedintia d‑lui Cosgrave, accepta aceasta situatie, dar in 1931 de Valera, care-l inlocui pe Cosgrave, rupse complet toate legaturile cu Anglia. Din acel moment, Irlanda nu mai recunoaste nici legatura monarhica, nu trimite reprezentanti la ceremoniile britanice si se comporta ca un stat independent.

IX. Trecerea de la viata rurala la viata urbana fusese la inceputul secolului al XlX‑lea cauza unor mari suferinte; la inceputul secolului al XX‑lea, dezvoltarea transporturilor rutiere si aceea a distrac­tiilor populare a adus, dimpotriva, o renastere a vietii rurale. Pe largi autostrazi circulau in toata Anglia autocare, masini, motociclete, ale caror va­luri, acoperind rarele automobile de lux, erau sem­nul unei rapide nivelari a claselor. Pe malul marilor, al raurilor, al piscinelor, se ridica o noua Merry England, pentru care gramofonul si radioul inlocuisera viola d'amore[3] si clavecinul. Libertatea moravuri­lor le ingaduia tinerilor si tinerelor sa guste impre­una aceste placeri. Savantii, romancierii, dramatur­gii emancipasera de reticentele victoriene o mare parte din tineretul englez. Teatrul din Londra a fost intre cele doua razboaie tot atat de indraznet ca pe vremea lui Congreve sau a lui Wycherley. Se putea observa concomitent la romancieri ca Lawrence si Aldous Huxley sinceritatea epocii primilor regi hanovrieni, supravietuirea puritanismului si transformarea radicalismului religios intr‑un radica­lism politic, pacifist si sexual. Nu trebuie uitat, de altfel, in interpretarea acestor autori ca operele lor nu erau citite decat de o minoritate si ca, in intreg imperiul, miriade de barbati si femei ramaneau cre­dinciosi disciplinelor religioase si morale ale seco­lului precedent.

X. Curentul de opinii care a dus pe neasteptate la abdicarea regelui Eduard al VIII‑lea (decembrie 1936) a facut evident pentru toata lumea existenta si forta acestei Anglii traditionale. Parintele sau, George al V‑lea, si mama sa, regina Maria, inta­risera si mai mult, prin simplitatea si demnitatea vietii lor, prestigiul monarhiei. Jubileul regelui George si, dupa cateva luni, funeraliile sale inga‑duisera popoarelor din imperiu sa‑si manifeste loia‑lismul. Eduard al VIII‑lea insusi fusese inconjurat la inceputul domniei sale de o simpatie aproape unanima. Anglia parea fericita ca a gasit un suve­ran modern si de viata care, in ziua urcarii pe tron, a venit cu avionul la Londra si care vizita in egala masura castelele pairilor si casele someri­lor. Dar Times avea sa‑i aplice lui Eduard al VIII‑lea, inainte de a fi trecut macar un an, cuvintele lui Tacit: Omniura consensu capax Imperii nisi imperasset[4].




XI. Domnia nu durase nici zece luni, cand ceta­tenii englezi si cei din dominioane aflara - din zvo­nuri persistente, precum si din ziarele americane - ca regele se pregatea sa ia de sotie o americana, Mrs. Simpson, care era pe punctul de a obtine al doilea divort al ei. De pretutindeni soseau la pri­mul ministru, Stanley Baldwin, mesaje de avertizare si de neliniste; acesta ii ceru regelui o audienta si ii expuse primejdiile unei astfel de hotarari. Nimeni nu i‑ar fi contestat suveranului dreptul de a lua de sotie, asa cum au facut atatia stramosi ai sai, o straina, dar o mare parte a supu­silor refuzau sa recunoasca o casatorie cu o femeie de doua ori divortata. Regele insusi, constient de aceste dificultati, sugera o casatorie morganatica. Nici o lege engleza nu permitea sa se recurga la un astfel de expedient si nici guvernul britanic, nici guvernele dominioanelor n‑ar fi consimtit sa propuna votarea unei legi noi in aceasta privinta. Toti apre­ciau ca o astfel de casatorie ar stirbi in mod grav autoritatea coroanei. S‑ar fi format factiuni de neimpacat. Regele, departe de a ramane arbitrul unanim acceptat si legatura cu statele imperiului, putea deveni, dimpotriva, o pricina de invrajbire‑ si scandal.

XII. La inceputul lunii decembrie 1936, dezba­terea deveni publica si, timp de doua zile, opinia londoneza oscila. Ziarele populare acuzau guvernul, bisericile si aristocratia ca aparau cu ipocrizie o morala invechita; manifestantii strigau pe strada: 'Vrem pe regele nostru!' Dar chiar la Londra mul­timile acestea erau putin numeroase, si masele mai tacute din provincie, acelea din Tara Galilor, din Scotia, din dominioane ii instiintara curand pe reprezentantii lor ca impartaseau parerea cabinetu­lui britanic. Majoritatea cetatenilor din regat si din imperiu cereau ca regele sa aleaga intre coroana si casatorie. Parlamentul, care in tot timpul crizei a dovedit o disciplina voluntara, demna de toata lauda, a aprobat fara rezerve fermitatea primului ministru. Eduard al VIII‑lea insusi dorea sa abdice. 'Sunt gata sa plec', ii spusese lui Baldwin. Nici o clipa el nu sprijini pe cei care ar fi vrut sa trans­forme aceasta drama sentimentala intr‑o intriga politica. Chiar in ziua cand, dupa abdicare (11 decembrie 1936), ii urma la tron fratele sau, sub numele de George al Vl‑lea, el adresa din Windsor fostilor lui supusi un mesaj in care le explica hota‑rarea luata si isi afirma in termeni miscatori loia‑lismul fata de noul suveran. God save the King although I be not he[5], scrisese Shakespeare in Richard al II‑lea.

XIII. O drama atat de ciudata cum Anglia nu mai cunoscuse pana atunci a dovedit ca rolul monarhiei ramane destul de important pentru ca poporul sa‑i ceara familiei regale virtuti exemplare, ca institu­tiile parlamentare isi pastreaza capacitatea lor de a asigura cele mai mari schimbari in spirit de ordine, intelepciune si demnitate si, in sfarsit, ca natiunea‑mama si dominicanele pot, in cazuri grave, sa se puna de acord - repede si discret - in vederea unei actiuni comune. Asa cum un bolnav insanatosit se simte uneori mai viguros ca inainte de boala, im­periul britanic a iesit din aceasta criza mai incre­zator in legile sale si in el insusi. 'Copacul a fost violent zguduit de furtuna; s‑a vazut astfel si mai bine cat de tari ii sunt radacinile'.

XIV. Intre cele doua razboaie, traditiile Angliei, care i‑au servit atat de bine in politica interna, au deservit‑o in politica externa, atunci cand a incercat sa aplice metode vechi la o situatie noua. Ideea care o obseda era mentinerea 'echilibrului puterii' in Europa. De aceea, la fel cum in 1815 sustinuse Franta impotriva aliatilor, in 1919 s‑a temut ca Ger­mania a iesit prea slabita. Si cand Franta ceru ca Societatea Natiunilor sa fie pregatita sa aplice, la nevoie cu forta, hotararile sale, ministrii englezi ii opusera ideea constrangerii morala. Constrangerea morala nu putea avea vreun efect intr‑o vreme cand mari tari europene, ca Italia, apoi Germania, se lasau dominate de dictatori (Adolf Hitler, Benito Mussolini), porniti, in virtutea doctrinei lor, sa uzeze de violenta. Poporul englez a inteles lucrul acesta chiar inaintea guvernului sau. Putin cate putin, pro­paganda facuta in toata tara de Uniunea pentru So­cietatea Natiunilor, sprijinita de biserici, crea o 'mistica a Genevei'. Cand, in 1935, Italia cuceri Eti­opia, un val de simpatie sustinu brusca reactie im­periala si, pentru prima oara din 1919, Marea Britanie propuse sa se aplice sanctiunile prevazute de pact. Anglia si Franta mergeau in contratimp. Sanctiunile, insuficiente, fura lipsite de efect. Italia se trezi aruncata in tabara Germaniei (Axa Roma- Berlin) si cabinetul lui Neville Chamberlain (care ii urma in 1937 lui Baldwin) incerca sa duca o 'poli­tica de impaciuire'.



XV. Politica aceasta nu putea reusi cu aventu­rieri care nu respectau decat forta. Incurajat de un tratat naval pe care-l propusese si asupra caruia Marea Britanie cazuse de acord, precum si de fap­tul ca Franta si Anglia ii ingaduisera sa remilita‑rizeze, in 1936, malul stang al Rinului, Hitler intre­prinse o serie de cuceriri de razboi. Astfel, in mar­tie 1938 fu anexata Austria. Apoi veni randul Ceho­slovaciei. D‑l Chamberlain si prietenii sai credeau ca daca se va da satisfactie Germaniei in anumite puncte, ea va fi dispusa apoi sa coopereze la men­tinerea ordinii europene. La conferinta de la München, din septembrie 1938, Marea Britanie si Franta abandonara Cehoslovacia. 'Va aduc pacea si onoa­rea', spuse Chamberlain cand se intoarse la Lon­dra. Erau cuvintele lui Disraeli dupa Congresul de la Berlin. Winston Churchill raspunse: 'Anglia si Franta aveau de ales intre pace si dezonoare. Ele au ales dezonoarea si vor avea razboi'. Churchill avea dreptate, deoarece Hitler, vazand la München ce slabe erau democratiile, nu se mai temu de acum incolo de nimic. Desi se angajase sa respecte ceea ce mai ramanea din Cehoslovacia, in martie 1939 se hotari, in dispretul angajamentelor luate fata de Chamberlain, sa invadeze toata tara.

XVI. Hitler nu prevazuse schimbarea pe care un astfel de sperjur il va aduce in atitudinea lui Cham­berlain. Intr‑o clipa, omul de stat care cautase atat de mult prietenia Germaniei, deveni adversarul ei. Deoarece totul lasa sa se prevada ca victima cea mai apropiata va fi Polonia, el informa guvernul polonez ca in cazul in care va fi atacat, guvernul majestatii sale ii va da guvernului polonez intreaga asistenta care‑i va sta in putinta. Si atunci un nou razboi european deveni inevitabil. O data mai mult, Anglia se afla in fata unei puteri hotarate sa domine Eu­ropa si poate lumea; o data mai mult ea se decisese sa se opuna; o data mai mult avea soldati pe con­tinent: Franta si Polonia. Poate ar fi putut sa atraga in jocul sau si Rusia, dar negocierile au esuat si Rusia semna un pact de neagresiune cu Germania. Al doilea razboi mondial incepea sub auspicii proaste. Polonia fu invadata si, la 3 septembrie, d-l Chamberlain anunta in Camera Comunelor intrarea in razboi a tarii sale. 'Sper sa traiesc destul - spuse el - ca sa mai apuc ziua in care va fi distrus hitlerismul si va fi restabilita libertatea in Europa'. Hitlerismul avea sa fie distrus si libertatea restabi­lita, dar dupa moartea lui Chamberlain. Winston Churchill, om de geniu si imaginatie, facut sa gu­verneze pe vreme de furtuna, neimblanzit si pito­resc, va deveni marele premier al razboiului si el va fi acela care va conduce tara sa la victorie.



[1] Autorul vrea sa spuna ca scrutinul cu un singur tur nu permite combinatiile, cartelurile electorale incheiate pe plan local.

[2] Om politic conservator (1888-1958); intre 1930 si 1940 a detinut si functii guvernamentale.

[3] Instrument muzical cu coarde aparut in secolul al XVII‑lea si raspandit in secolul al XVIII‑lea, avand un tim­bru dulce, potrivit pentru executarea pieselor lirice.

[4] 'Dupa parerea tuturor, vrednic de domnie, daca n‑ar fi domnit' (in limba latina). Tacitus, Historiae, I, 49, 8; cu­vintele istoricului roman se refera la imparatul Galba (anul 68 e.n.).

[5] Dumnezeu sa‑l apere pe rege, desi nu sunt eu acela (in limba engleza). Richard al II‑lea, actul al IV‑lea, scena I.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




ARTA SCRISULUI LA EGIPTENI
Scriitori si artisti "angajati"
Continuitatea Romanilor
Mussolini si fascismul italian
DRUMETII PRIN MUNTII PIND - GRECIA
Obstea sateasca teritoriala in secolele 4-9
PARLAMENTUL CEL LUNG - ANGLIA
BAZINUL EGEEI DE N-E
REGIUNEA DE NORD - EST - GRECIA
EPOCA LUI PITT