Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» EUROPA CELOR SASE


EUROPA CELOR SASE




EUROPA CELOR SASE

Europa nu va fi creata toata dintr-o data sau printr-o constructie globala; va fi creata prin realizari concrete, prin obtinerea, in primul rand, a unei solidaritati de facto

Jean Monnet. Memorii

1. Fondatorii

Jean Monnet

Istoria il aseaza pe J. Monnet alaturi de alti cativa oameni ai acestui secol care, prin activitatea lor si-au pus amprenta asupra cursului evenimentelor. Jean Monnet a fost activ in primul razboi mondial; a contribuit la nasterea Societatii Natiunilor; s-a implicat in evenimentele celui de-al doilea razboi mondial; a ajutat la crearea, la Alger, a Comitetului de Eliberare Nationala; la reconstructia Frantei si la edificarea Europei unite.




Jean Monnet s-a nascut la 9 noiembrie 1888, la Cognac, intr-o familie de comercianti. Bunicul lui era mic proprietar. Tatal, calatorea mult, nu era un parinte sever si nu a fost niciodata interesat de politica. Mama, era o pioasa, dar toleranta catolica si mult mai autoritara decat tatal. Jean Monnet a avut o copilarie disciplinata; din acei ani i s-a dezvoltat instinctul ce va fi regula in conduita – "Reflexia sau meditatia nu poate fi separata de actiune". La 18 ani calatoreste deja in Canada si Marea Britanie.

La sfarsitul anului 1917 este numit seful misiunii de la Londra pentru comert si transporturi marine si delegat al ministerului Reconstructiei. Echipa lui se remarca prin actiuni precise si rapide, dar isi face dusmani, intre care pe Louis Loucheur, ministrul comertului, ostil colaborarii cu Anglia.

In 1919, la 30 de ani, Clemenceau si Balfour l-au propus secretar general adjunct al Societatii Natiunilor. A fost apoi bancher si expert international si, in aceasta calitate a ajutat Polonia si Romania sa se refaca economic (monetar si financiar); a fost consilier guvernamental pe probleme economice; consilier in China pentru reconstructia cailor ferate; a fost unul dintre lichidatorii falimentului trustului Kreuger – regele chibriturilor. Incepand cu 1939 devine presedinte al Comitetului de Programe si de cumparari aliate. Este tentat de uniunea franco-britanica. Devine membru al British Supply Council in SUA si joaca un rol important in Victory Program. Este cel care a dat SUA apelativul de "arsenal al democratiilor" [36] .

In perioada 1940-1943 s-a aflat alaturi de de Gaulle la Londra. J. Monnet a facut legatura intre generalii Girauld si de Gaulle, si i-a determinat sa formeze Comitetul Francez de Eliberare Nationala; a devenit membru al guvernului de Gaulle de la Alger ca si Comisar al revitalizarii. A fost trimis la Washington in noiembrie 1943, pentru a negocia recunoasterea Frantei libere si aprovizionarea in armament, in calitatea de membru al Consiliului Britanic pentru Aprovizionare. Americanii, la insistentele lui, au recunoscut Franta libera, in octombrie 1944 si i-au permis participarea la Prèt-bail, in februarie 1945. In ianuarie 1946, din insarcinarea lui de Gaulle a inceput sa aplice Planul de modernizare si echipare. A murit la 16 martie 1979. François Mitterrand a propus transferarea repauzatului in Pantheon, in 1988. "Time Magazine" l-a pus pe aceeasi pozitie cu de Gaulle [37] .

In calitate de secretar general adjunct al Societatii Natiunilor, si-a castigat titlul de "parinte al constructiei europene". A fost impresionat de titlul acordat de ziaristul englez John Davenport intr-un articol publicat in revista "Fortune", din august 1944,– Mr. Jean Monnet de Cognac". Astazi, din perspectiva rolului jucat in constructia europeana, este frecvent numit "Monsieur Europe". De Gaulle (1888-1979) l-a numit "Inspiratorul"; Henry Kissinger* in 1975 l-a considerat singurul om de pe pamant care a marcat, mai puternic si a schimbat, mai profund, viata politica a timpurilor noastre. A fost "Parintele Europei" [38] .

J. Monnet scrie in Memorii cum a constientizat repeziciunea cu care a renascut economia germana, dar si teama manifestata de vecinii acesteia fata de eventuale noi incercari de dominatie asupra continentului.

Avand in vedere aceasta situatie, potential exploziva, in primavara anului 1950 va cauta rapid o solutie care sa combine un simbolism politic puternic, menit sa acapareze imaginatia liderilor si a populatiei cu un continut tehnic suficient de riguros, pentru a aborda problema de baza, aceea a revenirii Germaniei. Si cum in perioada imediat urmatoare razboiului s-au auzit – vezi Miscarea europeana – multe voci pentru unificarea Europei, J. Monnet isi va concepe cu febrilitate Planul reconcilierii franco-germane in acesti parametrii.

Nu mai departe de martie 1950, cancelarul Konrad Adenauer sugereaza, la randu-i, unificarea completa a Frantei si a Germaniei (o idee mult prea indrazneata pentru a fi si bine primita). J. Monnet a vazut in ideea lui Adenauer germenele solutiei, numai ca intr-o alta viziune, adica, prin concentrarea eforturilor inspre o problema (s.n.) considerata centrala, si nu spre rezolvarea tuturor diferendelor (s.n.) intr-o abordare globala. Mergand mai departe cu aceasta logica, J. Monnet considera ca o problema centrala poate fi redusa la partile ei fundamentale. Astfel, in timp de pace, cat si de razboi, economiile Germaniei si Frantei erau traditional interesate de productia de carbune si de otel. Regiunile cu productie pentru aceste industrii de baza, erau situate la granita dintre Franta si Germania. Nici una dintre parti nu se simtea in siguranta – ne fiind in posesia tuturor resurselor strategice. De aici o stare nefireasca, de neincredere care a generat, alaturi de alte cauze, situatii de criza si razboi. "Atat carbunele, cat si otelul erau cheia spre puterea economica, deci si spre arsenalul armamentului de razboi. Aceasta dubla putere le dadea o imensa incarcatura simbolica pe care noi am utilizat-o – scria J. Monnet –, asemanatoare celei atribuite astazi energia nucleare" [39] .

Propunerea cu care a venit in 1950 a fost una extrem de interesanta – intreaga productie de otel si de carbune, atat a Frantei, cat si a Germaniei, sa fie pusa sub puterea unei Inalte Autoritati internationale, avand ca scop unificarea conditiilor de productie care sa duca la o extindere treptata a cooperarii efective si in alte domenii.

Fara a intra in analize punctuale, mai amintim doar ca in 1952, dupa ce a prezidat Conferinta in cadrul careia a fost redactat primul tratat, a fost numit presedinte al Inaltei Autoritati a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (precursoarea actualei Comisii Europene). Si, in final, in 1973 (dupa aderarea Marii Britanii la Comunitate, Monnet a fost inventatorul a ceea ce astazi se numeste Consiliul European – intrunirea regulata a sefilor de guverne din Comunitatea Europeana creat cu scopul de a aborda aspecte strategice si de a da UE o directie politica.

Nu putem incheie scurta trecere in revista a carierei lui Monnet, fara a puncta cateva principii care i-au calauzit viata si activitatea. Unul dintre acestea a fost acela ca toti oamenii sunt egali la nastere, dar pe masura ce cresc, ei se dezvolta intr-un anumit mediu si intr-un anumit sistem de reguli care, mai tarziu, le determina comportamentul si in cadrul caruia indivizii incearca sa-si mentina, deseori printr-o politica de dominatie, privilegiile castigate pana atunci. Natiunea a devenit ea insasi un astfel de mediu. De aceea, Monnet credea ca, din moment ce nu este posibil sa schimbi natura omului, atunci ar fi posibil schimbarea mediului care determina comportamentul uman si, mai ales, ar putea fi conceput un nou mediu, prin crearea, pentru indivizi – sau natiuni – a unui nou sens si a unui obiectiv comun. La un anumit nivel, acest lucru poate fi interpretat ca fiind nu mai mult decat adevarul bine cunoscut, familiar oricui din lumea afacerilor, conform caruia elementele cele mai diferite pot fi aduse la un numitor comun pentru a obtine increderea reciproca in urmarirea unui rezultat. Acest lucru este de fapt esenta oricarui acord negociat cu succes.

Originalitatea lui Monnet se afla si in gasirea unor solutii pentru aplicarea in sfera publica a acestui mod de gandire si, mai ales, in domeniul nebulos al relatiilor dintre natiuni, in care in prima jumatate a secolului nostru, indeosebi, practici bazate pe dominatie au pustiit Europa. Esecul suferit de Liga Natiunilor in mentinerea pacii dupa primul razboi mondial, l-a convins de necesitatea unei noi abordari a relatiilor internationale.

J. Monnet – consecvent acestor principii, le va trece din teorie in practica relatiilor internationale si va intra pe "usa din fata" a unei Europe care a asteptat si dorit atat de mult o noua arhitectura [40] .

Robert Schuman

Robert Schuman [41] , ministru al afacerilor externe al Frantei in perioada 1948-1953, provine dintr-o familie lorena. S-a nascut la Clausen, in Luxemburg, la 29 iunie 1886, dintr-o mama luxemburgheza si un tata francez. Familia s-a stabilit in Luxemburg dupa ocuparea Alsaciei si Lorenei de catre germani. A facut studii la Luxemburg, apoi la Metz (Germania), Bonn, München, Berlin si Strasbourg. In 1912 a devenit avocat in Metz, iar dupa primul razboi mondial, in 1919 si deputat. Cariera sa parlamentara nu a fost intrerupta decat de al doilea razboi mondial.

Robert Schuman a facut si o cariera guvernamentala. In iunie 1946 devenea ministru de finante. Printre masurile luate de el se numara legea asupra prelevarii exceptionale si retragerea bancnotelor de cinci mii de franci de pe piata. In 1947 este pentru o scurta perioada presedinte al Consiliului de ministri. In aceasta calitate el da un exemplu de fermitate facand fata grevelor declansate de comunisti impotriva Planului Marshall.

La 27 iulie 1948 ii succede la Quai d’Orsay lui Georges Bidault, colegul si rivalul sau din partid. Conceptia politica i-a fost puternic influentata de catolicismul social. Devenit ministru de externe, Schuman dorea ca organizarea Europei occidentale sa progreseze. De altfel, el a fost pentru o perioada, alaturi de Sir Winston Churchill, Paul-Henri Spaak, Alcide de Gasperi, presedinte de onoare a Miscarii Europene.

R. Schuman gandea reconcilierea franco-germana in cadrul unei Europe unite, convins fiind ca constrangerea nu va putea fi impusa definitiv unei tari mari cum este Germania; ca singura metoda prin care nationalismul german putea sa renasca era refuzarea egalitatii in drepturi ale germanilor cu celelalte natiuni ale Europei. Schuman considera ca trebuia creat un cadru in care dinamismul german sa se poata manifesta in voie, fara a deveni periculos pentru vecini.

La inceput relatia dintre Schuman si Adenauer a fost glaciala, dar apoi cei doi oameni politici au gasit pe parcursul colaborarii puncte de interes si conceptii comune. Amandoi au ajuns sa fie de acord ca la baza viitoarei organizari politice ale Europei unite se afla reconcilierea franco-germana. Schuman credea ca reabilitarea morala a Germaniei trebuia insotita de restituirea progresiva a libertatilor politice. Corelat acestei viziuni, propunerea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului a venit la timp. Ea va raspunde la intrebarea: Ce este de facut cu Germania?

In martie 1950 Schuman declara in fata Comitetului Central al Miscarii pentru Patrie si Republica (MPR) din conducerea careia facea parte, ca era in cautarea realizarii unei comunitati europene si a reglarii si stabilizarii relatiilor franco-germane. El considera ca nu se va putea merge pana la fuziunea economica totala, asa cum o sugera cancelarul Adenauer, datorita diferentelor intre preturile de productie ale celor doua tari. Cat despre fuziunea politica, luand exemplu rezistenta cu care a fost intampinata pana atunci si neputinta Consiliului Europei, constata ca era un obiectiv prea ambitios la care nu se putea ajunge decat pe etape. Practic, Planul Schuman a fost initiat de Jean Monnet.

In 28 aprilie 1950, Monnet a trimis o schita a acestui plan lui Bidault, primul ministru si lui Schuman, ministrul afacerilor externe. Bidault nu l-a citit, insa, dupa doua zile, Schuman s-a declarat de acord cu el. Schuman are meritul de a-si fi asumat responsabilitatea politica a Planului si acela ca a reusit, in cateva zile sa-l faca sa fie adaptat de cabinetul francez. A actionat cu discretie si agilitate. Trebuia ca acest Plan echilibrat sa nu fie slabit de prea mult discutii si obiectii. Schuman a prezentat ministrilor doar o schita generala si s-a ferit sa-l prezinte Parlamentului [42] .

Guvernul francez si-a dat acordul in 9 mai 1950. Din acest moment Robert Schuman a considerat ca trebuie actionat rapid si spectaculos, urmarind in primul rand sa-l faca public pentru a frapa opinia publica si a pune oamenii politici in fata planului implinit. Desi lipsit de calitati de orator, prezentarea Planului intr-o conferinta speciala, a reprezentat punctul de varf al carierei lui politice. Schuman explica in Declaratie ca prin constituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului va fi realizata fuziunea de interese indispensabila stabilirii unei comunitati economice. De asemenea, spunea el, se vor pune bazele unei comunitati mai largi si mai profunde intre Franta si Germania, tari intre care au existat pentru multa vreme rivalitati sangeroase. CECO a venit ca un pas mare spre realizarea reconcilierii franco-germane si a unificarii europene prin punerea bazelor dezvoltarii economice comune.

Dupa acest moment de varf in cariera i-au urmat perioade mai putin reusite. In ceea ce priveste reinarmarea Germaniei, Schuman s-a opus cu inversunare. (Oferind germanilor un instrument militar, o armata, chiar si cu precautii, i se parea destul de periculos militar si psihologic.) Schuman este de acord, insa, cu crearea unui sistem european comun de aparare. Crearea Comunitatii Europene de Aparare (European Defence Community) a divizat insa guvernul francez. Noul Prim-ministru, René Mayer, era rezervat in ceea ce priveste crearea acesteia. De asemenea el considera ca parerile lui Robert Schuman nu mai erau adecvate noii orientari a Frantei. De aceea, in 1953 il inlocuieste ce Georges Bidault [43] .

Robert Schuman va ramane in istoria constructiei europene ca unul dintre cei, atat de meritoriu numiti "fondatori".

Konrad Adenauer

Adenauer avea 73 de ani in momentul in care a devenit – pentru 14 ani – cancelar. Putin cunoscut opiniei publice germane si internationale, dupa numai 4 ani va fi elogiat de W. Churchill ca cel mai intelept om politic german de la Bismark incoace.

Konrad Adenauer s-a nascut la 5 ianuarie 1876, la Köln, intr-o familie oraseneasca, de mijloc. A facut studii universitare de drept si a devenit avocat in baroul din oras. Si-a construit cariera politica in randul formatiunii catolice, ajungand in 1917 primar general al orasului.

Din 1919, dupa colapsul Imperiului si al dinastiei de Hohenzollen, Adenauer a propus re-orientarea politicii germane in directia unificarii europene. Concret, el viza crearea unei republici Vest-Germane in cadrul imperiului german, menita sa contrabalanseze tendintele expansioniste ale Prusiei si in care sa se echilibreze interesele franco-germane, considerate si de el, vitale pentru pacea continentului.

In toiul crizei Ruhr-ului (1923) isi va reforma ideile si va pleda pentru colaborarea franco-germana; el s-a opus deschis politicii duse de Streseman. In 1925 se alatura miscarii pan-europene a lui Kalergi.

Este reales primar, in 1927 si apoi demis de catre nazisti in 1933. Pana in 1945 va duce o viata retrasa, fiind arestat de doua ori si supravegheat permanent. Reinstalat de americani ca primar in 1945, este demis dupa cateva luni de britanici, pentru incompetenta. Devine membru al Uniunii Crestin-Democrate, lider local si apoi national. In 1948 devine presedinte al Sfatului parlamentar, iar in 1949 este ales cancelar federal de catre Adunarea parlamentara, cu o majoritate de doar un vot. (Intre 1951-1955 a detinut si portofoliul externelor.) [44]

"Der Alte" (Batranul) isi atrage simpatia generala a cetatenilor. Scopul principal urmarit de cancelar a fost recladirea statului german si obtinerea unui statut egal cu al celorlalti aliati europeni, adica transformarea Germaniei din obiect al relatiilor internationale in subiect al acestora. El intreprinde initiative in vederea redobandirii suveranitatii nationale – prin Conventia de la Petersberg (1949) se pun bazele politicii externe proprii, drept obtinut in 1951 si intarit prin aderarea la organismele internationale. In 1952, prin acordurile asupra Germaniei, obtine suveranitatea limitata, pentru ca prin Tratatul de la Paris (1954) sa se consfinteasca ridicarea starii de ocupatie si reinarmarea Germaniei in cadrul UEO si NATO.

Adenauer este interesat de politica externa si evita diplomatic implicarea in campul economic, unde Ludwig Erhard, "parintele" noii teorii a economiei sociale de piata, obtine rezultate spectaculoase*.

Politica externa se indreapta spre SUA si aliatii occidentali. Ca bun catolic, este preocupat sa salveze mostenirea crestina a continentului de pericolele nationalismului exagerat si de amenintarea ascensiunii comunismului.

Declansarea Razboiului rece a grabit solutionarea litigiilor dintre statele occidentale, mai ales cele dintre Franta si Germania. Esecul constituirii Comunitatii Europene de Aparare este, insa, descris de Adenauer in Memorii ca fiind cel mai mare esec politic, asumat personal. Anul 1956 aduce cu sine solutionarea diferendului Saar si realipire acestuia la statul german.

Noul succes, precum si cele economice, se concretizeaza in victoria electorala din 1957. Crestin-democratii obtin majoritatea absoluta in Bundestag si guverneaza singuri. Acelasi an este marcat de continuarea integrarii europene – semnarea Tratatelor de la Roma, consacrand crearea CEE si EURATOM, respectiv deschiderea pietelor continentale pentru competitia industriala germana.

Criza celei de-a 4-a Republici franceze il propulseaza la putere pe generalul de Gaulle (1958). In ciuda unor temeri, dupa intalnirea de la Colombey – les deux – Eglises (septembrie 1958), de Gaulle l-a cucerit pe Adenauer prin europenismul sau [45] . Se stabileste o relatie de colaborare si amicitie intre cei doi oameni de stat pe baza unor puncte de vedere comune: neincrederea fata de tarile anglo-saxone; morala in politica; ideea unificarii europene. Integrarea continentala este privita ca premisa a autonomizarii Europei pe scena internationala, a crearii unui destin istoric propriu, in afara jocurilor de putere ale URSS si SUA.

Chiar daca au existat si divergente, mai ales in privinta rolului SUA si NATO devenite evidente dupa intalnirea de la Rambouillet (1960), relatiile franco-germane s-au amplificat de la an la an si s-au concretizat in semnarea Tratatului de prietenie intre cele doua tari in 1963.

In ceea ce priveste politica de securitate – la distanta de Franta – Germania s-a sprijinit permanent pe SUA. Adenauer a intretinut relatii de amicitie cu J.F. Dulles, iar raporturile cu presedintele Eisenhower au fost foarte bune. O relativa racire s-a produs o data cu venirea lui J.F. Kennedy, in 1960, un presedinte tanar, care apartinea unei generatii neintelese de Adenauer. (Cancelarul era suspicios fata de noua politica americana care incuraja un dezghet americano-sovietic. Ca anticomunist convins, Adenauer nu a vazut cu ochi buni "o Europa de la Atlantic la Urali".)

Perceptia lui Adenauer a influentat decisiv discutiile de politica externa germane pentru patru decenii, mai ales in privinta asa numitei "Ostpolitik". Adenauer considera ca dupa declansarea Razboiului rece Europa este condamnata sa traiasca in conflict pana la victoria uneia dintre parti. Prin urmare, Germania trebuia sa se angajeze in eforturile de unificare a Occidentului european si nu in cel de re-unificare cu Estul comunist. Reintregirea germana era, din aceasta perspectiva, vazuta nu ca o sinteza, ci ca o extindere spre Est a Republicii Federale ca urmare a victoriei occidentale asupra URSS. Consecvent principiilor sale, Cancelarul va prefera unificarea europeana unitatii nationale oferite in 1952 de Stalin in schimbul neutralitatii.

Dupa constructia zidului Berlinului (1961) popularitatea lui Adenauer a scazut dramatic. Tot acum crestin-democratii pierd alegerile din 1957. Coalizarea cu liberalii il va mentine le putere pana in 1963, cand este nevoit sa cedeze puterea in fata colegului si vesnic rivalului sau – Ludwig Erhard.

Konrad Adenauer ramane in politica pana in 1966. Din pozitia de presedinte a CDU el continua sa sustina unificarea europeana. Mai mult, il ataca deseori pe Erhard pentru raceala indusa in relatiile cu Franta. Adenauer va ramane un sustinator si prieten apropiat al lui Charles de Gaulle, cu care se consulta deseori.

In aprilie 1967 s-a stins din viata le 91 de ani. Si el considerat "fondator", a sustinut cu succes unificarea Europei si a pus baze trainice pentru pacificarea continentului. Timpul i-a dat dreptate si in privinta re-unificarii Germaniei realizata dupa caderea Cortinei de Fier, prin efortul Republicii Federale [46] .

Alcide de Gasperi [47]

S-a nascut la Pieve Tesino (Trento), la 3 aprilie 1881. A studiat mai intai la Trento (Austria), iar apoi la Universitatea din Viena. Aici a obtinut o licenta in filosofie. Dupa terminarea studiilor, in 1905, a preluat directiunea ziarului "Il Trentino", ce asigura propaganda pentru "Partito Popolare Trentino" si pentru toti ce credeau in Miscarea Catolica Sociala.

In 1911 a fost ales in Parlamentul multinational de la Viena, unde a ramas membru pana la anexarea Trentino-ului la Italia. In timpul primului razboi mondial a lucrat pentru asistenta minoritatilor din Imperiul austro-ungar. El va fi printre primii care vor adera la "Partito Popolare Italiano".

In anul 1921 a fost ales in Parlamentul Italian ca presedinte al grupului parlamentar al Partidului Popular Italian. Dupa dizolvarea Partidului Popular, in 1926, De Gasperi a fost condamnat pentru antifascism la patru ani de detentie, din care a ispasit 16 luni, fiind apoi angajat la Biblioteca Vaticanului.

La sfarsitul anului 1942, De Gasperi a inceput elaborarea "Ideilor de Reconstructie"  (Idee Riconstruttive) care devine programul oficial al Democratiei Crestin [48] e, pana la sfarsitul lui 1943.

Presedinte al Democratiei Crestine si al Comisiei Centrale ce administra partidul in asteptarea unui Congres liber, De Gasperi [49] a fost ales secretar politic al Congresului Inter-regional de la Napoli, din iulie 1944.





Imediat dupa razboi, a fost ales ministru fara portofoliu, mai apoi ministru de externe [50] , iar intre 1945 si 1953 presedinte al Consiliului de Ministri. In toata aceasta perioada, in calitate de Prim-ministru, De Gasperi s-a implicat asiduu in lupta pentru integrarea europeana.

Autor impreuna cu Schuman si Adenauer al CECO, De Gasperi a sprijinit si proiectul realizarii rapide a integrarii politice si militare a Europei, prin Comunitatea Europeana a Apararii si prin Comunitatea Politica Europeana.

In mai 1954 a fost ales presedinte al Adunarii CECO.

A murit la 19 august 1954, la Sella, in Valsugana.

2. Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)

Organizatia Europeana de Cooperare Economica [51] este prima institutie economica propriu-zisa de dupa razboi. Ea a fost creata la 16 aprilie 1948 pentru a gestiona ajutorul american distribuit prin Planul Marshall. Membrii fondatori ai OECE Franta, Marea Britanie, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Turcia si Elvetia au acceptat ca Germania sa fie reprezentata de catre cei 3 comandanti militari sefi occidentali ai zonelor de ocupatie. Dupa proclamarea RFG, la 31 octombrie 1949, guvernul de la Bonn a numit un reprezentant.

Cu Spania, admisa in anul 1959, OECE va cuprinde 18 state europene. De la inceputul activitatii, din 1948, SUA si Canada vor fi reprezentate prin observatori. In Consiliul OECE fiecare stat avea un reprezentant investit cu putere decizionala in chestiunile politice si administrative. Deciziile luate in unanimitate deveneau normative pentru toti membrii organizatiei. In cazul in care vreun membru avea alt punct de vedere, exercita dreptul de veto impotriva sugestiilor OECE sau cerea circumstante speciale.

OECE era formata din experti si o retea complexa de comitete si comisii. Recomandarile Consiliului, tinand cont de aceasta structura, erau mai intotdeauna bazate pe rapoarte inaintate de specialisti. Volumul de munca si complexitatea activitatilor a determinat descentralizarea in agentii separate si interconectate; cea mai cunoscuta si poate cea mai de succes a fost European Payment Union (EPU), formata in 1950. (In ianuarie 1949 monedele nationale, in marea lor majoritate, s-au devalorizat in raport cu dolarul. Ratiunea EPU a fost rezolvarea gestionarii creditelor reciproce atunci cand Planul Marshall urma sa ia sfarsit. Era, astfel, o banca centrala si un centru de selectare a relatiilor financiare si multilaterale europene. (Dezavantajul sau major era ca acordurile financiare erau raportate la dolar, contrar acordului Bretton Woods.)

OECE nu parea sa aiba un numar prea mare de competente. Organizatia a dezamagit SUA in 1952, prin esecul in structurarea unui Program European de Reabilitare coerent, insa, pe un plan mai larg, a reusit sa liberalizeze comertul si finantele in mod substantial. (Din punct de vedere al cooperarii, lucrurile nu necesitau imbunatatiri. Dreptul de veto a fost rareori exercitat.)

Acceptarea principiului cooperarii voluntare a ajutat OECE sa treaca peste multe dificultati de ordin economic cu care organizatia s-ar fi putut confrunta, mai ales intr-un moment in care guvernele erau nefamiliarizate si suspicioase in privinta colaborarii. De ajutor a fost si relatia dezvoltata cu Consiliul Europei. Data fiind situatia politica si pozitiile tarilor implicate, gestionarea Planului Marshall n-ar fi putut fi facuta mai bine. Mergand mai departe decat Programul de Reabilitare Europeana, OECE a aratat noi modalitati de obtinere a integrarii. Fondatorii CECO si ai Pietei Comune au avut de invatat lectii importante de la OECE.

Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana a avut limitele ei. Preocuparile specialistilor vizau in special inlaturarea sau reducerea restrictiilor impuse comertului european, ceea ce n-a impiedicat aparitia unor greseli. In plus, s-a concentrat, deloc surprinzator, asupra chestiunilor mai putin problematice, motiv pentru care programul a fost incetinit simtitor de fiecare data cand s-au abordat subiecte serioase. De asemenea, a luat in considerare probleme pe termen scurt, in loc sa caute solutionari pe termen lung, pentru crestere economica si dezvoltare.

Poate chiar din acest motiv fondatorii CECO si ai Pietei Comune s-au oprit asupra acestor subiecte, preferand sa nu dubleze munca OECE. Organizatia a functionat bine. Capacitatea de a aborda si alte probleme a fost ingradita de conditiile formarii ei. Marea Britanie a devansat orice incercare de extindere a Planului, dorind doar cooperare si nu integrare. Atitudinea britanica a fost adoptata si de catre statele mai mici, de teama de a nu le fi subordonate interesele de catre cei mari. Desi cooperarea a devenit realitate in locul unitatii, adevarata valoare OECE rezida in fundatia pe care a asezat-o, in experimentarea unei noi mentalitati. Principalele obiective ale OECE au fost in majoritatea lor atinse pana in 1959: aproape tot comertul intern a fost liberalizat si monedele europene au devenit convertibile, indeplinind una din cerintele acordului Bretton Woods, iar EPU a fost inlocuit cu Acordul Monetar European.

OECE a avut un rol important in evidentierea faptului ca sistemele economice erau interdependente, si ca succesul sau esecul le privea deopotriva. Organizatia a supravietuit timp de 12 ani si declinul ei a starnit regrete. De fapt, organizatia nu a incetat sa existe. A fost transformata in Organizatia pentru Cooperare Economica si Dezvoltare (OCDE) in 1961 si toate institutiile ei au ramas intacte. SUA si Canada, foste simple asociate ale OECE, au devenit membre ale OCDE. Schimbarea numelui reflecta un scop si o situatie noua, alta decat cea pentru care a fost infiintata OECE, si anume gestionarea Planului Marshall.

Intrata in OECE, Germania isi va regasi in scurt timp personalitatea politica. Intre problemele de prima urgenta pentru consolidarea destinului european comun era aceea legata de ocupatia franceza in zona Ruhr. Reprezentantul american in Europa, Hariman, constient ca organizarea continentului nu se putea realiza decat prin cointeresarea Germaniei, a promovat construirea celor doua axe continentale anglo-americana si franco-germana in spiritul cunoscutei teorii a halterelor, enuntata de politologul american Kennan. J. Monnet la randu-i, ajutat de juristul Paul Renter si de o stralucita echipa de colaboratori, a pregatit schema unei noi organizatii, menita sa puna laolalta produsele de carbune si otel ale Germaniei, Frantei, Italiei si tarilor Benelux, in aceeasi idee a constructiei europene, a dezvoltarii unor punti franco-germane, bazate pe incredere.

Textul pregatit de J. Monnet a fost preluat intr-o Declaratie oficiala, prezentata la 9 mai 1950 de catre Ministrul Afacerilor Straine al Frantei, Robert, Schuman. Declaratia este act fondator al unitatii europene, deoarece ea propune o autoritate "superioara statelor" [52] .

Dintre ideile Declaratiei, prezentata presei de R. Schuman in Salonul Orologiului din palatul Quai dOrsay, retinem: " pacea mondiala nu poate fi salvata fara eforturi creatoare, pe masura pericolelor care o ameninta opozitia seculara dintre Franta si Germania trebuie eliminata guvernul francez propune sa se treaca imediat la actiune, pe un punct limitat dar decisiv, sa se plaseze ansamblul productiei franco-germane de carbune si otel sub o Inalta Autoritate Comuna ". Misiunea impartiala a Inaltei Autoritati Comune va fi de a asigura modernizarea productiei si ameliorarea calitatii sale, furnizarea conditiilor identice de valorizare a carbunelui si otelului pe piata germana si franceza, ca si pe a celorlalte tari aderente, dezvoltarea exporturilor comune catre alte tari, plan de productie si investitii, fond de reconversie, circulatia carbunelui si otelului in tarile membre fara taxe vamale. Inalta Autoritate nu va prejudicia cu nimic regimul proprietatii intreprinderilor [53] .

Crearea Pietei Comune pentru Carbune si Otel cu alte cuvinte o piata care punea laolalta pietele nationale ale Frantei si Germaniei precum si ale tarilor Benelux si a Italiei implica o gandire noua pentru aplicarea politicilor economice europene. Interesant de semnalat este ca obiectivul final al pietei unice era unul liberal. Acesta nu putea fi obtinut, avand in vedere conditiile existente, fara o organizare puternica, capabila sa depaseasca metodele nationale. Si astfel, aici, in punctul de pornire, probabil s-a nascut unul dintre paradoxurile aparente ale Comunitatii Europene implinirea obiectivului liberal al crearii pietei europene s-a obtinut cu ajutorul unei autoritati puternice independente.

Noii autoritati i s-au atribuit competente in obtinerea si publicarea de informatii despre industria comuna europeana a carbunelui si otelului. Acest lucru insemna si faptul ca informatiile referitoare la formarea preturilor, erau de acum disponibile pentru cei interesati [54] .

Inalta Autoritate s-a confruntat in scurt timp cu un domeniu in care competentele sale au intrat in conflict cu cele ale autoritatilor nationale si anume sistemul de impozitare. Intrebarea care s-a pus a fost daca in cadrul comertului transfrontalier se aplica impozitul in tara de origine a marfurilor sau in cea de destinatie? In timp ce parerea majoritara in cadrul Autoritatii favoriza cea de a doua varianta, germanii considerau ca aceasta aplicare ar fi discriminatorie, si ca impozitul ar trebui sa se aplice in tara de origine. In absenta oricarei armonizari a sistemului de impozitare intre statele membre, unica solutie era arbitrajul unei comisii de experti fiscali independenti, care va fi confirmat viziunea majoritatii.

In alta ordine de idei, in Tratatul de la Paris din 1951, in Preambul, se proiecteaza in termeni generali modul in care instituirea unei Comunitati Economice va ajuta la constituirea unei mai largi politici comunitare. Se aminteste despre "destinul comun". J. Monnet in Memorii reia pasajul din prima declaratie a guvernului francez  "Europa nu va fi creata toata dintr-o data sau printr-o constructie globala; va fi creata prin realizari concrete, prin obtinerea in primul rand a unei solidaritati de facto".

J. Monnet folosea cuvantul "federatie": " Nu m-am indoit niciodata ca acest proces va avea intr-o buna zi ca rezultat Statele Unite ale Europei, insa nu indraznesc sa-mi imaginez astazi acest cadru politic, avand in vedere ambiguitatea cu care sunt folosite cele doua cuvinte: confederatie si federatie. Pentru ceea ce ne pregatim prin actiunile in cadrul Comunitatii, nu are precedent". Combinatia unica intre politica si economie realizata in acest caz avea nevoie de institutii. Despre acestea Monnet scria: "Nimic nu este posibil fara indivizi, nimic nu este durabil fara institutii".

Pentru ca Inalta Autoritate sa nu fie supusa statelor membre ea a fost investita cu independenta si autoritate legala, iar deciziile sale erau obligatorii pentru statele membre. Prin articolele 46 pana la 67 alte Tratatului i s-au atribuit puteri considerabile. In sensul celor de mai sus amintim dreptul de:

1. a studia pietele si preturile si de a stabili strategii pe termen lung;

2. a publica informatii referitoare la piata (cu dreptul de a sanctiona firmele care nu vor oferi informatii de acest tip);

3. a crea propriul capital atat prin aplicarea unei taxe asupra productiei europene de carbune si de otel cat si facand imprumuturi;

4. a asista la programele de investitii prin oferirea de imprumuturi si garantii firmelor;

5. a asigura asistenta financiara pentru dirijarea fortei de munca dinspre industria carbunelui si a otelului spre alte sectoare;

6. a lua masuri directe (de ex. de a institui cote de productie) in cazul in care o reducere a cererii ar duce spre o "criza vizibila";

7. a defini practicile abuzive de impunere a preturilor;

8. a stabili daca este necesar, un pret minim si maxim pe Piata Comuna;

9. a opri formarea, de catre statele membre de trusturi, carteluri sau alte intelegeri care sa afecteze concurenta.

In Tratatul de la Paris s-au stabilit si celelalte institutii: Consiliul, Parlamentul si Curtea.

Dificultatea cheie in sistemul institutiilor CECO era legata de reglarea relatiei dintre Inalta Autoritate si guvernele tarilor membre. Statele Benelux au dorit sa mentina un anumit rol guvernelor nationale in cadrul noii configuratii institutionale. Reprezentantii Frantei si ai Germaniei, in schimb au subliniat natura cu deosebire politica a Inaltei Autoritati si necesitatea ca aceasta sa ramana independenta fata de guvernele tarilor membre. Cele doua puncte de vedere au fost reconciliate de crearea a ceea ce a devenit mai tarziu Consiliul Ministrilor, care a implicat impartirea conceptuala a muncii Comunitatii Carbunelui si Otelului in doua parti: aspecte care tineau de responsabilitatea Inaltei Autoritati si aspecte care tineau de guvernele nationale, conditia fiind ca cele doua parti sa actioneze impreuna [55] .

S-a deschis o noua intrebare: in ce mod sa se organizeze activitatea colectiva? S-au luat in considerare regulile votului majoritar. Ideea era de a se evita un sistem in care se aplica regula clasica a unanimitatii si de a inventa un sistem care sa incurajeze adoptarea unui punct de vedere comun asupra unei probleme si actiuni. Insa, un sistem simplu de vot majoritar, care sa dea fiecarei tari dreptul la un singur vot ar fi fost neechilibrat, din moment ce dintre cele sase tari participante, tarile Benelux impreuna cu Italia produceau doar un sfert din totalul productiei de carbune si otel al Frantei si al Germaniei impreuna. Pe de alta parte insa, un sistem de vot evaluat exclusiv in termeni de putere economica ar fi fost din nou neechilibrat, dand prea multe voturi Germaniei, rasturnand astfel principiul de egalitate in drepturi dintre Franta si Germania aflate la baza intregului plan. Solutia a constat in adoptarea unui sistem de drepturi echilibrate de vot (cunoscut apoi sub denumirea de votul majoritatii calificate) care insemna ca Franta si Germania sa aiba un numar egal de voturi, insa nici o decizie nu va putea fi impusa celorlalte patru tari participante prin coalitia voturilor Frantei si Germaniei, si nici asupra Germaniei si Frantei in urma coalitiei voturilor celorlalti patru [56] .

Inovatiile institutionale majore din cadrul Comunitatii Carbunelui si Otelului Adunarea Parlamentara si Curtea de Justitie au fost mai putin problematice. Prima dintre ele a devenit in timp Parlamentul European, iar cea din urma a devenit o forta majora in cadrul UE.

Aruncand o privire inapoi spre CECO, din perspectiva UE (s.n.), ajungem la concluzii interesante de tipul:

a). Obiectivul economic al CECO a fost subliniat explicit si orientat spre piata europeana, evident mai mare, decat pietele nationale existente;

b). Formarea unei astfel de piete nu era lasata exclusiv sub influenta fortelor pietei;

c). Economia nu a fost gandita separat de politica, in ultima instanta politica era vazuta ca mult mai importanta. (Instaurarea unui climat de incredere intr-o zona care generase razboiul nu numai ca ar fi contribuit la consolidarea pacii, dar ar fi oferit o baza stabila pentru viitoarea crestere economica a Europei de Vest.)

d). Gradul extraordinar de noutate implicata de aceasta actiune este la randu-i de notat. (La instituirea Comunitatii Carbunelui si Otelului fondatorii au abordat probleme nemaiintalnite nici in teoria politica nici in practica, pe care le-au rezolvat ghidandu-se mai degraba dupa pragmatism decat dupa teorii abstracte.)

Momentul infiintarii CECO era favorabil. Speranta condominium-ului franco-englez era anulata; Franta accepta egalitatea cu Germania si pentru ca isi ameliorase situatia economica. Ea era deja creditoare cu 50 de milioane de dolari tarilor din OECE si se dezvolta multumita efectelor Planului de modernizare si echipament, coordonat de J. Monnet. Apropierea convenea si americanilor, consecventi in realizarea antantei franco-germane.

Pentru Adenauer, Planul Schuman reprezenta o oportunitate extraordinara, pentru ca permitea Germaniei sa reintre in Comunitatea Europeana. Identitatea de vederi dintre francezi si germani nu a mai necesitat negocieri. K. Adenauer cauta prin toate mijloacele sa faca sa dispara Autoritatea Internationala a Ruhr-ului si limitarea suveranitatii care apasa inca asupra RFG.

De Gasperi a acceptat Planul Schuman deoarece renasterea economica a Italiei era dependenta de crearea unei piete comune intr-o Europa unificata, in care CECO era o promisiune. Deci, pentru Adenauer si De Gasperi acceptarea formelor de unitate europeana sub directie franceza avea avantajul sa favorizeze revizuirea statutului a doua tari invinse. Anglia a ramas in expectativa fata de propunerile Frantei.

Comunitatea Europeana prindea contur. Aceasta datorita, in primul rand, implicarii fondatorilor Schuman, Adenauer, De Gasperi si, mai ales, J. Monnet, "Monsieur Europe". Ideea acestuia din urma, geniala, este de a fi adoptat o metoda exact inversa celei care a creat Consiliul Europei. De altfel, atunci, "refuzul supranationalului afisat de Marea Britanie si putin disimulat de Franta si de multe alte state nu permitea decat o organizatie larga, fondata pe confederalismul paralizat de unanimitatea ceruta pentru toate deciziile".

Federalismul si supranationalitatea nu ridicau obiectii pentru ca erau aplicate intr-un domeniu ingust, in ciuda importantei sale productia carbunelui si otelului. Acest pasaj stramt deschidea portile Europei federale, caci putea, eventual, sa se dezvolte si in alte sectoare de activitate (cum va fi in domeniul energiei atomice).

Carbunele si otelul nu incitau mari pasiuni populare, dar nu erau nici chiar neutre politic constituiau baza intreprinderilor de armament in epoca; erau materia prima de baza pentru puterea industriala. Opinia publica percepea vag aceste informatii. Ea era impresionata de schimbarea radicala propusa de Jean Monnet nici invinsi, nici invingatori, popoare egale si solidare.

Tratatul semnat la 18 aprilie 1951, la Paris, de Franta, Germania, Italia, Olanda si Belgia va deschide calea veritabilei uniuni europene. Structura Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului amintita mai sus va fi asezata pe trei "piloni" Inalta Autoritate Federala, Consiliul de Ministri si Adunarea Parlamentara, completata de o Curte de Justitie. Aceasta schema o vom gasi in comunitatile europene, in bazele Uniunii Europene de astazi (s.n.).




Inalta Autoritate (Comisia in UE) dispunea in CECO de putere de decizie. Ea era controlata de cei 78 de membri ai Adunarii, desemnati in parlamentele nationale [57] .

Inalta Autoritate adresa anual un raport catre Adunare. Raportul putea fi respins de majoritatea a 2/3 din membri, prin scrutin public. In acest caz, membrii Inaltei Autoritati trebuiau sa-si abandoneze colectiv functiile. Succesorii lor nu puteau fi insa cenzurati decat dupa un nou raport anual, deci Inalta Autoritate nu risca prea multe fata de Adunare si era cu totul independenta fata de Consiliu. In Consiliu erau desemnati 8 membri, al 9-lea era cooptat cu o majoritate de cel putin 5 voturi.

CECO a avut, intre numeroase merite, si unul mai putin subliniat: a redus presiunea americana asupra Europei Occidentale, in urma posibilitatii pe care o aveau francezii sa dezvolte relatii directe cu Germania. CECO a accelerat aplicarea obiectivelor economice ale Planului Marshall (este adevarat ca gaullistii si comunistii s-au opus de cate ori au avut posibilitatea, dar au ramas izolati in protestele lor).

Jean Monnet subliniaza, in Memorii, faptul ca puterea Inaltei Autoritati de la CECO n-a fost acceptata de statele membre decat din ratiuni cu caracter economic de intreprindere. Prin uniunea vamala CECO a permis punerea in miscare a Pietei Comune a Carbunelui si Otelului (apoi a minereurilor de fier si a metalelor). Aceste realizari au stimulat productia mondiala: in 1972, cele 6 tari semnatare ale Tratatului de la Paris furnizau 9% din carbunele mondial si 17% din otel, gratie liberalizarii schimburilor intre tarile membre ale CECO. Masurile luate de Inalta Autoritate in particular, sistemul de compensatie pentru carbune, au fost de bun augur. Preturile carbunelui belgian si italian erau superioare preturilor maxime fixate de Autoritate si pierderile producatorilor din aceste tari erau suportate de catre aceasta, din redistribuirea castigurilor producatorilor germani si olandezi, ale caror preturi erau inferioare noului pret european.

Crearea Pietei Comune, a stimulat schimburi de produse intre Cei Sase. Intre 1953-1970, livrarile de carbune intre partenerii CECO s-au mentinut, chiar daca extractia s-a diminuat cu 2%; schimburile de otel s-au multiplicat de 2,5 ori. S-a adoptat (la sfarsitul perioadei de actiune a CECO) un tarif exterior valabil pentru terte tari. Acesta s-a tradus prin scaderea substantiala a taxelor vamale. Un acord de asociere (in 1954) si un acord tarifar (in 1957) s-au semnat intre CECO si Marea Britanie.

Libera circulatie a stimulat dezvoltarea productiei in sectorul metalurgic. Resursele financiare obtinute de Inalta Autoritate (impozitul european, imprumuturile) au fost consacrate in proportie de 3/4 investitiilor. Din 1953 pana in 1970, Inalta Autoritate a acordat 280 de imprumuturi pentru modernizarea intreprinderilor miniere si metalurgice ale Comunitatii, in valoare de 725 milioane unitati de cont (1 uc = 1$ SUA): 265 milioane uc pentru mine de carbune; 460 milioane uc pentru mine de fier si siderurgie [58] .

In domeniul social, CECO a finantat, din fondurile de readaptare ale Comunitatii, actiuni de remediere a incidentelor sociale, a finantat proiecte de modernizare a intreprinderilor intr-o perioada de criza a carbunelui. De aceste fonduri au beneficiat muncitorii belgieni, francezi si italieni.

Pe plan general, CECO "a contribuit larg la formarea unui veritabil spirit european", a permis generalizarea Pietei Comune in ansamblul economiei, in cadrul organizatiilor puse in miscare prin Tratatul de la Roma din 1957. CECO a constituit un punct de plecare pentru organizarea Pietei Comune si a EURATOM-ului.

CECO a inregistrat si esecuri. Chiar daca nu este responsabila de criza carbunelui (1958-1959), institutia europeana nu a putut sa impuna un program comunitar. Desi exista o institutie supranationala, nu a fost posibil sa se definitiveze o politica comuna anticriza sau a energiei (s.n.).

In ceea ce priveste industria siderurgica, regulile comunitare in materie de asociere (Art. 65 din Tratatul de la Paris) interziceau cartelarea si practicile trustificarii, ale concentrarii. Penalitatile erau greu de aplicat. Preturile au continuat sa fie fixate de marile societati, care si-au consolidat puterea economica cu aprobarea tacita a CECO; in 1970, primele 10 firme siderurgice din Europa Celor Sase controlau 60% din productia de otel fata de 40% in 1953.

Inalta Autoritate a CECO a disparut in anul 1967 fiind asimilata de Comisia Europeana, in cadrul careia munca se imparte intre mai multe directorate generale, si anume DG III (pentru industrie) si DG IV (pentru concurenta). Desi Comunitatea Europeana mentine puterea in acest sector, putere care este mai mare decat ca majoritatea celorlalte, Piata Comuna pentru carbune si otel este doar o parte din Piata Comuna generala, care s-a format prin acordul statelor membre in anul 1957, si a carei extindere este astazi Piata Unica Europeana din 1990 [59] .

In sfarsit, un factori noi, majori, au intrat in ecuatia europeana. O parte din capacitatea de productie a otelului provine din fosta Germanie Democrata, care acum face parte din Comunitate; o parte din importurile de otel, care scindeaza piata europeana provin din Europa Centrala si de Est. Rasturnarea comunismului in 1989 si sfarsitul aparatului comercial centralizat de stat al Consiliului pentru Ajutor Economic Reciproc (CAER) a determinat prabusirea comertului in cadrul fostului bloc sovietic si directionarea comertului spre Europa de Vest, in special spre pietele CEE. Comunitatea s-a confruntat cu urmatorul paradox: largirea in Europa a economiei bazata pe piata a creat o noua concurenta si noi eforturi tocmai in industriile care formasera inainte baza integrarii economice. Aceasta este problema pe care fondatorii nu si-au imaginat-o: este insa o fateta a unei provocari mai mari cu care s-a confruntat Comunitatea la sfarsitul razboiului rece.

3. Conferinta de la Messina

Relansarea proiectelor economice de unificare europeana a revenit tarilor din Benelux, care au propus, la 20 mai 1955 partenerilor din CECO, Planul Beyen [60] . Acesta este inclus intr-un raport al Comisiei creata in septembrie 1952 (La 11 decembrie 1952, guvernul olandez va sugera construirea Pietei Comune, paralela Constitutiei europene. Olandezul Beyen* autorul proiectului sustine integrarea vamala intre Cei Sase, in domeniul agricol. Franta se opune proiectului.

Interventia Angliei, in 1954, in contextul Comunitatii Europene de Aparare aflata in criza, a permis crearea UEO (19-23 octombrie 1954)**. Cu aceasta ocazie se vor relansa proiectele economice. Numele Luxemburghezului Joseph Bech (1887-1975), al belgianului Paul-Henri Spaak (1899-1972), al germanului Walter Hallstein (1901-1981), se inscriu in preocuparile de creare a unei organizatii comune de transport, de punere in comun a resurselor energetice, inclusiv atomice, de constituire a "integrarii economice generale", prin "crearea unei piete comune".

Incepand cu anul 1955 preocuparile din sfera economicului devin mai nuantate si mai bine asamblate si prezentate. Astfel, la 20 mai 1955, a fost elaborat Memorandum-ul tarilor Benelux, prin care se confirma principiul ca integrarea economica o va precede pe cea politica si ca economicul trebuie sa constituie fundamentul constructiei europene [61] . Memorandum-ul preia unele idei din Planul Beyen, in chestiuni din domeniul transporturilor, petrolului si energiei atomice. Dupa elaborare ca reactie la interesul manifestat de opinia publica, reprezentantii Benelux au propus realizarea unei Conferinte in scopul obtinerii unui tratat care sa permita colaborarea mai stransa privind crearea Pietei Comune, politica energetica, infrastructura transporturilor, dezvoltarea si folosirea pasnica a energiei atomice [62] . Aceasta Conferinta era cu atat mai necesara cu cat cercurile politice europene erau profund divizate in fata dilemei continuarii sau nu a experimentului CECO si fata de relatia national-supranational in constructia europeana. Dupa esecul Comunitatii Europene de Aparare si apoi al Comunitatii Politice Europene, era limpede ca conceptul cu structura aferenta situata deasupra statelor nu era agreata, asa cum nici CECO nu parea a face prea lunga cariera; la nivelul Celor Sase, italienii sugerau preferinta pentru modelul interguvernamental de tip OECE; tarile din Benelux sugerau continuarea liniei economice a integrarii; Germania prefera politicile menite sa-i simuleze vocatia europeana.

J. Monnet, in calitatea de presedinte al Inaltei Autoritati a CECO, dar si in aceea de "parinte al Europei", a reusit sa impuna ministrilor de externe ai Celor Sase Conferinta de la Messina, din 1-2 iunie 1955. Aceasta a aprobat Memorandum-ul elaborat de tarile Benelux la 20 mai 1955. Totodata, participantii au convenit sa se constituie un Comitet format din reprezentanti guvernamentali, sub presedentia lui Paul-Henri Spaak [63] . Marea Britanie, desi initial a acceptat invitatia de a face parte din Comitet, s-a retras in noiembrie 1955, considerand ca este de preferat o cooperare inter guvernamentala in cadrul OECE.

Comitetul coordonat de belgianul Spaak a studiat cu prioritate aspecte care ar fi putut fi induse de o posibila Comunitate a Energiei Atomice sau de Piata Comuna europeana de o mica importanta, inclusiv in proiectiile lui J. Monnet. Discutiile despre energia atomica erau corelate relatiei dintre Europa Occidentala si SUA, acestea din urma lider in domeniul tehnicii nucleare. Multe dintre informatiile despre tehnologia atomica erau secrete motiv pentru care la 11 iunie 1955, intr-un discurs la Pen State University, presedintele Eisenhower a anuntat programul Atomi pentru Pace". Imediat dupa discursul presedintelui, politicienii americani au fost chemati sa faca fata unei dileme: sa incline balanta, fie in favoarea sigurantei nationale, fie in favoarea obiectivelor politicii externe europene. A avut castig de cauza deschiderea externa, motiv pentru care Departamentul de Stat se va implica in a sustine procesul de integrare europeana si de creare a unei autoritati comune pentru valorificarea energiei atomice in scopuri pasnice, in spiritul celor cuprinse in Planul Schuman. La 30 martie 1956 Secretarul de Stat american Dulles i-a autorizat pe ambasadorii din tarile CECO sa informeze ca SUA sunt dispuse sa puna la dispozitie resurse si tehnologii, sa adopte politici liberale catre o comunitate prevazuta cu responsabilitati si autoritate. Un punct dificil al negocierilor dintre europeni si americani a fost cel referitor la insistenta cu care 5 din Cei Sase membri CECO cereau sa nu se foloseasca bomba atomica in Europa. Acest aspect era inacceptabil pentru a sasea tara, Franta, atat din punct de vedere militar, dar mai ales pentru ca era putin probabil ca Adunarea Nationala sa fi ratificat o astfel de restrictie autoimpusa. Compromisul negocierilor a constat in prevederea, inclusa in Tratat, ca nici un membru sa nu detoneze bomba atomica inainte de 1961.

Discutiile din Comitetul Spaak despre Piata Comuna au ramas marginale. Cei Sase doreau sa treaca, asa cum statele germane au facut cu optzeci de ani in urma, la o uniune vamala fara tarife interne si cu tarif extern comun. Pe masura ce lucrarile avansau, se conturau la nivelul cancelariilor occidentale probleme noi, in legatura fie cu energia atomica, fie cu Piata Comuna: devenea tot mai clar ca accentele puse pe unul sau altul dintre dosare, creau divergente intre actorii implicati in derularea evenimentelor. Franta voia progresul rapid in domeniul energiei atomice, dar era putin interesata de Piata Comuna; Germania, si mai ales industria germana, credea ca un program national (cu suport american) pentru energia atomica ar fi fost eficient si profitabil. In ceea ce priveste Piata Comuna, Germania avea rezerve la includerea in calcul a coloniilor africane, chestiune propusa de Franta.

Raportul Comitetului Spaak recunoaste imposibilitatea specificarii in avans a tuturor masurilor necesare pentru a instaura intr-un Tratat, Piata Comuna [64] . Tratatul trebuia sa includa institutii si proceduri care sa detina o anumita autoritate in implementarea acesteia. In aceasta abordare, in text s-a propus ca institutii adecvate ale Comunitatii Europene: un Consiliu de Ministri (unde sunt  consultate statele membre si unde se iau decizii comune); Comisia (responsabila pentru administrarea Tratatelor si sa vegheze la functionarea si dezvoltarea Pietei Comune); Curtea (pentru a examina incalcarea Tratatelor); si Adunarea (pentru a aborda chestiunile parlamentare).

Raportul detaliaza pe puncte crearea Pietei Comune. Recunoaste ca sectorul serviciilor, in toate aspectele sale (transport, servicii fiscale, distributie, liber profesionism etc.), este, in particular, greu de abordat, de vreme de barierele in calea comertului nu constau, in general, in bariere tarifare ci in reglementari nationale [65] .

Agricultura este un alt caz, special prevazut in Raport. Textul evidentiaza ca este imposibil de conceput o Piata Comuna fara sectorul agricol; natura deosebita a acestui domeniu consta in faptul ca majoritatea statelor recurg la interventii masive pe piata din diverse motive, inclusiv pentru a asigura securitatea domeniului alimentar si pentru a evita fluctuatiile masive ale preturilor. Astfel, va fi necesara abordarea in comun a acestor interventii pe piata. Mecanismul corect de rezolvare, se apreciaza in Raport, va necesita un studiu aprofundat si va intra in actiune pana la sfarsitul perioadei de tranzitie. Inca de la inceput, agricultura trebuia reglementata nu pentru acest domeniu in sine, ci pentru ca este o parte importanta a Pietei Comune [66] .

Raportul Spaak studiaza in detaliu diferitele feluri de reglementari de piata, necesare intr-o Piata Comuna; demonstreaza necesitatea politicii de competitie pentru evitarea practicilor discriminatorii, necesitatea metodelor de atac a politicilor monopoliste si necesitatea unor reguli clare referitoare la ajutorul de stat acordat industriei. Sunt studiate probleme din domeniul economic care apar datorita practicilor legislative si reglementatorii, diferite de la un stat la altul [67] .

Raportul sugereaza ca trebuie intervenit intru-un numar limitat de domenii in care neregularitati specifice afecteaza activitatile. Chiar si in aceste cazuri trebuie admis ca ele (de exemplu in domeniul impozitelor) exista in interiorul pietelor nationale. Neregularitatile trebuie investigate atunci cand o industrie cunoaste costuri diferite de cele medii aplicate economiei din zona respectiva. Raportul Spaak recomanda interventia precauta a Comisiei. In anumite cazuri, cea mai buna modalitate de eliminare a neregularitatilor se propune a fi apropierea intre angajamentele legale ale diferitelor state fara a scapa din vedere impactul unor astfel de schimbari asupra structurii preturilor. Un sistem unificat de impozite si costuri ale asigurarii sociale, desi nu este o conditie absoluta pentru o Piata Comuna, s-a apreciat ca ar elimina necorelarile. Comisia era chemata sa faca recomandari in acest domeniu [68] .

In domeniul conditiilor de munca pe piata unica diferentele se pot explica ca o tendinta spontana a armonizarii sistemului social cu nivelul salariilor. Se sugereaza sa fie gasite proceduri care sa ia in considerare diversitatea conditiilor economice, ale traditiilor de munca si ale politicilor pentru ridicarea standardelor de viata ale angajatilor, armonizarea progresiva a regimurilor din domeniile particulare ale egalitatii salariilor barbatilor si femeilor, ale termenilor si conditiilor, orelor suplimentare si concediilor cu plata [69] .

Raportul abordeaza probleme macroeconomice intr-o sectiune intitulata "Balanta platilor". Aici se prevede ca adoptarea progresiva a regulilor Pietei Comune va constitui un impuls pentru atingerea echilibrului in aplicarea generala a politicii monetare [70] .

Sectiunea finala se refera la libera circulatie a angajatilor si la libera circulatie a capitalului. Ambele aspecte sunt considerate necesare Pietei Comune.

Raportul isi incheie observatiile referitoare la Piata Comuna admitand ca gradul de integrare economica rezultat din libera circulatie a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului va fi doar partial, de vreme ce nu implica o renuntare la autonomie in domeniile politicilor bugetare, financiare sau sociale si nici adoptarea unei monede unice; adauga ca acel grad de integrare ar trebui sa aiba suficienta forta in sine, pentru a mentine o convergenta suficienta intre politici si pentru a preveni oprirea liberei circulatii, o data initiate [71] .

Raportul Spaak, prin modul in care a propus abolirea restrictiilor pietelor nationale si crearea pietei unice pentru toate bunurile, serviciile, capitalurile si persoane, este el insusi un exercitiu initial al economiei europene a ofertei. S-au avut in vedere doua programe pentru cheltuieli; instituirea Fondului European de Investitii, pentru a ajuta proiectele inter-statale, pentru a sprijini zonele sub-dezvoltate si pentru a ajuta industrializarea si Fondul pentru Recalificare, bazat pe concentrarea unei parti din fondurile asigurarilor sociale ale statelor membre pentru a le folosi la recalificarea somerilor din Comunitate.

In noiembrie 1955 H. Spaak a cerut occidentalilor non-Messina Marea Britanie, Consiliul Europei, OECE, CECO si Comitetului European al Ministrilor de Transport sa adopte o pozitie fata de Raport. Marea Britanie, prin neimplicare, s-a autoexclus de la activitatea preparatorie, atat in ceea ce priveste Comunitatea Energiei Atomice, cat si Piata Comuna.

In aprilie 1956 a fost finalizat cel de-al doilea Raport Spaak. Documentul a fost discutat si adoptat de reuniunea de la Venetia a Ministrilor de Externe ai Celor Sase, din 29-30 mai 1956. S-a convenit ca acest al doilea Raport Spaak sa constituie baza de negocieri privind incheierea tratatelor. Un alt pas, si el important, s-a facut la Conferinta inter-guvernamentala de la Bruxelles, din 26 iunie 1956. Au urmat in vara si toamna alte negocieri, datorate diversitatii si complexitatii problemelor, a divergentelor unor puncte de vedere. Tratativele au reusit intr-un final si au produs rezultatul asteptat concretizat in Tratatul de la Roma.

Contextul regional devenise favorabil prin lichidarea contenciosului franco-german si revenirea Saar-ului Germaniei. Contextul international era, insa, tensionat interventia URSS in Ungaria ridica cota "inconfortului" comunist iar criza Suezului demonstra starea de dependenta energetica si nu numai a Europei Occidentale fata de altii.

Pe acest fundal regional-international, in trei reuniuni ministeriale, s-au pus la punct aspectele de fond si de detaliu ale Tratatelor asupra CEE si EURATOM. Acestea au fost semnate la Roma, la 25 martie 1957 si au fost ratificate in perioada iulie decembrie de parlamentele Celor Sase. Ele au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958 [72] . Constructia europeana intra in viata cotidiana din Europa Occidentala.

4. Tratatul de la Roma

Momentul semnarii Tratatului de la Roma, la 27 martie 1957, a consfintit sfarsitul etapelor premergatoare, de pregatire a integrarii si a marcat inceputul extinderii si consolidarii acesteia intr-un triunghi comunitar; CEE, CECO si EURATOM, cu trei etape succesive; Uniunea vamala; Uniunea economica si Uniunea politica.

Tratatul de la Roma [73] a dat raspunsuri unui important set de intrebari legate de viitorul Europei Occidentale. In domeniul strict economic el prevede ca tarifele vamale si alte bariere comerciale intre statele membre sunt eliminate; ca se formeaza o uniune vamala; ca trusturile, cartelurile si alte structuri monopoliste cu pozitii dominante pe piata sunt interzise. Proclama incompatibilitatea cu Piata Comuna a sprijinului direct al statului, caci acesta distruge competitia. In aceasta abordare, libera circulatie a marfurilor, a capitalului si a persoanelor sunt considerate a fi o prioritate pentru Cei Sase si se vor asigura, partial, prin reguli si practici in scopul eliminarii barierelor netarifare. Se prevede organizarea pietei agricole comunitare.



Statele membre vor transfera Comunitatii puterea de a negocia si asuma tratate cu organizatii internationale si terte tari in probleme care sunt de competenta acesteia. In Tratat sunt inscrise si prevederi legate de relatiile speciale ale Comunitatii cu coloniile sau dominioanele statelor membre.

Comunitatea este formata din patru institutii majore: Comisia, Consiliul (sau Consiliul de Ministri), Adunarea si Curtea de Justitie. In Tratat sunt prevazute Comitetul Economic si Social si alte organisme si institutii cu rol in crearea uniunii vamale.

Tratatul de la Roma instituie Comunitatea Economica Europeana (CEE). Tratatul a fost incheiat pe o perioada nelimitata (Art. 240). Legiuitorul l-a privit ca pe un "tratat cadru", care isi propune si realizeaza definirea obiectivelor, competentelor si procedurilor in termeni generali (precizarile privind continutul politicilor si strategiilor economice urmand sa se faca ulterior). Tratatul care instituie CEE este constituit, in afara de Preambul, din 6 parti:

Partea I-a cuprinde in Art. 1-8 Principiile Comunitatii;

Partea a II-a (Art. 9-84) consacra patru titluri cu referire la Fundamentele Comunitatii;

Partea a III-a (Art. 85-130) dezvolta in sapte titluri Politicile Comunitatii;

Partea a IV-a (Art. 131-136) da date cu privire la asocierea tarilor si teritoriilor de peste mari;

Partea a V-a (Art. 137-209) dezvolta in cuprinsul a doua titluri Institutiile Comunitatii;

Partea a VI-a (Art. 210-248) se refera la dispozitiile generale si finale [74] .

In lumina Preambulului cele sase guverne " erau interesate sa puna bazele unei uniuni mai apropiate a locuitorilor Europei, care sa asigure progresul economic si social al tarilor lor, ca prin actiunile lor comune sa elimine barierele care divizau Europa" "reducerea decalajului dintre diferitele regiuni " [75] .

Obiectivul general a fost concretizat in Art. 2 al Tratatului, in termenii caruia, prin crearea unei piete comune si prin apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre, Comunitatea are drept misiune sa promoveze: dezvoltarea armonioasa a activitatilor economice; expansiunea economica marita; cresterea accelerata a nivelului de viata; relatii stranse intre statele membre [76] .

Conform termenilor Tratatului de la Roma, Piata Comuna urma sa fie instituita progresiv, de-a lungul unei perioade de tranzitie de 12 ani, divizata in 3 perioade de cate 4 ani fiecare altfel spus, urma sa fie instaurata cel mai tarziu in 1970. Ariile de actiune au fost stabilite in Art. 3 al Tratatului, dupa cum urmeaza:

1. eliminarea tuturor taxelor vamale si a restrictiilor cantitative din calea comertului intre statele membre;

2. instituirea tarifului vamal comun si a unei politici comerciale comune in relatiile cu terte tari;

3. abolirea obstacolelor din calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalului intre statele membre;

4. crearea politicilor comune pentru agricultura;

5. crearea de politici comune pentru transport;

6. instituirea unui regim pentru asigurarea competitiei reglementate in Piata Comuna;

7. proceduri care sa permita coordonarea politicilor economice ale statelor membre si sa asigure securitatea impotriva dezechilibrelor balantei de plati;

8. aproximarea legislatiilor nationale, atunci cand este cazul, pentru buna functionare a Pietei Comune;

9. crearea Fondului Social European, pentru a ajuta la crearea de locuri de munca si pentru a ridica standardul de viata;

10. crearea Bancii Europene de Investitii pentru a ajuta expansiunea economica;

11. asocierea tarilor si teritoriilor extra-comunitare astfel incat comertul sa sporeasca si sa se continue dezvoltarile sociale si economice [77] .

Programul pietei unice nu s-a realizat total, nici macar pana la 1 ianuarie 1993. Nici astazi, in anul 1999, nu exista o politica comuna pentru transport, care sa fie la nivelul celei din agricultura. Sub acest aspect si alte cateva, statele membre mai traiesc inca intr-o Europa in care integrarea economica, asa cum a fost prevazuta in Raportul Spaak si programata prin Tratatul de la Roma, nu este completa, inca.

Tratatul de la Roma a incurajat progresul economic substantial. Instituirea partiala a Pietei Comune, mai ales pentru bunurile strategice, a coincis cu o perioada de intensa activitate economica pe continent. In primii patru ani, comertul dintre Cei Sase a crescut cu peste 60%. Intre 1958 si 1967 cresterea medie a PIB/persoana in cazul Celor Sase, la ratele schimbului valutar si preturilor din 1963, a atins un infloritor 4%, in comparatie cu media anuala a Marii Britanii de 2,5%. Venitul mediu real pe angajat a crescut pentru Cei Sase, din 1958 in 1969 cu 76%, in comparatie cu 39% in Marea Britanie.

Desigur, s-ar putea argumenta ca 1958 a fost un punct al boom-ului general postbelic din Europa Occidentala, care includea miracolul economic german inceput o data cu reformele monetare ale lui Erhard in 1948, la fel ca si rezultate incluse in seria de "trente glorieuses" ale constantei cresteri economice franceze. Aceste dezvoltari s-au unit pentru a forma o parte a tabloului european al increderii internationale, renascute. Monnet cel putin (responsabil atat pentru planurile interne ale modernizarii economiei franceze si responsabil pentru structurile de baza ale Comunitatii), a privit dezvoltarea economica interna si cea europeana ca doua fatete ale aceleiasi monede.

Pe langa Piata Comuna, un alt Tratat, semnat la Roma in cadrul aceleiasi festivitati, a creat Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (cunoscuta ca EURATOM) [78] . Tratatul are sase parti (titluri), precedate de un Preambul. Titlurile sunt structurate astfel:

Titlul I (Art. 1-3) se refera la Misiunea Comunitatii;

Titlul II (Art. 4-106) cuprinde dispozitii menite sa favorizeze progresul in domeniul energiei nucleare;

Titlul III (Art. 107-170) intitulat Institutii;

Titlul IV (Art. 171-183) cu privire la regulile financiare;

Titlul V (Art. 184-208) cuprinzand Dispozitii generale;

Titlul VI (Art. 209-223) Dispozitii relative la perioada de inceput a activitatii [79] .

Si el a trecut dincolo de recomandarile Raportului Spaak. Premisa pentru EURATOM a fost dezvoltarea proaspatului sector al energiei atomice, esential pentru cresterea economica europeana. EURATOM-ul urma sa fie implicat in asigurarea distributiei know-how-ului tehnic, in elaborarea normelor de securitate pentru lucratori si pentru populatie in general, in a sprijini investitiile, in a asigura acces egal la sursele de furnizare si in largirea deschiderii pietei si maximizarea capacitatii tehnice prin fuzionarea pietelor nationale pentru materiale si echipamente specializate, ca si libera circulatie a expertilor [80] .

EURATOM-ul nu a devenit ceea ce s-a sperat. Sectorul energiei nucleare nu a urmat drumul industriilor grele ale carbunelui si otelului, de integrator economic natural al Europei. Dezvoltarea separata a programelor civile pentru energia nucleara in diferite state membre inclusiv Franta si Germania a dovedit ca cel putin in acest sector sensibil, modelul national va ramane predominant.

Britanicii nu au semnat cele doua Tratate de la Roma. Pentru aceasta neimplicare istoriografia ne-a oferit diferite explicatii. La prima vedere pare surprinzatoare atitudinea Marii Britanii cu atat mai mult cu cat in anul 1952 a fost prima tara care a trimis un mesaj favorabil Inaltei Autoritati tocmai infiintata la Luxemburg (observand ca aceasta sprijinea obiectivele Comunitatii si cauta sa stabileasca relatia cea mai apropiata posibila" cu aceasta). Marea Britanie a fost absenta in mod frapant de la negocierile care au dus la crearea Inaltei Autoritati. Si au trecut mai mult de douazeci de ani, pana in 1973, cand Marea Britanie a aderat la ceea ce se numea atunci Comunitatea Europeana.

Urmare a prestigiului dobandit de Anglia dupa razboi este desigur mai mult decat necesar de argumentat contextul in care aceasta tara a pierdut oportunitatile legate de inceputul Comunitatilor europene. Paradoxul este cu atat mai socant cu cat discursul lui Churchill, tinut la Zürich in anul 1946, in care a invocat unitatea Europei si a observat ca "primul pas spre  crearea familiei europene trebuie sa fie parteneriatul dintre Franta si Germania", a fost efectiv o sursa de inspiratie pentru multi dintre cei care au inceput constructia europeana in 1957. Acelasi mesaj a fost transmis si de secretarul britanic pentru Afaceri Externe, Ernest Bevin, care a spus in 1948 in Camera Comunelor ca "natiunile libere ale Europei de Vest trebuie sa se uneasca acum Eu cred ca a sosit timpul pentru o consolidare a Europei de Vest". Paul-Henri Spaak, a recunoscut in Memorii ca Bevin a fost "ministrul de externe care a dat miscarii europene impulsul initial" [81] .

De ce oare Marea Britanie, care a sprijinit obiectivul strategic general al unificarii europene, chiar daca nu pentru alt motiv decat pentru faptul ca o Europa de Vest puternica era necesara ca zid de protectie impotriva amenintatoarei Uniuni Sovietice, nu a participat la crearea primului mecanism pentru realizarea acestui deziderat? In primul volum al cartii intitulate "Al doilea razboi mondial" (publicata pentru prima data in 1948), Churchill scria: "Mie mi s-a parut un obiectiv suprem incheierea discordiei militare dintre Franta si Germania. Daca am putea sa realizam o puternica interdependenta din punct de vedere economic, social si moral intre Gal si Teuton, astfel incat sa poata fi prevenita posibilitatea izbucnirii unor noi conflicte, si daca s-ar putea elimina antagonismele in scopul unei prosperitati reciproce, Europa ar renaste. Mi se pare ca interesul suprem al poporului britanic se afla in atenuarea vrajbei franco-germane, si ca nu ar avea alte interese comparabile cu acestea sau contrare lui. Si acelasi parere o mai am si in momentul de fata" [82] .

Si totusi, cum spunea si Spaak mai tarziu, cu toate ca in 1948 parea evident ca Marea Britanie va fi in fruntea viitoarei Europe unite, pana in 1951 a devenit clar faptul ca "orice incercare de a uni Europe va avea succes doar cu conditia ca Marea Britanie sa nu participe" [83] .

Aceste cuvinte dure s-au ridicat din dezamagirea Belgiei care vedea ca Marea Britanie nu este pregatita sa se angajeze fata de CECO la fel ca si celelalte tari europene. Monnet era si mai distant decat Spaak, dar si el regreta neparticiparea Marii Britanii [84] . Cum s-a ajuns la aceasta situatie este o intrebare cu un raspuns complex si nuantat care a fost dealtfel dat in istoriografie. Printre nuante este si aceea ca punctul esential al CECO care a si determinat noutatea absoluta in domeniul afacerilor internationale a fost unificarea internationala a puterii nationale (suveranitatii) intr-o zona clar definita (s.n.) si plasarea sub controlul unei entitati comune pentru statele membre [85] . Precum am vazut, atat Franta, cat si Germania puteau obtine avantaje directe dintr-o astfel de abordare (pentru Franta, datorita faptului ca si-a eliminat frica fata de o Germanie renascuta iar pentru Germania, datorita faptului ca i-a permis sa se alature din nou Europei de Vest, pe baza unei relatii de egalitate). Ceilalti patru participanti (Benelux si Italia) erau producatori minori de carbune si otel, in comparatie cu Franta si Germania, dar aveau de castigat de pe urma oricarui aranjament care le-ar fi permis sa aiba un cuvant de spus in legatura cu dezvoltarea economica a tarilor vecine mai mari.

Punctul de pornire al Marii Britanii era cu totul diferit. Spre deosebire de Cei Sase, Marea Britanie nu a fost invadata in timpul razboiului. Rezervele britanice de capital au iesit din razboi in mare parte intacte. Controversa politica aici nu avea in vedere atat de mult modernizarea sau reconstructia, cat mai ales transferul proprietatii asupra partilor cheie ale economiei, de la sectorul privat spre cel public. In perioada 1947-1949 industriile de carbune si otel, caile ferate, curentul electric si gazul au fost nationalizate, si deci, plasate sub controlul statului. Din aceasta realitate, interpretand situatiile, credem ca ar fi fost probabil prea mult sa i se ceara statului sa cedeze unei entitati internationale drepturile castigate in urma luptelor politice duse in aceasta tumultuoasa perioada, in care insusi Churchill si-a pierdut fotoliul.

Lordul Plowden, care a dus discutii oficiale cu J. Monnet pe tema cooperarii franco-britanice, a observat mai tarziu ca "nu exista nici cea mai mica sansa ca guvernul laburist din acel moment sa fie de acord cu aderarea la Comunitate, in conditiile fixate de Jean Monnet". El a adaugat: "Cred ca nici guvernul conservator nu ar fi procedat altfel" [86] . Pentru confirmarea propozitiei merita sa amintim cuvintele lui Harold Macmillan despre Planul Schuman, adresate in anul 1950 in Consiliul Europei: " In legatura cu toate cele intamplate, un lucru este cert, si ar fi bine sa-l infruntam fara ascunzisuri. Poporul nostru nu va preda unei autoritati superioare dreptul de a inchide minele si uzinele noastre de otel. Nu vom permite unei autoritati supra-nationale sa puna in somaj o mare parte din concetatenii nostri din Durham, Midlands, South Wales si Scotia " [87] .

Se constata, apoi, o abordare diferita fata de continentali, in legatura cu aranjamentele globale nu numai fata de tarile Imperiului dar si fata de cele ale Commonwealth-ului, care o sprijinisera in castigarea razboiului. Desi Churchill fusese cel care popularizase ideea "unui fel de Statele Unite ale Europei", nu a fost intentia lui ca Marea Britanie sa devina parte a unui astfel de stat [88] .

Alta diferentiere in punctul de plecare a fost surprinsa in mod intuitiv de catre Monnet. El a inregistrat in Memorii cum in discutiile cu britanicii, se simtea lipsa de incredere in viitorul Europei continentale si nesiguranta in ceea ce priveste capacitatea acesteia (in acea perioada in care Razboiul rece se afla la apogeu) de a rezista unei posibile invazii sovietice [89] . El intuia ca britanicii aveau impresia ca, daca ar fi fost ocupat continentul la fel ca in timpul razboiului ei ar fi trebuit sa-si pastreze independenta si sa recurga din nou la o alianta separata cu Statele Unite [90] . In fapt, Monnet pare sa fi avut dreptate. Documentele oficiale din anul 1949 dovedesc ca atunci un important principiu a fost adoptat de catre guvernul britanic acela al angajarii fata de Europa daca aceasta si-ar fi pierdut viabilitatea si independenta. Daca Europa ar fi capitulat, Marea Britanie trebuia sa fie capabila sa supravietuiasca si sa reconstruiasca continentul cu ajutorul american si cel al Commonwealth-ului.

Toate aceste puncte de vedere mai conduc la o alta perspectiva majora: pentru Marea Britanie, pana in 1950, la 5 ani de la incetarea ostilitatilor, Germania nu mai era problema principala a Europei. Aceasta corecta apreciere era din nou deosebita de cea a Frantei, pentru care experienta directa a invaziei i-a determinat politica externa sa fie dominata de problema germana, in timp ce Marea Britanie si-a schimbat rapid optica, indreptandu-se spre situatia pe care o ridica Europei o posibila expansiune a Uniunii Sovietice. Energiile britanice se vor concentra asupra supravegherii lui Stalin. Cand i-a devenit clar faptul ca acest lucru nu putea fi facut de una singura, Marea Britanie si in mod special secretarul de externe Bevin a contribuit la obtinerea unui angajament din partea Statelor Unite, in sensul asigurarii securitatii continentale, prin crearea NATO. Deci, in 1950 Franta era ingrijorata de posibilitatea renasterii Germaniei; Marea Britanie nu era, sau cel putin nu atat de mult; ea era mult mai dornica (ca si Statele Unite) sa vada Germania inapoi pe propriile picioare, pentru a contracara influenta Uniunii Sovietice. Punctele de plecare francez si britanic au fost din nou diferite pe tema (nereusitei) Comunitatii Europene de Aparare. Pentru Franta, Comunitatea Europeana de Aparare reprezenta mijlocul spre un alt scop: crearea unei forte europene, incluzand Germania, care ar fi putut, impreuna cu NATO, sa apere Europa fata de o posibila agresiune venita dinspre Uniunea Sovietica. Marea Britanie, dupa neratificarea tratatului de catre Adunarea Nationala a Frantei, in 1954, s-a miscat repede si a facut aranjamente care au incheiat ocupatia Germaniei de catre fortele aliate si au asigurat participarea directa a acesteia la NATO.

Pentru toate aceste motive, Marea Britanie a avut un cu totul alt punct de vedere decat Franta si Germania, fata de crearea CECO. Si intr-adevar, o data ce Planul Schuman a fost anuntat, Monnet scria ca au fost necesare "zece zile, unsprezece note, patru mii de cuvinte" pentru a defini pozitiile franceza si britanica [91] . Intr-un sfarsit, diferenta dintre pozitia Marii Britanii si a celorlalti Aliati a fost aceea ca britanicii au refuzat sa se instituie Inalta Autoritate cu puteri supranationale. In acest punct, schimburile de mesaje pe tema constituirii CECO au incetat brusc. Marea Britanie nu a mai participat la nici una dintre consultari si, in consecinta, nu s-a pus problema sa adere si sa semneze Tratatul.


* Henry Kissinger, secretar de stat american, intre 1973-1977 sub R. Nixon, G. Ford si J. Carter.

* Noua orientare economica este favorizata de ajutoarele primite in cadrul Planului Marshall (1,5 mrd.$), de lipsa cheltuielilor militare si coloniale, respectiv de climatul social intern. Productia a crescut cu 129% pana in 1959; balanta comerciala este an de an activa, incepand in 1952, chiar daca importurile se maresc de 4 ori; salariile cresc cu 139%, iar valorizarile succesive ale marcii vizeaza hegemonia economica pe continent. In 14 ani de era Adenauer se contureaza miracolul economic german.

* John Willem Beyen s-a nascut la Utrecht. A fost consilier al guvernului olandez de exil; dupa razboi director FMI si BIRD, ministrul afacerilor straine al Belgiei, autorul proiectului pietei comune din 1952 si initiatorul proiectului din 1955.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




ROMANIA - STAT NATIONAL LEGIONAR
Consiliul Europei - rezultatul unui compromis
De la ideologie la libertatea de expresie
SECOLUL XX
Deteriorarea raporturilor revolutionarilor banateni cu guvernul maghiar pe fondul opunerii taranilor la actiunile de recrutare
REGIUNEA DE NORD - EST - GRECIA
PRIMUL RAZBOI MONDIAL
MODELUL BRITANIC
EVOLUTIA VIETII POLITICE IN PERIOADA 1918 - 1940
ARTA SCRISULUI LA EGIPTENI