Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Infrangerea revolutiei romanilor din Banat


Infrangerea revolutiei romanilor din Banat




Infrangerea revolutiei romanilor din Banat

1. Actiunile revolutionarilor banateni in contextul reocuparii Banatului de catre trupele maghiare

Rascoalele taranesti din luna septembrie influenteaza in mare masura orientarea intelectualilor romani din Banat, la aceasta contribuind si evenimentele politice de la 3 octombrie 1848, care in Banat se manifesta prin reluarea pe fata a ostilitatilor intre trupele imperiale din Timisoara si revolutionarii maghiari, dupa 10 octombrie 1848. De acum, centrul politic al romanilor din Banat se muta de la Lugoj la Timisoara, aici fiind sediul Consiliului de razboi, precum si cel al Consiliului politic imperial si al Comitetului politic roman. Pozitia romanilor si orientarea lor antimaghiara a fost influentata, asa cum aprecia si Nicolae Tincu Velia, in mare masura de comportarea fata de romanii din Ardeal, care "facu mare impresie in tot Banatul"[1].



In fata amenintarilor tot mai mari ale autoritatilor maghiare, liderii romani si sarbi, impreuna cu episcopul Jivcovič, avand consimtamantul Consiliului de razboi, infiinteaza un comitet politic, care impreuna cu autoritatile militare urma sa lucreze pentru restatornicirea pacii. In acest comitet romanii erau reprezentati prin Petru si Andrei Mocioni si Petru Cermena, comitetul dezvoltand actiuni in directia nerecunoasterii guvernului maghiar, a aderarii la manifestul imperial din 3 octombrie, precum si in directia supunerii fata de Comitetul politic din Timisoara. In acest sens, comitetul numeste functionari noi in locul celor fugiti si colaboreaza cu Sfatul de razboi la operatiile de cucerire a centrelor mai importante din Banat. Un principiu esential care statea la baza acestui comitet se referea la unirea tuturor romanilor din imperiu, doar astfel putand dobandi aceleasi drepturi ca si maghiarii.

Un comitet mai restrans, subordonat comitetului administrativ-politic actiona pentru sustinerea intereselor romanesti. In primul rand, la cererea acestui comitet, Consiliul de razboi denunta, prin manifestul de protest din 21 noiembrie 1848, excesele revolutionarilor maghiari. O alta masura a fost si aceea de a cere alegatorilor romani rechemarea deputatilor din Parlament, prin aceasta urmarindu-se desolidarizarea totala a romanilor banateni de guvernul maghiar, numeroase comune cerand revocarea deputatilor, pretextand ca nu admit sa aiba reprezentanti intr-un Parlament care nu este recunoscut de imparat. Concomitent, Consiliul de razboi emite o circulara care prevedea pedeapsa capitala pentru acei supusi ai guvernului maghiar care continuau sa faca recrutari. Cine denunta o astfel de persoana primea si o recompensa de 100 de galbeni. Abdicarea imparatului Ferdinand si urcarea pe tron a lui Francisc Iosif are consecinte importante asupra situatiei din Banat.

Noul imparat recunoaste alegerile de la Karlowitz si confirma pe mitropolitul Rajacič ca patriarh al bisericii ortodoxe, iar pe colonelul Stefan Suplicat ca voievod. Aceasta recunoastere insemna ca intr-un viitor apropiat Voivodina putea lua nastere ca entitate politico-statala sarbeasca, si ca problema despartirii ierarhice nu se mai putea rezolva. De aceea, acum cand maghiarii nu mai aveau putere in Banat, incepe o noua faza, aceea definita prin inasprirea relatiilor cu episcopii sarbi. Conflictul culmineaza in momentul in care fratii Mocioni decid sa stranga legaturile cu Comitetul National din Sibiu, militand impreuna cu acesta pentru "concentratia romanilor din intreaga monarhie"[2], si pentru alegerea unui "cap bisericesc si a unui civil a totul neatarnator de patriarhul si voievodul sarbilor"[3], care sa aiba sediul intr-un oras din Ardeal. Fratii Mocioni sunt chiar exclusi din Comitetul politic de catre Jivcovič, iar Petru Cermena este amenintat cu arestarea in momentul in care Consiliul de razboi aproba cererea romanilor de a trimite deputati imparatului pentru sustinerea cauzei romanesti.

In acest sens, la Lugoj, in urma unei consfatuiri intre membrii de frunte ai celor doua comitete nationale, din Sibiu si Timisoara, printre care si August Treboniu Laurian, Ioan Popasu si Patriciu Popescu, s-a hotarat sa se delege un cap civil care sa se bucure de toata influenta curtii de la Viena, acesta neputand fi decat un membru al familiei de Habsburg. Banatenii cereau un guvern roman si un patriarh care sa aiba resedinta la Sibiu. Tot la aceasta conferinta s-a cerut ca 4 delegati din Bucovina, impreuna cu cei din Transilvania si cei din Banat, sa ceara la curte "unirea Bucovinei, Ardealului si Banatului sub un guvern"[4].

Intre romanii banateni si sarbi se instalase o mare tensiune din pricina Voivodinei. Laurian era impotriva oricarei uniri a romanilor cu Voivodina sarbeasca, neadmitand nici plecarea lui Saguna in Tara Romaneasca spre a cere interventia tarista in Transilvania, deoarece, spune Laurian, "romanii sunt destul de puternici ca sa se opuna singuri dusmanului"[5].

Se contureaza asadar doua partide, asa cum aprecia si doctorul Kanitz, "unul care ., vrea sa se impace cum ungurii, probabil fiindca se teme de interventia rusilor, stiind ca pe acest pom nu cresc fructele libertatii. Celalalt pe care il sprijina soldatimea, deci armata, si eventual in mod tacit si curtea imperiala, doreste pe rusi ca sa-si intregeasca forta militara, insuficient de puternica"[6].

Situatia devenise din ce in ce mai tensionata, dupa ce, la 15 decembrie a fost confirmat ca patriarh, de catre noul imparat Francisc Iosif, Iosif Rajacič, care introduce administratia sarba in unele parti ale Voivodinei, facand eforturi spre a o extinde si in partile banatene. Proclamatia poporului sarb de la 5 mai 1848 recunostea necesitatea independentei bisericii romanesti, considerand-o justificata, si dat fiind faptul ca Rajacič promisese sa asigure viitorul poporului sarb dupa principiul egalitatii tuturor natiunilor si nationalitatilor, noul episcop Andrei Saguna il ruga pe acesta sa recunoasca acelasi drept si romanilor[7].

Dar acest lucru nu convenea nici guvernului habsburgic, drept pentru care, la 28 februarie 1849, generalul Windisgrätz ordona trupelor nationale sarbe sa lupte numai sub steagul imperial, iar nu sub cel national sarb. Mai mult chiar, armata imperiala dizolva administratia sarba instituita de patriarh, dezarmeaza satele sarbesti si introduce limba germana ca limba oficiala in locul celei sarbe. Masurile acestea produc mari nemultumiri in randul natiunii sarbe, dar contribuie la atenuarea incordarii politice dintre romani si sarbi. Este perioada cea mai grea, cand ambele popoare luptau pentru realizarea dezideratelor lor nationale, si date fiind imprejurarile politice, ciocnirea de interese era inevitabila. Conflictul romano-sarb s-a agravat si prin sosirea lui Rajacič la Timisoara, spre a prezida adunarea generala a natiunii sarbe intrunite la inceputul lui februarie in acest oras.

Adunarea a discutat organizarea administratiei interne a Voivodinei, in acest sens adunarea infiintarea unui guvern provincial, condus de catre Iosif Rajacič, care urma sa fie confirmat de catre guvernul austriac. Romanii nu erau reprezentati decat prin Vasile Fogarasi, fostul presedinte al primei adunari de la Lugoj. Ingrijorati, romanii din Lugoj trimit la Rajacič o delegatie condusa de protopopul Ioan Marcu, Maxim Pascu, Constantin Udria, primarul Lugojului si altii, care au fost in cele din urma multumiti de raspunsurile patriarhului, acesta cerand romanilor sa fie linistiti, deoarece serviciul divin in bisericile romane se va face numai in romaneste. La 6/19 martie 1849, Andrei Saguna ii scrisese chiar patriarhului sarb: "Va asigur, Excelenta, ca numai independenta ierarhiei romane de ierarhia sarba, constituie unicul mijloc, care, in locul urii si diferendelor prelungite intre cele doua natii ar putea da nastere milosteniei crestine si intelegerii fratesti"[8]. Romanii vor primi episcopi din natiunea lor si un mitropolit, supusi insa patriarhului Rajacič, acesta asigurandu-i pe romanii din imperiu ca vor primi si un duce, si li se va recunoaste si nationalitatea. Promisiunile acestea, desi nu multumeau pe banateni, totusi, in mare masura le dadeau sperante in viitor.

Care erau dezideratele romanilor banateni din aceasta perioada reiese din petitia generala inaintata imparatului la 13/25 februarie 1849. Ea e semnata de sapte reprezentanti din Ardeal, trei din Banat, doi din Bucovina si unul din Ungaria. Din Banat semneaza Ioan Mocioni, Iulian Mocioni si dr. Ioan Dobran, agentul de curte. Petitionarii cereau unirea tuturor romanilor din imperiu intr-o singura natiune de sine statatoare, administratie nationala si bisericeasca de sine statatoare, convocarea congresului national care urma sa aleaga un sef national intarit de imparat, un sfat national numit "senat roman", un cap bisericesc avand ca subordonati pe episcopi si care sa organizeze scolile si administratia in cercurile si comunele romanesti, introducerea limbii romane in toate domeniile privitoare la romani, o dieta nationala care sa se intruneasca anual, reprezentarea natiunii romane in dieta imperiala, admiterea unui organ al natiunii romane pe langa ministerul din Viena, spre a reprezenta interesele natiunii romane, adaugarea la titlurile imparatului acela de "duce al romanilor"[9].

Reprezentantii banatenilor ajunsesera asadar la o intelegere cu cei din Ardeal si Bucovina. Pentru unitatea nationala constituia un pas inainte si unirea lor intr-un singur corp. Din punct de vedere politic, importanta lor ar fi devenit primordiala in imperiu, dat fiind numarul mare al romanilor in raport cu celelalte nationalitati. Aceasta credem ca a constituit motivul principal pentru care Habsburgii nu puteau admite unirea tuturor romanilor din imperiu.

Desi deputatii romani au primit promisiuni de la imparat, totusi nu

s-a realizat nimic pentru poporul roman. Prin noua constitutie, asa-zisa octroata, care a fost promulgata la 4 aprilie 1849, Voivodina a luat fiinta. Pentru poporul roman nu s-a prevazut nici teritoriu national, nici guvern si nici Parlament. La scurt timp dupa aparitia constitutiei, reprezentantii romanilor inainteaza imparatului un nou memoriu de protest impotriva inglobarii unui mare numar de romani in Voivodina. Romanii nu se opun infiintarii unui teritoriu national sarbesc, dar cer ca acest teritoriu sa se extinda doar asupra localitatilor cu populatie sarba, in acest sens dorindu-se infiintarea unei comisii impartiale care sa se preocupe de delimitarea teritoriului national sarbesc.

Spre a-si sustine petitiile inaintate, delegatii Comitetului roman din Timisoara pleaca la Viena, unde iau legatura cu ceilalti trimisi ai poporului roman si pe ziua de 19 mai 1849 are loc prima consfatuire la locuinta lui Ioan Dobran. Aceasta consfatuire este urmata de alte trei adunari, care se tin in zilele 30 mai, 2 si 6 iunie in casa Mocionestilor din Viena[10]. In urma acestor discutii, delegatii banateni hotarasc sa protesteze la 26 iunie 1849 impotriva noii constitutii, prin care romanii, "nu numai ca nu se pun pe o asemenea treapta de drepturi cu popoarele care dupa constitutiune formeaza tari ereditare deosebite, ci inca impartindu-se intre tarile Ungaria, Ardealul si Bucovina, se lipsesc de folosul de a fi impreuna care li s-a dat prin articolul 7 din anul 1848 din dieta ungureasca, intarit de fostul imparat Ferdinand"[11]. Dar nici acest memoriu nu a fost luat in seama de imparat. Vazand ca in chestiunea separarii romanilor de Voivodina nu au primit nici un raspuns, delegatii banateni incearca sa obtina, cel putin numirea unui episcop roman in dieceze de Varset-Caransebes.

In acest sens se tine o noua consfatuire pe data de 14 iulie, cand se semneaza si o petitie, inaintata la 20 iulie, prin care se cere numirea lui Patriciu Popescu ca administrator al diecezei de Varset. Se mai cerea neamestecul patriarhului sarb in chestiunile privitoare la romani, dreptul de a alege mitropoliti si episcopi romani, precum si tinerea unui congres care sa lamureasca problema organizarii bisericesti a romanilor. Curtea de la Viena nu acorda atentie nici uneia dintre cererile romanilor, astfel ca protestele si cererile lor roman au continuat sa ramana suspendate.

In acest timp, dupa succesele rasunatoare din Ardeal, la inceputul lui aprilie 1849, generalul Bem porneste spre Banat pentru a-l recuceri din mainile imperialilor. General daduse ordine precise de amnistie generala si de atitudine concilianta in teritoriile ocupate, insa trupele de sub comanda sa, sub pretextul dezarmarii savarseau numeroase excese si abuzuri. La acestea se adaugau dorinta de razbunare impotriva fostilor adepti ai imperialilor, precum nevoia de alimente care genera rechizitionari abuzive, ce vor indarji si mai mult populatia romana.

Marsul spre Banat il face pe drumul cel mai scurt ce ducea la Caransebes, adica pe la Portile de Fier, infrangand la Voislova, o comuna granicereasca, o prima rezistenta. Prima ciocnire cu urmari neplacute pentru romani se produce in comuna Marga, unde trupele generalului incendiaza 27 de case din totalul de 81, ca represalii la opunerea taranilor romani la actiunea de rechizitionare a vitelor[12]. De aici, Bem se indreapta cu grosul armatei sale spre Caransebes, sediul regimentului romano-banatic. Generalul, la 2/14 aprilie 1849, printr-un manifest, cere granicerilor romani sa i se alature, promitandu-le "iertare, viata si libertate"[13]. Regimentul se retrage totusi la Orsova, astfel ca la 17 aprilie, Bem ocupa Caransebesul, iar a doua zi Lugojul. Aici urma sa faca jonctiunea cu armata maghiara care intrase in Banat pe la Ilia-Faget. In prima jumatate a lunii mai, Bem ocupa orasele Varset, Biserica-Alba, Oravita si Baziasul, iar la 15 mai ajungea la Orsova, de unde regimentul roman se retrage la Cerneti, in Tara Romaneasca.

In aceasta situatie, Bem trimite pe capitanul Kiss Sándor si pe preotul militar Ioan Munteanu, la Osman beg, comandantul cetatii Orsova Veche. Acestia ii aduc o scrisoare a lui Bem adresata lui Omer pasa, comandantul trupelor turcesti din Tara Romaneasca, prin care generalul cerea sa fie dezarmate trupele imperiale refugiate aici, sa i se predea lui armele, iar trupele sa fie internate. Apoi sa i se restituie cele doua vagoane si trei remorci confiscate de austrieci si sa inceteze tragerile de pe celalalt mal al Dunarii impotriva trupelor sale. Osman beg, pe langa aceasta scrisoare primeste si o copie a declaratiei de independenta a Ungariei, promitand ca va indeplini toate cererile generalului Bem.

Dupa reocuparea Banatului, se trece la reorganizarea administrativa a acestuia, fiind numiti si romani in noua conducere a comitatului Caras, si anume Gheorghe Ioanovici de Dulau si Valea Mare, ca vicecomite de Caras. Totodata se anunta ca protopopul Ignatie Vuia, ales ca administrator al episcopiei de Varset, in a doua adunare de la Lugoj, a fost recunoscut de guvern in acest post, cu titulatura de "administrator episcopesc provizoriu"[14] pentru comitatul Carasului si regimentul graniceresc romano-banatic. La 25 mai, Maxim Pascu, fidel imperialilor este inlocuit cu profesorul de la Arad, Vicentiu Babes ca director peste scolile greco-ortodoxe din districtul Caransebes.

Tot in aceasta perioada, la inceputul lui iunie, guvernul maghiar vine cu o masura deosebit de importanta, si anume desfiintarea regimentului roman de granita. Din ordinul guvernatorului Kossuth si al ministrului de interne Szemere, regimentul roman de granita era desfiintat, iar locuitorii lui capatau aceleasi drepturi si obligatii ca ceilalti cetateni ai Ungariei. O alta masura care a nemultumit populatia a fost recrutarea fortata. Spre a potoli spiritele, aste adus de la Dieta deputatul Axentie Bojinca, care se bucura de multa popularitate in Banat. Dar nici prezenta lui nu a putut determina populatia sa se inroleze. La 31 mai 1849, din Debretin, ministrul cultelor recunostea alegerea lui Dimitrie Petrovici-Stoichescu si a lui Ignatie Vuia ca vicari ai diocezelor de Timis si Varset, cu un salariu de

1 200 de florini anual, scopul acestei recunoasteri de catre guvernul maghiar fiind acela de a recastiga increderea populatiei romane, prin satisfacerea unor cereri minime. Lucrurile mergeau prost in comitatul Timisului, deoarece Timisoara era inca in mainile imperialilor. De aceea, scopul principal al guvernului maghiar era de a ocupa cetatea Timisoarei, a carei cadere ar fi avut un efect moral deosebit asupra trupelor maghiare.

Ofensiva lui Bem in Banat, urmata de retragerea regimentului de la Caransebes in Tara Romaneasca, ca si caderea cetatii Aradului in mana trupelor maghiare, au adus cetatea Timisoarei intr-o izolare totala, fara posibilitatea de a primi ajutoare intr-un viitor apropiat. Bazandu-se pe aceste considerente, trupele maghiare sub comanda contelui Veczey, incep asediul cetatii, trupele acestuia, venind pe valea Muresului, si numarand la inceputul lui mai 1849 cam 5 000 de oameni, dintre care 3 000 au participat la ocuparea fortaretei de la Arad. Aparatorii Timisoarei, cu tot cu populatia civila, erau in numar de aproximativ 16 000 de oameni, majoritatea romani, condusi de generalii Rukavina, von Gläsr, Leiningen si Wernhardt.





Asediul cetatii incepe la 25 aprilie 1849 si s-a mentinut pana aproape de sfarsitul revolutiei. Intre 4 si 19 iulie cetatea este bombardata puternic de cele 68 de tunuri ale maghiarilor, iar Kossuth vine in largul asediatorilor si le cere sa cucereasca cu orice pret cetatea. Situatia era deosebit de grea, izbucnesc o serie de molime, orasul si cetatea fiind supuse unui tir de artilerie de o mare intensitate, mai ales in ziua de 31 iulie, cand o bomba e 30 de kg arunca in aer magazia de pulbere a garnizoanei[15]. Totusi, garnizoana nu a capitulat, aceasta rezistenta neobisnuita datorandu-se informatiilor pe care le avea ca trupele tariste au intrat in tara, iar cele imperiale se apropie. Informatiile le primeau de la soldatii care dezertau din randul trupelor maghiare asediatoare. Cunoastem acest fapt din lucrarea editata de marele stat major austriac, in care se spune textual: "la mentinerea moralului contribuiau stirile aduse de dezertori ca armata rusa a patruns in Ardeal si Ungaria de nord, si ca trupele imperiale austriece s-ar afla deja pe Tisa inferioara si la Seghedin"[16].

2. Reprimarea revolutiei si represaliile asupra revolutionarilor romani din Banat

Dupa batalia de la Szöreg de la 5 august, imperialii ii forteaza pe generalii maghiari sa dea batalia decisiva la Becicherecul Mic, aceasta ducand la caderea guvernului maghiar, cu toate ca generalul Bem a venit in mod special sa conduca operatiile, Kossuth abia avand vreme sa se retraga in graba de la Arad la Lugoj.

La 9 august generalul imperial Haynau intra in cetatea Timisoarei, in fruntea unui detasament de cavalerie, fiind primit ca un salvator. Asediul Timisoarei inceteaza, insa pierderile celor care au rezistat au fost importante: au murit 516 soldati, un general, 20 de ofiteri si 219 cai, iar dintre civili 2 400 de oameni au murit de epidemii, pe cand 2 000 de oameni zaceau bolnavi in stare grava. La 10 august au sosit la Lugoj trupele infrante la Timisoara, iar la 12 august au venit si Kossuth si Szemere.

Numarul trupelor maghiare concentrate la Lugoj, care au incercat sa se reorganizeze in vederea unei noi ofensive asupra Timisoarei era de

25 000-30 000 de oameni. Dar intervine cea mai mare dificultate, lipsa de alimente care duce la demoralizarea trupelor, mai mult, trupele imperiale intrand in Lugoj la 15 august. Kossuth s-a retras in sudul Banatului, pregatindu-si fuga in Turcia. Generalul Bem, cu trupele ce i-au ramas credincioase se indreapta spre Faget, unde in noaptea de 14 spre 15 august are loc intalnirea cu Eftimie Murgu, prin care pun la cale organizarea unei rezistente pentru salvarea revolutiei[17]. Este ultima incercare de unire a fortelor revolutionare, ultimele tratative romano-maghiare.

Dupa respingerea proiectului sau de lege, Murgu, dezamagit, nu paraseste Parlamentul, ci se refugiaza impreuna cu acesta la Debretin, unde impreuna cu ceilalti deputati voteaza la 14 aprilie detronarea Habsburgilor, acestia reprezentand principalul obstacol in calea realizarii unitatii poporului roman. Atat el, cat si fruntasii revolutionari din Tara Romaneasca, ca Nicolae Balcescu, Cezar Bolliac, Dumitru Bratianu, Al. G. Golescu si altii, si-au dat seama de necesitatea unirii fortelor revolutionare impotriva habsburgilor si a tarului.

In acest sens, Eftimie Murgu a lucrat inca de la inceputul revolutiei, fara a gasi insa intelegerea necesara la guvernul maghiar. De aceea, de comun acord cu Balcescu, se ajunge la o noua formula pentru unirea fortelor revolutionare, polono-romano-maghiare, avandu-l in frunte pe generalul Bem. Dupa ocuparea Banatului de catre generalul Bem, Murgu pleaca in Banat, unde incearca sa castige masele romanesti pentru o intelegere romano-maghiara, si pentru lupta comuna cu revolutionarii maghiari, dar fara succes.

La sfarsitul lui iunie se intoarce la Pesta unde se intalneste cu Nicolae Balcescu, ce cauta sa castige simpatia emigrantilor poloni din Ungaria, in special a generalilor Dembinsky si Bem. Murgu are o intrevedere cu Balcescu in ziua de 31 iunie. "Au sosit astazi Murgu si alti deputati din Banat si Transilvania si imi spun ca acolo romanii sunt foarte intaratati contra ungurilor, caci acestia ii maltrateaza foarte rau si ca nu mai e chip de a-i opri a face revolutie si a se uni cu muscalii"[18], scria Balcescu lui I. Ghica. In aceeasi zi, deputatii romani ii prezinta si un proiect de lege pentru recunoasterea nationalitatii romane, proiect pe baza caruia si in urma consfatuirilor ce au avut loc, Balcescu schiteaza proiectul de pacificare si de infiintare a legiunii romane, care se semneaza la 14 iulie.

A doua zi, Balcescu porneste la Avram Iancu, de unde nu se reintoarce decat la 8 august 1849, iar Murgu pleaca din nou in Banat si convoaca o adunare populara la Caransebes pentru ziua de 17 iulie, cu scopul de a convinge populatia granicereasca de necesitatea realizarii unei intelegeri cu guvernul maghiar, insa se loveste de refuzul categoric al populatiei.

Sub presiunea evenimentelor, Parlamentul, refugiat la Seghedin, adopta la 28 iulie proiectul de lege cu privire la nationalitati. Legea VIII consta in 17 puncte, guvernul promitand romanilor, acum cand trupele imperiale si tariste se apropiau, dreptul de a folosi limba materna in scolile elementare, in administratia locala, in biserici si la conducerea garzilor nationale. Se mai prevedea si infiintarea unei facultati de teologie ortodoxa pe langa universitatea din Pesta, Murgu fiind insarcinat sa duca noua lege in tabara lui Avram Iancu, spre a-l convinge sa se alieze cu generalul Bem.

Kossuth era foarte interesat de realizarea acestei aliante, scriind disperat comisarului Török de la Arad: "Fa ca Murgu sa poata ajunge in mod sigur la Iancu. Da-i ca ajutor pe un roman cinstit, democrat si fidel, care sa aibe darul cuvantului. Inzestreaza-l cu bani si instiinteaza-ma apoi. Pe scurt, foloseste in asa chip clipa scumpa ca sa poata fi castigat poporul roman si pentru ca sa putem intrebuinta imediat armele sale contra dusmanului comun"[19].

Retragandu-se din calea trupelor imperiale, Bem ajunge in noaptea de 14 spre 15 august 1849 la Faget, unde este incartiruit impreuna cu suita sa in locuinta lui Alois Willibald Juraschek, administratorul domeniului Farasesti de la Faget. Bem a sosit la orele 0,30, si dupa ce s-a spalat este anuntat de medicul sau ca a sosit Murgu, din tabara lui Iancu. Acesta ii comunica, ca nu a vorbit cu Iancu, ci cu doi tribuni de ai sai, care i-au cerut un ragaz de 30 de zile pentru a-i da raspunsul la propunerea de a se alia cu fortele revolutionare maghiare. Auzind raspunsul, Bem a batut nervos cu picioarele in pamant, strigand: "Trebuie sa stiu in trei zile. Lui Iancu o sa-i para rau"[20]. Nationalitatea romana era satula de tratative indelung regizate, de amanari si promisiuni. Spiritul revolutionar care plutea in lume, fantoma care bantuia Europa la vremea aceea molipsise si romanii banateni. Ei se considerau acum suficient de maturi sub aspect politic si de aceea procedeaza in consecinta pe cont propriu[21].

Murgu s-a reintors in tabara lui Avram Iancu, insa acesta a socotit de prisos sa mai discute cu el problema aliantei intre revolutionarii romani si maghiari, deoarece el isi dadea seama ca revolutia maghiara s-a prabusit. De aceea cei doi tribuni ai lui Avram Iancu i-au cerut un ragaz de 30 de zile spre a-i da raspunsul. Deoarece Kosuth abdicase si era in drum spre Turcia, Murgu proiecta sa-l puna pe Bem in fruntea miscarii revolutionare din Banat, Ardeal, Moldova si Tara Romaneasca, si sa continue lupta, bazandu-se pe elementul romanesc. Aceasta corespundea si cu planul lui Balcescu, pentru a carui realizare, Balcescu porneste in graba sa-l intalneasca pe Bem. Dar in comuna Lanjina, Balcescu afla ca armata lui Bem s-a imprastiat si el a pornit spre Luncani, peste munti, spre Orsova, naruind sperantele si planurile lui Balcescu.

Datorita inaintarii trupelor imperiale si tariste, Bem apuca pe poteci laturalnice drumul spre Turcia, intalnirea lui Murgu cu Bem in noaptea de 14 spre 15 august 1849 constituind ultima incercare de unire a fortelor revolutionare si ultimele tratative romano-maghiare din timpul revolutiei.

            Batalia de la Timisoara a decis soarta revolutiei maghiare. Acum, imperialii, ajutati de trupele tariste, pornesc ofensiva spre sudul Banatului, iar la 15 august 1849 ocupa Lugojul. Bem se retrage de la Faget spre Deva. Armata condusa de Vécsey se retrage spre Mures, iar Kossuth fuge spre Turcia. Bem, impreuna cu alti generali intentionau sa lupte mai departe, dar sunt parasiti de trupe, drept pentru care se retrag spre frontiera. La 20 august, Bem ajunge in comuna Marul, langa Caransebes. Aici, trupele maghiare il executa pe primarul comunei, Malaescu, care il facuse prizonier pe generalul Kmety, in retragerea lui. La 19 august trupele imperiale ocupa Caransebesul, iar de aici, dupa o scurta rezistenta la Mehadia (23 august), ajung intr-un foarte scurt timp la Orsova, pe care o ocupa la 25 august, taind in felul acesta posibilitatile de retragere spre Turcia ale revolutionarilor maghiari.

Acum urmeaza represaliile asupra fruntasilor romani care au participat la sedintele Parlamentului dupa rescriptul din 3 octombrie 1848. Eftimie Murgu, Aloisiu Vlad si Axentie Bojinca sunt arestati si condamnati. La 1 septembrie 1849, Teodor de Petrovits inainteaza depozitia lui Juraschek impotriva lui Murgu, "agitatorul valah si vestitorul imperiului ungaro-dac"[22]. Eftimie Murgu e condamnat intai la moarte, apoi i se comuta pedeapsa la patru ani de inchisoare. Au mai fost arestati 70 de preoti romani, acuzati de episcopul Jivcovič de necredinta fata de Habsburgi. Fruntasii lor, Dimitrie-Petrovici Stoichescu, Stefan Chirilescu, George Petcu, Dimitrie Teodori, sunt condamnati la ani grei de temnita, iar dupa condamnare au fost caterisiti si umiliti in Piata Unirii din Timisoara[23].

Desi infranta, revolutia de la 1848-1849 din Banat anunta inceputul unei noi perioade de rediscutare si retrasare a relatiilor sociale, economice si politice in aceasta zona. Era evident ca romanii nu mai putea fi mentinuti in aceeasi stare de apasare nationala, fiind evident pentru toti ca si pe viitor vor mai riposta daca isi vor mai simti subminate nazuintele, simtamintele si sperantele.

Concluzii

In pofida faptului ca evenimentele revolutionare de la 1848-1849

s-au desfasurat regional, urmare a separatiei politice datorate dominatiei straine, numeroase lucrari de istorie aparute in ultimele decenii au pus in evidenta caracterul unitar al revolutiei romane. Se pune totusi intrebarea: cate revolutii au facut romanii la 1848-1849? Intrebarea este legitima pentru ca in valtoarea evenimentelor revolutionare, de o amploare mai mare sau mai mica, au fost atrase toate provinciile romanesti, cu exceptia Basarabiei si a Dobrogei, teritorii aflate la acea data in componenta Rusiei tariste si a Imperiului Otoman, doua imperii autocrate ostile oricaror tendinte de innoire si de modernizare

Ca argumente de manifestare a acestei unitati sunt: conceptele de natiune, patrie, roman si Romania vehiculate in timpul revolutiei, proiectele si actiunile moldovene de unire cu Tara Romaneasca, planurile si actiunile muntene de unire cu Moldova si proiectele de infaptuire a Romaniei intregite. Asa de exemplu, in septembrie 1848, prin Ioan Maiorescu, reprezentantul guvernului revolutionar din Tara Romaneasca pe langa parlamentul din Frankfurt pe Main, romanii avansasera si solutia unui Regat al Romaniei, cuprinzand Principatele si pe toti romanii din Imperiul Habsburgic, cu un principe austriac si sub suzeranitatea Germaniei.
Nu pot fi uitate insa nici unele actiuni divergente manifestate pe parcursul desfasurarii actiunilor revolutionare. In Translvania, in conditiile nerecunoasterii drepturilor nationale ale romanilor de catre conducatorii revolutiei maghiare in frunte cu Kossuth Lajos, sub influenta programului ideologic formulat de Simion Barnutiu, revolutia romana se va afla, pana la interventia lui Nicolae Balcescu din vara anului 1849, in opozitie si in conflict deschis cu revolutia maghiara. Altfel vor sta lucrurile in Banat unde liderii revolutionari in frunte cu Eftimie Murgu, aflati in divergenta cu ierarhia ortodoxa sarbeasca, s-au pronuntat pentru colaborare cu maghiarii, colaborare vazuta ca singura alternativa viabila pentru desfasurarea unei vieti normale.
Insa dorinta de buna intelegere si colaborare a romanilor era mereu respinsa de atentatele nobilimii maghiare si de politica guvernului cu privire la statutul natiunii romane din Banat. Situatia economica precara a taranimii era un alt domeniu spre care revolutionarii romani si-au indreptat atentia, si pentru remedierea caruia s-au luptat. Nu trebuie uitate de asemenea nici luptele electorale din vara anului 1848 pentru trimiterea deputatilor romani in Parlamentul de la Pesta, lupta revolutionarilor romani din Banat pentru unitatea nationala, opunerea taranilor banateni la legea recrutarii si marile rascoale taranesti din toamna anului 1848.

Nu trebuie omise insa catusi de putin gandirea si ideile moderne, europene, impartasite de revolutionarii romani de la 1848. Acestea le-au dat posibilitatea de a stabili contacte si legaturi benefice cu revolutionarii din alte tari, cu totii find animati de dorinta da a cladi o societate dreapta si democratica bazata pe respectarea libertatii popoarelor si a drepturilor imprescriptibile ale cetatenilor.

Dorinta de libertate religioasa, economica, dar mai ales nationala era imboldul tuturor actiunilor inaltatoare care le-a asigurat revolutionarilor banateni locul binemeritat in istorie. "Era natural ca sarbii, cu privilegiile lor, ingrijiti si iubiti de guvernul imparatesc, sa-si asigure situatia preponderenta in partile banatene si era iarasi foarte natural ca romanii, ajungand la o alta constiinta decat constiinta ortodoxiei lor, ajungand sa doreasca o viata culturala si politica proprie in formele legale, sa intre in lupta cu sarbii pentru a recapata ceea ce li trebuia in pamant, biserici, manastiri, venituri. Nimic mai natural decat aceasta. Dar sa se razime pe unguri ca sa loveasca in sarbi, - aceasta era fara indoiala una din cele mai fundamentale greseli ce se pot inchipui"[24], si aceasta pentru ca in afara de separarea ierarhica, care mai tarziu s-a si realizat, alt imbold spre actiuni contradictorii cu natiunea sarba nu existau.




In pofida existentei separatiei politice, impusa de existenta dominatiei sau a stapanirii straine, dezvoltarea organica si unitara a tinuturilor romane in veacul anterior, constituirea si afirmarea natiunii, a ideologiei nationale, miscarea politica orientata tot mai mult spre orizontul general romanesc, au avut drept consecinta unitatea programatica a revolutiei, afirmarea puternica a unitatii, a nevoii de unitate politica. Inceputa separat, ca urmare a conditiilor politice existente in cele trei mari provincii ale teritoriului romanesc, in cursul desfasurarii evenimentelor, revolutia a evoluat firesc spre orizontul national, spre unitate. A fost un test de afirmare a natiunii. Infrangerea revolutiei nu a facut decat sa alimenteze si mai mult sperantele: "[.] Odata revolutia realizata, ne mai ramaneau de facut alte doua revolutii; o revolutie pentru unitatea nationala si, mai tarziu, pentru independenta nationala, ca in felul acesta natiunea sa reintre in plenitudinea drepturilor sale naturale. [.] Problema unitatii a facut mari progrese si s-a simplificat foarte mult. Unirea Valahiei si a Moldovei este un fapt implinit pentru toata lumea, chiar si pentru rusi, si ea nu poate sa nu se realizeze neintarziat. Valahii din Austria, bazandu-se pe constitutia din 4 martie si pe promisiunile facute, cer toti si cu multa insistenta sa se constituie intr-un singur corp de natiune de 3 milioane si jumatate, si pana la urma vor obtine.

Cand deci cele doua mari grupe de 4 milioane si de 3 milioane si jumatate de romani se vor constitui unul alaturi de celalalt, cine ii va mai putea impiedica sa se uneasca? Romania noastra va exista deci. Am aceasta convingere intima. E orb cine nu o vede. [.]"[25].

Bibliografie selectiva:

Lucrari generale:

***, Din istoria Transilvaniei, Editura Academiei, editia a II-a, Bucuresti, 1963.

***, Istoria Romaniei, Editura Academiei, vol. IV, Bucuresti, 1964.

***, Istoria Romanilor, vol. VII, tom I, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003.

BOIA, Lucian, Relationships between Romanians, Czechs and Slovaks, Editura Academiei, Bucuresti, 1977.

BOLDUREANU, Ioan Viorel, Cultura romaneasca in Banat, secolul al XIX-lea, Editura Helicon, Timisoara, 1994.

CIACHIR, Nicolae, Romania in sud-estul Europei, Editura Politica, Bucuresti, 1968.

DJUVARA, Neagu, Tarile Romane la inceputul epocii moderne,  editia      a II-a, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002.

FENESAN, Costin, Administratie si fiscalitate in Banatul imperial,      1716-1778, Editura de Vest, Timisoara, 1997.

GÖLLNER, Carol, Regimentele graniceresti din Transilvania, 1764-1851, Editura Militara, Bucuresti, 1973.

IORGA, Nicolae, Istoria romanilor din Ardeal si Ungaria, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989.

LUCHESCU, Gheorghe, Lugojul, vatra a unitatii nationale, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1994.

PAPIU ILARIAN, Alexandru, Istoria romanilor din Dacia Superioara, vol. II, Casa de Editura Mures, Targu-Mures, 1996.

PACURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Romana, vol. III, Editura Institutului Biblic, Bucuresti, 1981.

STANCIULESCU-BARDA, Alexandru, Studii si documente privind istoria Romaniei. Banatul, vol. I, Editura Cuget Romanesc, Craiova, 2003.

TINTA, Aurel, Colonizarile habsburgice in Banat 1716-1740, Editura Facla, Timisoara, 1972.

Lucrari speciale:

***, 1848. Problema agrara discutata de tarani si proprietari-Documente-, Editura de Stat, editia a II-a, Bucuresti, 1948.

ALBINI, S., 1848 in Principatele Romane, Editura Albatros, Bucuresti, 1998.

BALCESCU, Nicolae, Miscarea romanilor din Ardeal la 1848 si puterea armata si arta militara la romani, Editura Librariei "Universala" Alcalay & Co.,  Bucuresti, f.a. .

Idem, Opere, vol. IV, Corespondenta, Scrisori. Memorii. Adrese. Documente. Note si materiale, Editura Politica, Bucuresti, 1964.

BERINDEI, Dan, 1848 in Tarile Romane, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984.

Idem, Revolutia romana din 1848, Editura Politica, Bucuresti, 1974.

Idem, Revolutia romana din 1848-1849. Consideratii si reflectii, Fundatia Culturala Romana, Cluj, 1997.

BOCSAN, Nicolae, LEU, Valeriu, Memorialistica revolutiei de la 1848 in Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.

BODEA, Cornelia, Fata secreta a miscarii prepasoptiste romane: unitatea nationala, Editura Academiei, Bucuresti, 2004.

Idem, Lupta romanilor pentru unitatea nationala 1834-1849, Editura Academiei, Bucuresti, 1967.

Idem, Moise Nicoara, Gyula (Ungaria)-1784 - Bucuresti-1861, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001.

Idem, 1848 la romani:  O istorie in date si marturii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982.

Idem, ANDREI, Nicolae, BARBU, Paul Emanoil, Ioan Maiorescu, Editura Alma, Craiova, 2003.

BOTIS, Teodor, Monografia familiei Mocioni, Editura Fundatia pentru Literatura si Arta "Carol al II-lea", Bucuresti, 1939.

CAZANISTEANU, Constantin, BERINDEI Dan, FLORESCU Marin, NICULAE, Vasile, Revolutia romana din 1848, Editura Politica, Bucuresti, 1969.

CHERESTESIU, Victor, Contributii la istoria miscarilor taranesti in Transilvania in anul revolutionar 1848, Editura Politica, Bucuresti, 1954.

Idem, Revolutia de la 1848-1849 din Transilvania: 2 martie-12 aprilie 1848, Editura Academiei, Bucuresti, 1977.

Idem, GEORGESCU-BUZAU, Gheorghe,  Adunarea nationala de la Blaj: 3/15-5/17 mai 1848: inceputurile si alcatuirea programului revolutiei din 1848 din Transilvania, Editura Politica, Bucuresti, 1966.

Idem, Anul revolutionar 1848 in tarile romane, Editura Politica, Bucuresti, 1963.

CHINDRIS, Ioan, Ideologia revolutionara a lui Alexandru Papiu Ilarian, Editura Politica, Bucuresti, 1983.

Idem, NEAMTU, Gelu, Procese politice antiromanesti care au zguduit Transilvania in toamna anului 1848, Editura Viitorul Romanesc, Bucuresti, 1995.

CORBU, Constantin, Taranimea din Romania in perioada 1848-1864, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973.

DRAGOMIR, Silviu, Studii privind istoria revolutiei romane de la 1848, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

FLORESCU, Aurelia, Dacoromania. Idealul national al tuturor romanilor in revolutia de la 1848, Editura Oltenia, Craiova, 1992.

GEORGESCU, Titu, Marturii franceze despre 1848 in Tarile Romane, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968.

GYÉMÁNT, Ladislau, Miscarea nationala a romanilor din Transilvania intre anii 1790 si 1848, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986.

MAIOR, Liviu, 1848-1849, Romani si unguri in revolutie, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1998.



MARCU, Alexandru, Conspiratori si conspiratii in epoca renasterii politice a Romaniei 1848-1877, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2000.

MURGU, Eftimie, Scrieri, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1969.

PASCU, Stefan, CHERESTESIU, Victor, Documente privind revolutia de la 1848 in Tarile Romane, C. Transilvania, 30 aprilie-14 mai 1848, vol. III, Editura Academiei, Bucuresti, 1982.

PASCU Stefan, PERVOIN Iosif, CHINDRIS Ioan, MORARU Titus, George Barit si contemporanii sai, vol. I, Editura Minerva, Bucuresti, 1973.

PARNUTA, Gheorghe, Invatatori si profesori in revolutia de la 1848, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976.

POPOVICIU, George, Istoria romanilor banateni, Editura Autorului.Tiparul tipografiei "Poporul roman" din Budapesta, Lugoj, 1904.

STAN, Apostol, Le problème agraire pendant la révolution de 1848 en Valachie, Editura Academiei, Bucuresti, 1971.

Idem, Revolutia romana de la 1848. Solidaritate si unitate nationala, Editura Politica, Bucuresti, 1987.

SUCIU,  I. D., Revolutia de la 1848-1849 in Banat, Editura Academiei, Bucuresti, 1968.

TÓTH, Zoltan, Miscarile taranesti din Muntii Apuseni pana la 1848, Editura Academiei, Bucuresti, 1955.

Studii si articole

COSMA, Ela, Interventia rusa in Transilvania la 1849. Imaginea rusilor in presa saseasca, in Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, XXV, 1996.

GOLIMAS, Aurel, Consfatuirile istorice din Banatul anului 1849-1849, in "Mitropolia Banatului", nr. 3 (martie)/ 1957.

MURESIANU, Ion, Aspecte ale miscarii revolutionare banatene din anii 1848-1849, in "Mitropolia Banatului", nr. 7 (iulie)/ 1978.



[1] Ibidem, p. 206.

[2] Ibidem, p. 210.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 211.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, p. 212.

[7] Silviu Dragomir, op. cit., p. 174.

[8] Ibidem, p. 175.

[9] I. D. Suciu, op.cit., p. 218.

[10] Ibidem, p. 219.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, p. 221.

[13] Ibidem, p. 222.

[14] Ibidem, p. 223.

[15] Ion B. Muresianu, Aspecte ale miscarii revolutionare banatene din anii 1848-1849, in "Mitropolia Banatului", nr. 7 (iulie) / 1978, p. 496.

[16] I. D. Suciu, op. cit., p. 231.

[17] Aurel Golimas, Consfatuirile istorice din Banatul anului 1849-1849, in "Mitropolia Banatului", nr. 3 (martie) / 1957, p. 127.

[18] I. D. Suciu, op. cit., p. 233.

[19] Ibidem, p. 235.

[20] Ibidem.

[21] Alexandru Stanciulescu-Barda, op. cit., p. 81.

[22] I. D. Suciu, op. cit., p. 238.

[23] Ibidem, p. 239.

[24] Nicolae Iorga, Istoria romanilor din Ardeal si Ungaria, vol. I, Pana la miscarea lui Horea (1784), Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989, p. 426.

[25] Nicolae Balcescu, Opere, vol. IV, Corespondenta, Scrisori. Memorii. Adrese. Documente. Note si materiale, Editie critica de G. Zane, Bucuresti, 1964, p. 277-278.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




Deteriorarea raporturilor revolutionarilor banateni cu guvernul maghiar pe fondul opunerii taranilor la actiunile de recrutare
LUCRARE DE LICENTA ISTORIE ROMANA - ISTORIA GILAULUI -VALORIFICAREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALA
Studiu De Caz - ISTORIOGRAFIA ROMANA
Organizarea social si normele de conduita in secolele 4-9 d.Hr
DISRAELI SI GLADSTONE
Planul Marshall - promotor al constructiei europene
Militarismul japonez
PERIOADA DINTRE CELE DOUA RAZBOAIE - ANGLIA
Organizarea romanilor in secolele IX-XIV
Liga Europeana de Colaborare Economica (LECE)