Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Geneza Crestinismului Poporului Roman


Geneza Crestinismului Poporului Roman




Geneza Crestinismului Poporului Roman 


 

 

obligatoriu ca semnale exterioare ale unor credinte. Sa adaugam o precizare suplimentara. Foarte multa vreme de altfel, dupa deplinul succes al crestinismului, societatea a avut probleme cu identificarea oamenilor pe baza de insemne exterioare. Inca in secolul al XVII-lea, un preot ortodox era greu de distins fizic de un taran de rand. Mai usor se faceau remarcate starile, decat grupurile sau asociatiile care incercau sa-si asume vreo identitate. Dintre „marcajele” particulare, am putea invoca, spre exemplu, aproape numai insemnele de pelerini, care desi mult mai rare in spatiul nostru, indicau in primul rand pe cei care nu erau vagabonzi, adica pe cei pasibili de tratament punitiv. 

adus, nu germinat in pamant local. Nici acela nu poate fi numit crestin care asteapta ca toate instrumentele de marcare a cultului sa-i parvina de la zeci de kilometri distanta. Chiar daca unele obiecte crestine s-au raspandit, mai ales in haloul vechilor centre municipale si coloniale romane tarzii, iar apoi dinspre marile ateliere imperiale, teritoriul continua sa ramana esential pagan prin toate celelalte marturii avute la indemana.

toti mahomedanii isi doresc mormintele cu vederea catre acelasi rasarit, unde se afla Mecca. O parte a slavilor practicau acelasi obisnuinte de ingropaciune. Problema nu este specifica segmentului cronologic de care ne interesam si, tocmai din acest motiv, nu ar trebui nici supralicitata, nici macar invocata.

nici nu ar fi de regasit pentru ca nici nu au fost construite. In logica lucrurilor, scepticii si socatii de o asemenea concluzie ar trebui sa accepte ca, de la inceput, adevarul se putea imparti in doua zone opuse, aflate intre shakespeare-anul „a fi” si „a nu fi”. Cand pe talgerul pozitiv de masurare nu se poate arunca nimic, cel opus trebuie luat automat in considerare.

romanizarea nu se finalizase, iar legat de globalitatea sau calitatea crestina a populatiei nord-dunarene sunt inca multe aspecte de elucidat. Ar mai fi foarte usor de transat intelegerea corecta a acestei etape istorice prin afirmatia sau, pentru suspiciosi, macar avansarea premisei potrivit careia nu este nici o obligatie istoriografica in a suda una de alta crestinatatea daco-romana, de aceea a romanilor.

Dibisiskos (Dibiskos, Tibiskos), identificata la Jupa (Tibiscum) ori Timisoara de astazi, nu a intrunit nici o unanimitate a istoriografiei bisericesti europene. Exista pentru ea si o alta localizare, in speta la Kovin. Indiferent de amplasament, nu putem sti daca ea a avut vreun rol dincolo de simpla sa atestare. Sau daca – varianta constant exclusa de catre romani, ea nu s-a lasat intretinuta de catre neofiti din elitele bulgare, sarbe sau maghiare!




originii cuvantului, ci aceea a uzantei sale temporale, insotita de semnificatia religioasa crestina. Pentru ca, din acelasi invocat bagaj de termeni, destui au ajuns tarziu in Biserica de la alte folosiri paralele, pagane ori laice, sau au fost introdusi de catre Biserica insasi, pe masura inchegarii necesitatilor si functionalitatilor sale. Un anume cuvant de origine latina a avut, cum a demonstrat-o suficient de bine semiotica, valoare diferita, de la un timp la altul („numele trandafirului” care a depasit propria sa esenta). De fapt, este de retinut ca originea indepartata a unui termen, nu se poate echivala automat cu nuanta unei anume uzante ulterioare, de la o mare distanta cronologica.

nu au fost adoptati la inceputurile oficializarii crestinismului, ci mult dupa acel primar moment. Deja s-a scris despre introducerea prin slavi a termenilor latini „colinde” (de la calenae), „Rusalii” (de la Rosalia), „sfant” (de la sanctus). Numele lui Iisus Hristos ne-a parvenit de la greci prin intermediu slavon. Tot in disputa, slavona, latina si traca, este si numele Craciunului. Un adevar „zguduitor” este marturisit de cea mai veche inscriptie chirilica ardeleana (1313-1314, Streisangeorgiu), care contine 26 de cuvinte, dintre care 21 sunt slavone, iar patru sunt nume de persoane. La fel se intampla cu rugaciunea „Tatal nostru”, care ar trebui datata nu dupa originea fondului principal de cuvinte, care dovedeste doar spiritul general al limbii, suportul de plecare sau preluare, ci numai dupa definitivarea sa ca marturie de uz crestin curent. In el si-au gasit locul cuvinte importante, de tipul „greseala”, „ispita” sau „mantuieste”. Or, ele provin din cuvintele slavone „grěšiti” si „ispytati”, impreuna cu maghiarul „menteni”. Concluzia este dezarmant de simpla: sinteza lingvistica a unuia dintre textele de baza ale crestinismului se putea reuni, in forma romaneasca, cel mai devreme, doar in preajma anului 1000.

partial slavona. Intre ei s-a folosit cel mai mult prima varianta a scrierii slavone, alfabetul glagolitic. Dupa toate semnele, Biserica romana a sfarsit prin a accepta definitiv liturghia slavona drept una canonica de la Inocentiu al IV-lea (inceput de sec. XIII). Grecii si slavofonii au continuat sa apartina, in majoritate, Bisericii rasaritene, dar nu numai ei. Este de ajuns sa mai scriem ca grecilor care au trecut la catolicism (sec. XI-XV) nu li s-a cerut, nici lor, ca o obligatie dogmatica, sa renunte la limba pe care o foloseau, pentru a fi socotiti „catolici adevarati”. Deci, nu a existat o suprapunere perfecta intre rit si limba de cult si, pe cale de consecinta, o rigurozitate exagerata ne-ar face sa gresim prin graba identificarii unor anume religionari doar pe baza limbii de cultura pe care au utilizat-o.



doar in secolul al XIV-lea. Daca fenomenul ar fi doar cultural, explicatia trebuie respinsa. Erau doua optiuni, la fel de straine ori cu aranjamente la fel de greu de perceput auditiv: liturghia latina, apropiata de limba romana, interpretata in majoritate de catre unguri (alaturi de germani sau italieni), contrapusa celei slavone, interpretata de preoti care si in acest caz invatasera o limba straina, departata cam in acelasi grad de limba lor vorbita.

dupa acest moment, ei i-au educat si pe romani. Aici nimeni nu ar avea ce obiecta, este cu adevarat termenul post quem de la care se poate discuta fenomenul slavonismului cultural si la romani. Inainte ca noile manifestari religioase sa fi prins contururi „de export”, s-a apreciat despre crestinismul slavon ca a fost adus la nord de Dunare intr-o vreme timpurie, chiar de la inceputul secolului al X-lea ori cel mai tarziu la inceputul secolului al XI-lea, pe vremea in care mai erau grupuri de slavi neasimulati. O alta opinie, avansata de catre Stelian Brezianu, sustine ca abia dupa crestinarea bulgarilor se poate vorbi despre influenta majora a slavilor printre romani, in sensul topirii lor complete. Dar, trecand peste nuante, in general, cronologia adoptarii slavonismului este trecuta deja in sfera certitudinilor de inclus in cursuri universitare

 




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




ORIGINILE REVOLUTIEI ENGLEZE
GUVERNAREA PERSONALA A LUI GEORGE AL III LEA. PIERDEREA COLONIILOR AMERICANE
Evidenta/contabilizarea rezultatelor privind schimbarea regimurilor post-comuniste
EUROPA CELOR SASE
Pactul Ribbentrop-Molotov
Organizarea sociala si normele de conduita ale geto-dacilor in epoca prestatala
Parintii nostri si experienta totalitara
SECOLUL XIX
REFORMA ELECTORALA DIN 1832 - ANGLIA
TARILE ROMANE SI PROBLEMA ORIENTALA












loading...