Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
Inceputurile expansiunii romane. Cucerirea Italiei


Inceputurile expansiunii romane. Cucerirea Italiei




Inceputurile expansiunii romane. Cucerirea Italiei

Plecarea etruscilor marcheaza o ruptura adanca in viata Romei. Retragerea armatelor etrusce readuce Roma in conditia de mic oras, trebuind sa se replieze intre zidurile sale. Liga latina, dominata pana acum de o Roma puternica si-a reluat independenta. Pe de alta parte, unele cetati etrusce par ispitite sa se substituie Tarquinilor la Roma, profitand de complicitatea clanului etrusc de acolo. In tot cursul sec.V i.Chr. Roma a trebuit sa-si apere, in conditii dificile, zidurile si hinterlandul agricol, mai ales impotriva unor atacuri intreprinse de diverse populatii de munteni: volsci, equi, sabini.

Romanii reusesc sa faca fata acestei primejdii, lichideaza in interior factiunile dusmanoase, intretin relatii cu orasele etrusce si infrang coalitia latinilor in batalia de la lacul Regillus (499 i.Chr.). Dupa victorie, relatiile Romei cu cetatile latine au fost stabilite printr-o intelegere cunoscuta sub numele de foedus Cassianum. Cu toate acestea, secolul al V-lea i.Chr. s-a caracterizat prin lupte intre Roma si latinii aliati cu tribul hernicilor, prin razboaie cu etruscii, ferentinii si volscii. Pacea este precara, iar coalitiile care o ameninta renasc fara incetare. Ele cuprind populatii de obarsii diferite ce vad in tanarul stat roman un adversar de temut.




Doar catre mijlocul sec. V i.Chr. s-a incheiat pacea intre Roma si cetatile latine, pace impusa si de o noua amenintare care o reprezenta coborarea unor populatii din munti spre campiile de pe tarm, in Italia centrala si meridionala. In Campania, samnitii ocupa Capua si colonia greceasca Cumae, intemeind un veritabil stat. Ceva mai tarziu, lucanienii isi extind dominatia asupra tinutului Paestum. In Latium, sabinii ocupa tinutul de pe valea Tibrului cu orasul Faleri, iar la sud de Roma acestia inainteaza pana la muntii care marginesc orizontul orasului.

Roma a rusit sa opreasca pe invadatori, daca dam crezare istoricilor antici. Mai mult chiar, dorind sa se apere, Roma a trecut la ofensiva, ocupand si anexand, dupa un asediu de lunga durata, cetatea etrusca Veii (396 i.Chr.). Actiunea intreprinsa marcheaza practic inceputul expansiunii romane in peninsula. Ea a avut drept scop bararea oricarei posibilitati a sabinilor de a invada Latium pe valea fluviului, prin stabilirea unei solide baze pe malul drept al Tibrului.

Inceputurile expansiunii Romei au fost vremelnic intrerupte cand dinspre nord, spre sfarsitul sec. V i.Chr., triburile celtice au patruns in Italia, iar unul din grupurile celtice, senonii, a pornit spre sud. Victoriosi in confruntarea de pe raul Allia cu armata romana, celtii in Roma pe care o jefuiesc si o incendiaza. O parte din aparatori s-au retras impreuna cu familiile lor in citadela de pe Capitoliu, fiind nevoiti sa cumpere, pe un mare pret, retragerea galilor. Conform traditiei, invazia gallilor, a lasat in urma ruine inspaimintatoare. Cu toate acestea, la scurt timp (378) T. Livius aminteste de ridicarea unui zid in jurul cetatii Romei. Fortificatia, asa-zisul zid severian, arata ca structurile statului roman au ramas intacte, fiind capabile sa stranga resurse considerabile pentru realizarea unui obiectiv de interes public.

Sfera intereselor romane s-a intins spre sud unde Roma era tot mai nelinistita de amenintarea pe care popoarele sabellice o exercitau asupra campiei. Ea este obligata sa intervina in Campania, chemata in ajutor de aristocratia locala. Acum se ivea pentru Roma prilejul de a-si consolida cuceririle de-a lungul tarmului latin si de a-si ocroti coloniile. Astfel s-a creat, spre 340 i.Chr., un stat romano-campanian in care Capua obtinea dreptul de cetate roman. Noua situatie ii crea Romei obligatia de a duce in viitor lupta impotriva samnitilor.

Astfel, romanii se angajau intr-un razboi care a durat, cu unele intreruperi, aproape 70 de ani, razboi marcat de unele infrangeri, precum cea suferita prin capturarea unei armate in trecatoarea de la Caudium (321 i.Chr.). Confruntarile militare cu samnitii au constituit o aspra scoala pentru armata romana, care a iesit din ele mult mai solida, pregatita sa suporte campanii de lunga durata. Statul roman, devenit putere riverana, ce asigura paza coastei cu ajutorul unei flote, incheie in anul 348 i.Chr. un tratat cu Cartagina, reinnoindu-l pe cel semnat dupa caderea monarhiei etrusce. Roma apare ca posesoare a unei zone supuse (Latium) de care cartaginezii trebuiau sa tina seama. La sfarsitul sec. IV i.Chr., cand a invins dupa lupte grele pe samniti (304), principalii ei rivali la suprematie, Roma devine cea mai mare putere a Italiei. Prin Campania, Roma era in contact direct cu coloniile grecesti care vedeau in aceasta o aliata sigura impotriva populatiilor italice din interior. Astfel, se formeaza la Roma un curent filohelenic a carui actiune asupra gandirii si vietii romanilor era considerabil.

In perioada urmatoare, Roma isi va indrepta atentia asupra sudului peninsulei italice, dominat de cetatile grecesti. La 303 i.Chr., un tratat intre Roma si Tarent, cea mai importanta colonie greceasca din sudul Italiei, stabilea zonele de influenta, interzicand navelor romane sa depaseasca la est capul Lacinium. Intelegerea intre cetatile din Grecia Mare si Roma nu a durat mult. Conflictul a izbucnit la Tarent si a constituit primul razboi care a opus Roma helenilor. Pretextul invocat de tarentini a fost violarea de catre romani a clauzelor tratatului din 303 i.Chr., prin trimiterea unei flote in M. Ionica. In realitate, Tarentul se simtea amenintat de progresele Romei care ducea o politica sinuoasa, cand aliindu-se cu lucanienii, cand sustinand impotriva lor pe grecii din Thuri, rivali ai Tarentului.

Tarentinii au chemat in ajutor pe Pyrrhus, regele Epirului, care soseste (28o i.Chr.) in fruntea unei armate de tip helenistic ce cuprindea, ca inovatie tactica, elefanti de lupta. Acesta a obtinut o stralucita victorie obtinuta la Heracleea, dupa care a organizat un mars asupra Romei, sperand ca apropierea sa ar putea provoca rascoala oraselor subordonate ei. Pyrrhus a inaintat pana la Preneste, in apropierea Romei, dar neproducandu-se revolta scontata si avand in fata puternice trupe romane, s-a retras in Campania. De aici trimite o ambasada spre a cere Romei sa reunte la controlul exercitat asupra coloniilor grecesti si sa accepte restaurarea puterii samnite, conditii socotite ca inacceptabile de catre senatul roman.

Cu anul urmator (279 i.Chr.), evolutia situatiei devine defavorabila pentru Pyrrhus. Dupa o noua confruntare militara la Ausculum, incheiata incert, Pyrrhus s-a retras din razboi deoarece i se oferea satisfacerea altor ambitii. In Sicilia se desfasurau lupte intre orasele grecesti conduse de Syracuza si fortele cartagineze. Grecii din Sicilia vor solicita ajutorul regelui Pyrrus, cerandu-i sa organizeze lupta impotriva Cartaginei. Timp de trei ani, Pyrrhus va fi stapanul insulei, insa orasele, obosite de el si de aliati, s-au revoltat, obligandu-l pe acesta sa plece la Tarent.





In perioada cat a lipsit din Italia, romanii si-au refacut fortele si au incheiat o alianta cu Cartagina, devenind astfel stapani pe situatie. Ca urmare, Pyrrhus este infrant la Beneventum, iar garnizoana lasata de el la Tarent capituleaza (272 i.Chr.). Astfel, aventura lui Pyrrhus ia sfarsit in avantajul Romei.

Intarita prin succesul sau din Italia meridionala, Roma a lichidat apoi incercarile de renastere etrusca (cetatea de la Volsini, capitala religioasa a confederatiei este cucerita), ramanand stapana de necontestat a peninsulei.

Motivele succeselor Romei in cucerirea si stapanirea Italiei sunt diverse. Factorii determinanti al acestei reusite sunt reprezentati de forta umana pe care se baza, capabila sa anihileze rezistente din interior sau invazii externe, precum si de variatele si flexibilele cai prin care si-a atasat treptat teritoriul Italiei.

Secolul IV i.Chr. a fost martorul aparitiei confederatiei italice sub conducerea Romei, prin incheierea unor tratate cu fiecare din cetatile sau populatiile supuse. In baza acestor tratate, se stabilea o anumita ierarhie intre diferitele orase si populatii ale Italiei. Unele dintre ele (cetatile latine) se bucurau de toate drepturile civile si politice (civitates optimo iurae). Intre drepturile dobandite ca egale Romei se inscriu: dreptul de a incheia contracte (commercium); dreptul de a contracta casatorii din care rezultau copii legitimi (conubium); dreptul de a schimba domiciliul (migratio) etc. Roma si cetatile latine isi imparteau prada si pamanturile dobandite ca urmare a actiunilor militare intreprinse in comun. Roma si cetatile latine isi imparteau prada si pamantul dobandite ca urmare a actiunilor militare intreprinse in comun.

Altele (cetatile Fundi, Forminae si campanienii) dobandesc doar drepturi civile (cetatenia), fara drept de vot (civitates sine sufragio). Locuitorii acestora trebuiau sa satisfaca seviciul militar (militia) si sa plateasca impozitul direct (tributum). Independente la origine, aceste comunitati ajung in final sa se identifice cu Roma.

A treia categorie, cea mai numeroasa, o formau aliatii (soci), legati de Roma, dupa infrangere, printr-un tratat a carui obligatie principala era de a furniza trupe (auxilia) metropolei.

O categorie speciala de asezari o formau coloniile, asezari de cetateni romani in teritoriile cucerite. Scopul lor principal era de ordin strategic, ele avand menirea sa actioneze ca garnizoane in puncte vulnerabile de pe coastele Italiei. Initial acestea nu aveau o conducere proprie, apoi ele au dobandit proprii magistrati.

1. Constituirea structurilor social-politice ale Republicii romane.

La inceputurile Republicii puterea a fost preluata de catre patricieni care au monopolizat demnitatile politice, locurile din senat, cunoasterea si aplicarea legilor. Inlaturarea regalitatii etrusce (509 i.Chr.) nu a modificat raportul de forte dintre patriciat si plebe. Lipsita de sprijinul de care beneficiase din partea regilor, plebea si-a vazut statutul si soarta inrautatindu-se, in timp ce puterea economica si politica a patricienilor cresteatot mai mult.

Din aceste motive, in interior Roma a fost agitata de puternice conflicte sociale care au implicat patricienii si plebea, cele doua mari grupari componente ale societatii romane. Patricienii, capeteniile sau membrii unor mari familii, au mentinut o organizare cu caracter arhaic. Ei au reusit sa monopolizeze detinerea nagistraturilor laice si religioase. Din punct de vedere religios, acestia poseda un privilegiu deosebit, acela de a lua haruspiciile, adica de a interpreta direc vointa divina. Importanta acestei puteri provine din faptul ca orice act public era precedat de o luare a haruspiciilor (intelegere cu zeii). Din aceasta cauza patricienii au revendicat monopolul magistraturilor care comportau asemenea practici.

In randul plebei au patruns imigranti diversi, straini de nucleele primitive ale Romei, indeosebi sabinii si etruscii.Interdictia casatoriei mixte intre patricieni si plebei pare sa implice o componenta etnica in obarsia plebei. Razboaiele, tot mai numeroase, au determinat cresterea considerabila a rolului plebei. Plebeii mai saraci doreau sa reduca sau sa elimine exploatarea la care erau supusi. Plebea, care numara in randul ei si familii bogate, dorea dobandirea unor drepturi politice echivalente cu cele ale patricienilor. Spre inceputul sec. V i.Chr. cele doua grupari ale plebei s-au unit, asumandu-si statutul unei forte clar constituite si constiente. Aceasta milita pentru a obtine spargerea monopolului detinerii magistraturilor de catre patricieni si abolirea legislatiei privitoare la datorii. Conform acesteia orice proprietar depamant care nu-si platea imprumutul luat era pasibil de a fi vandur ca sclav.




Dupa traditie, in anul 494 i.Chr. plebea a recurs la arma secesiunii, adica a parasirii Cetatii si a retragerii pe Aventin, in scopul fondarii unei noi asezari. In cursul acestei dispute plebea a dobandit propria ei adnare si organ legislativ, conciliul plebei (concilium plebis) si proprii ei magistrati, tribunii plebei, a caror functie principala era de proteja cetatenii fata de eventuale abuzuri de putere, de actiunile arbitrare ale unor magistrati. Tribunii plebei detineau puteri deosebit de mari. Sacrosanti, acestia au dobandit dreptul de veto fata de orice masuri luate de un magistrat sau de senat. Ei erau inviolabili atat ca persoana, cat si bunurile lor, bucurandu-se de o putere (potestas) comparabila cu cea a consulilor.

La mijlocul sec. V i.Chr.(451), plebea a obtinut redactarea si publicarea unui cod de legi, aplicabile tuturor cetatenilor romani. O comisie constituita din zece juristi, patricieni, numitii decemviri, afost insarcinata cu aceasta activitate. Rezultatul a fost gravarea pe table de bronz a textelor de lege (Legea celor douasprezece table - Lex duodecim tabularum) si expunerea lor in forum. Se realiza astfel o importanta cucerire a plebei, primul cod scris al Romei, care, desi pastra unele elemente de natura gentilica, avea si deschiderea sprefaurirea unei societati diferentiate sub aspect social, intemeiate pe propritatea privata. Dealtfel aceasta injghebare legislativa va constitui izvorul dreptului roman clasic.

O alta cucerire a plebei o reprezinta legea lui Canuleius (lex Canuleia) din 445 i.Chr., care autoriza casatoriile mixte intre patricieni si plebei.

Cu toata rezistenta patricienilor, legile liciniene (367 i.Chr.) marcheaza un nou succes al plebei care dobandeste accesul la consulat, stabilindu-se astfel un oarecare echilibru intre cele doua grupari. Pana in secolul al III-lea i.Chr. plebea obtine practic egalitate cu patricienii, care mai conserva doar cateva privilegii simbolice (monopolul unor demnitati sacerdotale, dreptul de-as trimite vitele pe pamanturile publice). Mai mult, adunarea plebei (concilium plebis), in baza unei noi legi (Lex Hortensia, 287 i.Chr.) devine un organ legislativ popular, hotararile sale (plebiscita), desi votate doar de o parte a poporului roman, erau obligatorii pentru totalitatea lui. Cu toate aceste succese dobandite de plebe, societatea romana a ramas totusi censitara si oligarhica deoarece magistraturile, senatul, indeosebiconsulatele, au fost monopolizate de aristocratia patriciano-plebeiana.

Cea mai importanta consecinta a acestor masuri legislative a fost crearea unei nobilimi mixte patriciano-plebeiene, mai putin exclusivista, care isi intemeiaza dreptul la suprematie prin rolul de conducere pe care l-a avut in cucerirea Italiei in a doua jumatate a sec.IV i.Chr.

Adevarata forta conducatoare, autoritatea permanenta a republicii romane o reprezentasenatul, care cuprindea 300 de membri selectati de cenzori din cei mai vechi magistrati. Puterea atribuita acestuia se manifesta prin controlul finantelor publice, asigurarea securitatii, in administrarea Italiei si intretinerea relatiilor cu puterile straine, controlul cheltuielilor militare din timpul campaniilor. Partea cea mai importanta a rolului deliberativ al senatului era in domeniul legislativ (validarea/invalidarea legilor).

In fruntea ierarhiei magistratilor se aflau cei doi consuli, alesi dupa normele anualitatii si colegialitatii. Ei erau inzestrati cu imperium, dreptul de a comanda armatele.

Sistemul republican a comportat si alte magistraturi, ierarhizate. La primul nivel se gaseau chestorii (doi in sec. VI, opt in sec. III i.Chr.) care aveau in custodie tezaurul si care plateau armatele. Se ajunge apoi la functiile de edili care se ocupa de sarcinile municipale: politia, intretinerea drumurilor, aprovizionarea cu hrana a orasului. Urmeaza apoi pretorii care impart dreptatea si-i pot inlocui pe consulii absenti. Trei alte magistraturi ocupa un loc important in sistemul de guvernare a Republicii. Cei doi cenzori, alesi o data la cinci ani, au in atributii: recensamantul cetatenilor si averea acestora, stabilirea listei senatorilor si supravegherea moralitatii publice. Cei zece tribuni ai plebei si-au pastrat posibilitatea de a se opune votului unei legi.

Aceasta ierarhizare a magistraturilor impunea avansarea progresiva pe treptele a ceea ce numim cursus honorum. Ea incepea cu exercitarea chesturii (si un loc in senat, dupa anul in care se exercita mandatul) si sfarsea cu consulatul. In momentele de criza, interna sau externa, senatul putea cere unuia dintre consuli sa desemneze un dictator. Numit pe o durata determinata (6 luni), acesta dispunea de toate puterile.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




SOCIETATEA IN PERIOADA INTERBELICA
Pactul Ribbentrop-Molotov
Sfarsitul razboiului rece si noua ordine mondiala
OPERATIILE PSIHOLOGICE IN CADRUL RAZBOIULUI INFORMATIONAL
Debarcarea din Normandia si victoria in Europa
INSULA PELOPONES
Grupuri si mecanisme de decizie in politica externa europeana la finele sec. XIX. Cazul italian si roman
ARMATA IMPOTRIVA PARLAMENTULUI - ANGLIA
ORIENTUL ANTIC
RELATIILE INTERNATIONALE IN SECOLUL AL XIX LEA - ANUL 1848 IN EUROPA