Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. istoria lumii, istoria Romaniei, civilizatii, ere, razboaie, referate la, sinteze, fapte istorice

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE SI A DIPLOMATIEI


ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE SI A DIPLOMATIEI



ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE SI A DIPLOMATIEI

 

 

Obiective

- formarea unui ansamblu de cunostinte necesare intelegerii fenomenelor specifice evolutiei relatiilor internationale in contextul lor istoric, a particularitatilor acestor fenomene in ceea ce priveste Romania;

- cunoasterea raportului intre diplomatie si politica externa a statelor de-a lungul timpului;

- caracteristicile politicii externe si diplomatiei romanesti.

I  Statul si teritoriul sau: Teritoriul statelor;Delimitarea teritoriului statelor, felurile frontierelor; Domeniul maritim; Felurile statelor

Teritoriul unui stat este regiunea de pe glob pe care un stat isi exercita suveranitatea si se afla sub dominatia sa exclusiva. Teritoriul unui stat poate fi: terestru, acvatic, glaciar. Statele pot avea teritoriu compact (exemplu: Romania, Elvetia, Ungaria etc.) sau teritoriu

dispersat, format din mai multe fragmente despartite de intinderi de ape - state cu colonii (Marea Britanie, Franta, Belgia etc.). Un stat inconjurat de toate partile de teritoriul unui alt stat se numeste enclava.

Intinderile de apa in categoria oceanelor si marilor intercontinentale nu fac parte din teritoriul nici unui stat, nici un stat nu poate avea vreun drept de proprietate asupra lor. Oceanul este drumul comun al tuturor natiunilor unde ele se afla pe picior de egalitate.

Folosirea lor ramane deschisa tuturor natiunilor. Fundul si subsolul oceanelor si marilor intercontinentale au regim de domeniu terestru. Se admite ca statele pot ocupa fundul marilor pentru a exploata, de exemplu, bancurile de perle, recifurile de coral. De asemenea un stat poate sapa un tunel in fundul marilor, acesta devenind obiectul

ocupatiei sale. Un tunel submarin face parte din domeniul statelor care l-au construit.

In epoca veche si epoca medievala, unele state au pretins sa-si exercite suveranitatea asupra marilor intercontinentale. Astfel, fenicienii si cartaginezii au incercat sa elimine orice alti navigatori de pe marile unde circulau corabiile lor; Regele Cretei, Minos sau tiranul din Samos, Polycrate si-au luat titlul de "Stapani ai marilor". In Evul Mediu,

Venetia sustinea dreptul ei de proprietate asupra Marii Adriatice; Portugalia considera Marea Guineei ca facand parte din teritoriul ei, iar Spania a reclamat proprietatea asupra Oceanului Pacific; in secolul XVIII, Anglia considera ca oceanele fac parte din teritoriul ei, iar in 1821, Rusia a proclamat toata Marea Behring ca teritoriu rus etc.

Teritoriile statelor sunt delimitate de frontiere. Frontierele statelor delimiteaza posesiuni imemoriale si necontestate, acestea aparand ca un acord tacit intre state. In timpurile moderne, frontierele au fost delimitate prin tratate, cele mai multe fiind tratatele de pace. Mai exista si conventii speciale numai pentru determinarea frontierelor, cum ar fi cedari de teritorii sau modificari de frontiere stabilite de comun acord intre parti. Sunt si situatii cand modificarile de frontiera au fost impuse prin forta de marile puteri unor state mai mici. Frontiera artificiala este stabilita urmarindu-se o anumita latitudine si longitudine. Ele exista intre tari pe care nu le separa nici fluvii, nici munti, nici alte forme de relief vizibile. Frontierele naturale sunt reprezentate de forme de relief in care nu a intervenit mana omului (munti, cursuri de apa, deserturi etc.). In aceste cazuri, delimitarea

poate fi facuta astfel:

- punctul superior al muntilor marcheaza frontiera;

- linia de frontiera trece prin mijlocul lacului sau al marii interioare;

- cand un fluviu curge intre doua state, de regula, linia mediana constituie frontiera.

Domeniul Maritim se compune din intinderile marine care sunt supuse autoritatii statului (marile interioare sau inchise, radele, canalele artificiale etc.). Exista state care n-au teritorii maritime, de exemplu, Elvetia, Austria, Ungaria, Cehia, Bolivia, Afganistan. Marea teritoriala sau litorala se intinde in lungul coastelor unui teritoriu asupra caruia statul respectiv are dreptul de suveranitate. Intinderea marii teritoriale era arbitrala in Evul Mediu: de exemplu, in secolul XIV a fost fixata la 6 mile marine (o mila marina = 1852 m; o leghe marina = 5556 m); Filip al II-lea al Spaniei a stabilit intinderea marii teritoriale

pana la linia orizontului; in secolul XVII, limita era in punctul unde ar bate un tun asezat pe tarm; in secolul XIX s-a stabilit la 6 mile marine; in 1907, Romania si Rusia au stabilit aceasta limita la 10 mile.

Felurile statelor. Statele s-au constituit pe baza formelor initiale de organizare a triburilor si uniunilor de triburi, seful militar devenind conducator suprem, cu putere politica, executiva, judecatoreasca, militara, religioasa (exemplu: la geto-daci Burebista a comasat triburile traco-dace din interiorul arcului carpatic si extracarpatic pana in Balcani, Tisa, Bug si Carpatii Padurosi; el era rege). In Grecia antica au existat statele oras, republici (exemplu Atena) sau regate (exemplu: Sparta). La romani orasul stat Roma nascut ca regat, a devenit apoi republica si in secolul I d.Hr. s-a transformat in Imperiu,

extinzandu-se si dincolo de Europa. In Europa medievala a predominat monarhia (regat-imperiu), alaturi de care au existat oraserepublici: Venetia, Genova etc. La inceputul secolului XX, marile imperii in Europa sunt inlocuite cu regate mai mici sau republici

Al II-lea razboi mondial a adus, prin consecintele sale, modificari structurale in privinta formelor de stat. In zona sovietica de ocupatie, monarhiile au fost inlocuite de republici, dar statele din aceasta zona si-au pierdut independenta, devenind semicolonii ale URSS. Statul federativ este reprezentat de doua exemple cunoscute: SUA, format din state foste colonii britanice si franceze devenite independente, care-si pastreaza forme de organizare interna proprie si unele legi proprii; URSS, constituit din republici teoretic "autonome" unde in fapt conducea un singur partid: Partidul comunist bolsevic rus.

II. Pace-Justitie-Securitate-Razboi: Consideratii istorice; Pace si justitie internationala; Pace si securitate; Dreptul la pace si razboi

Aspiratia catre pace a omenirii apare din cele mai vechi timpuri. La greci, Amfictioniile erau asociatii de state suverane care se ocupau de interesele comune ale acestora, medierea conflictelor, respectarea dreptului gintilor. La romani, "Pax Romana" insemna recunoasterea stapanirii Romei asupra popoarelor cucerite. Colegiul Fecialilor era o institutie cu rol pacificator in situatii de razboi. In prima perioada crestina, pacifismul este consacrat prin religie, prin dogmele ei: crestinismul condamna orice fel de razboi, dupa principiul de a raspunde raului prin bine. O data cu navalirile barbare, crestinismul accepta notiunea de razboi drept, de aparare, si razboi nedrept, de distrugere si

cucerire. Mai tarziu, prin institutia Pacea lui Dumnezeu, Biserica Catolica proclama pacificarea universala. Cei mai de seama ganditori ai vremii se ocupa de problema organizarii pacii. Astfel, in secolul XIII, scriitorul italian Dante Aligheri afirma dreptul umanitatii la pace. In secolul XIV, Pierre Dubois preconiza o federatie in cadrul careia

natiunile isi vor pastra independenta absoluta. In secolul XVI, Niccolo Machiavelli, istoric florentin, critica jocurile politice facute de cei puternici in dauna celor slabi. In secolul XVII, vestitul jurist si filosof Hugo Grotius considera razboiul ca sanctiune suprema impotriva celor care tulburau pacea. William Penn, filosof englez, afirma ca pacea rezulta dintr-o buna organizare a societatii, bazata pe justitie. In secolul XVIII, pacifismul se exprima in forme foarte concrete. Jean Jacques Rousseau propunea o alianta in care pacea se baza pe status-quo.

Epoca moderna aduce un concept nou privind ordinea internationala: dreptul la pace. Pacifismul caracteriza razboaiele, crime grele sau universale. Revolutia Franceza din 1789 proclama pacea ca un bun al natiunilor. Declaratia semnata la 14 septembrie 1814 de membrii Sfintei Aliante sublinia ca ideea de pace si justitie trebuie sa guverneze hotararile principilor. Congresele internationale pentru pace din secolul XIX si inceputul secolului XX propuneau diferite formule de organizare a pacii. Primul razboi mondial si revolutiile nationale de eliberare din 1918 au rasturnat ordinea politica si teritoriala bazata pe dreptul

fortei, inlocuind-o cu forta dreptului, situatie confirmata prin Tratatele de pace din 1919-1923 de la Paris. Organizarea pacii va primi un instrument fundamental, Pactul Societatii Natiunilor. In Preambulul sau, Pactul atribuia Societatii misiunea de a veghea la salvgardarea pacii natiunilor si domnia justitiei internationale. Securitatea statelor este legata nemijlocit de numeroase circumstante care pot contracara cu succes un atac impotriva sa. Elementele care determina securitatea pot fi de natura politica, militara,

geografica, economica etc. Astfel, muntii sunt o linie de aparare naturala deosebit de eficienta. In aceeasi categorie intra cursurile mari de apa, lacurile, marile interioare, marea litorala. Securitatea rezultata din asezarea geografica trebuie sustinuta si de forta de rezistenta economica si militara. Securitatea unui stat depinde, pe langa elementele mai sus enumerate, si de aliantele politice si militare, aflate in conexiune stransa cu contextul politico-militar si diplomatic. O alta categorie de factori implicati in chestiunea securitatii sunt tratatele. In aceasta ordine de idei mentionam tratatele care prevad renuntarea la razboi ca instrument de rezolvare a diferendelor intre state. Angajamentele unilaterale de neagresiune luate de unele state fata de alte state echivaleaza tot cu renuntarea la razboi ca mijloc de rezolvare a diferendelor internationale. Alaturi de acestea se inscriu si tratatele de cooperare internationala avand ca obiectiv salvgardarea securitatii generale sau doar a unui grup de state, adicasecuritatea regionala. Iesita dintr-un razboi pustiitor, umanitatea si-a propus sa realizeze prin legi internationale prohibirea razboiului de agresiune. Pactul Societatii Natiunilor declara ca orice amenintare de razboi la adresa unui membru al Societatii constituie o amenintare la adresa tuturor membrilor Societatii, instituind astfel solidaritatea internationala contra actelor de agresiune. Pactul a fost completat pe aceasta linie cu alte instrumente politico-diplomatice care au dezvoltat ideea de cooperare internationala impotriva razboiului. Notiunea de neutralitate nu a existat in Antichitate. In secolul XVII, Hugo Grotius a afirmat ca intr-un razboi, pe langa partile

beligerante, pot exista si state neimplicate, neutre. Legislatia definitiva in acest domeniu s-a realizat in 1818 in SUA.

III. Tratate-Acorduri-Conventii: Statutul politico-juridic al Principatelor Romane; Negocierea si incheierea tratatelor; Ratificarea si rezervele la tratate; Expirarea tratatelor; Sanctiunile cuprinse in tratate

Tratatele sunt intelegeri internationale intre una sau mai multe parti si se refera la reglementari de natura politica, religioasa, economica, culturala etc. Printre cele mai vechi acte cu caracter international se numara o inscriptie din mileniul trei i.Hr. descoperita in Chaldeea si care se refera la trasarea unei frontiere. Din secolul XV i.Hr.

dateaza un tratat de alianta intre regele Babilonului si faraonul Egiptului, scris pe caramizi arse. In antichitatea greaca si romana, tratatele politice, militare etc. erau documente uzuale care reglementau relatiile intre state. Incheierea unui tratat cuprindea ca element esential in acea perioada depunerea juramantului; acest lucru se facea dupa anumite ritualuri.

Statutul politico-juridic al Principatelor Romane in epoca medievala a fost consacrat in documente speciale emanate de la Cancelaria Portii otomane prin care Sultanul acorda unele privilegii Principatelor, in schimbul carora acestea intrau sub suzeranitatea Portii, pastrandu-si autonomia interna; aceste acte se numeau capitulatii. La inceputul secolului XV, Mircea cel Batran, si, la sfarsitul aceluiasi secol, Stefan cel Mare au hotarat sa accepte statutul de vasali ai Imperiului otoman, in conditiile in care numeroasele razboaie purtate cu turcii secatuisera capacitatea economica si militara a voievodatelor, in timp ce puterea otomana era in plina ascensiune (in 1453, capitala

Imperiului Roman de Rasarit, Constantinopolul, fusese cucerita de turci). In schimbul protectiei otomane, Moldova platea, la sfarsitul secolului XV, 4000 de ducati, iar Tara Romaneasca, 6000 de ducati. Reinnoite de mai multe ori, atat pentru Tara Romaneasca cat si pentru Moldova, capitulatiile au constituit documentele fundamentale care

au fixat statutul politico-juridic al Tarilor Romane pana in 1878, cand s-a cucerit independenta de stat in urma razboiului romano-ruso-turc. O precizare foarte importanta este aceea ca Poarta, in calitate de suzerana, nu avea nici un drept de a dispune de teritoriul Principatelor, ci, dimpotriva, avea obligatia de a respecta status-quo-ul teritorial al acestora si de a-l apara in fata unor agresiuni externe, a planurilor

de cotropire din partea indiferent carei puteri. In pofida acestor angajamente inscrise in capitulatii, Poarta otomana a acceptat cererea Austriei de a anexa partea de nord a Moldovei ("Tara de sus"); in mai 1775, intelegerea austro-otomana s-a perfectat cu ajutorul Rusiei prin Conventia de la Constantinopol. Data fiind, pe de o parte, violarea

de catre Poarta a capitulatiilor, pe de alta parte, caracterul de forta si dictat pe care l-a avut aceasta decizie, ea a fost nula si neavenita din capul locului. La inceputul secolul XIX, Poarta a incalcat din nou, flagrant, capitulatiile, cedand Rusiei partea de rasarit a Moldovei, cuprinsa intre Nistru si Prut; tranzactia ruso-otomana s-a inscris in tratatul de pace de la Bucuresti, in mai 1812. Ca si in cazul precedent, acest tratat a fost nul si neavenit din capul locului. Prevederile tratatelor din 1775 si 1812 au fost aplicate prin forta si teroare asupra natiunii romane din aceste teritorii, mai bine de o suta de ani.

Realizarea unui tratat, indiferent de natura lui - economic, politic, militar etc. - cu caracter bilateral sau multilateral, trece prin mai multe etape, din faza de intentie, propunere, pana in momentul aplicarii sale. Aceste etape sunt:

- Negocierea: persoanele desemnate sa incheie tratatul se intalnesc, discuta si se pun de acord asupra continutului, formei de redactare, termenilor, tinand cont si de prevederile constitutiilor statelor in cauza. Negocierile pot fi verbale sau scrise, in foarte rare cazuri sunt publice. Statele ce negociaza tratatul se numesc "Parti contractante"; textul tratatului se imparte in parti, sectiuni, capitole, articole, paragrafe, alineate. Pot exista una sau mai multe anexe; de regula, tratatele sunt publice, ca si anexele lor. Nu rareori, tratatele in intregime, sau anexele au avut caracter secret, dat fiind continutul lor (exemplu: tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 a avut un Protocol aditional secret privitor la impartirea sferelor de influenta si dominatie intre cele doua puteri in Europa centrala si de rasarit: Basarabia a intrat in sfera de dominatie sovietica).

- Parafarea este punerea de acord in scris a reprezentantilor Partilor Contractante privind fiecare articol in parte. Daca exista dezacorduri asupra unor articole, ele se renegociaza, gasindu-se forma si redactarea reciproc convenabila.

- Semnarea textului tratatului si a anexelor sale revine unor persoane special desemnate de seful statului. De multe ori, tratatele mai importante sunt semnate chiar de sefii de state.

- Ratificarea reprezinta acceptarea si aprobarea de catre Corpurile legiuitoare, prin vot, a tratatului semnat, cu toate anexele sale.

- Promulgarea tratatului este acceptarea si semnarea de catre seful statului a tratatului ratificat, care este apoi publicat in "Monitorul Oficial".

- Schimbul instrumentelor de ratificare are loc intre statele - Parti Contractante dupa incheierea intregii proceduri mai sus amintite. In cazul tratatelor secrete nu mai au loc ratificarea, promulgarea, publicarea etc.

- Aplicarea tratatelor si limita lor in timp sunt specificate in textul propriu-zis. La implinirea limitei de timp, tratatele pot fi prelungite sau pot sa-si inceteze valabilitatea prin acordul Partilor. Tratatele pot fi denuntate unilateral daca se considera ca au fost violate sau din diferite alte motive.

- Rezerva la tratat reprezinta notificarea facuta de o Parte sau mai multe Parti Contractante celorlalte Parti, anuntand ca nu se supun unora dintre obligatiile inscrise in tratat (exemplu: la semnarea Pactului Balcanic, in februarie 1934, Turcia a facut rezerva ca nu va participa la un razboi contra URSS). Rezervele pot fi cuprinse in anexe secrete.

- Sanctiunile sunt masurile asiguratorii pentru indeplinirea tratatului si pedepsirea celorcare violeaza tratatul. Ele sunt cuprinse in tratat. De-a lungul secolelor, sanctiunile s-au concretizat in diferite forme: pedeapsa cu moartea, luarea de ostatici, excluderea din comunitate, blocada economica, actiune militara de pedepsire etc.

IV. Principii de organizare politica a lumii in "secolul nationalitatilor": Politica "echilibrului de forte" si a compensatiilor", interesele romanesti; Centrul si Sud-Estul Europei, zona a confruntarilor marilor puteri. Romania in cadrul acestor confruntari

Organizarea politica a lumii a constituit din cele mai vechi timpuri o preocupare de cea mai mare importanta a ganditorilor, dar si a oamenilor politici. Revolutia Franceza din 1789 a adus elemente noi, progresiste in aceasta materie; a fost recunoscut dreptul popoarelor, al natiunilor de a dispune liber de teritoriul lor. In 1815 s-a creat Sfanta Alianta, organizatie politica formata din marile imperii europene, care si-a propus o formula de organizare a lumii in conformitate cu interesele politice si militare ale acestora; Sf. Alianta a devenit "jandarmul" Europei, actionand pentru anihilarea miscarilor de eliberare nationala, tot mai frecvente dupa 1830. Puternicele rascoale si revolutii din Spania, Grecia, Italia, Franta, Polonia, Principatele Romane au fost infrante de armatele austriece, ruse, otomane, instrumente de actiune a imperiilor facand parte din amintita alianta. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, imperativul acceptarii

drepturilor natiunilor la autodeterminare a devenit o problema europeana; sustinatorul ei a fost imparatul Napoleon al III-lea al Frantei. Congresul de pace de la Paris din 1856, precum si Conventia de la Paris din 1858 au dat castig de cauza acestor idei. In contextul amintit, s-au realizat unitatea statala a Romaniei - unirea Moldovei cu

Tara Romaneasca in 1859 -, unitatea Italiei, unificarea Germaniei. In ultimul sfert al veacului al XIX-lea, zona balcanica a fost zguduita de puternice miscari sociale si nationale impotriva dominatiei otomane si austriece. Imperiul otoman, aflat in plina decadere politica si militara, nu mai putea tine in frau miscarile nationale, din ce in ce

mai ample. Romania, Serbia si Muntenegru si-au castigat independenta in 1877-1878, in dauna Imperiului Otoman. Rusia si-a extins influenta in zona balcanica si dunareana, preluand de la Romania Sudul Basarabiei, posesiune care-i dadea acces la gurile Dunarii. La inceputul secolului al XX-lea, contradictiile in zona balcanica intre popoarele dominate de Imperiul otoman si acesta din urma, la care se adaugau contradictiile dintre marile imperii pentru dominatie si influenta in Balcani, au cauzat cele doua razboaie balcanice, din 1912 si 1913. Pacea de la Bucuresti din 1913, care a incheiat aceste razboaie, a rezolvat problemele frontierelor balcanice fara nici un amestec al marilor puteri.

V. Triumful principiului nationalitatilor (1918-1920) - fundament al organizarii politico-teritoriale a lumii: Documente programatice; state noi pe ruinele imperiilor prabusite; statul national unitar Romania; confirmarea noilor realitati in tratatele de

pace; prima organizatie mondiala a natiunilor si principiile sale

Principiul nationalitatilor a fost recunoscut ca fundament al noii organizari a lumii de catre puterile Aliate si Asociate (Franta, Anglia, Rusia, SUA) in anii primului razboi mondial.

Cele mai importante documente programatice care au ridicat la

rang de norma internationala acest principiu, au fost:

- Declaratia drepturilor popoarelor din Rusia (2-15 noiembrie 1917) data la Petrograd recunostea dreptul inalienabil al natiunilor la autodeterminare si formarea de state independente.

- Cele patrusprezece puncte ale Presedintelui Statelor Unite ale Americii, W. Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), care proclamau drepturile popoarelor la autodeterminare si constituirea de state independente; in ceea ce priveste popoarele din Austro-Ungaria, prevedeau doar autonomia lor. In februarie 1918, presedintele Wilson a renuntat la aceasta teza, pronuntandu-se pentru crearea statelor nationale libere si independente.

In cursul anului 1918, natiunile oprimate din Austro-Ungaria s-au pronuntat fara echivoc pentru constituirea de state nationale unitare (Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918, Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918). In contextul infrangerii Puterilor Centrale in razboi si al dezvoltarii luptei de eliberare nationala s-au constituit in centrul Europei, pe ruinele imperiilor destramate german, austro-ungar si rus, state noi:

- octombrie-noiembrie 1918, Republica Cehoslovaca independenta

in frunte cu Thomas Masaryk;

- noiembrie-decembrie 1918, Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor

cu regele Alexandru I Karagheorghevici;

- noiembrie 1918 Republica Polonia in frunte cu presedintele

Joseph Pilsudsky;

- octombrie-noiembrie 1918 Letonia, Estonia si Lituania;

- 1918 Romania:

- 27 martie 1918 - unirea Basarabiei cu Romania

- 28 noiembrie 1918 - unirea Bucovinei cu Romania

- 1 decembrie 1918 - unirea Transilvaniei cu Romania

Conferinta de Pace de la Paris din 1919-1920 a recunoscut pe plan juridic international noile realitati din Europa Centrala:

- Tratatul de pace cu Germania, iunie 1919, Versailles, a recunoscut statele baltice si Polonia;

- Tratatul de pace cu Austria, septembrie 1919, Saint-Germain a recunoscut existenta Poloniei, unirea Bucovinei cu Romania, Austria - stat national;

- Tratatul de pace cu Bulgaria, noiembrie 1920, Neuilly-sur- Seine, reconfirma frontierele in Balcani din 1913 (Pacea de la Bucuresti);

- Tratatul de pace cu Ungaria, 4 iunie 1920, Trianon, a recunoscut unirea Transilvaniei cu Romania, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum si Ungaria - stat national;

- Tratatul de pace cu Turcia, august 1920, Sèvres, obliga Turcia sa recunoasca frontierele statelor central-europene conform tratatelor de pace; tratatul nu a fost ratificat de Turcia;

- Tratatul frontierelor, august 1920, a definit trasarea frontierelor

dintre statele succesoare fostului Imperiu Austro-Ungar;

- Tratatul de la Paris, 28 octombrie 1920, semnat de Romania, pe de o parte, Marea Britanie, Franta, Italia, Japonia, de cealalta parte, a recunoscut unirea Basarabiei cu Romania;

- Tratatul de pace cu Turcia, iulie 1923, Lausanne - marile puteri si-au impartit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman, s-a constituit statul armean independent; tratatul a provocat multe miscari nationaliste in zona.

In ianuarie 1919 ia fiinta Societatea Natiunilor, prima organizatie internationala a natiunilor; Romania a fost membra fondatoare.

Principii ale Pactului Societatii Natiunilor:

- garantia respectarii si mentinerii integritatii teritoriale si a independentei politice a tuturor membrilor societatii;

- sanctiuni aplicate statelor care nu respectau prevederile pactului: sanctiuni economice, sanctiuni militare, excluderea din societate, reexaminarea tratatelor devenite inaplicabile.

VI. Organizarea pacii si securitatii generale dupa primul razboi mondial: Consideratii generale; Protocolul de la Geneva, pozitia diplomatiei romanesti; Conferinta de la Genova si revenirea la diplomatia secreta; conferintele de la Londra si politica de appeasement; Conferinta dezarmarii; Pactul de la Paris; proiectul lui Aristide Briand de Uniune Europeana; Conventia de la Londra de definire a agresorului si teritoriului, interese romanesti.

Dupa primul razboi mondial s-au definit doua tendinte si politici in Europa:

- politica de mentinere si respectare a tratatelor de pace si a ordinii teritoriale confirmate de acestea; promovau aceasta politica Franta si statele succesoare ale marilor imperii disparute din Centrul si Sud-Estul Europei;

-politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanse, de modificare a frontierelor noilor state si revenire la situatia antebelica; aceasta politica era sustinuta de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria.

Perioada interbelica a fost dominata de confruntarea dintre aceste doua tendinte si politici. Consolidarea ordinii politice si teritoriale bazate pe tratatele de pace si crearea unui sistem de securitate generala s-au facut pe cale diplomatica:

- Protocolul de la Geneva 1923 proclama razboiul de agresiune ca infractiune la adresa tuturor membrilor Societatii Natiunilor, fiind calificat crima internationala

- Conferinta de la Genova, aprilie 1922, a incercat sa gaseasca solutii pentru rezolvarea crizei economice europene; paralel, Rusia Sovietica si Germania au contrapus acestor incercari conventia de la Rappalo, care a stabilit o larga colaborare economica, politica si militara intre cele doua state revizioniste;

- Conferintele de la Londra din 1922 si 1924 au prevazut un plan de refacere a economiei germane: planul Dawes, care in fapt a insemnat stergerea datoriilor de razboi ale acestui stat si inaugurarea politicii de "appeasement", adica acceptarea ca fapt implinit a modificarii in favoarea Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de la Versailles;

- Conferinta dezarmarii, initiata in 1925, si-a prelungit activitatea pana in preajma celui de-al doilea razboi mondial, fara sa-si atinga scopul. Contradictiile franco-engleze au favorizat ascensiunea politica si militara a Germaniei, care, in decembrie 1932, a capatat

drepturi egale de inarmare cu celelalte state. Romania a gestionat capitolul dezarmarii morale, care prevedea ca toate statele sa introduca in legislatia proprie reprimarea delictului de propaganda in favoarea razboiului, precum si a pregatirii agresiunii armate impotriva unui stat strain. Romania a fost primul stat care a introdus in Codul sau penal

delictul de propaganda in favoarea razboiului;

- Pactul de la Paris (Briand - Kellogg), iunie 1928: a condamnat recurgerea la razboi pentru reglementarea diferendelor internationale si a cerut renuntarea la razboi ca instrument de politica nationala si in relatiile mutuale. Aderarea majoritatii statelor la acest pact (inclusiv a Romaniei) s-a facut cu rezerva pastrarii dreptului la legitima

aparare.

- Proiectul de Uniune Europeana al lui Aristide Briand, iulie 1929, Paris, propunea realizarea unui pact general-european de colaborare economica intre state; nu a fost acceptat, majoritatea statelor temandu-se sa nu le fie stirbita suveranitatea.

- Conventia de la Londra de definire a agresiunii si a teritoriului, 3-4 iulie 1933, intre Afganistan, Estonia, Letonia, Persia, Romania, Turcia, Cehoslovacia si URSS, interzicea orice agresiune si proclama dreptul egal al statelor la independenta, securitate si integritate teritoriala, definind agresiunea ca act de razboi cu sau fara declaratie, atacarea cu forte terestre, navale, aeriene, blocada navala, ajutor dat bandelor inarmate care ataca un stat etc. Teritoriul unui stat era definit ca acel teritoriu pe care "un stat isi exercita in fapt autoritatea".

VII, VIII, IX. Securitatea regionala in centrul si sud-estul Europei, in Europa de Nord si de Rasarit, pe continentul american: Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica; Uniunea belgo-luxemburgheza; Antanta Baltica; Pactul Saavedra-Lamas

Conceptul de securitate regionala isi are originile in carentele Pactului Societatii Natiunilor in ceea ce priveste asigurarea securitatii, independentei si suveranitatii tuturor statelor, indeosebi a celor mici si mijlocii in fata pericolelor ce se profilau din partea statelor revansiste si revizioniste.

Ca raspuns la politica Ungariei vizand reanexarea fostelor sale posesiuni, politica materializata in actiuni politice, diplomatice, dar si subversive, Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia au incheiat in 1920-1921 tratate bilaterale cu text identic prin care se angajau sa-si dea ajutor reciproc politic si militar in cazul unei agresiuni neprovocate

din partea Ungariei. Romania a semnat un tratat bilateral si cu Polonia in martie 1921 prin care cele doua state isi acordau reciproc ajutormilitar in cazul unei agresiuni neprovocate din partea URSS. Alianta dintre Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia, denumita Mica Intelegere, s-a afirmat ca un factor de pace si stabilitate in centrul Europei, in spiritul Pactului Societatii Natiunilor; ea a avut un caracter defensiv si antirevizionist. In februarie 1933, la Geneva, s-a adoptat Pactul de organizare a

Micii Intelegeri "din necesitatea de a organiza pacea si de a intensifica raporturile economice cu toate statele din Europa Centrala"; alianta s-a transformat intr-o "organizatie internationala unificata deschisa eventual si altor state".

Intelegerea Balcanica a fost creata in februarie 1934, prin semnarea la Atena a Pactului Balcanic de catre Romania, Grecia, Turcia si Iugoslavia. Pactul nu era "indreptat impotriva nici unei puteri, scopul sau era de a garanta securitatea frontierelor balcanice impotriva oricarei agresiuni din partea unui stat balcanic"; se specifica faptul ca ordinea teritoriala din Balcani "este definitiva": Pactul Balcanic proclama ca fundament al sau formula de definitie a agresiunii si a teritoriului adoptata de Conventia de la Londra din 3-4 iulie 1933. Bulgaria si Albania, state revizioniste, n-au aderat la Pactul de la Atena pentru ca:

     1) urmareau revizuirea si nu mentinerea frontiereler balcanice;

     2) nu semnasera Conventia de la Londra din iulie 1933.

Intelegerea Balcanica a fost un instrument eficient pentru apararea pacii in zona geografica sud-est europeana si, conexata cu Mica Intelegere, contribuia la consolidarea securitatii in centrul si rasaritul Europei. Uniunea belgo-luxemburgheza, iulie 1921, a prevazut colaborarea si integrarea economica dintre Belgia si Ducatul de Luxemburg pe o lunga perioada de timp. In decembrie 1930, la Oslo, cei doi aliati au semnat impreuna cu Danemarca, Islanda, Norvegia si Suedia o conventie de apropiere economica ce prevedea inlaturarea barierelor vamale, dezvoltarea comertului, colaborarea pe taram industrial. Antanta Baltica, decembrie 1931, Tallin, constituita intre cele trei tari baltice, si-a propus sa consolideze pacea si securitatea in zona lor geografica amenintata de planurile revizioniste ale URSS si Poloniei si sa dezvolte colaborarea cu statele vecine.

Proiectul Pactului Oriental de securitate, 1934, s-a datorat unei propuneri franceze (Louis Barthou, ministrul de externe al Frantei, si Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic), care prevedea o alianta politica si militara intre Franta, URSS, Belgia, Polonia si Cehoslovacia pentru consolidarea pacii si securitatii in rasaritul Europei, pact in care se planuia a fi atrasa si Germania. Proiectul a esuat in urma asasinarii de catre terorismul international, la Marsilia, in octombrie 1934, a regelui Alexandru al Iugoslaviei si ministrului Louis Barthou.

Pactul Saavedra-Lamas contra razboiului, octombrie 1933, s-a datorat unui proiect propus de Argentina la care au aderat Brazilia, Chile si Peru, Bolivia si Paraguay. Pactul condamna razboiul "ca instrument de politica nationala" si nu recunostea achizitiile teritoriale facute "prin razboi sau amenintare cu razboi". La acest pact au aderat si statele Micii Intelegeri.

X, XI, XII. Esecul politicii de securitate colectiva. Agresiunile Japoniei impotriva Chinei si ale Germaniei si Italiei in Europa: Acordurile de la Locarno; Agresiunea Japoniei in China; Esecul Societatii Natiunilor in conflictul italo-abisinian si agresiunea germana in zona renana; Criza central europeana din

1938, criza romaneasca din 1939 Acordurile de la Locarno, octombrie 1925, au deschis Germaniei drumul spre Europa centrala si rasariteana:

- Franta si-a luat angajament fata de Germania sa nu o atace

niciodata pe frontiera sa vestica.

- Germania s-a angajat fata de Franta si Belgia sa nu le atace pe

frontiera care le separa.

Acordurile de la Locarno, garantate de Marea Britanie si Italia, asigurau astfel inviolabilitatea frontierelor dintre Germania, pe de o parte, Franta si Belgia, pe de alta parte. Nefacand nici o referire la frontierele dintre Germania, Austria, Cehoslovacia, Polonia, frontiera rasariteana a Germaniei ramasese deschisa in sensul ca statele limitrofe Germaniei la rasarit se aflau la discretia politicii expansioniste a revansismului acestei puteri. Dupa aceasta data, politica expansionista a Germaniei, sustinuta, pe de o parte, de conventiile si tratatele secrete cu URSS si, pe de alta parte, de conciliatorismul Angliei si Frantei, a avut o sfera din ce in ce mai larga de actiune. Securitatea statelor central-europene a devenit tot mai precara. Principalul aliat al acestora, Franta, s-a degajat progresiv de micii sai aliati din Europa Centrala; astfel, tratatul de prietenie romano-francez din iunie 1926 se rezuma la declaratii de buna intentie fara nici un fel de angajament concret al Frantei in sprijinirea politica si militara a Romaniei in caz de razboi. La fel, tratatele Frantei cu Cehoslovacia si Polonia din aceeasi perioada au avut acelasi caracter moral, teoretic. Paralel, penetratia economica a Germaniei in Europa Centrala si de Sud-Est s-a realizat in contextul in care complementaritatea economiilor agrare ale Romaniei si Iugoslaviei pe de o parte si economia industriala a Germaniei permitea celor doua state central-europene sa-si plaseze surplusul de cereale in Germania in conditii mult mai avantajoase decat in alte state occidentale.

La inceputul deceniului al patrulea s-au produs primele acte de agresiune impotriva unor state suverane. In septembrie 1931, Japonia a atacat China, avand ca obiectiv Manciuria, provincie foarte bogata in petrol, aur, fier. Societatea Natiunilor nu a putut gasi o solutie de rezolvare a conflictului, Japonia s-a retras din Societate in martie 1933. In noiembrie 1937, Conferinta Pacificului de la Bruxelles n-a gasit

nici o solutie pentru rezolvarea crizei din China. Evocand "necesitatea" expansiunii sale economice si politice, Italia a avut ca prim obiectiv Etiopia, singura tara africana ramasa in afara impartirilor coloniale la Conferinta de Pace din 1919-1920. Profitand de un acord tacit al Frantei, Italia a invadat Etiopia in octombrie 1935. Pentru prima data in istoria ei, Societatea Natiunilor a adoptat sanctiuni economice impotriva Italiei. In scurt timp insa, aceste sanctiuni au fost ridicate, marile puteri europene au recunoscut

pe regele Italiei si ca imparat al Etiopiei.

In octombrie 1936 s-a constituit Axa Roma-Berlin - nucleul aliantei ofensive ce va declansa un nou razboi mondial. In Europa s-a creat o zona de conflict in martie 1936, cand armata germana a ocupat zona demilitarizata a Renaniei, violand flagrant

acordurile de la Locarno privind securitatea frontierelor Germaniei cu Franta si Belgia. Societatea Natiunilor a ramas impasibila, iar actul agresiv al Germaniei din martie 1936 este considerat ca momentul esecului definitiv si ireversibil al securitatii colective si al Societatii Natiunilor.

Ascensiunea si afirmarea regimurilor de extrema dreapta in Europa au stat la baza unui nou focar de razboi, reprezentat de internationalizarea razboiului civil din Spania dintre fortele Frontului Popular si cele ale nationalistilor condusi de Franco.

Criza politica central-europeana din 1938 a fost declansata de inaugurarea politicii de expansiune teritoriala spre rasarit a Germaniei. Primul obiectiv a fost anexarea Austriei la Germania in martie 1938, obiectiv urmarit de aceasta putere inca din 1919. Franta si Anglia s-au limitat la o condamnare morala a agresiunii. Anexarea Austriei a insemnat insa agravarea majora a situatiei internationale a Cehoslovaciei, Poloniei si Romaniei. In aprilie 1938, Germania si-a expus revendicarile teritoriale fata de Cehoslovacia, si anume zona Sudeta locuita majoritar de etnici germani. Hitler a dat asigurari Frantei si Angliei ca aceasta este ultima sa revendicare teritoriala in Europa. Refuzul guvernului

cehoslovac de a accepta cererile germane a fost admonestat dur de guvernele britanic si francez care au facut presiuni asupra guvernului de la Praga sa cedeze Germaniei regiunea ceruta. Ca urmare a acestor presiuni cu caracter ultimativ ale Frantei si Marii Britanii, Germania si-a atins scopul: la München, la 30 septembrie 1938, Franta, Anglia, Italia si Germania au hotarat peste capul Cehoslovaciei si fara consultarea guvernului sau amputarea teritoriului sau national in favoarea Germaniei. Dezmembrarea Cehoslovaciei a continuat si in lunile urmatoare, parti din teritoriul acesteia fiind anexate de Ungaria si Polonia. In final, la 15 martie 1939, Cehoslovacia a fost invadata de trupele germane si ungare si stearsa de pe harta Europei. In timpul crizeicehoslovace, Romania a fost singurul stat care a sprijinit pe plan diplomatic, economic si politic aceasta tara, lucru recunoscut de Praga.

Urmare a crizei cehoslovace, dar si a politicii de reprimare dura a Garzii de fier - organizatie de extrema dreapta, agentura a Germaniei naziste, Romania a devenit, la randul ei, victima a expansiunii germane. Tratativele economice impuse de Germania Romaniei in contextul crizei cehoslovace, in noiembrie 1938, s-au desfasurat intr-o atmosfera progresiv tensionata, sfarsindu-se, ca urmare a amenintarii cu folosirea fortei, cu invadarea tarii, prin impunerea semnarii, la 23 martie 1939, a unui tratat economic inrobitor, care punea la dispozitia Germaniei intreaga economie a Romaniei. Semnand acest tratat, guvernul roman a considerat ca a putut indeparta pentru moment pericolul iminent al unei invazii germano-ungare; prevederile tratatului nu s-au pus in aplicare decat foarte tarziu.

Guvernele francez si englez au incercat, prin garantiile unilaterale date la 13 aprilie 1939 Romaniei si Greciei si la 31 martie Poloniei, sa-si manifeste prezenta in sud-estul Europei, fara a impiedica insa expansiunea germana in aceasta zona. Garantiile au avut doar un caracter moral, teoretic si nici o eficienta practica.

XIII, XIV. Razboiul si diplomatia secreta la scara planetara. Impartiri si reimpartiri de teritorii. Organizarea postbelica a lumii: Intelegerile secrete germano-sovietice si atacarea Poloniei; Izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial; Destramarea Romaniei; Regimul de ocupatie nazist, hortist, sovietic, japonez; Carta Atlanticului si intelegerile secrete interaliate de la Moscova, Teheran, Yalta, San Francisco; Fizionomia lumii postbelice; Inceputurile razboiului rece

Tratatul de neagresiune sovieto-german dat publicitatii la 23 august 1939, semnat de cei doi ministri de externe, Ribbentropsi Molotov ("pactul Ribbentrop-Molotov") confirma baza raporturilor dintre cele doua state constituita de tratatele anterioare din perioada 1922- 1931 care permisesera Germaniei refacerea industriei sale de razboi si reconstituirea capacitatilor militare in vederea razboiului de expansiune teritoriala; Protocolul aditional secret anexat acestui tratat se referea la "problema definirii sferelor lor respective de interes in Europa rasariteana" dupa cum urmeaza:

.. Statele Baltice intrau in sfera de interes a URSS, frontiera nordica a Lituaniei reprezentand frontiera dintre sferele de interes ale URSS si Germaniei.

.. Polonia era impartita intre Germania si URSS pe linia Narev- Vistula-San.

.. URSS "isi exprima si manifesta interesul pentru Basarabia".

Prin acest document, Germania a incalcat Tratatul de pace de la Versailles din 1939, acordurile de la Locarno, Pactul Societatii Natiunilor; URSS a incalcat Pactul Societatii Natiunilor, Conventia de la Londra din iulie 1933 de definire a agresiunii si a teritoriului. Consecinta imediata a pactului Ribbentrop-Molotov a fost atacarea Poloniei la 1 septembrie 1939; la 3 septembrie, Marea Britanie si Franta au declarat razboi Germaniei, moment ce marcheaza declansarea celui de-al doilea razboi mondial. La 18 septembrie, armata sovietica a atacat, la randul ei, Polonia, care a incetat sa existe ca stat. La 28 septembrie 1939, s-a semnat Tratatul de prietenie si frontiera sovieto-german, care a confirmat disparitia statului polon, specificandu-se ca linia de demarcatie a zonelor de ocupatie sovietica si, respectiv, germana, in Polonia este "definitiva", respingandu-se "orice amestec al altor puteri in aceasta hotarare".

Agresiunea germano-sovietica impotriva Poloniei si declaratia de razboi a Angliei si Frantei din 3 septembrie adresata doar Germaniei nu au fost urmate de declansarea unor operatiuni militare propriu-zise pentru restabilirea independentei Poloniei si a celorlalte state invadate anterior de Germania si aliatii sai. Pana in primavara anului 1940, am avut de-a face cu un razboi de pozitie numit "razboiul ciudat". In aprilie 1940, Germania a declansat ofensiva in vestul Europei, ocupand, pe rand, o serie de state; la 10 iunie a capitulat si Franta. In aceste conditii, URSS a trecut la aplicarea intelegerii cu Germania privind Basarabia, extinzandu-si insa pretentiile teritoriale si asupra nordului Bucovinei. Aceste revendicari au fost cuprinse in ultimatumul adresat guvernului roman la 26 iunie 1940, avand ca termen - limita ziua de 27 iunie. Refuzul guvernului roman de a se supune a determinat Moscova sa adreseze un al doilea ultimatum in noaptea de 27-28 iunie, cu termen - limita 28 iunie orele 12. Supus la presiuni ultimative si din partea Germaniei, in conditiile cand conducerea armatei romane estima ca o rezistenta armata nu poate fi sustinuta cu atat mai mult, cu cat ea s-ar fi extins si pe frontiera de sud si pe cea de vest (cu Bulgaria, respectiv, Ungaria), guvernul de la Bucuresti a raspuns celui de-al doilea ultimatum sovietic in urmatorii termeni: "Guvernul roman, pentru a evita gravele urmari pe care le-ar avea recurgerea la forta si deschidereaostilitatilor in aceasta parte a Europei, se vede silit sa primeasca conditiile de evacuare specificate in raspunsul sovietic". De retinut ca acest raspuns al Romaniei la ultimatumurile sovietice a fost comunicat pe cale diplomatica tuturor guvernelor, in aceeasi zi de 28 iunie 1940.

Ocuparea Basarabiei de URSS prin forta si amenintarea cu forta si fara ca armata romana sa se implice in vreun fel, cu alte cuvinte agresiunea sovietica impotriva Romaniei, a avut ca urmare: pe plan intern - adancirea crizei politice si cresterea

nemultumirii populatiei, a armatei; pe plan extern - continuarea procesului de mutilare teritoriala. La 30 august 1940, printr-o decizie luata de Germania si Italia la Viena, partea de nord-vest a Transilvaniei a fost anexata de Ungaria. In aceeasi vreme, sudul

Dobrogei (Cadrilaterul, judetele Durostor si Caliacra) a fost anexat de Bulgaria. Urmarile imediate ale acestor tragice evenimente au fost: abdicarea regelui Carol al II-lea, considerat principal responsabil pentru dezmembrarea tarii, si declansarea unor mari actiuni de protest in toata tara contra cedarilor teritoriale; au urmat proclamarea "statului

national-legionar" sub conducerea generalului Ion Antonescu - ce se va intitula "conducator" al Romaniei -, si intrarea tarii in sfera aliantei cu Germania.

In decembrie 1940 s-a semnat la Berlin Pactul Tripartit de catre Germania, Italia si Japonia, la care urma sa adere si URSS. El prevedea impartirea lumii intre aceste puteri. Concomitent, relatiile sovieto-germane au inceput sa se deterioreze; in decembrie 1940, Hitler stabilea pentru iunie 1941 atacarea URSS (planul Barbarossa); in mai 1941, Stalin stabilea planul operativ de atacare a Germaniei. Dupa ce si-a asigurat spatele frontului in vest (capitularea Frantei, infrangerea Angliei), Hitler a declansat la 22 iunie 1941 "razboiulfulger" contra URSS. In realitate, ambele puteri urmareau dominatia mondiala.

Regimul de ocupatie instituit de Germania, URSS, Ungaria, Japonia in teritoriile anexate a avut trasaturi comune:

.. exploatarea si jefuirea bogatiilor solului si subsolului;

.. incalcarea flagranta a drepturilor omului prin: privarea de libertate, masacre, arestari, jafuri, deportari, distrugeri ale patrimoniilor nationale, deznationalizare, pogromuri; exterminarea fizica a anumitor etnii - evrei, polonezi, tigani, rusi, romani, tatari, armeni, ca si a tuturor adversarilor politici, de orice culoare. Toate acestea au adus prejudicii incomensurabile umanitatii, civilizatiei; daca cei invinsi in razboi, in primul rand Germania, au platit intr-o masura aceste dezastre, cei aflati in tabara invingatorilor s-au

erijat in "judecatori"; a fost de exemplu, cazul lui Stalin, ale carui crime impotriva umanitatii n-au fost cu nimic mai prejos decat cele ale lui Hitler. Se adauga la acestea contributia directa si indirecta a liderilor politici ai SUA si Marii Britanii, care au impartit cu Stalin sferele de dominatie si influenta in Europa si alte continente, lasand

sub ocupatia regimului totalitar sovietic zeci de natiuni si state. S-au incalcat astfel principiile dreptului international, drepturile elementare ale omului, nenumarate tratate si acorduri internationale:

.. Carta Atlanticului a fost semnata de Presedintele SUA, Francisc-Delano Roosevelt, premierul britanic Winston Churchill la 14 august 1941; URSS a aderat la 24 septembrie acelasi an, alaturi de alte 23 de state. Semnatarii precizau ca:

- "tarile lor nu aspira la achizitii teritoriale",

- se angajau sa nu accepte "nici o schimbare teritoriala care nu va respecta dorinta liber exprimata de popoarele interesate",

- "sa respecte dreptul popoarelor de a-si alege forma de guvernare pe care o doresc",

- "sa restabileasca libertatea acelor popoare care au fost private de aceasta prin forta".

. In completare, la 1 ianuarie 1942 s-a semnat la Washington, de catre SUA, Marea Britanie, URSS si China, Declaratia Natiunilor Unite, la care au aderat numeroase tari. Reluand principiile Cartei Atlanticului, acest document preciza decizia ferma de "a crea o ordine internationala bazata pe principiile dreptului pacii, securitatii,

bunastarii si securitatii generale a omenirii".

Contrar acestor generoase principii, s-a desfasurat pe scara larga diplomatia secreta, care, in final, a anulat prevederile documentelor sus-amintite. In conditiile deteriorarii relatiilor cu Germania, Stalin a deschis negocierile secrete cu noii sai aliati pentru a obtine avantaje teritoriale si politice: in decembrie 1941, URSS a prezentat guvernului britanic Planul revendicarilor teritoriale: Basarabia, o parte a Finlandei, Tarile Baltice, o parte a Poloniei, baze militare in Finlanda, Romania, iesirea la Marea Baltica, Marea Nordului, Oceanul Atlantic. Acceptate de britanici, revendicarile sovietice au fost inscrise intr-un tratat secret bilateral a carui semnare nu s-a realizat din cauza opozitiei SUA. Conferintele interaliate de la Moscova - octombrie 1943,Teheran - noiembrie-decembrie 1943, au culminat cu intelegerile Churchill-Stalin de la Moscova - octombrie 1944, cand s-au stabilit "procentele" privind influenta si dominatia in Europa centrala si de sud-est:

.. Romania: Rusia - 90 %, altii 10%

.. Grecia: Marea Britanie si SUA - 90 %, altii 10%

.. Iugoslavia: 50 % - 50%

.. Ungaria: 50 % - 50%

.. Bulgaria: Rusia - 75 %, altii 25%.

Conferinta de la Yalta s-a referit la reglementarea problemelor germana si poloneza.

Organizatia Natiunilor Unite s-a constituit la Conferinta de la San Francisco din aprilie 1945, cand se adopta si Carta ONU. In baza prevederilor acestui document, organizarea postbelica a lumii a fost stabilita in principal in functie de interesele celor trei mari puteri victorioase in razboi; intelegerile secrete din anii 1941-1945 au fost respectate intocmai si ele s-au reflectat in tratatele de pace semnate cu statele

invinse in 1947.

O data cu sfarsitul razboiului, au aparut si s-au adancit disensiunile dintre fostii aliati, determinate in principal de rivalitati politice, interese economice si strategico-militare. La 4 aprilie 1949 s-a constituit Tratatul Atlanticului de Nord, cu obiectiv declarat asigurarea securitatii statelor membre.  Raspunsul URSS la aceasta a fost crearea, in 1955, a Pactului de la Varsovia, dupa ce URSS si statele satelite creasera CAER - organizatie vizand integrarea economica. Rivalitatea dintre cele doua blocuri militare, dominate, unul, de forta SUA, celalalt de forta URSS, a creat o situatie tensionata in lume, marcata de numeroase conflicte militare, crize diplomatice si politice.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. Moisuc Viorica, Istoria relatiilor internationale - pana la mijlocul secolului

al XX-lea, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2004.

2. Moisuc Viorica, Premisele izolarii politice a Romaniei, Editura Humanitas,

Bucuresti, 1991.

3. Nastase Adrian, Nicolae Titulescu - contemporanul nostru, Editura Metropol,

Bucuresti, 1995.

4. Titulescu Nicolae, Politica externa a Romaniei, Editura Enciclopedica,

Bucuresti, 1995.



Istorie



REGIMURI POLITICE IN PERIOADA INTERBELICA
Politici culturale si romanii din afara granitelor
GUVERNAREA PERSONALA A LUI GEORGE AL III LEA. PIERDEREA COLONIILOR AMERICANE
PARLAMENTUL CEL LUNG - ANGLIA
DECLINUL LIBERALISMULUI - ANGLIA
Gheorghe Gheorghiu-Dej
Practici sociale si timpul liber al maselor
Clasici si moderni
EPOCA LUMINILOR
REVOLUTIA INDUSTRIALA











 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate