Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» EPOCA LUI WALPOLE


EPOCA LUI WALPOLE




EPOCA LUI WALPOLE

I. Mediocritatea insasi a primilor regi hanovrieni le confera importanta lor istorica. Fiindca ea desavarseste transformarea monarhiei britanice intr‑o mo­narhie parlamentara. Pe capul acestor regi straini, coroana nu va mai starni vreme de mai bine de un secol adanca pietate a supusilor. A mai vorbi de aci inainte de dreptul divin ar fi fost ridicol. George I era desigur stranepotul lui Iacob I, dar in clipa ur­carii sale pe tron se aflau numerosi alti printi care ar fi avut mai multe drepturi decat el la tronul Angliei daca Actul de Succesiune253 n‑ar fi dat parlamentului posibilitatea sa aleaga dintre membrii familiei regale. Daca domnea el, faptul se datora consimtamantului liber al natiunii. Originea sa en­gleza nu lasase nici o urma in sufletul acestui ger­man. Daca ar fi trebuit sa aleaga intre Regatul An­gliei si Electoratul Hanovrei, ar fi preferat pe acesta din urma. El isi iubea mica sa capitala din Hano‑vra, micul sau Versailles (care se numea Herren‑hausen), mica sa armata. Totusi, o tragedie conju­gala s‑ar fi cuvenit sa‑i intunece amintirile din Hanovra. Isi repudiase sotia, pe Sofia‑Doroteea, pentru adulterul comis cu suedezul Koenigsmark, care fusese sugrumat, dupa cat se spunea, si in­gropat sub o dusumea din castel. Dupa aceasta drama, printesa deveni prizoniera de stat. George I se consolase cu amante care completau spiritul lor greoi cu un farmec fizic robust. Orice femeie era buna, numai sa se invoiasca si sa fie grasa.




Astfel incat cele ce doreau sa‑i placa se umflau cat puteau mai bine. Populatia din Hanovra le supor­tase pentru ca nu atingeau prea mult vistieria. Cand haremul noului rege sosi in Anglia, starni mai mult haz decat indignare. Una din femei era slaba, alta enorma. Fura poreclite 'prajina si elefantul'. In ochii suitei germane a lui George I, Anglia nu era decat tara in care aveai sa te imbogatesti. De una din favoritele lui, Walpole spunea ca pentru un siling in plus ar fi vandut si onoarea regelui. Nimeni din suita lui nu stia engleza si singura limba cu­noscuta si de curte si de guvern era latina. Mentiris impudentissime254, se auzea strigandu‑se pe culoa­rele palatului. Ar putea surprinde ca natiunea si‑a dat consimtamantul la aceasta farsa. Whigii au facut posibil acest miracol pentru ca aveau nevoie de hanovrian. Fara el, n‑ar fi avut decat un regat fara rege; fara ei, el n‑ar fi fost decat un rege fara regat. George I venise in baza unei conventii destul de absurde, dar de acceptarea acestei conventii de­pindea pacea interna.

II. In momentul urcarii sale pe tron, regele Geor­ge era trecut de cincizeci de ani. El nu‑si mai putea iesi din obiceiuri, iar ideile sale erau rutinare. Pentru orice treburi in afara de cele germane se bizuia pe ministrii englezi. Abia cunostea consti­tutia si legile noului sau regat. Cum, pe deasupra, nu cunostea nici limba engleza, in scurta vreme in­ceta sa mai participe la sedintele Consiliului de cabinet. Din aceasta imprejurare fortuita avea sa se nasca o forma de guvernamant destinata unei existente indelungate: un cabinet raspunzator in fata Camerei Comunelor. Inaintea lui George I, ideea responsabilitatii ministeriale nu putuse prinde viata deoarece, regele participand la dezbateri, de­ciziile Consiliului erau presupuse a fi totodata si ale sale. De altminterea, deseori ministrii erau alesi de rege din ambele partide, ceea ce facea imposibila o responsabilitate colectiva. O data cu hanovrienii incepe o lunga perioada de guvernare exercitata exclusiv de whigi. La inscaunarea casei de Hanovra whigii au redus la neputinta partidul tory, exilandu-l pe Bolingbroke pentru cateva luni si trimitandu-l pe Oxford la Turn, unde a stat doi ani. Apoi isi consolidara pozitia in Camera Comunelor manevrand cu targurile putrede255 si corupand pe alega­tori. Siguri de aici inainte de sprijinul Camerei Co­munelor, prelungira durata mandatului parlamentar de la trei la sapte ani (lege modificata in 1911, cand durata mandatului a fost redusa la cinci ani).

III. Cat despre cabinet, grup de ministri solidar responsabil in fata Camerei Comunelor, va fi, ca toate institutiile britanice, nu un concept apriori, ci opera timpului, a hazardului, a compromisului si a bunului‑simt. Cabinetul nu‑i decat un grup de consilieri particulari si ministrii nici nu au alt titlu oficial. Nimeni nu se gandeste la crearea unui post de prim‑ministru; parlamentului ii este groaza si. de cuvant si de idee, dar, regele necunoscand limbe si nemaiputand prezida Consiliul, e foarte necesar ca unul dintre ministri sa-l inlocuiasca. S‑a intamplat ca acest ministru, Walpole, sa fie un maestru in arta guvernarii. Colegii sai se obisnuira sa‑i recu­noasca autoritatea. El insusi admite ca detine aceasta autoritate in baza acordului cu majoritatea Camerei Comunelor si se retrage, contrar tuturor precedentelor, cand pierde increderea nu a regelui, ci a Camerei. Retragerea aceasta constituie in ochii regelui o incalcare a prerogativelor coroanei si ceilalti ministri nu se retrag si ei o data cu Walpole. Multa vreme inca regele va putea mentine in Con­siliu ministri care nu fac parte din echipa primului ministru. Abia o data cu Pitt‑junior oficiul de prim‑ministru va incepe sa semene cu ceea ce este astazi si va trebui sa se astepte pana in secolul al XX‑lea pentru ca titlul si institutia sa fie oficial recunoscute.

IV. Inceputul erei walpoliene nu coincide exact cu aceea a domniei. Un prim‑ministru whig (Stan‑hope‑Townshend) reprima cu succes o rascoala a partizanilor lui Iacob din 1715, dar guvernul acesta comite erori care in scurta vreme i‑aduc pieirea: a) Pentru a asigura stabilitatea whigilor atat in Ca­mera Lorzilor cat si in Camera Comunelor, propune sa se limiteze dreptul regelui de a numi noi pairi; masura era primejdioasa, caci i‑ar fi facut pe lorzi complet independenti de coroana si de tara, ar fi facut posibil accesul la rangul de pair 'numai prin intermediul unui cosciug' si ar fi pregatit terenul pen­tru conflicte fara iesire intre cele doua camere. Walpole combatu aceasta masura si reusi sa obtina respingerea ei. b) In 1720 izbucni un mare scandal financiar: South Sea Bubble discredita o intreaga generatie de oameni de stat. O companie a marilor de Sud primise in 1711 monopolul comertului bri­tanic cu America de Sud. Apoi conducatorii ei oferisera sa ia in sarcina lor intreaga datorie de stat in schimbul unor anumite concesii si anuitati. In ce putea consta beneficiul lor? Imprumutau cu dobanzi mai mici decat statul si se gandeau sa dea creditori­lor acestuia, in schimbul titlurilor lor de creanta, actiuni ale societatii la cursul zilei. (Or, de la 121 1/2 la inceputul anului, actiunile se urcasera in iulie pana la 1000.) Aceasta febra a speculatiei, analoga aceleia care pusese stapanire pe Franta (sistemul lui Law) in aceeasi epoca, se sfarsi tot atat de repede pe cat se propagase. In august actiunile au scazut la 135. Mii de englezi s‑au ruinat. Ancheta a dovedit ca unii ministri, printre care si cancelarul finante­lor, fusesera cumparati. Walpole insusi speculase cu succes si vanduse actiunile sale la pretul maxim, dar, prin discursurile sale, vestise primejdia. Asa cum s‑a intamplat mai tarziu si in Franta, in urma scandalului Panama, unii tineri se vazura deodata ajunsi la putere in urma falimentului si imprudentei celor mai varstnici. Acesta a fost si cazul lui Walpole dupa South Sea Bubble. A fost laudata intelepciunea cuvantarilor sale si invidiata comportarea sa. Si astfel a devenit prim‑lord al vistieriei si cancelar al finantelor. Va purta aceste titluri timp de douazeci si unu de ani, dar de fapt va exercita functia de prim‑ministru.





V. Sir Robert Walpole a fost unul dintre cei mai mari ministri englezi, desi ii erau straine toate atri­butele maretiei. Fiu al unui squire din Norfolk, avea gusturile si manierele unui proprietar de la tara. Cand primea scrisori, le deschidea mai intai pe ace­lea venite de la padurarul sau si apoi pe cele ale colegilor. Detesta muzica. Ii placea curtoazia, ii pla­ceau mesele insufletite si putea sa sustina o conver­satie de patru ore cu regele George intr‑o latineasca aproximativa. Cinic, nu se temea de nimic mai mult ca de discursurile inaltatoare si radea de adversari cand se laudau cu patriotismul lor. Detesta doctri­nele, campaniile si se ferea de toti acei care ar fi vrut sa‑i dicteze conduita dupa cartile de istorie. Admi­nistra treburile de stat asa cum un bun negustor si le administreaza zi de zi pe‑ale sale. Lucra intr‑un mod atat de abil, ca parea a nu face nimic, desi, de fapt, el facea totul. Marele sau principiu era: quieta non movere, adica sa fie lasati in pace cainii care dorm. Nu credea in fidelitatea partizanilor: 'Sfatuiesc pe tinerii mei colegi sa nu spuna niciodata totdeauna'. I s‑a reprosat ca a spus odata: 'Fiecare om are un pret', dar el spusese: 'Fiecare din acesti oameni are un pret', vorbind de niste adversari despre care afirmatia era adevarata. 'Guverna prin coruptie - spune Macaulay -, deoarece in epoca lui era im­posibil sa guvernezi altfel'.

VI. Walpole nu a propus natiunii sale nici un plan, nici un program, dar 'bunul sau simt atingea genialitatea'. In timpul celor douazeci de ani cat a stat la putere, sistemul sau politic a fost simplu: era de parere ca un stat slab trebuie sa se fereasca de aventuri si ca, pentru a consolida o dinastie fara prestigiu, datoria sa era sa castige timp. Cauta deci sa mentina pacea prin intelegere cu Franta, sa reduca impozitele, sa evite unirea bisericii Angliei cu partizanii lui Iacob si, in sfarsit, sa‑i opreasca pe tory de a ajunge la putere. Telurile acestea erau poate lipsite de maretie, dar, realizandu‑le, el oferi tarii sale cativa ani de prosperitate fara seaman. Gratie lui, luptele dintre partide si‑au pierdut ca­racterul salbatic pe care-l avusesera atata vreme. Cand, in cele din urma, va cadea de la putere, el se va lasa invins 'de oameni carora i‑ar fi fost usor sa le taie capetele'. Deoarece privea politica cu scepticism si speta umana cu respect, cat timp a avut puterea in mana a facut cat mai putin rau cu putinta, dar lipsa lui de entuziasm n‑a fost pe placul celor cu inima tanara si plina de ardoare.

VII. Pacifismul lui Walpole in politica interna­tionala a fost servit de imprejurari. Tratatul de la Utrecht nu provocase asemenea rani in amorul pro­priu care sa ceara revanse zadarnice si crude. Epoca razboaielor religioase trecuse si epoca razboaielor nationale nu venise inca. Vreme de douazeci si cinci de ani, de teama Spaniei, pe care ciudatul Alberoni[1] o reinviase, ministrii francezi Dubois si Fleury au cautat alianta cu Anglia. Coalizate, Franta si Anglia au fost aproape totdeauna, in tot cursul istoriei, invincibile. Ele au mentinut atunci o pace relativa. Principiul non‑interventiei pe continent nu putea fi aplicat fara rezerve de Walpole, ai carui su­verani aveau interese hanovriene in Europa, iar alegatorii interese comerciale in coloniile spaniole. 'Politica mea - va spune el ca un om prudent - este sa nu ma las incatusat de nici un angajament atata timp cat ne vom putea permite'.

VIII. In vara anului 1727, George I muri de o apoplexie. S‑ar fi putut crede ca Walpole va cadea in dizgratie. Printul de Wales nu se intelesese nici­odata cu tatal sau; devenind George al II‑lea, parea probabil ca va dori sa‑i schimbe pe ministri. Dar in scurta vreme curtenii avura surpriza de a-l vedea pe sir Robert bucurandu‑se la curte de o considera­tie mai mare ca oricand. Si noul rege nu era totusi usor de atras. Avar, meschin, metodic pana la ma­nie, astepta in fiece seara, cu ceasul in mana, clipa cand sa se duca la amanta sa, pentru ca voia sa fie la dansa la ora noua precis. Dovedise in viata oare­care curaj fizic, 'dar era - spunea Walpole - cel mai mare poltron politic care a purtat vreodata o coroana pe cap'. Din fericire pentru ministru si pentru tara, George al II‑lea se lasa condus de regina Carolina, 'femeie inteligenta, cultivata, stoica si mai ales rabdatoare'. Asculta, fara sa oboseasca, sapte‑opt ore pe zi torentul de cuvinte al bietului rege, care vorbea cu emfaza despre razboi sau despre ge­nealogie. Singura compensatie pe care o avea regina in schimbul acestei nesfarsite plictiseli era ca ea guverna tara si ca putea sa-l sustina pe scumpul ei sir Robert. Multumita acestui sprijin, Walpole se mentinu la putere. Singura mare furtuna din timpul ministeriatului sau a fost extraordinara revolta a opiniei publice impotriva legii impozitului indirect. Era vorba pur si simplu de un drept de vama interna asupra comertului de tutun si vin. Tara se supara atat de tare 'de parca Walpole ar fi vrut sa aboleasca Marea Carta'. Londra urla: 'Nu vrem sclavie, nu vrem impozite indirecte, nu vrem saboti de lemn!' Sabotii acestia de lemn ii obsedau pe en­glezi inca de pe vremea lui sir John Fortescue. Wal­pole, care avea de o mie de ori dreptate, socoti ca treaba nu merita varsare de sange. 'Harmalaia asta nu va tine prea mult', spuse el. S‑a afirmat des­pre guvernarea whigilor ca era o oligarhie tempe­rata de rascoale. In realitate insa ajungea si numai amenintarea cu rascoala. In seara cand Walpole a cedat, Londra a fost iluminata ca de sarbatoare. Dar ministrul a ramas la putere.




IX. Dupa douazeci de ani de destindere, marele pacifist sfarsi prin a fi constrans la razboi. Sovinis­mul comercial crestea. Sub pavaza tratatului care‑i daduse Angliei dreptul de a introduce sclavi in co­loniile spaniole si de a trimite acolo o nava in fiecare an, fusese organizata o intreaga contrabanda. Unica nava era insotita de o flotila, care dupa fie­care escala sub pretextul aprovizionarii cu alimente, se umplea de marfuri noi. Serviciile spaniole de coasta, furioase, perchezitionau toate navele engleze. Opozitia se servea de aceste 'atrocitati' pentru a ataca inertia lui Walpole si ceea ce numea ea 'furia negocierilor'. Un oarecare capitan Jenkins a venit la bara Camerei Comunelor sa relateze cum bricul sau, Rebecca, a fost controlat de spanioli, cum i‑au taiat o ureche si cum 'si‑a incredintat sufletul lui Dumnezeu si cauza sa patriei'. Pentru a pune capat acestor tulburari, Walpole incheie cu spaniolii o con­ventie echitabila. Ea fu infierata de un tanar parla­mentar, William Pitt, ca dezonoranta. Adevarul era ca adversarii ministrului doreau razboi cu Spania, nu fara gandul ascuns de a‑i rapi acesteia coloniile. 'Va fi razboiul vostru - le‑a spus Walpole in 1739, cand a trebuit sa-l accepte - si, din partea mea, sa va fie de bine'.

X. Acest 'razboi pentru urechea lui Jenkins' a fost, asa cum a prevazut Walpole, un razboi greu. Opozitia, care-l ceruse, refuza guvernului mijloacele necesare pentru a-l castiga. 'Sir Robert vrea sa aiba o armata, nu vrea razboi si nu poate avea pace'. Ministrul, bolnav de litiaza, epuizat, invins in Ca­mera Comunelor in urma sprijinului acordat adver­sarilor sai de catre deputatii scotieni si de cei din Cornwall, isi dadu in sfarsit demisia si trecu in Camera Lorzilor cu titlul de lord Orford. Plecarea sa dadu loc unei ciudate manifestatii impotriva ofi­ciului de prim‑ministru. Treizeci si unu de pairi formulara un protest in care aratau ca acest titlu, nefiind prevazut de legile engleze, nu era compa­tibil cu constitutia tarii. Pitt avea sa recunoasca mai tarziu ca fusese nedrept fata de Walpole si avea sa-l laude pe acest intelept si excelent ministru. Dar, 'inteleptul si excelentul ministru' isi terminase opera. Gratie unei lungi perioade de calm, el a ajutat dinastia sa prinda radacini si a dus la imbo­gatirea tarii. Aceasta bogatie insasi cerea oameni noi. Anglia, avida de cuceriri, ravnea la un imperiu. Ea nu mai dorea acum pacea, bunul‑simt, nici ma­car fericirea, ci stiri despre victorii, lista oraselor cucerite, succese si aventuri. Vremea lui Walpole trecuse.

XI. O data cu Walpole se eclipsara doua din ideile sale favorite: cabinetul omogen si alianta cu Franta. Ministrii whig care au urmat lui Walpole (Carteret, cei doi Pelham) luara in cabinetul lor cativa tory pentru a termina cu 'aceste nefericite deosebiri de partid'. Se redeschidea astfel o dezbatere (care nici peste doua sute de ani nu va fi luat inca sfarsit) cu privire la statul totalitar si statul parlamentar. Carteret, barbat de o reala valoare si strain de orice josnicie, nu se putu mentine. Dispretuind coruptia practicata de Walpole, el lasa sa se inteleaga ca-l interesa numai politica in stil mare si nu voia sa‑si piarda timpul ocupandu‑se de posturi si de beneficii. Cei care voiau posturi si beneficii 'se adresara unor oameni care aveau mai mult timp'. Contrar maxi­melor lui Walpole, Carteret se angaja in treburile continentale. Imparatul Carol al Vl‑lea ii lasase mostenire fiicei sale Maria‑Tereza, prin Pragmatica sanctiune, toate statele sale (Europa centrala, Belgia, Italia). O asemenea succesiune avea sa trezeasca in­vidii. La moartea lui Carol, Frederic al II‑lea al Prusiei pretinse Silezia. Care erau drepturile lui? 'Trupe mereu improspatate, vistierie plina de aur si un suflet avid'. Anglia, legata fara voia ei, prin dinastia sa, de interesele Hanovrei, lua pozitie im­potriva Prusiei si in favoarea Austriei; Franta, ostila Austriei prin traditie, se arunca si ea in aceasta in­caierare. Curand, intocmai ca in duelurile de alta­data, 'secunzii' sfarsira prin a se bate. In mai 1744 izbucni razboiul intre Franta si Anglia; in iunie, tanarul pretendent Carol‑Eduard, nepotul lui Iacob al II‑lea, sosit din Franta, debarca in Scotia.

XII. Regasi acolo, o data mai mult, uimitoarea fi­delitate a highlander‑ilor[2] fata de familia sa; si o data mai mult se vadi ca scotienii sunt cei mai buni soldati ai insulei. Cu sase mii de oameni Carol‑Eduard putu intra in Anglia si inainta pana la Derby. Daca ar fi fost ajutat de o rascoala engleza, ar fi putut sa readuca pe tron, in persoana sa, dinastia Stuart, ceea ce ar fi fost punctul de plecare al unor mari tulburari. Dar lucrurile dovedira uluitoarea indiferenta a populatiei engleze fata de acest dife­rend dinastic. Cateva mii de munteni fusesera de ajuns pentru a invada Anglia; o mica armata reche­mata de pe continent fu de ajuns sa salveze Londra si Carol‑Eduard batu in retragere. In Flandra razboiul lua o intorsatura favorabila pentru Franta. Scapand de amenintarea austriaca in urma victoriei lui Frederic al Prusiei, maresalul de Saxa obtinu la Fontenoy o victorie stralucita asupra Angliei (1745), o victorie a artileristilor. Daca Anglia n‑ar fi fost stapana marii, daca corsarii ei n‑ar fi ruinat co­mertul francez si daca protestantii nu l‑ar fi alun­gat pe Carol‑Eduard, Ludovic al XV‑lea ar fi putut nutri mari sperante. Dar in aprilie 1746, Carol‑Eduard, invins la Culloden, fugi in Franta si mun­tenii fura adusi in sfarsit la supunere, nu fara bru­talitate. Curind regimentele recrutate in Highlands (Black Watch‑Gordon Highlanders) aveau sa fie printre cele mai viteze si loiale din regat.



XIII. Din 1740 pana in 1748, Anglia si Franta fura in stare de razboi nu numai in Europa, ci si in Canada si India. Stapani ai Canadei, francezii doreau sa ocupe vaile Ohio si Mississippi, ceea ce ar fi despartit de hinterlandul lor coloniile de pe coasta. In India cele doua companii rivale intretineau mici armate pe care le puneau in serviciul printilor indigeni ori de cate ori intrezareau vreo sansa de a‑si mari teritoriul. Aici se ciocnira doi oameni mari, francezul Dupleix si englezul Clive. Dupleix iesi invingator la inceput si lua in stapanire orasul en­glez Madras. Cand s‑a incheiat tratatul de la Aix‑la‑Chapelle (1748), trebui sa-l restituie. Dar pacea n‑a impiedicat companiile rivale sa continue lupta, sub pretextul sprijinirii suveranilor locali. Clive, cu toata extrema sa tinerete si numarul mic al soldatilor sai, obtinu stralucite victorii asupra suveranilor indigeni. Prin apararea sa la Arcot (1751) si mai tarziu prin batalia de la Plassey (1757), el puse bazele unui im­periu englez in India. Averea sa personala si teri­toriul Companiei Indiilor orientale crescura in mod uluitor. Englezii descoperira in India comori com­parabile cu acelea pe care le‑au adus odinioara spa­niolii din America de Sud. Printii indieni, ca sa castige bunavointa cuceritorilor, ii umplura de aur si pietre pretioase. Averile castigate in India vor juca de aci inainte un rol capital in alegerile engleze.

XIV. Pacea de la Aix‑la‑Chapelle (1748) nu satisfacu pe nimeni. Asa cum se intampla de multa vreme, de fiecare data cand se termina un razboi intre Franta si Anglia, fiecare dintre cei doi adver­sari trebuia sa restituie ce‑a cucerit, pentru ca cela­lalt detinea‑gajuri pretioase. Pentru a obtine retra­gerea trupelor franceze care pusesera stapanire pe Flandra, guvernul englez trebui sa evacueze insula Cap‑Breton, care domina Canada. In India si Canada conflictele franco‑engleze nu s‑au incheiat. Nici una dintre marile puteri europene nu accepta harta lumii asa cum era. Toate vechile sisteme de alianta erau pe duca Franta si Austria se intrebau daca dusmania lor traditionala era intr‑adevar justificata prin reale opozitii de interese sau daca, dimpotriva, progresele realizate de Prusia nu constituiau pentru amandoua un pericol comun si de temut. Franta si Anglia incepeau sa inteleaga ca nu vor cunoaste o pace durabila atata timp cat nu va fi reglementata intre ele problema suprematiei pe mare si a colo­niilor.



253 Act of Settlement - vezi Cartea a VI‑a, cap. I. § X.

254 Minti cu nerusinare (in limba latina).

255 Targurile sau burgurile putrede erau numite inainte de reforma electorala din 1832 localitatile care aveau drep­tul de a trimite un deputat in parlament, desi numarul alegatorilor din cuprinsul lor era foarte mic, astfel ca vo­turile acestora puteau fi usor cumparate.

[1] Giulio Alberoni (1664-1752) - cardinal de origine italiana, devenit principalul ministru al regelui Spaniei, intre 1714 si 1719. Textul original e posibil sa cuprinda o greseala: Alberoni n‑a fost un personaj 'ciudat' (étrange), ci a fost un 'strain' (étranger) la curtea Spaniei.

[2] Locuitori din Highlands, partile muntoase, de nord, ale Scotiei.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




Descoperitori de noi spatii si culturi (secolele XV-XIX)
Actiunile revolutionare intreprinse de Eftimie Murgu, premergatoare primei adunari de la Lugoj si in timpul acesteia
ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944
IACOB AL II LEA SI REVOLUTIA DIN 1688
Desfasurarea primei cruciade
Istoria banilor
Sate, targuri si orase din Europa si spatiul romanesc
Planul Barbarossa
Mussolini si fascismul italian
CRETA