Notiuni generale referitoare la perioada epoci bronzului pe teritoriul Romaniei

Notiuni generale referitoare la perioada epoci bronzului pe teritoriul Romaniei

Epoca bronzului cuprinde mai bine de doua milenii si jumatate din istoria spatiului carpato-dunarean. In decursul acestei perioade s-au petrecut transformari substantiale in viata populatiilor ce locuiau in acest spatiu, s-au intamplat, desigur, evenimente care, poate, au insemnat rasturnari, migratii, cuceriri dar pe care documentatia arheologica nu este in masura sa le demonstreze. Cercetarea arheologica contribuie, cel mult, la inchegarea unui tablou de fenomene cultural-istorice, nu si de ordin etno-istoric. Acestea din urma, se prezinta doar sub forma unor ipoteze de lucru, ca de exemplu procesul de indoeuropenizare.

Sfarsitul eneoliticului reprezinta una dintre cele mai dezbatute probleme ale preistoriei sud-estului european. Ipoteza clasica acceptata de majoritatea arheologilor este ca acest proces se datoreaza unei invazii din stepele ponto-caspice sau dinspre silvo-stepa nord-estica, a unor populatii de pastori nomazi, cu activitate economica net diferentiata fata de a autohtonilor eneolitici.

Aceasta ipoteza era acceptata unanim acum trei decenii, cand contrastul intre nivelul de civilizatie al comunitatilor neolitice si cel al epocii imediat urmatoare era izbitor: cultura celor desemnati ca 'noi veniti' se caracteriza prin grupuri restranse de colibe, printr-o ceramica de slaba calitate, decorata doar cu crestaturi, incizii sau imprimata cu sfoara; monumentul funerar al noii epoci este tumulul; cei inmormantati intr-o movila erau membrii unei familii patriarhale, pentru a enumera doar cateva dintre elementele contrastante intre cele doua civilizatii. Acest contrast parea cu atat mai puternic, cu cat intervalul de timp in care s-ar fi produs era considerat in termenii unei cronologii foarte 'scurte': in 1960, cercetatorii admiteau ca data de sfarsit a neoliticului cca. 2000 a.Chr., inceputul epocii bronzului fiind situat pe la 1800/1700, iar intre cele doua epoci se accepta desfasurarea unei scurta perioada de tranzitie.

Desi, in linii generale, contrastul amintit ramane, in continuare, un fapt necontestat, interpretarea fenomenului in termeni istorici si-a pierdut mult din virulenta, in primul rand datorita sensibilei lungimi a asa-zisei perioade de tranzitie, evaluata acum la mai bine de 1500 de ani. Aceasta situatie reflecta un proces lung de transformare a societatii si civilizatiei sud-estului european, socul unei mari migratii nemaifiind evident: sfarsitul culturilor eneolitice nu a fost brusc si trebuie interpretat in mod diferit pentru fiecare cultura in parte. Ceea ce parea a fi o infiltrare de triburi de pastori poate fi privit astazi si ca o transformare economico-sociala a vechii populatii, prin marirea ponderii cresterii vitelor in dauna agriculturii, fapt ce ar explica si o mobilitate mai mare a triburilor si preferinta pentru noi tipuri de asezari. Fenomenul a fost, desigur, complex; el oglindeste, probabil, si unele schimbari climatice si modificari de ordin demografic. Toate acestea pot fi si rezultatul unor revolutii pe plan spiritual, al credintelor religioase sau, dimpotriva, au determinat si transformari de ordin cultic. Nu pot fi total negate si unele migratii locale. De exemplu, sfarsitul culturii Gumelnita in Campia Dunarii se pare ca a fost grabit de patrunderea la Dunarea de Jos a unor triburi venite dinspre gurile Niprului, respectiv comunitatile cultura Cernavoda 1. In schimb, sfarsitul culturii Cucuteni-Tripolje se arata cu totul diferit: apare, mai degraba, ca o transformare lenta a culturii aceleiasi populatii.

Toate aceste constatari explica si scepticismul unor cercetatori cu privire la contributia arheologica in problema indoeuropenizarii. Cautarea unei patrii primitive a presupusei unitati indoeuropene, ramane, mai departe, dependenta de ipotezele lingvistice, dintre care unele merg pana la negarea existentei fenomenului ca atare.

Un aport insemnat in deslusirea problemei migratiei ar putea veni de la analiza scheletelor. Desi numarul mormintelor de inhumatie este destul de mare, repartizarea in spatiu si in timp a descoperirilor nu este uniforma (de exemplu, nestiindu-se structura antropologica a populatiei cucuteniene, nu se poate trage nici o concluzie referitor la caracterul alo- sau indigen al populatiei din perioada imediat urmatoare). Datele antropologice, atatea cate sunt pana in prezent, aduc, mai degraba, contraargumente la teoria marii migratii a indoeuropenilor dinspre rasarit. Elementul mediteranoid este prezent in culturile ce succed neoliticului la Dunarea Mijlocie, in timp ce in Europa centrala caracteristicile populatiilor stepice descresc progresiv de la est spre vest. Populatia de la inceputul epocii bronzului din Europa centrala nu arata afinitati biologice cu populatia reprezentata in mormintele kurganelor nord-pontice.

Epoca bronzului este precedata    de o perioada numita initial 'de tranzitie', care incepe in prima jumatate a mileniului IV si evolueaza, fara modificari de ordin structural, spre epoca propriu-zisa a bronzului (mileniul II). In lumina acestor constatari relativ recente, se impune revizuirea conceptiei referitoare la inceputurile epocii bronzului, asa cum era pana nu demult vazuta, in traditia cercetarii romanesti. Dezvoltarea societatii acestei lungi perioade in spatiul carpato-dunarean, urmeaza o ritmicitate ce poate fi, in linii generale, corelata celei a civilizatiei din aria egeica. Despre o etapa de tranzitie de cca. 200/300 de ani, mai poate fi vorba doar inainte de 3500 a.Chr. De la aceasta din urma data, odata cu formarea culturilor Baden si Cotofeni intr-o mare parte a Bazinului Carpatic, ne aflam in perioada timpurie a epocii bronzului (data de 3500 corespunde cu cea pe care, recent, multi cercetatori o propun pentru inceputurile Helladicului timpuriu). In jur de 2500 a.Chr. se cristalizeaza nuclee de cultura ce duc la dezvoltarea a ceea ce se intelege, indeobste, prin epoca propriu-zisa a bronzului. Din acest moment, evolutia culturala este, in general, continua, pana tarziu, in vremile protoistorice. In aceste conditii, despartirea pe etape este, mai degraba, conventionala, fiind dependenta de date, si ele conventionale, de ordin supraregional (de exemplu: sfarsitul epocii bronzului in jur de 1150 a. Chr. corespunde, in termeni aproximativ contemporani, apusului civilizatiei miceniene).

Dintre cele opt grupuri culturale regionale, caracterizate, mai ales, prin formele si decorul specific al ceramicii, atestate la sfarsitul mileniului III si la inceputul celui urmator, o importanta deosebita revine culturii Monteoru din zona de curbura a lantului carpatic. Periodizarea acestei culturi, intemeiata pe stratigrafia marii statiuni de la Sarata Monteoru, jud. Buzau, reprezinta coloana vertebrala a cronologiei bronzului romanesc. Pozitia cronologica relativa a celorlalte grupuri culturale este asigurata, mai ales, in masura in care poate fi corelata cu diferitele faze ale culturii Monteoru.

Desi in evolutia bronzului carpato-dunarean se observa influente exercitate atat dinspre stepele nord-pontice, cat si dinspre Europa centrala, impulsurile venite dinspre lumea egeo­- anatoliana au contribuit mai hotarator la dezvoltarea societatii pe plan spiritual si material. In randul acestor influente sudice, se remarca rapierele de bronz de tip micenian, aflate in numar destul de mare in Transilvania. Ele sunt produse locale, unele imitand chiar tehnica de aliaj originala. Imitarea unor tipuri de artefacte implica o relatie mai intima intre cele doua civilizatii, decat ar fi reprezentat un simplu import. Acest fapt trebuie avut in vedere in judecarea ponderii impulsurilor venite din afara. Tot ca o influenta din lumea egeo­anatoliana se poate explica si raspandirea, in prima jumatate a mileniului II, dar si mai devreme, a decorului spiralo-meandric, ce apare atat pe ceramica unor culturi, mai ales din Transilvania, cat si pe diverse obiecte de os (psalii de zabala, saibe, 'sigilii' etc.) sau de metal (topoare de lupta, spade si pumnale bogat ornamentate). Multe din piesele acestei din urma categorii reprezinta obiecte de prestigiu, arme de parada cu functie de distinctie sociala sau cultica, mai putin militara. Astfel, topoarele de bronz ca cele de la Someseni (jud. Cluj) sau Sapanta (jud. Maramures), sceptre ca cele de la Drajna (jud. Prahova), topoare de aur de la Tufalau (jud. Covasna) sau de argint (Persinari, jud. Dambovita), spade ca cea de la Apa (jud. Satu Mare) sau rapiera de la Rosiorii de Vede (jud. Teleorman), sunt insemne ale puterii, asemenea halebardelor si pumnalelor triunghiulare de bronz din Europa centrala si vestica. Toate acestea sunt proprii unei societati razboinice, structurata pe mici grupuri conduse de un principe (primus inter pares, din randul luptatorilor de vaza), ce-si avea, de regula, resedinta intr-o asezare intarita, in care sistemul de fortificatie (val de pamant, palisada sau chiar zid primitiv de pietre) constituia, de asemenea, un element de prestigiu, alaturi de cel de aparare.

Datele oferite de arheologie sunt prea putine pentru o reconstructie plauzibila a religiei populatiilor epocii bronzului. Desi, desigur, politeista, cultul unei divinitati solare pare a fi fost precumpanitor in credintele grupurilor culturale din spatiul carpato-dunarean. Simboluri solare de forma dinamica (spirale, cruci incarligate cu vartejuri la extremitati etc.) sunt atestate in patrimoniul motivistic din aria culturilor din Transilvania, in timp ce in Campia Dunarii predomina aceleasi simboluri, realizate sub forma statica (cruci, roti cu spite sau raze etc.). O cladire cu caracter cultic a fost identificata in asezarea de la Salacea, judo Bihor; este un sanctuar de tip megaron, cu doua incaperi, cu peretii decorati cu frize spiralo-meandrice.

Spre sfarsitul epocii bronzului si la inceputul mileniului I a.Chr., se constata o crestere substantiala a depunerilor (depozitelor) de obiecte in pamant (mai ales bronzuri, dar nu numai). Multa vreme, acest fenomen atestat, mai ales, in Transilvania, dar nu lipseste nici in zonele extracarpatice - a fost interpretat asemenea tezaurelor monetare din timpurile istorice, fiind pus in legatura cu framantari de ordin politic, care ar fi impus ascunderea cu buna stiinta a obiectelor de valoare. In ultima vreme, insa, tot mai multi cercetatori inclina a atribui un caracter cultic acestui fenomen. Depunerile pot fi, astfel, explicate fie ca ofrande sau avand functie votiva, fie ca rezultat al unor licitatii de prestigiu intercomunitar. Acestui din urma tip ar putea apartine depozitele constituite, mai ales sau exclusiv, din fragmente. Pe de alta parte, depozite de mari dimensiuni, cuprinzand sute sau mii de obiecte de bronz, majoritatea fragmentare, alaturi de o mare cantitate de 'turte' de bronz brut, considerate 'depozite de turnatorie', ar putea fi interpretate si ca depozite de templu, asemenea celor din templele elene de mai tarziu. Ca exemplu, uriasul depozit de la Uioara, jud. Alba, ce contine 5812 piese si cantareste cca. 1100 kg., sau cele de la Aiud si Spalnaca, toate trei aflandu-se intr-o zona bogata in sare, pe Muresul Mijlociu, in judo Alba. Alte doua astfel de depozite gigant au fost descoperite la mica departare unul de altul, in preajma unei necropole tumulare de la inceputul epocii fierului, la Bicaz, jud. Maramures. Aceeasi explicatie cultica poate fi data si depozitelor de vase ceramice, mai ales cesti si strachini. Intr-un turnul de mari dimensiuni, explorat la Susani, jud. Timis, s-a gasit o ofranda constand din 66 cescute si 13 strachini, asezate in jurul unei strachini de mari dimensiuni si a unei gramezi de graunte carbonizate. In acelasi tumul s-a descoperit o groapa in care fusesera depuse cca. 140 de vase, mai ales cesti si strachini, toate ingrijit lucrate si frumos decorate.

Punctul culminant pe curba frecventei depunerilor de bronzuri se situeaza in secolele. XII-XI a.Chr. Obiceiul dispare aproape brusc in sec. VIII a.Chr., cam la aceeasi data pe mari intinderi ale Europei. O prima problema care se ridica este ce eveniment istoric ar fi putut determina disparitia acestor depozite, din Insulele Britanice pana la Marea Neagra. Singura explicatie plauzibila este de domeniu religios: in sec. VIII a.Chr. a intervenit o 'reforma' in domeniul culturii spirituale, care si-a gasit expresia, intre altele, si in disparitia, aproape simultana, a obiceiului depunerii de bronzuri.

Conceptia prezenta in Tratatul de Istorie a Romaniei din anul 1960, potrivit careia sfarsitul epocii bronzului ar fi fost caracterizat prin mari prefaceri de ordin cultural-istoric ce ar reflecta migratii de populatii (inclusiv asa numita 'mare migratie egeica'), pierde, in ultimul timp, din ce in ce mai mult teren, nefiind sustinuta pe plan arheologic. Intreaga perioada a secolelor XIII-IX a.Chr. se arata a fi o epoca de bunastare materiala, de inflorire a vietii spirituale, de relativa stabilitate. Fenomenul depunerilor, daca il interpretam in plan sacral, reprezinta doar una din trasaturile de unitate ale acestei epoci. Evolutia tipurilor ceramice din necropole (in Banat sau in nordul Romaniei, in Tara Lapusului) si din asezari, pledeaza in favoarea unei dezvoltari istorice fara convulsii majore. Ceea ce, mai de mult, era considerat a fi dovada unei patrunderi de elemente alogene, reprezentate prin grupuri cu ceramica decorata cu caneluri, in contrast cu grupurile cu ceramica incizata si excizata, decoruri specifice epocii bronzului, se dovedeste a fi, de fapt, generalizarea unei noi mode de ornamentare a ceramicii, adoptarea modei canelurilor pe suprafata de culoare inchisa a vaselor datorandu-se influentei veselei de metal (bronz si aur), ce se raspandeste cu intensitate spre sfarsitul mileniului II a.Chr. Totodata, apar mari asezari intarite cu valuri de pamant si barne (uneori cu o structura destul de complicata), unele de dimensiuni considerabile: de exemplu, la Santana-Arad, cetatea are un diametru de aproape 1 km iar valul se conserva, si astazi, pe o inaltime de mai multi metri.

Spre sfarsitul epocii bronzului se observa o polarizare a influentelor culturale, diferita de cea a epocii bronzului propriu-zise. Extinderea in Transilvania, in sec. XV-XIII, a unei culturi de sorginte rasariteana - cultura Noua - include aceasta regiune in spatiul cultural carpato-niprovian (cultura Noua-Sabatinovka). In acelasi timp, grupurile din sudul Romaniei prezinta din ce in mai multe afinitati cu cele din spatiul balcanic. Prin adoptarea modei ceramicii canelate, grupurile din Transilvania si Banat se polarizeaza in secolele XII-XI a.Chr., in directia ariei Dunarii de mijloc, pentru ca, in curand, moda canelurilor sa cuprinda, aproape in totalitate, spatiul carpato-dunarean, manifestandu-se prin forme specifice, diferentiate regional. In pragul mileniului I a.Chr., in zona Romaniei activeaza doua cercuri culturale:

1. cel al ceramicii canelate, in cea mai mare parte a tarii, cu exceptia Dobrogei si a sudului Moldovei si

2. cel al ceramicii decorate cu motive imprimate, avand centrul de greutate in spatiul balcanic si influentand, cu incepere din sec. X, din ce in ce mai puternic, zonele sudice si rasaritene ale ariei carpato-dunarene (in special Dobrogea si Moldova).

Majoritatea cercetatorilor romani vad in populatiile epocii bronzului carpato­-dunarean grupul indo-european al tracilor. Tracii apar pentru prima data in izvoarele literare in epopeile homerice; este vorba, evident, de tracii locuind la periferia lumii grecesti. Daca, deci, tracismul populatiilor sud-dunarene, la inceputul epocii fierului, nu poate fi pus la indoiala, informatii sigure despre tracii nord-dunareni provin dintr-o epoca mai tarzie (sec. VI a.Chr) si chiar si mai tarziu in ceea ce ii priveste pe cei din regiunile carpatice. In ceea ce ii priveste pe cei din regiunile carpatice (sec. II-I a.Chr.). Lipsa unor informatii scrise nu ingaduie, insa, formularea oricaror ipoteze referitor la etnicul populatiilor de la nord de Dunare - cum ar fi o migratie lenta, de-a lungul secolelor, a triburilor tracice, de la sud de Dunare, spre nord, pana la Carpatii Padurosi de la izvoarele Tisei. O atare ipoteza - formulata de unii cercetatori - ar fi in flagranta contradictie cu datele arheologice, oricat de greu ar fi ele de interpretat. Despartirea neamurilor tracice in sudice si nordice se intemeiaza, mai ales, pe considerente toponimice, provenite, cele mai multe, din izvoare de epoca romana. Cat de substantiale erau deosebirile este imposibil de precizat. Pentru greci, toti erau traci. Din grupul nordic fac parte getii si dacii, primii locuind la Dunarea de Jos, unde sunt intaia oara mentionati in sec. VI a. Chr., ceilalti, in amonte si in spatiul intracarpatic, atestati abia in sec. II-I a.Chr. Limita etnica intre tracii sudici si nordici pare a fi fost lantul nordic al Balcanilor - Stara Planina. Tot din grupul nord-tracic faceau parte tribalii si moesii, la nord-­vest de Balcani; apoi carpii, in Moldova, atestati prima data, in mod sigur, in sec. II a.Chr., si costobocii in Carpatii nordici, atestati incepand cu sec. I p.Chr.

Utilizarea datelor arheologice spre completarea saracacioaselor surse literare despre tracii nordici ingaduie o reevaluare substantiala a informatiei actuale, mai ales si cu ajutorul cercetarilor interdisciplinare (antropologie, paleobotanice, paleozoologice etc.). Conceptia formulata de Vasile Parvan in anii '20, expusa in a sa lucrare devenita clasica - Getica. O protoistorie a Daciei -, ramane, pana astazi, actuala. Civilizatia sfarsitului epocii bronzului a fost o creatie a tracilor nordici ('bronzul getic'). A merge cu speculatiile inapoi in timp ar fi, evident, riscant. Ce sorginte etnica, vor fi avut cele opt sau noua culturi ale bronzului carpato-dunarean este, deocamdata, o problema irezolvabila. Se poate imagina, doar, ca din diversitatea populatiilor reprezentate de aceste culturi se va fi impus, datorita necesitatii create de contactele tot mai frecvente dintre triburi, o lingua franca, fapt atestat in multe situatii observate in cadrul societatilor primitive actuale si care ar putea oferi o explicatie plauzibila unitatii lingvistice, asa cum rezulta din izvoarele literare, secole mai tarziu.

Este, deocamdata, cu neputinta de a deslusi in spatele fenomenelor de ordin cultural-­istoric ale epocii vechi a fierului modificari etnopolitice. Oricat de tentant ar fi de a vedea in grupurile cu ceramica canelata de la nord de Dunare pe tracii nordici iar in cele cu ceramica imprimata pe cei sudici, o atare conceptie ramane pura ipoteza. Nici analizele antropologice nu pot contribui la rezolvarea acestor probleme, deoarece sunt dependente de descoperirea de morminte de inhumatie, numeroase, ce-i drept, in cadrul unora dintre culturile epocii bronzului, nu in toate (in cadrul culturilor din Muntenia centrala si din Oltenia - Tei si Verbicioara - nu s-au descoperit nici un fel de morminte), dar, odata cu noua epoca, se constata un fenomen oarecum bizar; incepand cu sec. XII a. Chr., necropolele se raresc pentru ca sa dispara apoi. De fapt, in intreg spatiul carpato-dunarean, pana la cucerirea romana a Daciei, nu se mai cunosc necropole de inhumatie sau de incineratie, decat in zonele unde se exercita influente alogene (vezi celtii, bastarnii etc.) sau in cazul in care inmormantarile au o explicatie speciala (de ex. morminte princiare sau fastuoase) sau se datoreaza unor influente din aria balcanica (vezi necropolele de incineratie de tip Ferigile sau grupul de incinerati de la Dunarea de Jos). Fenomenul nu si-a gasit, pana acum, o explicatie deplin satisfacatoare. Este, evident, vorba de o schimbare a comportamentului fata de ritul funerar, determinat, desigur, de anumite credinte religioase.

Data sfarsitului epocii bronzului - 1150 a. Chr. - corespunde pe plan supraregional apusului civilizatiei miceniene. Este, insa, evident, ca in ceea ce priveste realitatile culturale din aria carpato-dunareana, aceasta data nu consemneaza nici un eveniment deosebit. Din acest punct de vedere, spatiul actual romanesc se incadreaza, mai degraba, in ceea ce in Europa centrala se cunoaste sub denumirea de Urnenfelderzeit (epoca campurilor de urne), cuprinzand perioada secolelor XIII-IX a.Chr. Totusi, pentru evitarea confuziilor terminologice si pentru a respecta traditia cercetarii preistorice romanesti, arheologii romani au introdus denumirea de Hallstatt carpato-dunarean sau prima epoca a fierului. Aceasta din urma denumire se justifica si sub aspect fenomenologic: desi cel mai vechi obiect din fier descoperit pana acum in Romania dateaza din sec. XIII a. Chr., fiind unul din cele mai vechi piese de fier din Europa (celtul de fier dintr-un turnul de la Lapus, judo Maramures), odata cu sec. XII-XI a.Chr., obiecte din acest metal apar in mai toate zonele tarii noastre. In stadiul de fata se cunosc in Romania aproximativ 50 de descoperiri legate de metalurgia fierului, datand din etapa veche a Hallstatt-ului (Ha A si B - sec. XII-IX a:Chr.), dar inlocuirea totala a armelor de bronz cu cele de fier se constata abia in sec. VIII a.Chr.