Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
istoria lumii, istoria Romaniei, civilizatii, ere, razboaie, referate la, sinteze, fapte istorice

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» EGIPTUL ANTIC


EGIPTUL ANTIC



EGIPTUL ANTIC

            Egiptul antic ocupa in istoria universala un loc de o importanta exceptionala. Evolutia sa istorica, atat din punct de vedere al cristalizarii si consolidarii unei societati tot mai diferentiate pe plan social, economic si politic, cat si din acela al splendidei sale civilizatii, poate fi urmarita pe baza numeroaselor documente arheologice, epigrafice si literare antice.

            1. Cadrul natural

            Vechii egipteni puneau la baza lumii apa. Din aceasta convingere cosmogonica deriva ideea genezei Egiptului din haosul acvatic primordial.         Credinta ca tara Egiptului s-a nascut din apa a fost intretinuta si de o realitate geografica, Nilul cu anualele sale revarsari. Izvorand din zona ecuatoriala a Africii, apele fluviului parcurg pana la M. Mediterana 6.690 km. Valea superioara si mijlocie a Nilului se reduce, in general, la un ingust culoar sapat de navala apelor in rocile pleistocene. In aval de prima cataracta (Assuan) acest culoar se largeste, variind intre 25-50 km, iar in vecinatatea orasului Cairo de azi se transforma intr-o larga campie. Aspectul triunghiular al acesteia, avand baza pe tarmul Mediteranei, i-a determinat pe  vechii greci sa o denumeasca Delta, asemuind-o unei litere din alfabetul lor. Spatiul dintre prima cataracta si zona actualului Cairo formeaza Egiptul de Sus, iar campia Deltei Nilului cu  bratele sale, pana la litoralul mediteranean, Egiptul de Jos.

            Ca urmare a ploilor torentiale si a topirii zapezilor din Muntii Abisiniei, nivelul fluviului crestea continuu dupa data de 19 iulie, pentru ca apoi, in septembrie, sa se retraga. Acest fenomen natural a fost esential pentru prosperitatea agriculturii egiptene timp de milenii deoarece apele revarsate ale fluviului purtau substante organice si minerale care fertilizau pamantul. Din acest motiv Herodot afirma ca AEgiptul este un dar al Nilului”.

            Solul fertil al vaii Nilului era marginit, la est si la vest, de pustiul arid. Cu tot climatul secetos, pe acest pamant aluvionar crestea o flora diversa si bogata, precumpanitoare fiind plantele acvatice (lotusul si papirusul). De timpuriu au fost aclimatizate si cerealele (mai ales graul). Frecventi erau curmalii si palmierii. Egiptul detinea si unele suprafete impadurite cu salcami sau acoperite cu ierburi. Regimul floristic favoriza existenta unei faune diverse (pasari de stufaris,  mamifee - porci, oi, cornute, animale mici de casa, apoi reptile de apa - crocodili sau de uscat - serpi, soparle etc.).

            Bogatia solului era completata cu cea a subsolului. Malurile inalte ale culoarului Nilului in Egiptul de Sus ofereau din abundenta variate soiuri de piatra (silex, gresie, granit, bazalt, calcar, diorit etc.). Peninsula Sinai furniza minereuri, Nubia aur, iar Libanul lemnul de cedru. Conditiile naturale favorabile ale zonei explica vocatiile agrara, mestesugareasca, comerciala si de constructori ale vechilor egipteni.

            Primele marturii ale existentei umane sunt cunoscute in Egipt inca din paleolitic. Revolutia neolitica a marcat profunde schimbari. Importanta a fost sedentarizarea comunitatilor umane in valea Nilului (mileniul V i.Chr.) si apoi aparitia asezarilor stabile, ridicarea constructiilor ce le implica. Se edifica locuinte si sanctuare din lut nears; apar si se diversifica uneltele; apar produse artizanale cu rol apotropaic (amulete, margele) si produse decorative (bratari, ace de par din os si fildes); se confectioneaza ceramica caracterizata prin varietatea tipologica si eleganta formelor.

            La fundamentarea unitatii si originalitatii civilizatiei egiptene, Nilul a contribuit din plin, el asigurand legaturile dintre asezari. Trebuie subliniata relativa izolare a acestui spatiu de restul lumii antice, prin zonele de desert de la est si de la vest, prin jungla din sud si M. Mediterana din nord. Totusi, exista dovezi timpurii cu privire la utilizarea cailor terestre intre valea Nilului si Palestina, peste Peninsula Sinai, pentru vehicularea bunurilor materiale.

            2. Izvoare

            Civilizatia Egiptului a exercitat o influenta puternica asupra celorlalte civilizatii mediteraneene antice. Nu este de mirare ca interesul pentru istoria Egiptului antic si pentru monumentele sale s-a manifestat inca din antichitate. Asa se explica spatiul mare care ii este dedicat  in sursele externe orientale (Biblia), grecesti sau latine. Numerosi filozofi, oameni politici si istorici greci (Thales din Milet, Anaximandru, Pitagora, Solon, Herodot) au vizitat Egiptul la sfarsitul secolului  VI si inceputul  secolului V i.Chr. Informatiile mai vechi le-au putut fi transmise de catre negustorii greci din coloniile de la Naukratis si Dafné (intemeiate in a doua jumatate a sec. VII i.Chr. in delta Nilului). In secolele urmatoare, alti istorici: Diodor din Sicilia, Strabon, Plutarch, Iosphus Flavius, Sextus Iulius Africanus, Eusebios din Caesarea etc. au dovedit acelasi interes pentru istoria si cultura egipteana. Acestia au folosit opera marelui preot egiptean Manethon (AAegyptiaca”), de la sfarsitul sec. IV i.Chr., care a pus bazele cronologiei statului egiptean, insemnand numele faraonilor, grupate in 31 de dinastii.

             Piramidele au starnit interesul si curiozitatea arabilor. Califul abbasid Mamum al-Mamun (813-833) a dispus deschiderea piramidei lui Keops in interiorul careia legenda spune ca a fost gasita o statuie de malachit, imbracata cu o armura de aur impodobita cu pietre pretioase. Unul dintre fondatorii studiului piramidelor este considerat Ibrahim Ibn Wasif intrucat sustinea ca stiinta vechilor egipteni este cuprinsa in marea piramida. Pentru sec.XIV, reprezentativ prin calatoriile care le-a intreprins este Ibn Batuta. Interesat de antichitati, atunci cand a calatorit in Egipt, a descris farul din Alexandria aflat in ruine, a vizitat piramidele, urcand pe Nil pana la Luxor.

            Descifrarea la inceputul sec.XIX (182101822) a scrierii hieroglifice a permis utilizarea valoroaselor si bogatelor surse interne, din rindul carora evidentiem doua mari categorii de documente: a) texte de natura juridica si contabila, inregistrari de cadastru, testamente, opere literare etc.; b) arhivele de la Tell el Amarna, importante pentru reconstituirea relatiilor internationale sub ultimii faraoni ai dinastiei XVIII.

            Pentru cunoasterea unor momente deosebite ale istoriei Egiptului antic, ca si pentru stabilirea cronologiei relative, importante sunt citeva izvoare, precum: a) stela de la Palermo care cuprinde o cronica a dinastiilor din perioada protodinastica si veche a Egiptului, precum si mentiuni referitoare la evenimente de la curtea faraonilor; b) Listele regale intocmite in timpul Regatului Nou (Camera stramosilor de la Karnak, Tabla de la Abydos, Tabla de la Saqqara); c) Papirusul de la Torino sau ACartea mortilor”, publicata de R. Lepsius, indica numele si faptele faraonilor pana la dinastia XVII; c) analele lui Tutmes III, pastrate in parte inscrise pe zidurile templului lui Amon de la Karnak (Teba) si ale lui Ramses II, inscrise pe zidurile templelor de la Abu-Simbel si Luxor: e) Tratatul de pace dintre Hattusil III si Ramses II etc.

            Bazele egiptologiei au fost puse de filologul francez Jean François Champollion (1790-1832), bun cunoscator al limbii copte, care reuseste descifrarea hieroglifelor egiptene datorita inscriptiei trilingve de pe o stela de bazalt descoperite la Rosetta, cand soldatii francezi amenajau un fort (Saint-Julien, 1799). Inscriptia reprezenta un decret al regelui elenistic Ptolemeu V Epifanes, redactat in greaca, cu traducerea sa in demotica (scrierea si limba populara a Egiptului in perioada tarzie) si in hieroglife egiptene. El a reusit, pornind de la numele lui Ptolemeu si Cleopatra din textul grec, sa identifice hieroglifele cu aceeasi semnificatie si sa reconstituie semnele unui alfabet.

            Opera lui Champollion a fost consolidata, confirmandu-i-se valoarea, cativa ani mai tarziu (1837), de catre germanul Richard Lepsius. Cea mai importanta lucrare a sa  este ACartea mortilor”, intocmita pe baza unui papirus pastrat in muzeul din Torino. Eforturile lui Champollion si Lepsius au creat o disciplina noua pentru studierea Orientului Antic, egiptologia.

            Sursele scrise au fost substantial completate de rezultatele crcetarilor arheologice. Expeditia asupra Egiptului a lui Napoleon Bonaparte (1798-1799), la care au participat numerosi savanti, a avut o urmare benefica pentru studierea Egiptului antic. Bazele egiptologiei au fost puse de Jean François Champollion (1790-1832), care reuseste descifrarea hieroglifelor egiptene datorita inscriptiei trilingve descoperite la Rosetta. Caracterul egiptologiei ca stiinta va fi definit in deceniile urmatoare de o serie de cercetatori prin descoperirea si minutioasa investigare  a unora dintre monumentele reprezentative ale Egiptului antic.

            Primul dintre acestia este francezul Auguste Mariette (1821-1881), descoperitorul Serapeum-ului de la Menphis, sanctuarul divinitatii greco-egiptene Serapis, cu necropola subterana a taurilor divini Apis, mumifiati si depusi in sarcofage. Aceasta descoperire este datata intre inceputul mileniului I - sec. VI i.Chr. (dinastiile XXII-XXVI). A. Mariette a initiat  si cercetarile pentru dezvelirea capitalei Theba si apoi a Luxor-ului. Merite deosebite ii revin si in incercarea de stavilire a exodului  valorilor istorice ale Egiptului, prin crearea unei administratii speciale (AService de l=antiquites de l=Egypte”) si intemeierea la Cairo a unui muzeu pentru pastrarea colectiei de antichitati descoperite.

            Gaston Maspéro (1846-1916), arheolog francez cu temeinice studii filologice, deschide si cerceteaza interiorul piramidelor de la Sakarah (apartinand lui Pepi I, Merenre, Unas, Pepi II, Teti, faraoni din dinastiile V-VI), ca si templele de la Karnak si Luxor. Totalitatea inscriptiilor copiate din interiorul acestor piramide sunt publicate intre 1882-1892 in ceea ce numim Cartea piramidelor, lucrare deosebit de importanta pentru cunoasterea credintelor funerare ale Regatului vechi egiptean. Ulterior, lucrarea va fi republicata in patru volume la Leipzig, intr-o editie critica a germanului Kurt Sethe, sub titlul ADie Altägiptischen Pyramidentexte”, intre 1908-1922.

            In investigarea antichitatilor egiptene si scoaterea la iveala a unei mari civilizatii, spre sfarsitul secolului XIX si inceputul sec. XX, intervin si cercetatorii englezi si americani (Institutul oriental din Chicago), apoi si altii (italieni, belgieni, egipteni etc). Englezul Flinders Petrie (1853-1942) a intreprins cercetari in oaza Fayum (statiunea Hawara, dezvelind primul oras egipten si singurul cunoscut pana astazi din Regatul de mijloc, precum si la piramida si templul funerar al faraonului Amenemes III. Cercetarea asezarii intemeiate de Sestoris II este deosebit de importanta deoarece a permis cunoasterea structurii unui oras antic: plan octogonal cu incinta de 400 x 350m, interiorul impartit printr-un zid transversal in doua parti inegale - aria mica cuprindea locuintele muncitorilor angajati in construirea piramidei si templului, cealalta parte era rezervata locuintelor curtenilor -, strazile se intretaie in unghiuri drepte constituind cvartale egale). De numele sau se leaga si cercetarea asezarii de la Nagada, aflata la nord de Teba, care ofera date concludente despre preistoria vaii Nilului.

            Remarcabila este si activitatea filologului si arheologului german Heinrich Karl Brugsch. In calitate de director al Scolii de egiptologie, creata la Cairo de viceregele Mohammed Said, Brugsch a intemeiat, in 1863, periodicul de filologie egipteana AJurnal pentru lingvistica si antichitati egiptene” (AZeitschrift für egyptische Sprache und Altertumskunde”), care continua si astazi. Opera sa capitala rezida insa in cercetarile asupra demoticii, publicand, dupa o asidua cercetare, prima gramatica demotica si un dictionar hieroglifico-demotic (Hierogyfisch-demotisches Wörterbuch), in 7 volume (1867-1882).

            Alte cercetari de amploare au fost intreprinse in jurul piramidelor si a mastabelor din necropola de la Menfis, ca si in cea de la Teba (Ramseum, templul funerar a lui Ramses III de la Medinet Habu, templele amenajate in stanca de la Der el-Bahri), la piramida in trepte a lui Djoser de la Sakarach sau cel de la Tell el-Amarna si Tanis (anticul Avaris) etc.

            Cercetarile din ultimele decenii au impins in timp inceputurile procesului de cristalizare a statului egiptean (H. Kantor a introdus conceptul de dinastie 0, lucrarile lui Schild, Wendorf, Logan, Spencer etc. confirma vechimea inceputurilor regalitatii, aparitia timpurie a unei teologii politice, sustinind adoptarea cronologiei lungi).

             Elemente de cronologie relativa si absoluta a Egiptului antic.

            Istoria statului egiptean a fost divizata inca din antichitate in mai multe perioade. Manethon, mare preot egiptean de la sfirsitul sfarsitul sec. IV i.Chr., a ales drept criteriu al acestei periodizari succesiunea celor 31 de dinastii de faraoni. Istoriografia moderna a pastrat acest criteriu pentru stabilirea cronologiei relative, grupand dinastiile in cateva perioade istorice, fiecare dintre acestea prezentand elemente de unitate: a) Perioada predinastica (3300-3100); b) Perioada thinita (dinastiile I-II, 3100-2778); c) Perioada regatului vechi (dinastiile III-VI, 2778-2423); d) Perioada regatului mijlociu (dinastiile XI-XIII, 2060-1780); e) Perioada regatului nou (dinastiile XVIII-XX, 1580-1085). Cele doua  perioade intermediare, corespunzatoare dinastiilor VII-X, XIII-XVII, caracterizate prin faramitarea autoritatii centrale, constituie epoci de stagnare si regres; f) perioada tirzie, a faraonilor de origine libiana, nubiana, saita si persana (dinastiile XXI-XXXI, 1085-333), cand Egiptul isi pierde pozitia de mare putere politica, dupa a fost cucerit de persi la 525 i.Chr.

            Pentru stabilirea cronologiei absolute exista unele repere sigure. Egiptenii au avut un calendar solar care are ca element cheie ridicarea concomitenta la orizont a soarelui si a stelei Sirius (Sothis). Acest fenomen astronomic care desemna inceputul anului poate fi calculat de catre specialisti, ca si decalajele aparute intre cele doua fenomene[1], care au fost observate si mentionate in texte.

            Exista trei asemenea consemnari. Intr-un calendar din timpul lui Thutmes III, gravat la Elephantina, este consemnata faptul ca sarbatoarea ridicarii lui Sothis a cazut in a 28-a zi a lunii Epiphi, in loc de iua 1 a lunii Thot. Calculele astronomice ofera ca date posibile anii 1471 si 1474 i.Chr. Domnia acestui faraon trebuie sa cuprinda acesti ani. Un alt text (Papirusul medical Ebers) noteaza ca in anul 9 al domniei faraonului Amenhotep I ridicarea heliaca a stelei Sothis a avut loc in ziua 9 a lunii Epiphi. Acest detaliu s-a apreciat, prin calcul, ca a avut loc cindva intre anii 1550-1547. Pornind de la acest fapt, se apreciaza ca inceputul domniei lui Amenhotep I poate fi plasat intre 1558-1555 i.Chr., iar a dinastiei a XVIII-a si a Regatului Nou este apeciat ca au avut loc in jurul anului 1580 i.Chr.  Un alt treilea text (Papirusul de la Kahun), intocmit in timpul lui Senusret III,  pomeneste ca in anul 7 al domniei acestuia sarbatoarea ridicarii lui Sothis a avut loc in ziua 16 a lunii Pharmuti in loc de 1 Thot. Pe baza decalajului mentionat, evenimentu este apreciat de specialistii in astronomie ca a avut loc intre 1882-1879 i.Chr. Aceasta incadrare ar impune plasarea inceputului dinastiei a XII-a in jurul datei de 2000 i.Chr. 

            In prezent, datele oferite de o cercetare multidisciplinara asupra Egiptului antic, impun acceptarea unei date mai coborite pentru inceputurile istoriei, a structurarii statale, in valea Nilului. Prin metoda C14 s-a incercat incadrarea etapelor timpurii ale istoriei egiptene (constituirea regatului unit), prin coborirea sensibila a datelor (primele dinastii 0 si I prethinita

fiind plasate in jur de 4000-3500, iar a dinastiei I/Manethon la 3400 i.Chr.), fara ca acestea, considerate prea inalte, sa fie unanim acceptate.

            4. Originile civilizatiei egiptene. Aparitia primelor formatiuni politice.

            Egiptul ca entitate politica prezinta citeva caracteristici aparte. El reprezinta, in contrast cu Orientul Apropiat, modelul de stat Anational”, centralizat. Datorita cadrului natural, care a determinat un anumit mod de organizare initial, in valea Nilului se inregistreaza, cu o anumita periodicitate, dezintegrarea structurilor unitare, fiind reactivate structurile politice initiale. Din acest punct de vedere, in cadrul acestui proces, zona cea mai viabila a fost Egiptul de Sus, iar singura modalitate de refacere a unitatii statale a fost cucerirea. O alta caracteristica majora se refera la faptul ca zona Nilului a inceput sa fie intens locuita doar din momentul in care s-a introdus sistemul de irigare a terenurilor agricole.  

            Inceputurile civilizatiei egiptene pot fi urmarite in timp pe baza descoperirilor arheologice din momentul aparitiei primelor asezari neolitice (mileniile V-IV i.Chr.), stravechi nuclee ale marilor asezari al Egiptului antic. Astfel, apar primele culturi neolitice, in cadrul carora se disting inca de acum premisele formelor si ideilor specifice pentru societatea si cultura egipteana. In regiunea Deltei a fost identificata cultura merimdiana, iar pe cursul Nilului cea tassiana. In cadrul lor se identifica primele forme de locuire cvasi-urbana, inceputurile a ceea ce s-a numit revolutia urbana, ca si primele inmormantari la care se distinge preocuparea pentru conservarea ramasitelor pamantesti ale decedatilor.

            In jurul anului 4.000 i.Chr., in valea Nilului este adoptata metalurgia aramei. Cu aceasta incepe epoca eneolitica care, datorita aspectului sau evoluat, a fost denumita si perioada predinastica.

            4.1. Epoca predinastica (3300-3100 i.Chr.)

            Caracteristice pentru acesta perioada sunt cultura badariana, numita astfel dupa localitatea Badari, caracteristica pentru zona meridionala a Egiptului, datata la inceputul mileniului IV i.Chr. Asezarile si cimitirele culturiibadariene sunt situate in zona de margine a desertului. In a dua jumatate a aceluiasi mileniu va evolua  cultura Naqada.  

            Descoperirile arheologice, ca si primele scrieri pictografice, ne dezvaluie faptul ca in  perioada predinastica (cultura Naqada) are loc o explozie demografica si o concentrare a populatiei in valea Nilului, insotita de aparitia unor asezari protourbane, de o accelerata ierarhizare sociala in cadrul comunitatilor si de aparitia elitelor ereditare, care detinind forta economica isi asuma sarcina conducerii. Aceasta evolutie este caracteristica in special Egiptului de Sus care pare a detine o preeminenta in zona.  Doar in ultima faza a culturii Naqada (III), datata pe la 3300 i.Chr., poate fi sesizata cuprinderea si a Deltei, unde cresterea animalelor era preponderenta, in cadrul acestui proces cultural.

            Aparitia elitelor si dobindirea puterii politice de catre acestea este asociata cu elaborarea unei ideologii regale  avind ca nucleu zeitatile Hathor si Horus, formarea unor centre religioase (Hierakonpolis, Abydos) ca si de aparitia elementelor componente ale insemnelor regale (coroana rosie, emblema Egiptului de Jos, maciuca, sceptrul, coroana alba, emblema Egiptului de Sus). Teritoriul egiptean se divide in unitati teritoriale, economice si politice ce poarta numele de nome (gr. - tinut). Printr-o evolutie fireasca, din aceste unitati teritoriale se vor uni, constituind doua state Egiptul de Sus si Egiptul de Jos.

            Cele doua zone ale Egiptului - Delta (Egiptul de Jos) si partea centrala si meridionala (Egiptul de Sus) si-au pastrat timp de secole un anumit caracter specific. Informatiile cu privire la aceasta perioada de inceput sunt sporadice, adesea confuze. Traditia, intarita de descoperirile arheologice, arata existenta in perioada predinastica a doua regate: a) unul in regiunea Deltei (Egiptul de Jos) si altul (b) in regiunea centrala (Egiptul de Sus).

            Din epoca predinastica este semnalata intensificarea schimburilor economice dintre zona Nilului si Palestina, pe un traseu care strabatea Peninsula Sinai, cu puncte intermediare, unele dintre ele putind fi considerate adevarate Acolonii” egiptene (Tel Erani, Tel Halif).

            4.2. Epoca thinita (dinastiile I-II, 3100-2778 i.Chr.)

            Aceasta perioada este numita thinita dupa numele orasului This, din apropiere de Abydos, unde s-a descoperit necropola regilor ce-i apartine. Epoca thinita cuprinde primele doua dinastii ale Egiptului.  

            Traditia, expusa de Manethon si de Herodot, sustine ca primul rege al Egiptului unificat ar fi fost Menes, fondatorul primei dinastii thinite, care a intemeiat orasul Memphis, aflat la limita naturala dintre cele doua Egipturi. Numele lui Menes se intalneste pe doua tablite gasite la Abydos si Nagada. Pe de alta parte, vechi documente scrise si marturii arheologice amintesc numele si activitatea razboinica a regelui Narmer, conducator al Egiptului de Sus. Acestuia ii revine pare-se meritul de a constitui, prin cucerirea regatului rival din Egiptul de Jos, un singur stat egiptean. S-a emis si ipoteza ca cele doua personaje regale - Menes si Narmer -ar fi una si aceeasi, dar purtand doua nume.

            Statul ia masuri pentru unificarea sistemului de irigatii care devine unitar. De asemenea se acorda atentie  organizarii sistemului de aparare. Faraonii din dinastia I adopta o noua metoda pentru procurarea unor materii prime (arama, turcoise) si anume organizarea unor adevarate expeditii conduse de acestia. De la un faraon din dinastia I, Aha, s-au pastrat fragmente de fildes reprezentand egipteni si libieni care aduc, in semn de supunere, tribut regelui. Numele unui alt faraon, Uadji, apare sapat pe o stanca din desertul arabic, probabil in urma efectuarii unei expeditii militare, pe drumul care aveau sa-l parcurga mai tarziu caravanele spre Marea Rosie. De la un alt faraon, Udimu, ne-a ramas o tablita de fildes cu scena masacrarii unui prizonier si cu o legenda care indica Aprima data cand Estal a fost biruit”. Era vorba, probabil, de o expeditie in Sinai, impotriva beduinilor cu care egiptenii vor lupta secole de-a randul, pentru stapanirea minelor de malachit si de cupru. A doua directie importanta de expansiune era Nubia, la sud de prima cataracta. Primele actiuni militare in aceasta zona sunt intreprinse de catre faraonul Aha. Ca urmare, in aceasta perioada, Egiptul incepe sa se afirme pe arena istoriei ca o noua putere.

            Nu se cunosc imprejurarile in care dinastia a II-a a luat locul celei precedente. Numele faraonilor acestei dinastii, ca si evenimentele care au avut loc, sunt consemnate de piatra de la Palermo.

            Este de retinut faptul ca epoca thinita marcheaza afirmarea autoritatii faraonilor prin centralizarea Egiptului si initierea unei timide politici de cuceriri.

            4. Egiptul in perioada regatului vechi

                        (dinastiile III-VI, 2778-2289 i.Chr.).

            Perioada Regatului vechi, caracterizata in general ca o epoca de pace si prosperitate, reprezinta desavarsirea civilizatiei egiptene la nivelul componentelor sale materiale si spirituale. Statul centralizat se consolideaza, devenind puternic, reteaua canalelor de irigatie se amplifica, mestesugurile cunosc o mare dezvoltare, inlesnind legaturile comerciale cu zonele vecine (Nubia, Libia, Siria), iar in domeniul artei si literaturii apar primele capodopere. Istoriografia moderna asociaza, in general, Regatul vechi al Egiptului cu perioada piramidelor. Trebuie specificat faptul ca din cele cinci secole ale epocii, doar unul este al marilor piramide, restul intervalului cuprinzand faze ascendente sau descendente, al caror continut poate fi delimitat si definit, in buna parte, de evolutia arhitecturii funerare a faraonilor.

            Fondatorul dinastiei a III-a, Djoser, s-a remarcat prin consolidarea autoritatii regale in interior, cat si prin expeditii razboinice efectuate in vederea procurarii de materii prime (arama din Peninsula Sinai, aur din Nubia), turme de vite, prizonieri. Probabil ca de numele lui Djoser se poate lega anexarea de catre Egipt a Nubiei inferioare. Ca rezultat al acestor activitati si succese, capitala regatului unit, Memphis, a fost intarita prin puternice ziduri si impodobita prin temple inchinate zeilor protectori ai dinastiei si statului. Mormantul sau, piramida in trepte de la Sakarach, un complex funerar construit dupa traditie de catre arhitectul regal Imhotep, ilustreaza, prin utilizarea pietrei in cadrul acestei ample lucrari arhitectonice, progresele tehnice si social-economice atinse de societatea egipteana la inceputul Regatului vechi. Cantitatea impresionanta de munca necesara ridicarii acestor monumente nu poate fi conceputa fara existenta unui inalt nivel de concentrare si de organizare a fortelor umane disponibile si a unor largi resurse agro-alimentare. In egala masura, aceste monumente certifica existenta unui program politic si ideologic destinat sa intareasca si sa sublinieze puterea regala.

            A doua etapa progresiva din istoria Regatului vechi corespunde domniei faraonului Snefru, la inceputul dinastiei a IV-a (pe la 2700 i.Chr.), faraon ce poate fi considerat continuatorul programului politic si ideologic initiat de Djoser. Din informatiile cuprinse in Stela de la Palermo cunoastem faptul ca Snefru a organizat o expeditie in timpul careia a adus 40 de corabii cu lemn de cedru din Liban. De asemenea, a ridicat fortarete la granita si a organizat doua expeditii victorioase in Nubia si Libia de unde sunt aduse importante prazi de razboi (prizonieri si turme de vite). Acest faraon desfasoara si o sustinuta activitate constructiva (doua piramide la Sakarach si Meidum). 

            I perioada regatului vechi, Egiptul va stabili relatii privilegiate cu orasul Byblos. Inscriptiile egiptene si obiecte cu insemne regale descoperite in templul zeitei Baalit confera acestor legaturi o semnificatie deosebita. Nu este exclusa nici prezenta unei comunitati egiptene in acest atit de important port comercial pentru Egipt.

            Culmea puterii faraonilor din perioada Regatului vechi, exprimata prin uriase constructii funerare (piramidele, sfinxul de la Gizeh), o atinge dinastia a IV-a in epoca faraonilor Keops, Kefren si Mikerinos (cca. 2650-2500 i.Chr.). Ele dovedesc marea putere politica si economica a faraonilor, autoritatea lor asupra intregului teritoriu al Egiptului, deosebita dezvoltare a mestesugurilor si a artelor, ca si capacitatea militara de a conduce expeditii razboinice dincolo de hotarele regatului. Prin gigantismul si armonia constructiei, piramidele simbolizeaza, in acelasi timp, chintesenta lumii faraonilor, idealul social-politic si estetic al acesteia, maretia Egiptului, dar si viziunea vechilor egipteni despre natura, societate, stat si despre ei insisi. Faraonii dinastiei a IV-a se intituleaza Afii ai zeului Soarelui, Ra”, divinitatea suprema a regatului egiptean.

            Dintre faraonii dinastiei a VI-a care au urmat un program politic si militar asemanator, amintim, la sfarsitul secolului XXV i.Chr., pe Pepi I si Pepi II. Primul a cautat sa restabileasca si sa consolideze dominatia egipteana in regiunea miniera din Peninsula Sinai, cat si in Nubia, patrunzand in aceasta ultima regiune pana la a doua cataracta.

             In curand se poate constata o treptata slabire a puterii centrale pe fondul accentuarii unor conflicte interne si a intensificarii miscarilor separatiste initiate de conducatorii nomelor (nomarhi). 

            4.1. Prima perioada intermediara (2280-2060 i.Chr.)

            In perioada urmatoare, Egiptul trece printr-o grava criza interna, caracterizata, in cursul dinastiilor VII-VIII, mai ales, prin dezagregarea unitatii politice a statului. Reprezinta o perioada de anarhie a aristocratiei egiptene contra autoritatii regale, dar care nu a putut sa instaureze o putere durabila. Ca rezultat imediat a fost aparitia unor mici regate provinciale, incapabile sa reziste atacurilor nomazilor din vecinatatea Egiptului. Capacitatea de aparare a tarii a scazut si ca urmare a deselor lupte fratricide sustinute de capeteniile acestor regate. In aceste conditii, Delta a fost sistematic jefuita de pastorii venitii din Arabia.

            Din randul regatelor provinciale, in jurul anului 2240 i.Chr., s-a impus, cel care-si avea centrul la Herakleopolis, in oaza Faium. Datorita puterii lor sporite si a fortei militare de care dispuneau, principii, inclusi in dinastiile IX-X, isi exercita autoritatea, chiar si doar nominala, asupra unei parti a Egiptului , in rivalitate cu guvernatorul nomei tebane cu resedinta la Hermonthis, care reprezenta un alt pol de putere. 

            Ulterior, spre sfarsitul sec.XXI i.Chr.,  s-au ridicat principii din Teba, cuprinsi in dinastia a XI-a. Luptele pentru suprematie dintre cele doua regate au continuat pana pe la 2050 i.Chr., cand Mentuhotep I, infringind fortele rivale si  cucerind orasul Heracleopolis, reuseste sa reunifice Egiptul in favoarea regalitatii tebane.

            4.4. Egiptul in perioada Regatului mijlociu

                        (dinastiile XI-XIII, 2060-1786 i.Chr.).

            Ridicat din Teba, Mentuhotep I (2060-2040 i.Chr.) a ramas prototipul eroului salvator.  Pentru a-si intari autoritate, Menhotep a transferat atributiile nomarhilor unui vizir care-si avea resedinta la curtea regala. Noul faraon intreprinde o expeditie pentru recucerirea Nubiei care profitase de tulburarile din perioada precedenta pentru a forma un regat independent. Opera sa de restaurare social-economica si de centralizare a statului a fost dublata de o ampla activitate constructiva, in urma careia Teba s-a transformat dintr-o asezare rurala intr-un mare oras, capitala Egiptului. Documentele vremii subliniaza rolul din ce in ce mai mare al templului zeului Ra din Teba. Rezultatul firesc al reunificarii politice apare limpede exprimat si in programul marilor constructii regale, mai ales cele ale faraonului Mentuhotep III ce au asigurat un loc de frunte civilizatiei egiptene in perioada tebana. 

            Pe plan extern, faraonii dinastiilor XI-XII au ridicat Egiptul pe o pozitie necunoscuta inainte. Sunt consolidate, in zona Deltei,  granitele pentru a preveni atacurile populatiilor nomade. Cele mai importante campanii au fost duse in Nubia in timpul faraonului Sesostris III (1867-1843 i.Chr.), unde, incorporand partea ei nordica, ii fortifica frontiera intre a doua cataracta si Elefantina. Pentru a sigura loialitatea populatieie locale, este colonizata cu egipteni aceasta regiune si sunt construite o serie de fortificatii (Buhen, Mirguissa, Kumeh). In Peninsula Sinai duce lupte impotriva triburilor nomade (heriusa), anexeaza cetatea Sichemului, situata pe muntele Efraimsi, a carei rezistenta  impiedica schimburile comerciale cu Siria si Fenicia. De asemenea, sunt intreprinse actiuni impotriva populatiilor din sudul Palestinei si Fenicia. La vechile legaturi privilegiate cu orasul Byblos, se adauga relatiile politice cu Ugarit-ul si Ebla.  Probabil ca Ugarit-ul a reprezentat punctul de contact al Egiptului cu lumea egeeana.Asa s-ar putea explica prezenta unor piese egiptene in Creta (Cnossos) sau a unor vase cretane de stil Kamares in Egipt.

            O alta zona de interes, economic in primul rind, pentru Egipt o constituie Marea Rosie si Tara Punt (posibil zona Port Sudan si Sawakin). O stela din timpul faraonului Senusret I dovedeste faptul ca in timpul dinastiei a XII-a a fost amenajat la M. Rosie un port la Mersa Gawasis. Imagini iconografice confirma adaptarea egiptenilor la conditiile navigatiei maritime si organizarea unor expeditii in Tara Punt.    

            Momentul maxim al dezvoltarii Regatului mijlociu este atins sub faraonul Amenemhat III (1842-1797 i.Chr.). Autoritatea faraonului este recunoscuta de numerosii dinasti din regiunea de rasarit a Mediteranei. Minele din Sinai sunt tot mai intens exploatate, iar in oaza Faium, la 40

km sud de Memphis, sunt intreprinse ample lucrari de hidroamelioratie (lacul artificial Moeris). 

            Desi scurta, in perioada regatului mijlociu Egiptul isi recapata forta economica. Drumurile comerciale si relatiile cu spatiile invecinate (Siria, Palestina, Nubia etc.)  au  transformat Egiptul intr-o tara prospera. Atit de mare era autoritatea faraonului incit principii locali din Siria si Fenicia, puternic influentati de civilizatia egipteana, folosesc limba si scrierea hieroglifica. Faraonii care s-au succedat apoi la conducerea regatului egiptean, insa, nu au putut asigura in continuare statului egiptean aceasta infloritoare pozitie economica si politica. Semnele declinului apar spre sfarsitul dinastiei a XII-a si se accentueaza in timpul celei urmatoare (XIII), cind se pare ca are loc o scindare a statului egiptean, insotita de dispute pentru suprematie si rivalitati intre nomarhi. Astfel ca Egiptul nu mai dispune de fortele necesare pentru ase opune triburilor invadatoare ale hicsosilor (populatie de origine asiatica a carei origine nu a fost stabilita cu precizie)[2], care cuceresc regiunea Deltei si nici Nubiei care isi recastiga independenta.  

 

            4.4.1. A doua perioada intermediara

                        (dinastiile XV-XVI, 1786-1552 i.Chr.).

            La inceputul secolului al XVIII-lea i.Chr. patrunderea triburilor indo-europene in spatiul Asiei occidentale determina mari perturbatii demografice, deplasari ale populatiilor din vechile teritorii care le ocupau. Unele dintre ele, majoritatea de origine semitica, cunoscute din sursele egiptene sub numele de hicsosi, sub aceasta presiune inainteaza spre delta Nilului unde se instaleaza.

            Infiltrarea progresiva a hicsosilor in Delta Nilului a avut loc pe parcursul a doua etape. La inceput ei au intrat in solda diferitelor principate care au aparut odata cu descentralizarea regatului mijlociu. Apoi, spre 1650, profitand de luptele interne, s-au stabilit masiv in regiunea de rasarit a Deltei, unde au ridicat cetatea Avaris, oras care se confunda probabil cu Tanis. Din acest centru politico-administrativ, dispunand de superioritatea militara ce le-o oferea utilizarea carelor de lupta si a cailor in disputele cu armatele egiptene, hicsosii si-au extins dominatia asupra partii de nord si centrale a Egiptului. Partea sudica, guvernata de principii de la Teba, devine probabil vasala si tributara hicsosilor. Regii lor, cuprinsi in dinastiile XV-XVI, inlocuiesc autoritatea faraonilor pe o perioada de aproximativ 150 de ani. Departe de a fi barbari, cum ii caracterizeaza sursele egiptene, hicsosii aveau in urma o lunga traditie de viata urbana. Pe linga conservarea propriilor traditii, ei adopta unele cutume egiptene (utilizarea scrierii hieroglifce de catre suverani; adoptarea unor zeitati egiptene, preferinta aratind pentru zeul Seth pe care il asociaza cu semiticul Baal; ridicarea unui templu dedicat acestuia la Avaris). 

            Sub dominatia hicsosa, Egiptul de Sus reuseste sa-si mentina o oarecare autonomie, situatie care a dat posibilitate principilor tebani, incadrati in dinastia XVII, sa pregateasca lupta de eliberare a intregii tari a Nilului de sub stapanirea hicsosilor. Eliberarea Egiptului a fost realizata de faraonul Ahmes I (Amosis), denumit Aeliberatorul”, care este si fondatorul dinastiei a XVIII-a. Cetatea Avaris a fost cucerita, hicsosii infranti sunt urmariti pana in Palestina, unde sunt definitiv zdrobiti in urma unui prelungit asediu asupra cetatii Sharuhen.

            4.5. Egiptul in epoca Regatului nou teban

                        (dinastiile XVIII-XX, 1552-1070 i.Ch.).

            Daca Ahmes I reconstituie statul cu ajutorul armatei, succesorii sai au utilizat aceleasi mijloace pentru reafirmarea Egiptului ca mare putere. Perioada Regatului nou reprezinta in istoria Egiptului epoca in care se atinge apogeul centralizarii statale si a absolutismului regal. De asemenea, perioada cea mai infloritoare, bazata pe o prosperitate remarcabila, pe o politica interna chibzuita si una externa ce imbina actiunile militare cu diplomatia, ca si pe dezvoltarea deosebita a culturii. Reorganizarea interna a tarii (refacerea si extinderea sistemului de irigatii, refacerea drumurilor, a fortificatiilor, restabiliriea legaturilor comerciale cu sursele de materii prime), sporirea autoritatii faraonului asupra regatului reunificat, punerea in valoare a imenselor sale resurse, activitatea constructiva, politica externa activa, toate acestea ilustreaza un amplu program politic care determina o crestere exceptionala a prestigiului statului egiptean in bazinul oriental al Mediteranei.

            Politica faraonilor din dinastiile XVIII-XX fata de spatiul est-mediteranean cunoaste o schimbare profunda. Cu toate ca accesul la rutele comerciale si la resursele naturale sau la produsele mestesugaresti ramine o constanta a politicii egiptene, interesele militare si politice vor deveni prioritare. Aceasta deoarece materiile prime sau alte bunuri materiale, indispensabile societatii egiptene, puteau fi dobindite acum si pe alte cai (plata tributului, ocuparea unor teritorii).

            Prezenta activa a Egiptului in zona siro-palestiniana, bazata pe o politica de forta a fost determinata de formarea aici a unor puternice orase-state (Qadesh, Amurru), capabile sa opuna o dirza rezistenta, ca si de tendintele expansioniste ale unor state, interesate in a controla acest spatiu (Mitanni, regatul hitit si, mai tirziu, Asiria). Aceste forte stimulau pe de o parte rezistenta actiunile antiegiptene initiate de localnici, iar pe de alta parte incercau sa-si extinda influenta in spatiul siro-palestinian prin impunerea unor relatii de tip vasalic sau a unor dinastii (Qatna). Autoritatea asupra acestui teritoriu de inters economic si strategic deosebit pentru Egipt va fi   exercitata direct prin garnizoanele plasate in diferitele centre urbane ale regiunii, cit si prin principii locali supusi sau reprezentanti ai administratiei.

            Ahmes I deschide seria campaniilor militare in teritoriul est-mediteranean, ca o continuare a actiunilor de alungare a hicsosilor, pentru restaurarea controlului egiptean asupra sudului Palestinei.

            Actiuni de amploare soldate cu cucerirea unor orase si instalarea de garnizoane si functionari egipteni sunt intreprinse de Thutmes I si II. Sub Tutmes III (1490-1436) se atinge apogeul marilor expeditii egiptene in Orientul Apropiat, campanii relatate de analele acestui faraon, inscrise pe zidurile templului de la Karnak. Cele 17 expeditii militare sau de pacificare intreprinse in Asia dovedesc un adevarat program de cuceriri, pornind de la infrangerea, in cadrul primei campanii, a unei coalitii a dinastilor sirieni, sprijiniti de mitannieni. Ea este urmata de cucerirea cetatii Megiddo, de trecerea Eufratului si de infrangerea regatului Mitanni.  Succesele dobindite nu au fost de durata.

            De aceasta situatie favorabila profita si fiul sau, faraonul Amenhotep II, un priceput comandant militar, imbinind politica de forta cu o abila diplomatie, a anihilat incercarile suveranilor sirieni de a organiza o noua coalitie antiegipteana.            Sub urmasii sai, suprematia Egiptului a mai durat cateva decenii, pana cand, in timpul faraonului Amenhotep III, intr-o perioada de pace cind se observa o incetinire a ritmului campaniilor militare si de folosire, pe scara tot mai larga, a relatiilor diplomatice, destinate sa mentina prestigiul politic al faraonilor.  Renuntarea la politica de forta va determina o treptata abandonare a unor pozitii cheie in zona siro-palestiniana. Raporturile diplomatice ale Egiptului cu celelalte state din Orient sunt destul de bine cunoscute, mai  ales dupa descifrarea documentelor egiptene de la El-Amarna.

            Ahmes I reia si actiunile spre sud, in Nubia. Expeditii repetate, aveau ca obiectiv eliminarea stapanirii nubiene in zona primei cataracte si extinderea cuceririlor pe teritoriul nubian. Ahmes I reia si politica de cuceriri pe tarmul rasaritean al Mediteranei, dorind faca din Fenicia o baza pentru viitoarele actiuni egiptene. Urmasii lui prin repetate expditii militare au  creat un adevarat imperiu egiptean ale carui granite se intindeau de la Eufrat, in nord, pina la Tombos, in sud.  Astfel, in timpul faraonului Tutmes I cuceririle egiptene depasesc a III-a cataracta, zona in care s-a construit cetatea de la Tombos, in Nubia. Noii supusi din Kus, cum era denumita Nubia, s-au rasculat in primii ani ai domniei lui Tutmes II, care a luat masuri drastice pentru inabusirea acestei razvratiri. Duritatea represiunii este relatata de o inscriptie de pe stancile de la Assuan.

            Tutmes III, unul dintre cei mai importanti faraoni ai dinastiei a XVIII-a, va impinge spre sud, pana la a patra cataracta, stapanirea egipteana. Administrarea regiunii era incredintata unui functionar special (guvernator al tarilor de sud), cu titlul de Afiu regal”. Prezenta egipteana masiva prin colonizare si administratie a determinat o puternica influenta a culturii egiptene asupra populatiilor din Nubia.

            Resursele intinsei sale stapaniri, ce se intindea de la a patra cataracta a Nilului si pana la Eufrat, sunt intens exploatate, operativitatea sistemului de administratie asigurand echilibrul si prosperitatea interna. Un set de refome initiate de Thutmes III  au dat un aspect particular faraonului. Elementul esential al acestor reforme era acela ca faraonul, in calitate de sef al administratiei, conducea efectiv. Niciodata Egiptul nu ajunsese la o asemenea putere, opulenta si stralucire, despre care ne ofera o imagine grandiosul templu al lui Amon de la Karnak.   

            In acest rastimp, pe plan intern are loc o crestere deosebita a puterii economice a templelor dedicate zeului Amon, ca rezultat al unor substantiale privilegii si donatii primite din partea faraonilor. Ca urmare, clerul teban a dobandit o mare influenta si autoritate, exercitate in dauna puterii faraonului, cu care intra in conflict. Pentru restaurarea autoritatii unice si absolute a functiei faraonului, Amenhotep IV (1379-1362) initiaza o reforma religioasa indreptata impotriva intereselor puternicului si insubordonatului cler teban. Amenhotep IV denunta cultul lui Ammon, inlocuindu-l cu un alt stravechi cult solar, al zeului Aton de la Heliopolis, personificat prin discul solar. Aton este declarat zeu suprem si unic. Faraonul insusi adopta numele zeului, numindu-se acum Ehnaton (Astralucirea lui Aton”). El era fiul, imaginea si reprezentantul acestei unice si atotputernice zeitati pe pamant.  Totodata, Ehnaton paraseste Teba, construindu-si o noua capitala langa El-Amarna, Akenaton (Aorizontul lui Aton”), unde se muta impreuna cu curtea sa, cu functionarii si cu preotii noului cult. Dar, politica sa, lipsita de un sprijin consistent, a esuat in fata puterii clerului, coalizat cu fortele adverse faraonului. Succesorul sau, Tutankamon (1347-1338), celebru prin fabulosul mormant descoperit in anul 1922, realizeaza reconcilierea tronului cu clerul din Teba, revenind la vechiul cult al lui Ammon.

            Preocupat aproape exclusiv de problemele ideologice, se pare ca Amenohotep IV a neglijat amenintarile de la hotare si paza posesiunilor asiatice. Cele 300 de tablite de lut descoperite in  arhiva de la El-Amarna (1887), care cuprind corespondenta diplomatica adresata de suverani si principi asiatici faraonilor Amenhotep III, IV, ne permit sa urmarim decaderea puterii asiatice a Egiptului. Dinastii din Siria si Palestina se emancipeaza treptat de sub autoritatea faraonului, iar cetatile prietene nu primesc, la repetatele lor cereri, nici un sprijin sau ajutor. Noua situatie se datoreaza in parte si dinamismului actiunilor externe ale regatului hitit, inaugurate de  Suppiluliuma, care au ca rezultat crearea unor zone de influenta hitite in zona. In aceste conditii, absenta actiunilor militare determina Egiptul sa apeleze in principal la o abila diplomatie in cadrul careia rol major detinea incheierea de casatorii diplomatice. Ca urmare, in Orientul Apropiat se impune o anumita stabilitate, marcata de structurareaunor zone de influenta, situatie in care Egiptul exercita controlul doar asupra zonei sudice. Astfel Egiptul isi pierde statutul de arbitru al zonei siro-palestiniene. 

            Convulsiile interne datorate reformei lui Ehnaton si evenimentele legate  de sfirsitul dinastiei a XVIII au determinat adincirea crizei. Prin luarea puterii de catre Horemheb, fostul comandant al armatei egiptene, in locul ultimului faraon (Ay) al dinastiei a XVIII-a, incepe o noua si stralucita perioada din istoria statului egiptean, ilustrata de faraonii din dinastia XIX. Cu ridicarea lui pe tron, Egiptul isi regaseste potentialul sau economic si politic, totodata, pentru un timp, si capacitatea de expansiune militara dincolo de hotare. Nevoia de materii prime si de venituri suplimentare (tribut), concurenta tot mai pronuntata, venita din partea altor state (regatul hitit), necesitatea unei politici de prestigiu in bazinul Mediteranei orientale, au determinat pe faraonii dinastiei XIX sa caute a mentine dimensiunile teritoriale, economice si politice ale statului egiptean.

            Politica externa traditionala, de consolidare a stapanirii egiptene in Nubia, a fost reluata de catre Horemheb inca din primii ani de domnie, acesta incercind sa recucereasca pozitiile-cheie  din regiunile de nord-est, pierdute in timpul ultimilor faraoni din dinastia XVIII.

            Spre o rezolvare favorabila a acestei probleme se indreapta cu tenacitate politica practicata de faraonii Ramses I, Sethi I si, mai ales, Ramses II (1290-1224 i.Chr.). In lunga sa domnie, de peste sase deceni, a lui Ramses II, Egiptul ajunge la limita maxima a influentei sale militare, politice, economice si culturale. Ea a fost posibila si ca urmare a reorganizarii armatei, efectuata de Ramses I, ca si de pe urma operatiunilor militare intreprinse in Palestina, Siria si Fenicia de catre predecesorul sau, Sethi I.

            Dupa cum rezulta dintr-o inscriptie comemorativa, descoperita la Beirut, tinta permanenta a politicii lui Ramses II a fost reanexarea fostelor posesiuni egiptene din spatiul est-mediteranean si, cu aceasta, eliminarea concurentei unei noi  puteri, noul regat hitit, a carui expansiune spre sud se afirma tot mai staruitor.

            Punctul principal al acestui conflict, care a pus fata in fata forte militare exceptionale pentru acea vreme, a fost atins in batalia de la Kadesh (1285), veche cetate siriana, asezata pe fluviul Oronte, pozitie strategica cheie ce domina intreaga regiune siro-feniciana. Batalia a ramas nedecisa deoarece armata egipteana s-a retras. Astfel, regele hitit Muwatalis,  a reusit sa opreasca inaintarea spre nord a armatelor lui Ramses II. La scurt timp, Ramses II este nevoit sa intervina in Siria si Palestina pentru a reprima rascoala principilor cananeeni si sirieni sustinuti de hititi. In inaintarea lor, trupele egiptene ating Eufratul. Succesul campaniei este datorat si slabei rezistente opuse de regatul hitit, framintat de o criza dinastica.   

            Ca urmare, este incheiat un tratat de pace (1278) intre Ramses al II-lea si Hattusil I, regele hitit (tratat pastrat atit pe tablite cu scriere cuneiforma, cit si pe coloanele templelor de la Luxor si Abu Simbel). Desi pretindea ca instituie pacea eterna intre cele doua regate, intarita printr-o casatorie dinastica, tratatul nu a fost decit un paleativ cu efecte strict temporale. Alte clauze ale tratatului prevedeau extradarea reciproca a refugiatilor politici, a sclavilor, ca si zonele de influenta delimitate de fluviul Oronte (nordul Siriei revenea hititilor).

            In timpul domniei sale, Egiptul a cunoscut si pe plan intern o dezvoltare deosebita. Pe primul loc se plaseaza opera constructiva a faraonului, destinata sa-i glorifice victoriile si activitatea. Necesitatea intaririi sistemului de aparare dinspre nord-est determina acordarea unei atentii deosebite deltei Nilului. Aici s-au construit noi orase (Per-Ramses). In orasele din zona de contact cu posesiunile din Asia se observa prezenta unor negustori si mestesugari orientali, dar si a unor divinitati orientale. La Memphis, de asemenea, constatam existenta unui cartier al strainilor.

            Activitatea constructiva se amplifica prin ridicarea de catre Ramses II a unor edificii grandioase: termina constructia giganticei sali cu coloane din templul de la Karnak (langa Teba); templul lui Ptah din Menphis; templul din Abydos; Rameseumul din Teba (templul sau funerar); templul taiat in stanci de la Abu-Simbel, in Nubia.

            Spre sfarsitul domniei lui Ramses II, in Orientul Apropiat au avut loc o seama de schimbari ale caror ecou va afecta situatia interna a Egiptului. Criza statului hitit dupa Hattusil III a permis ridicarea unui adversar mult mai periculos, Asiria, intarita prin cucerirea Babilonului. Pentru a asigura linistea la hotare, printr-o abila activitate diplomatica, Ramses II a stabilit un sistem de aliante eficient. Acest echilibru creat a inceput sa se clatine cand, din nord, si-au facut aparitia triburi ale unor populatii eterogene din bazinul Mediteranei, cunoscute sub numele de Apopoarele marii”. Aceasta ampla miscare a cuprins Grecia, Asia Mica, tarmul rasaritean al Mediteranei.  APopoarele marii” au atacat in mai multe randuri cu violenta regiunea deltei Nilului. O inscriptie gravata pe zidurile templului de la Karnak aminteste victoria obtinuta asupra lor de faraonul Merenptah (fiul lui Ramses II).

            Atacurile Apopoarelor marii” se vor repeta si la inceputul dinastiei XX in vremea faraonului Ramses III, ultimul dintre marii conducatori egipteni. Conjunctura internationala i-a oferit prilejul de a-si arata valoarea militara. Este nevoit sa efectueze mai multe campanii in zona rasariteana a Mediteranei deoarece, ca urmare a patrunderii Apopoarelor marii”, dominatia egipteana in spatiul de rasarit al Mediteranei a fost serios afectata. Ramses III a incercat sa restabileasca, intr-o anumita masura, prestigiul statului egiptean in aceasta zona de importanta majora pentru securitatea politica si militara a statului sau.

            Aceste succese nu au facut decit sa amine pentru scurt timp producerea unor evenimente catastrofale  in Egipt. Sub urmasii sai, faraoni cu numele Ramses (IV-XI, 1153-1070 i.Chr.) asistam la o accentuare a crizei interne, determinata de cresterea autoritatii preotimii tebane, de tulburari interne, ca si de emanciparea mercenarilor libieni, tot mai numerosi acum.

            4.6. Egiptul in perioada tarzie (1070-332 i.Chr.).

            Intervalul de 16 secole ce urmeaza dupa sfarsitul Regatului nou teban si pana la cucerirea macedoneana reprezinta o perioada de decadere sub toate aspectele, intrerupta doar in timpul  dinastiei a XXVI-a (663-525 i.Chr.), cind sesizam o relativa renastere a autoritatii si culturii egiptene. Aceasta lunga etapa cuprinde mai multe subdiviziuni cronologice:

            4.6.1. A treia perioada intermediara (1070-711 i.Chr.).

            Principalele centre politice raman Teba si Tanis (anticul Avaris), in Delta. Aici, mercenarii libieni, masiv colonizati si improprietariti incepand de la Ramses II, se emancipeaza si, sporindu-si autoritatea politica, reusesc sa acapareze tronul de la Tanis in favoarea capeteniei lor, Shesonk (cca.950 i.Chr.). El impune dinastia a XXII-a libiana (950-924 i.Chr.), care va stapani Egiptul mai bine de doua secole.

            Faraon energic, Shesonk I, prin extinderea autoritatii si asupra Tebei, a reunificat Egiptul. Dorind reinstaurarea autoritatii egiptene in spatiul siro-palestinian, faraonul incurajeraza disensiunile din statul ebraic condus de regele Solomon, acordind azil lui Ieroboam, conducatorul unei rascoale izbucnita in nordul Palestinei. Dupa dezmembrarea regatului israelit, a intreprins o campanie militara in Palestina, impotriva statului Iuda. Alaturi de alte cetati, Ierusalimul este cucerit, iar Marele templu este jefuit. Despre aceasta expeditie ne vorbeste Vechiul Testament, ca si  inscriptia de pe basorelieful triumfal de sub porticul templului de la Karnak. De asemenea a fost restabilita dominatia asupra Nubiei.

            Sub urmasii lui Shesonk au loc puternice tulburari sociale si incercari de dezmembrare a Egiptului, pe care faraonii nu le pot stavili. Istoricii greci ne-au pastrat amintirea acestui dodecarhon, a unui stat in care guvernau 12 faraoni in acelasi timp. In aceste conditii, Egiptul nu se poate opune subordonarii Siriei si Palestina de catre asirieni.

            4.6.2. Perioada etiopiana (dinastia XXV, 711-664 i.Chr.).

            In Nubia secolului IX i.Chr., prin eliberarea de sub dominatia egipteana, se crease un mare stat (numita de greci Ethiopia, iar de semiti Tara Kus), cu capitala la Napata. Regii etiopieni aveau o cultura egipteana si il slaveau pe zeul Ammon, caruia i-au inchinat mai multe temple. Pe la 751 i.Chr., regele Piankhi, dispunand de o armata bine organizata si profitand de anarhia existenta in valea Nilului, incepe actiunea de cucerire a Egiptului. El biruie trupele de mercenari libieni, ocupand Egiptul de Sus. Urmasul sau, Shabaka, extinde controlul etiopienilor asupra Deltei (715 i.Chr.) si, reunificand intregul Egipt, intemeiaza dinastia a XXV-a (716-664 i.Chr.). Taharka desavarseste opera inaintasilor prin inlaturarea anarhiei din interior. El nu poate insa stavili navala asirienilor condusi de Assarhadon care il infring la Menphis, obligindu-l sa se retraga in Nubia, la Napata. Principii egipteni sunt supusi platii unui tribut pentru Asiria. Revenind, Taharka recucereste teritoriul pierdut. Assarhadon hotaraste sa intreprinda o noua expeditie impotriva Egiptului (669) pe care nu o poate materializa deoarece moare in timpul pregatirilor. La scurt timp, urmasul sau  Assurbanipal intreprinde o expeditie de pedepsire, care se incheie cu jefuirea asezarilor egiptene, luarea de captivi si distrugerea cetatii Teba (663 i.Chr.). Asiria isi mentine autoritatea in spatiul nou cucerit cu ajutorul printilor si demnitarilor egipteni, care guverneaza in numele regelui. 

            4.6. Renasterea saita (664-525 i.Chr.).

            Psametic I (664-610 i.Chr.) cu care incepe dinastia a XXVI-a domneste in Delta, la Sais, fiind la inceput supus asirienilor. Dupa un timp, a inceput lupta de eliberare de sub stapanirea asirienilor. Imprejurarile in care acesta alunga garnizoanele asiriene nu ne sunt clare. Dupa relatarile lui Herodot, Psametic I a invins in acest razboi atat pe asirieni, izgonindu-i definitiv din Egipt, cat si pe etiopieni, cu ajutorul mercenarilor greci (carrieni si ionieni). In timpul domniei sale negustorii greci fondeaza pe bratul apusean al Nilului, intre Menphis si Alexandria, colonia Naucratis. Pe mercenarii greci se vor sprijini si urmasii sai din dinastia saita: Nekhao, Psametic II, Apries, Amosis, Psametic III .

            Pentru a deschide noi drumuri comerciale, Nekhao II (609-595) hotaraste saparea unui canal intre bratul drept al Nilului si M. Rosie, fara a-l putea termina insa. Cu sprijinul navigatorilor fenicieni din Tyr, el organizeaza inconjorul continentului african. Nekhao intervine in si in politica Orientului Apropiat, incercand recucerirea teritoriilor asiatice stapanite de Egipt in mileniul II i.Chr. Intr-o operatiune militara, Necao il infrange pe regele regatului Iuda, gratie mercenarilor sai greci. Apoi, supune teritoriul Siriei, ajungand pana la fluviul Eufrat, hotarul nordic de altadata al regatului egiptean. Raportul de forte in Orient era acum altul. Asirienii, infrinti la Assur si Ninive, ii cer sprijinul inaintea ultimei confruntari  de la Karkemish (605). Trupele aliate sufera o noua infringerein fata regelui babilonean Nabopalassar, a carui armata era condusa de Nabucodonosor.

            Urmasul sau, Psametic II (595-589 i.Chr.) intreprinde o expeditie impotriva Etiopiei. Armata faraonului, formata din soldati egipteni, fenicieni si mercenari greci sau carieni au ajuns pana la a cincea cataracta a Nilului, dupa cum ne face sa credem unele grafitti lasate de mercenarii greci pe stanca de la Abu-Simbel.

            Amosis (569-526) pe plan intern ia o serie de masuri care determina o perioada de prosperitate. Domnia sa se caracterizeaza printr-o sustinuta activitate menita sa faca din Egipt un pion important in sistemul de aliante ale Orientului impotriva noii forte militare, Persia. In acest sems, Amosis cucereste insula Cipru, se casatoreste cu fiica regelui din Cyrenaica, incheie aliante cu regele Cressus al Lydiei si cu tiranul Policrates din Samos. Aceasta politica se dovedeste ineficienta. Dupa cucerirea Lydiei de catre Cyrus (546), apoi a Babilonului, sub Cambyse persi pornesc expeditia impotriva Egiptului (526).

            Ultimul rege al acestei dinastii este Psametic III, in timpul caruia persii victoriosi incorporeaza Egiptul pentru o perioada de doua secole in structurile statului persan. De la Menphis, Cambyse intreprinde, pentru extinderea sferei de autoritate,, fara succes insa, doua expeditii: una spre vest, in desert, spre oaza lui Amon (Siwa) si alta spre sud, in Etiopia.

            Sub faraonii din dinastia saita Egiptul ajunge la o anumita inflorire: se intensifica legaturile comerciale si culturale cu numeroase state din bazinul mediteranean. Legaturile comerciale si culturale cu lumea greaca se amplifica prin stabilirea negustorilor greci in Egipt, alaturi de mercenari. Din epoca saita incepe ceea ce s-a numit 'egiptomania vechilor greci', admiratia fata de cultura egipteana pe care grecii au socotit-o drept cea mai veche si mai completa din lume.

            Pe de alta parte, arta din epoca saita poarta pecetea arhaismului si a reintoarcerii la modelele din timpul Regatului vechi sau mijlociu.

            4.6.4. Dominatia persana.

            Cu dinastia XXVII (525-404) incepe perioada dominatiei persane asupra Egiptului. Cambyse, fiul lui Cyrus, intemeietorul statului persan, intreprinde in anul 526 i.Chr. o campanie militara asupra Egiptului in timpul careia infrange, la Pelusium, pe mercenarii greci si apoi rezistenta egipteana la Memphis. Ca urmare, valea Nilului intra in componenta statului persan. Darius I acorda atentie organizarii noii satrapii de la care percepe un tribut de 700 de talanti (intreprinde o vasta opera de lucrari publice, redeschide carierele de la Uadi Hammamat, construieste un templu in oaza Khargah, redacteaza un cod de legi etc.).  

            Impotriva dominatiei persane au loc revolte, prima fiind infranta de catre Xerxes (484). Apoi, sub Artaxerxes izbucneste o alta razvratire, mult mai puternica, sub conducerea unei capetenii libiene, Inaros, sprijinita de nomarhul din Sais, Amirteu. Atena a trimis in sprijin o flota de 300 de triere care a urcat pe Nil pana la Memphis. Armata regelui persan, venita sa innabuse razvratirea, a fost infranta la Papremis (454). Artaxerxes revine in acelasi an invigindu-i pe rasculati. O noua rascoala condusa de Amirteu izbucnita in 410 se soldeaza cu victoria rasculatilor (404 i.Chr.) care instaureaza dinastia XXVIII, indigena. Persii vor reusi sa reprime secesiunea Egiptului abia in anul 343 i.Chr., in timpul lui Artaxerxes III (359-338 i.Chr.), ultimul dintre marii regi Ahemenizi. Este reintrodus sistemul de organizare si conducere a teritoriului in satrapii, atat de detestat de localnici, incat, dupa zece ani, cand Alexandru Macedon, biruitor asupra lui Darius III (333 i.Chr.), va intra in Egipt, el va fi primit ca un adevarat eliberator. Oracolul zeului Ammon il va declara Afiul zeului', recunoscandu-l ca succesor legitim la tronul faraonilor.

            In semn de recunostinta pentru inalta distinctie pe care Egiptul i-a acordat-o, Alexandru Macedon a fondat in delta Nilului orasul care-i poarta numele (Alexandria), actiune ce va constitui inceputul unei noi perioade istorice pe valea Nilului, cea a Egiptului elenistic.

 

            5. Elemente de cultura materiala si spirituala

            5.1. Stat, regalitate, administratie

            Constituirea statului egiptean, cu structuri caracteristice, este rezultatul unui proces evolutiv ale carui etape sunt uneori greu de identificat. Elaborarea titulaturii regale, a mitologiei persoanei si a puterii regale, a ceremonialului de investitura, ca si germenii unor structuri administrative isi gasesc inceputurile in epoca predinastica. Inca din perioada Nagada I, pe vase ceramice apar numeroase embleme, dintre care unele sunt apreciate ca reprezinta insemnele unor nome. Procesul de elaborare a unei teologii politice este destul de avansat in etapa urmatoare (Nagada II), fapt confirmat de structurarea unor centre de putere in asociere cu locuri sfinte (Abydos,  Hierakonpolis, Saqqarah), dintre care unele legate de triada divina Osiris, Isis, Horus. Unele reprezentari figurate (paleta lui Narmer) care prezinta teme asociabile cu ideea regalitatii charismatice (victoria), trebuie legate de efortul de unificare a tarii prin cucerire.

            Incepand cu Regatul Vechi in jurul regalitatii magico-religioase si divine se contureaza o ideologie politica ce are ca scop justificarea naturii universale a puterii suveranului. In cadrul acesteia se inscrie adoptarea unui nou tip de mormant pentru suveran (piramida), ca si amplificarea cultul funerar regal prin asocierea ce se face intre mormant, temple cu functie funerara si crearea unui corp sacerdotal avand ca functie intretinerea cultului regal. Din unele texte (ATextele piramidelor”) sesizam asocierea intre mitul solar, dezvoltat in jurul zeului Ra si drama lui Osiris. Primul mit face din rege, prin asimilarea lui cu Ra, stapanul universului. Pe alt plan, puterea de autoregenerare si continua devenire, calitatea de stapan al ambelor lumi ii este conferita de mitul lui Osiris. Se presupune ca noua doctrina a puterii s-a dezvoltat intr-un centru teologic structurat in jurul templului lui Ra de la Heliopolis.

            Structurile statului egiptean s-au cristalizat apoi in timpul Regatului Vechi in paralel cu evolutia spre absolutism a puterii regale si cu proclamarea naturii ei universale.  Aceasta evolutie poate explica transferarea puterii politice, administrative, economice si religioase la palat, organizarea cultului regal, centralizarea excesiva si concentrarea intregii puteri in miinile faraonului. Un moment important in aceasta evolutie este atins in timpul dinastiei a V-a cand se constituie o ierarhie admninstrativa stricta. In varful ierarhiei administrative, constituita din functionari organizati pe grade ierarhice in cadrul birourilor centrale, se afla vizirul. Acest functionar superior  de origine nobila, poate chiar print regal, detinea calitatea de agent direct al puterii regale si de purtator de sigiliu regal. Structura administrativa atinge apogeul centralizarii statale si a absolutismului regal in timpul Regatului Nou. Reformele initiate de Thutmes III dau o forta particulara Egiptului. Datorita extinderii frontierelor regatului ca urmare a politicii expansioniste promovate de unii faraoni (Amenhotep I-II, Thutmes I, III), se instituie functia de vicerege a tarii Kush.

            Natura administratiei provinciale este mai putin cunoscuta. Rudimente ale structurilor regale pot fi percepute inca din epoca predinastica (aparitia unor centre religiose, poate si politice, elaborarea unor insemne particulare). Probabil ca aceste nuclee locale au fost reorganizate in perioada Regatului Vechi cand s-au definit ierarhiile administrative regionale, incepand cu comunitatea sateasca si sfarsind cu noma, ca si ierarhiile functionaresti locale. In afara structurilor administrative provinciale obisnuite (nome), exista si  unele zone cu statut special, precum Heliopolis care era guvernata de Marele Preot al zeului Ra sau Nekhen, ce are in frunte un vicerege.         

            Datorita favorurilor acordate de faraoni unor administratori provinciali (transformarea functiilor in atributii viagere sau ereditare, acordarea de titluiri  care ofereau avantaje economice si putere purtatorilor lor etc.), statul egiptean va fi afectat profund in timp. Pe de o parte apar tendinte centrifuge venite din partea conducatorilor de provincii (nomarhii) care doresc, reusind uneori, dobandirea independentei absolute. Pe de alta parte, regatul Nilului va suferi invazia hicsosilor, careia egiptenii nu i-au putut opune rezistenta sau efectele unor invazii asiatice (Apopoarele marii”). Ca urmare, puterea politica se va prabusi la sfarsitul Regatelor Vechi, Mijlociu si Nou. In etapele ce urmeaza, numite perioade intermediare (I-III), Egiptul se divizeaza in componentele sale initiale. Beneficiari de pe urma prabusirii puterii centrale a faraonilor sunt unii dintre nomarhii puternici, avantajati si de plasarea in provinciile lor a unor sanctuare dedicate unor divinitatii majore. Intre acestia amintim pe Shemai, din prima perioada intermediara, care instituie o dinastie (a VIII-a) avand capitala la Koptos, centrul cultului zeului Min sau la Abydos, cu sanctuarul lui Osiris. In centrul de la Heracleopolis se constituie dinastia a IX-a. Mai multi factori favorabili le-au permis nomarhilor tebani care inaugureaza dinastia a XI-a sa restabileasca unitatea tarii prin cucerirea Egiptului de Jos.

            5.2. Economie si societate

            Privitor la tipul de proprietate, teoretic intreaga tara a Egiptului constituia proprietatea faraonului, primita mostenire de la zei. Pornind de la aceasta situatie, rezulta ca pamanturile aflate in posesie sau proprietate privata au reprezentat la origine danii sau forme de recunoastere a unor servicii aduse de unele persoane statului sau zeilor. Dreptul de proprietate regal se recunoaste din faptul ca orice detinator de pamant (particular sau templu) este supus unor obligatii fata de faraon (taxe, corvezi). Cea mai mare parte a terenurilor cultivabile, a pasunilor sau minelor reprezentau proprietate de stat sau constituiau monopol de stat. Despre modul de exploatare a terenurilor regale, date interesante ne ofera oaza Fayum, unde principala forta de munca o formau taranii legati de pamant, instalati in mici comunitati satesti, solidare pentru plata impozitelor. Pentru munca prestata pe terenul regal, acestia primeau dreptul de folosinta a unei suprafete de teren si a unei locuinte.

            In virtutea dreptului de proprietate regala, intemeierea oraselor ramane un atribut al suveranului. Astfel se explica de ce orasele egiptene (Kahun, Tell el Amarna, Pi-Ramses) sunt in principal palate-orase, importante mai mult sub aspect politic, administrativ, religios, decat pe plan economic sau comercial.

            Doua dintre sectoarele de activitate (productia mestesugareasca si schimburile comerciale la mare distanta) sporeau substantial bogatia faraonului. Datorita nevoii de materii prime, comertul la mare distanta reprezenta o componenta principala a politicii externe a Egiptului.

            Intinse suprafete de teren, rezultate in urma unor danii, detineau si temple. Deoarece aceste terenuri nu reprezentau o proprietate deplina, putand fi revocate oricand, era comuna practica reinnoirii sau reconfirmarii daniei de catre faraoni. Sistemul practicat al daniilor era destul de complex, el oferind templelor surse permanente de venit si forme sigure de bogatie (terenuri cultivabile, forta de munca constituita de regula din prizonieri, turme de animale si locuri de pasunat, locuri de pescuit si de vanat, acces la unele din resursele naturale: aur, pietre pretioase etc.). Templele erau obligate de a da faraonului un impozit care reprezenta 10% din productia loturilor cultivate cu cereale. In virtutea drepturilor regale, vizirul controla modul in care era administrata donatia de catre temple.

            Completarea daniei regale cu o serie de daruri pioase, dezvoltarea atelierelor proprii ale templelor,  comertul maritim derulat cu bunurile realizate de acestea (piese de metal, tesaturi de in etc.), ca si preluarea dreptului de administrare de catre marele preot au determinat o crestere deosebita a bogatiei lacaselor de cult, ca si a gradului de autonomie al acestora fata de stat.           

            Deoarece totalitatea locuitorilor vaii Nilului erau supusi ai regelui, definirea clara a categoriilor sociale este dificila. Putem evidentia existenta aristocratiei de sange si a persoanelor de rang care beneficiaza de gesturi de bunavointa din partea faraonului, indeplinind pentru acesta o serie de servicii. Aceasta ultima categorie s-a format in timp prin accederea la inalte trepte functionaresti. Incepand din Regatul Mijlociu aceasta categorie sociala se completeaza cu cei carora, din initiativa regala, li se acorda titluri onorifice. De un statut privilegiat se bucurau de asemenea vizirii, viceregele pentru tara Kush, ca si membrii aristocratiei sacerdotale.

            Majoritatea populatiei Egiptului o reprezinta categoriile dependente sub aspect economic (lucratori ai atelierelor regale sau ale templelor, cultivatorii, pastorii, lucratorii din mine si cariere). Existenta sclavilor, ca persoane dependente si din punct de vedere juridic, aflati in proprietatea regelui, a templelor, este confirmata in timpul Regatului Mijlociu.

            5.2.1. Cultura

            Datorita valorilor sale culturale deosebite, Egiptul a fascinat intreaga antichitate. Aceasta atractie a fost sporita si de natura ermetica a unora din aspectele culturii egiptene. Deoarece a asimilat putine elemente straine, civilizatia egipteana, datorita caracterului sau unitar, se individualizeaza prin cateva din elementle sale componente (religie, credinte si practici funerare, sisteme de scriere, cunostinte astronomice, tipul de calendar etc.).

            Unul din cele mai importante aspecte ale acestei civilizatii o reprezinta sistemul de scriere. Inceputurile scrierii pictografice pot fi asociate cu Naqada I. In etapele urmatoare se realizeaza trecerea la scrierea ideografica (sistemul de scriere hieroglific), rezervata documentelor oficiale gravate pe monumente si statui, sculptate sau pictate pe piatra, lemn, metal. Printr-o simplificare a semnelor hieroglifice s-a ajuns la scrierea hieratica, care utilizeaza ca material de scris papirusul, lemnul si pielea. Incepand cu perioada memphita, scrierea hieratica va fi folosita de scribi pentru redactarea documentelor administrative, a textelor literare, religioase, funerare, ca si a corespondentei. Spre sfarsitul regatului nou teban va fi adoptata o forma cursiva de scriere, rezultata din simplificarea hieraticii, numita scrierea demotica.

             Religia egipteana  se constituie pe baza unui fond vechi din perioada predinastica, in care divinitatile cele mai importante sunt Min, Neith, Horus, Hathor, Atoum sau Osiris. In structurarea ei, un rol important il joaca unele centre religioase (Abydos, Hierakonpolis, Nedit), fata de care sunt plasate si necropolele regale. Parcurgerea reala sau prin formule magice de catre corpul regelui decedat a drumului urmat de Osiris, ca si vechime necropolei de la Abydos, presupun elaborarea cultului funerar, regal in primul rand, in legatura cu destinul lui Osiris. Relatia dintre regalitate si modelele renasterii cosmice este dovedita de importanta cultului lui Hathor sau a unor elemente solare (Atoum si Ra). Aceasta legatura speciala poate explica functia de preoteasa a lui Hathor, indeplinita de catre regina. Motive de natura politica au favorizat adoptarea unui cult de stat, al familiei regale. Unele zeitati (Ra, Amon-Ra, Aton) au inlesnit fenomenele de sincretism sesizabile incepand cu Regatul Mijlociu, ca si acordarea unui interes deosebit unora din divinitatile locale, protectoare a resedintelor capitala sau promovate de un sistem cosmologic in cadrul scolilor teologice (Ra la Heliopolis, Thot la Hermopolis, Ptah la Memphis, Amon la Theba, Aton la Akhetaton).

            Reforma lui Amenhotep IV (cca 1376 i.Chr.) Alegerea discului solar ca divinitate de stat (Aton) corespundea mai bine aspiratiilor universaliste ale unui rege a carui autoritate asupra teritoriilor supuse slabise. Desi reforma atoniana urmarea marginalizarea altor divinitati, mai ales Amon-Ra, intentia reformatorului nu era de a institui o religie monotoeista. Scopul politic al acestei reforme a fost acela de intarire a absolutismului teocratic. Restabilirea vechilor culte se va produce la scurt timp dupa desparitia faraonului reformator.

            In perioada tarzie (epoca saita, dinastia XXVI) apare tendinta de arhaizare, de reintoarcere la traditiile originare din Regatul Vechi si Mijlociu, tendinta care se manifesta, printre altele, prin efortul de perpetuare a puritatii religioase, ca si prin cresterea importantei cultului ipostazelor animale ale zeitatilor.

            Arhitectura, ca si tipologia edificiilor de cult au fost determinate de trasaturile divinitatii adorate si de tipul de ceremonial prescris. Templele solare (de la Heliopolis, Abusin, Abu Gurob, Tell el Amarna) au structurat spatiul cultual in functie de modalitatea de adorare a zeului in aer liber. Elementul principal al ansamblului il reprezinta curtea delimitata de o incinta, cu un obelisc central, un altar principal, uneori si cu patru altare secundare dispuse spre punctele cardinale.

            Altor divinitati (Amon, Ptah) le sunt caracteristice un alt tip de sanctuar in care incaperi succesive primesc tot mai putina lumina pe masura ce se apropie de spatiul aflat complet in intuneric unde era ascuns zeul. Structura complexa a templelor de la Karnak si Luxor, caracteristice pentru acest tip de edificiu, s-a constituit  in timp, incepand cu dinastia a IV-a, amenajarile principale fiind legate de epoca Regatului nou theban. Aceste complexe ansambluri sunt constituite dintr-un sanctuar principal (compus din curte si sala hipostila, sala zeitatii ascunse), la care se adauga capele dedicate divinitatilor asociate, calea procesionala strajuita de ipostazele animale ale unor divinitati, lac sacru, debarcader etc.

            Ceremonialul funerar este strans legat si conditionat de conceptiile cu privire la natura fiintei umane si la soarta dupa moarte a elementelor imateriale componente (Akh - principiul solar; Ka - forta vitala care se multiplica in functie de rangul sau calitatea posesorului; Ba - reprezentat printr-o pasare cu chip de om care paraseste corpul in momentul morti, revenind dupa mumificare. Asigura puterea si o comportare aidoma zeului). Se presupne ca la inceput doar faraonul  poseda aceasta structura, doar el putand sa-si asigure un destin solar. Aceasta ipoteza este sustinuta de singularitatea mormintelor regale si de dezvoltarea cultului funerar regal.  In Regatul Mijlociu se constata o schimbare esentiala, cand  pare sa se fi produs o egalizare a soartei indivizilor dupa moarte, indiferent de pozitia lor sociala. Se inregistreaza astfel universalizarea unui destin dupa moarte, rezervat initial doar faraonului.

            Informatii despre conceptia egiptenilor despre soarta indivizilor dupa moarte ne sunt oferite de cercetarea necropolelor sau a ansamblurilor funerare, ca si de continutul stelelor funerare sau al textelor funerare (ATextele Piramidelor”, ATextele Sarcofagelor”, ACartea Mortilor”  etc.). Aceste credinte au impus  conservarea corpurilor prin elaborarea unor procedee speciale de mumificare si au facut din obligatiile de natura funerara o preocupare majora care impunea amenajarea spatiului funerar, organizarea cultului funerar, ca si asigurarea materialelor necesare procedurilor de mumificare sau pentru ridicarea mormantului. Inca din perioada protodinastica se constata alegerea rituala a locului de inmormantare pentru regi.

            Din perioada Regatului Vechi are loc amplificarea cultului funerar regal, regele beneficiind de un mormant de forma singulara (piramida). Acesta se afla in asociere cu mormintele aristocratiei de tip mastaba si cu un grup de temple (templul funerar, capele, magazii, gropi pentru barci ). De candva in timpul Regatului Vechi se observa tendinta unor membri ai aristocratiei provinciale de a-si construi propria necropola in noma de resedinta (precum cele de la Tehna, Deir-el-Gebrawi, Beni Hassan).

            Incepind cu Thutmes I se inaugureaza necropola regala din Valea Regilor, iar tipul favorit devine hipogeul. Templele funerare devin edificii spectaculoase de sine statatoare.

            Arhitectura egipteana se caracterizeaza prin folosirea paralela a caramizilor crude si a pietrei de zidarie, inaltarea de constructii fara fundatie, absenta boltii, rolul important al coloanelor si pilastrilor. Privitor la urbanistica, ca si in cazul templelor, fundarea de orase era un privilegiu regal. Consemnam faptul ca fiecare faraon al dinastiei a XII-a si-a intemeiat un oras-capitala propriu, din care cunoastem doar planul orasului ridicat la Kahun. Cercetarile au scos la lumina ansamblul constructiilor din capitala Akhetaton, de la Tell el Amarna (zonele urbana si sacra, palatul, cartierele de functionarilor si mestesugarilor, ateliere), capitala lui Ramses II, Pi-Ramses, la Tell ed Daba in Delta orientala, ca si parti din vechiul Tanis. Comun acestor amenajari este preferinta  pentru planul Atabla de sah”, precum si respectarea cu rigoare in teren a ordinei sociale.  

            Arta plastica (sculptura, pictura, arta minora) este expresia a doua solicitari de ordin religios si funerar sau politic. Arta funerara prezinta unele caracteristici: sublinierea diferentelor de statut prin dimensiunile taliei, reproducerea functiei si nu a persoanei, lipsa de interes pentru sublinierea trasaturilor individuale, idealizarea figurilor, stereotipie etc. Caracteristicile amintite se constata in cazul statuilor faraonilor sau a statuilor de functionari. Se cunosc si cateva opere in care artistii au dovedit o mai mare libertate de exprimare (Scribii). Reliefurile pictate din mormintele de tip mastaba surprind scene de viata adevarata, cu toate ca nu cunosteau legile perspectivei, dispunand episoadele in prim plan sau pe registre suprapuse.

            Mai multa spontaneitate si diversitate de stiluri si opere se observa in Regatul Mijlociu, explicabile prin aparitia mai multor scoli, precum cea de la Theba care a dat monumente celebre precum colosii de la Karnak sau cea de la Memphis care cultiva reintoarcerea la traditia din perioada Regatului Vechi. In arta cultivata la Tell el Amarna, desi pentru scurt timp, se constata o schimbare de amploare, putandu-se constata un anumit realism care merge pana la redarea unor detalii patologice (vezi figura lui Amenhotep IV), mai multa spontaneitate si interes pentru unele teme noi (scene de familie, de viata cotidiana).

            Cunoaste dezvoltare si arta metalului care a dat capodopere de genul celor cunoscute din mormantul lui Tutankamon si sculptura mica, bine ilustrata de vasele de piatra, decorate cu scene din viata faraonului, ca si orfevraria.

            Productia literara este la fel de spectaculoasa, fiind reprezentata de: profetii (Noferehu), invataturi (Amenemhet I catre Senusret I, Satira meseriilor), maxime si sfaturi de intelepciune, meditatii filosofice (Dialogul unui om despre sufletul sau), povestiri (Taranul bun de gura), relatari de calatorie, mituri, drame sacre, anale (Thutmes III, Ramses II), poezie lirica, incantatii magice etc. Lor li se adauga textele cu destinatie funerara

              Stiinta poate fi ilustrata de cateva ramuri care au contributii remarcabile in cunoasterea umana, precum: astronomia, care a permis elaborarea calendarului solar, matematica si geometria, medicina. Egiptenii aveau cunostinte avansate de farmacologie, dovada fiind interesul pentru aducerea de peste hotare a unor plante sau substante medicinale, ca si existenta retetelor sau utilizarea anesteziei.



[1].Desi steaua Sirius (Sothis) efectueaza aceeasi miscare de revolutie ca si Soarele (365 zile si 1/4), anual se produc decalaje intre ridicarea celor doua corpuri ceresti, suprapunerea lor avind loc doar o data la 1461 ani.

[2]. Numele de hicsosi este dat de istoricul egiptean Manethon din sec. III i.Chr. Iosphus Flavius (Contra Apionem, 1.4.91), istoric de origine iudaica, care conserva pasaje din Manethon despe invazia hicsosilor, ii considera Astramosii nostri”. Cert este ca numele de persoane intilnite pe sigilii sau in texte votive sunt vestsemitice.



Istorie



Italia ataca Etiopia
“Criza spirituala” si noile conceptii estetice
HITITII
PATRUNDEREA OTOMANILOR IN PENINSULA BALCANICA SI EUROPA CENTRALA
BAZINUL EGEEI DE N-E
FORMAREA CONSTIINTEI ISTORICE
VASILE LUCA - Viata unui comunist
Sfarsitul razboiului rece si noua ordine mondiala
Spatiul familial – spatiul privat
Razboiul din Africa











 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate