Deteriorarea raporturilor revolutionarilor banateni cu guvernul maghiar pe fondul opunerii taranilor la actiunile de recrutare

Deteriorarea raporturilor revolutionarilor banateni cu guvernul maghiar pe fondul opunerii taranilor la actiunile de recrutare

Deputatii romani alesi in parlamentul maghiar s-au dovedit a fi prea putini si prea slabi pentru a putea determina desfasurarea evenimentelor in sensul intereselor poporului roman. Niciuna din revendicarile adunarii de la Lugoj nu au fost luate in seama de catre guvernul maghiar, iar taranii care ocupasera domeniile stapanilor de pamant zaceau mai departe in inchisori. Cu toate acestea, autoritatile comitatense le cereau taranilor romani sa se inroleze in armata maghiara si sa lupte pentru statul unitar maghiar.

La 11 iulie 1848, Kossuth Lajos propunea parlamentului infiintarea unei armate de 200 000 de oameni pentru apararea statului maghiar, care era in pericol, si, desi acest proiect de lege nu a fost sanctionat de catre Viena, inca de la sfarsitul lunii iulie 1848, comisiile de recrutare pornesc la sate pentru a face inscrierea recrutilor.

Aici insa, s-au lovit de impotrivirea indarjita a populatiei romanesti, inca de la sfarsitul lunii august 1848, corespondentul ziarului "Pesti Hirlap" constatand ca printre taranii romani din satele dintre Lugoj si Caransebes "se observa o razvratire surda"[1].

Trimisul guvernului in Banat, insarcinat cu misiunea de a determina taranimea romana sa porneasca impotriva revolutionarilor sarbi, Iankovich Demeter, insista in rapoartele sale asupra a trei cauze care au generat antipatia populatiei romanesti: aversiunea pentru unirea Banatului cu Ungaria, abuzurile functionarilor si propaganda facuta de unii dintre fruntasii romani ca Eftimie Murgu, Aloisiu Vlad, Nicolae Bojinca, fratii Albini, Teodor Porutiu, care au "amagit poporul", promitand ca pamanturile domeniale vor fi impartite taranilor. Nicolae Balcescu, in studiul Despre improprietarirea taranilor, elaborat in lumina experientei evenimentelor revolutionare, evidentia si el necesitatea rezolvarii situatiei taranilor si semnificatia problemei taranesti in perspectiva istoriei tarii: "sa conchidem dar, toti cati suntem bogati sau saraci, mici sau mari proprietari, ca pentru a avea o patrie, spre a o putea apara, si a apara nationalitatea noastra, este de neaparata trebuinta a face pe taran proprietar. Fara aceasta nu e viitor, nu e nationalitate, si care e omul, care este Romanul, care este nobilul care sa nu voiasca o patrie, care sa nu aspire la o Romanie?"[2]. Specifice si predominante sunt acum opunerea, in forme violente, la indeplinirea sarcinilor de claca, incendierea si distrugerea recoltelor mosierilor si arendasilor, luarea cu forta a produselor de pe marile proprietati, care, de fapt, le apartineau, luarea in stapanire a mosiilor; este semnificativ faptul ca intreaga lupta a taranimii, in vara anului 1848 a fost purtata in numele aspiratiilor revolutiei, ideile acesteia patrunzand cu repeziciune in randul maselor taranesti .

Raportul lui Iankovich indica asadar, in mod nominal, pe cei care cereau impartirea pamanturilor domeniale. Masurile propuse de acesta pentru "imbunatatirea starii de spirit" a populatiei romane pe langa faptul ca erau inutile, puteau provoca si mai mult adancirea contradictiilor dintre cele doua natiuni. Se propunea: obligatia preotilor de a indruma poporul sa se supuna autoritatilor, indepartarea din mijlocul poporului a fruntasilor romani care au promis impartirea pamanturilor si mentinerea trupelor in partile Oravitei, Bocsei si Lugojului. In aceste conditii, era normal ca dispozitiile primului ministru Batthiány din 18 si 19 septembrie catre comitat, in vederea recrutarii a 3593 de tineri pentru armata maghiara, sa provoace agitatie si rezistenta in randul populatiei romane.

Un prim conflict intre tarani si comisia de recrutare este semnalat in comuna Bara, unde, la 10 septembrie, populatia comunei ataca gospodaria si conacul lui Szivos Pál, care impreuna cu comisia care facea conscriptia recrutilor, a reusit sa fuga. In scurt timp, agitatiile se extind, rasculandu-se si locuitorii din Ohaba sarbeasca, unde in urma ciocnirilor inregistrate, mai multi tarani din multime au fost raniti. La Bara, membrii comisiei sunt atrasi intr-o cursa, acestia fiind atacati de taranii romani inarmati cu furci, ciomege si securi, reusind sa scape doar in urma uzului de arme de foc. De aici, rascoala s-a intins si in celelalte sate, care au putut fi linistite numai prin oferta de amnistie si de suspendare a legii recrutarii facuta de vicecomitele Jakabffy la 25 septembrie. Impotriva taranilor rasculati de la Bara si Ohaba sarbesca a fost trimisa garda nationala din Recas, numarul rasculatilor din nordul Banatului ajungand, potrivit aprecierilor lui Partenie Gruescu la 5 000-6 000 de oameni[4].

La data de 12 septembrie, garda nationala din Recas se indrepta spre comunele Ohaba sarbesca, Bara si Secas pentru a pune capat agitatiilor de acolo. Comandantul garzii cere ca inainte de plecare sa primeasca ajutoare armate, sa li se dea solda si armele necesare, situatia fiind asa de tensionata incat se credea ca urma sa fie atacat si Lugojul. In ziua de 29 septembrie, Jakabffy, in raportul sau inaintat lui Vukovics, anunta ca a reusit sa linisteasca populatia din partile Fagetului si Muresului, in urma calatoriei intreprinse in acele zone, fara varsare de sange, promitand taranilor romani suspendarea recrutarilor. Lucrurile nu erau asa de linistite in acele zone, ci din contra, Jakabffy avand interes profesional sa denatureze adevarul in fata comisarului guvernului. Taranii refuzau sa se incorporeze, sa se mai supuna autoritatilor sau sa execute prestatiile, noi incidenta izbucnind de data aceasta la Topolovatul Mare si Sustrea. Situatia este detensionata de interventia trupelor garzii nationale din Timisoara, Blasiu Brancovan, agentul lui Vukovics facand unele constatari interesante cu privire la cauzele izbucnirii acestor miscari. Potrivit informatiilor culese de acesta, rascoala taranilor ar fi izbucnit ca urmare a lipsei de tact a comisiilor de recrutare. Aceasta s-a purtat jignitor cu oamenii si a dat explicatii gresite, membrii acestora cautand sa-i inscrie pe tarani cu forta. Cand oamenii au opus rezistenta, au facut marea greseala sa traga, ceea ce a intaratat si mai mult populatia, impingand-o la actul de revolta. Mai rau a patit notarul Limbek Lajos din comuna Fardia. Cu ocazia conscriptiilor pentru recrutare, mergand in comuna Rachita, a descins la locuinta primarului. De aici, voind sa plece spre locuinta preotului, pe drum a fost intampinat de vreo 50 de locuitori din Rachita, inarmati cu ciomege, care voiau sa omoare pe preot si pe primar pentru ca acestia ii fortau sa dea recruti. Inconjurandu-l pe notar, taranii l-au facut prizonier pana la intoarcerea primarului. Abia a treia zi se intoarce primarul, care se refugiase de multime. Notarul nu scapa de oameni decat dupa ce le promite ca armata de voluntari va fi desfiintata si populatia nu va fi obligata sa contribuie la intretinerea si dotarea armatei maghiare[5].

Capeteniile rasculatilor pleaca in comuna vecina, Basesti, ca sa ceara ajutorul taranilor de acolo in caz de nevoie. Notarul, ramanand singur, fuge pe ascuns la Sudrias, scapand astfel din mainile rasculatilor. Patania notarului din Fardia este semnificativa. Ea arata spontaneitatea rascoalelor taranesti, ajutorul si legatura cu celelalte sate, ca si aversiunea taranilor de a lupta in randurile armatei maghiare[6].

La scurt timp, in sedinta din 18 septembrie, parlamentul hotaraste infiintarea unei armate de 42 000 de oameni pentru aparare, iar Gyurky Pál, spre a se face mai usor recrutarile in comitatul Carasului, este numit comisar guvernamental. Acesta cere parlamentului in sedinta din 25 septembrie sa aprobe plecarea in Banat a deputatului Stefan Ioanescu, "pentru sustinerea moralului si bunul mers al recrutarilor", iar deputatul Maxim Pascu este imputernicit cu recrutarile in comitatul Carasului, insa la scurt timp, lovindu-se de intransigenta taranilor romani, cei doi vor trece in tabara acestora, refuzand sa mai faca jocurile guvernului maghiar.

Catre sfarsitul lunii octombrie are loc o importanta rascoala in partile Fagetului, cu o mare insemnatate din punct de vedere militar, deoarece a contribuit la pierderea Lugojului de catre revolutionarii maghiari. Rascoala a fost provocata de sosirea la Faget, la cererea vicecomitelui Jakabffy, a unei trupe de 400 de honvezi din Ardeal, pentru apararea Lugojului, considerat ca fiind amenintat de posibilele atacuri imperiale si de cele ale romanilor rasculati. Afland de sosirea acestora, 7 000 de romani din comunele din jurul Fagetului ii incercuiesc pe honvezi, care incearca o manevra de intimidare, ucigand 17 tarani adunati la moara din Faget, nescapand decat morarul, care, ranit, s-a ascuns sub moara, in apa pentru a-si salva viata. Mai mult, la 22 octombrie, garda nationala din Lugoj soseste aici in sprijinul honvezilor, fapt care intarata si mai mult pe taranii romani. Acestia erau condusi de preotii din Cosava si Costeiu de Sus, Ivantie Popovici si Ieremia Teodor. Simion Craciunescu si Partenie Gruescu incearca sa duca tratative pentru a evita varsarea de sange, si cu ajutorul celor doi preoti, autoritatile merg in mijlocul rasculatilor, reusind sa-i calmeze, armata intorcandu-se la Faget fara a face vreo represiune.

Rascoala de aici a avut urmari importante pentru situatia orasului Lugoj, devenita din ce in ce mai critica, deoarece imperialii, afland de rascoala din regiunea Fagetului, au socotit ca acum este momentul oportun pentru a declansa atacul impotriva orasului Lugoj. Situatia era una foarte incordata, evenimentele precipitandu-se, astfel ca dinspre Timisoara atacau imperialii, dinspre sud, din Caransebes, ameninta regimentul roman de granita, iar dinspre Transilvania, de unde venea ajutorul honvezilor, drumul era barat de romanii rasculati.

Garda nationala din Lugoj, in loc sa se pregateasca de a primi atacul imperialilor, e nevoita sa se deplaseze la Faget pentru inabusirea rascoalei romanilor, astfel incat autoritatile din Lugoj sunt nevoite sa-si sape santurile de intarire a orasului cu elevii din scoli. Garda nationala si honvezii despresurati se intorc de la Faget la 26 octombrie, prea tarziu insa, gloatele romanesti si trupele imperiale fiind deja la portile Lugojului. In aceeasi noapte, conducerea orasului si vicecomitele hotarasc predarea orasului. Maghiarii si germanii, membrii ai garzii nationale, impreuna cu honvezii din Transilvania se retrag in padurea de la Satu Mic, iar de acolo se refugiaza la Bocsa. Vicecomitele Jakabffy a fugit cu 38 000 de florini din casieria comitatului, iar celalalt vicecomite, Makay Sándor si comandantul cetatii au fost arestati si trimisi la Timisoara. Trupele imperiale de ocupatie hotarasc infiintarea unui comitet alcatuit din romani, sarbi, germani si maghiari, care sa dirijeze treburile comitatului. Majoritatea erau romani si sarbi: Teodor Petrovici, Miláncovici George, Milencovici Grigore, Ioanovici Andrei, Ioanescu Stefan, Pascu Maxim, Alexandru Ijac, Alexandru Atanasievici si George Atanasievici. Opunerea romanilor la recrutare se constata si in comitatul Timis, cu aceeasi hotarare si inversunare, mai ales in regiunile invecinate cu comitatul Carasului. Astfel, la 9 septembrie, judele districtual din Lipova raporteaza comisarului Vukovics ca nu poate trimite garda nationala impotriva rasculatilor de la Ohaba sarbeasca, deoarece aceasta inca nu s-a constituit. In afara de Lipova, incidente la inscrierea recrutilor mai apar si in comunele Belotint, Vizma, Crivobara, precum si la celelalte comune invecinate.

Situatia devine si mai tensionata dupa ce protojudele districtual cere comisarului din Timisoara sa ii trimita 40-50 de soldati, cu ajutorul carora sa constranga populatia a da recruti si pentru a executa sarcinile publice. Si in alte comune recrutarile au dat nastere la revolte. La 29 septembrie, juratul raporteaza ca "razvratirea de la Sosdia a fost anchetata cu ajutorul membrilor garzii nationale. Locuitorii au predat autoritatilor pe capii rascoalei"[7].

Treptat, razvratirile sunt inabusite, iar pe data de 8 octombrie, judele districtual anunta ca la Racovita ordinea s-a restabilit. In unele cercuri revolutionare maghiare circula deja ideea ca o parte din locuitorii rasculati, la fel ca in timpul rascoalei lui Horia, sa fie colonizati in Bucovina[8]. In plus, starea de spirit este de asa natura incat e imposibil sa se faca recrutarea, mai ales ca garda de la Timisoara a plecat. Cere sa i se trimita in ajutor garda nationala, fara de care nu se poate face nici o miscare. Si, mai departe, raportul contine o fraza deosebit de importanta pentru cunoasterea felului in care s-au facut recrutarile "Ar avea rezultate funeste ca dupa ce unele sate au fost constranse la recrutare, altele sa nu fie"[9].

Aceeasi opozitie o gasim si la Ciacova. Nereusind sa adune decat sase recruti, judele districtual a convocat populatia la primarie, unde au venit numai cativa germani si cativa surtucari. Sarbii si romanii nu s-au prezentat. Incercand sa completeze numarul recrutilor prin tragere la sorti, a fost impiedicat de populatie, asa ca a trebuit sa intrerupa recrutarea[10].

Toate aceste actiuni in forta ale guvernului maghiar au adancit nemultumirile populatiei romanesti, aceasta luand atitudine prin participarea la doua adunari in care sunt reactualizate revendicarile nationale anterioare. Prima adunare este cea a putinilor preoti greco-catolici din protopopiatele Banatului, condusa de protopopul Stefan Berceanu din    Lugoj, participant la marile adunari de la Lugoj si Blaj, fiind puternic influentat de dezbaterile acestor adunari, lucru evident daca ne raportam la protocolul ce cuprinde dezideratele preotilor uniti, adoptat cu aceasta ocazie a adunarii.

In primul rand se cere respectarea limbii romane in scoala si biserica: "Fara limba nu e viata nationala si fara viata nationala nu voim a trai nici in muntele Olimpului"[11]. In al doilea rand, cereau ca natiunea romana sa nu se mai numeasca valaha, ci romana: "Voiam a mijloci ca de aici inainte abatand de la numirea slavona Valah si Olah toate natiunile sa ne numeasca romani" . Se mai cerea de asemenea infiintarea de scoli romanesti, unde intre alte materii sa se predea gramatica si istoria romana. O atentie deosebita merita cererea adunarii de a se scoate diocezele greco-catolice de sub jurisdictia primatului romano-catolic de la Esztergom, pana la 1850, romanii care se trecusera la unirea cu biserica romano-catolica, neavand decat doua dioceze, la Blaj si la Oradea Mare. Prin aceasta se urmarea infiintarea unei biserici greco-catolice nationale, dupa cum si romanii ortodocsi, prin scoaterea episcopiilor ortodoxe de sub conducerea Karlowitzului, urmareau acelasi scop, acela al unei biserici independente, nationale. Se mentineau vechile cerinte, si anume ruperea totala de ierarhia sarbeasca de Varset si Karlowitz, infiintarea unei mitropolii romanesti la Timisoara si a unei episcopii la Caransebes, si aceasta indeosebi dupa alegerea protopopului Ignatie Vuia ca vicar episcopal la Caransebes si a lui Dimitrie Stoichescu-Petrovici ca vicar mitropolitan .

Aceste preocupari se regasesc intr-un mod mai accentuat si in numeroasa adunare a comunitatii bisericii ortodoxe din Lugoj. Presedintele adunarii, protopopul Ioan Marcu, in inceput, face cunoscuta adresa romanilor din Arad de la 8/20 august, prin care comunitatea romanilor din Arad chema la solidarizare pe romanii lugojeni, spre a protesta impreuna impotriva proiectului de lege privitor la scoli, depus de ministrul instructiunii in parlament. Se cerea apoi, alcatuirea unei legi pentru separarea ierarhica, deoarece actuala dieta "a vatamat" articolul de lege XX al dietei din Pojon, prin care poporului roman i se asigura "religiunea si scoalele"[14]. Se facea de asemenea un apel catre deputatii romani din parlamentul de la Budapesta pentru a face demersuri cu privire la inlaturarea acestei legiferari, precum si pentru intrunirea unui nou congres la Lugoj sau Arad, in locul celui esuat de la Timisoara. Daca se constata insuccesul acestora, urmau sa se adreseze palatinului Stefan si in ultima instanta imparatului, cerand sa se respecte articolul XX din legea din 1847 prin care se asigurau institutiile poporului roman.

Eftimie Murgu si Aloisiu Vlad au luat cuvantul in parlament cu ocazia discutarii proiectului legii scoalelor, insa acesta a fost retras de ministrul invatamantului Eötvös, intarind si mai mult convingerea romanilor ca guvernul maghiar nici nu se gandea la recunoasterea drepturilor natiunii romane. Ca raspuns, se hotaraste infiintarea unor burse pentru formarea intelectualilor romani, un prim pas in acest sens fiind facut in sedinta adunarii comunitatii bisericesti din 5 septembrie 1848, cand la propunerea lui Ion Marcu se hotaraste infiintarea unor burse prin care sa fie intretinuti la scoli superioare 2-3 tineri romani. Pentru aceasta se va da din casieria bisericii 1000 de florini, iar restul va fi completat din "jertfirile private a zelosilor nationalisti romani"[15].

Toate aceste actiuni ale fruntasilor romani erau atent supravegheate de autoritati, concludent in acest sens fiind raportul secret al agentului Iankovich Demeter, din 11 septembrie 1848, in care mentioneaza mai multi instigatori romani: Eftimie Murgu, protopopii Ioan Marcu si Stefan Berceanu, D. Teodori, Teodosie Miescu, Stefan Ioanescu, si comerciantii Dimitrie Popovita si Vasile Brediceanu. Dintre acestia, cel care intretinea legaturi foarte stranse cu revolutionarii romani din celelalte provincii romanesti, fapt subliniat de Iankovich in raportul sau, era Stefan Berceanu, legaturile revolutionarilor banateni cu revolutionarii munteni inmultindu-se odata cu precipitarea evenimentelor, dupa rescriptul imparatesc din 3 octombrie 1848 prin care se dizolva parlamentul maghiar, evenimentele de la Timisoara luand o turnura neasteptata, dupa ce garnizoana de aici si cea de la Arad continua sa ramana devotate imperialilor.

La Timisoara, in zilele de 9 si 10 octombrie, generalul imperial Rukavina, comandantul cetatii, decreteaza introducerea starii de asediu si dezarmarea garzii nationale maghiare, iar Vukovics se refugiaza la Becicherecul Mare, care era in mainile revolutionarilor maghiari. In urma tratativelor dintre imperiali si vicecomitele Murany, garda nationala maghiara din Timisoara este dezarmata, iar armele sunt trimise de imperiali la Biserica Alba in sprijinul revolutionarilor de acolo, care luptau impotriva sarbilor. Pe drum sunt insa capturate de imperiali si readuse la Timisoara, astfel incat revolutionarii maghiari din Timisoara devin lipsiti complet de vreun sprijin, in incapacitatea de a reactiona.

Imperialii intreprind unele actiuni care le va atrage simpatia populatiei romanesti, si anume: eliberarea la 16 octombrie a detinutilor politici, in marea lor majoritate sarbi, luati prizonieri cu ocazia bataliei de la Varset, dar si romani; dezarmarea satelor svabesti, din apropierea Timisoarei, precum Giarmata, Sant-Andrei, Sacalhaz, Ciacova, Sagul si Parta; suspendarea autoritatii administrative comitatense din Timisoara, iar in perioada urmatoare din toate localitatile pe care le vor ocupa, ca urmare a actiunii de suspendare a parlamentului de la Pesta si a guvernului de catre rege, lucru adus la cunostinta populatiei la 21 octombrie. Pentru dirijarea actiunilor militare, este constituit la Timisoara un consiliu de razboi, care functiona in colaborare cu un comitet administrativ politic, format din reprezentantii populatiilor banatene. In fruntea acestui comitet erau baronul Ludovic de Ambrozy, fost comite suprem de Timis inainte de 1848, episcopul Pantelimon Jivcovič si generalul Ludowik Piret. Comitetul avea 14 membrii, dintre care trei romani Petru de Mocioni, Andrei de Mocioni si Petru Cermena. Restul de 11 erau reprezentanti ai germanilor, sarbilor si maghiarilor.

Dupa ce isi consolideaza situatia in Timisoara, imperialii incep actiunea de ocupare si dezarmare a principalelor centre din Banat. Insa numarul lor era prea mic, drept pentru care vor incerca sa castige increderea populatiei romane, prin masurile amintite, cea mai importanta si cea care a avut un ecou impresionant fiind cea referitoare la eliberarea detinutilor politici romani, din Timisoara, dar si din Lugoj. Ce ecou a avut acest fapt in randul populatiei romanesti, reiese din raportul protojudelui districtual Kovács Karol: "Aici, (in comitatul Carasului) s-a produs o mare framantare in jurul faptului ca Ion Busuioc, primarul destituit din Berliste ., s-a intors direct acasa, fara sa se fi prezentat la mine si povesteste cu mare bucurie poporului ca 270 de detinuti ai statului au fost eliberati, spunand mai departe ca membrii garzii nationale din Timisoara au fost dezarmati"[16].

Un alt eveniment semnificativ este descris in raportul vicecomitelui de Timis din 31 octombrie 1848. Acesta relateaza ca trupele imperiale, plecand din Timisoara spre Lugoj, au luat cu ele doi protopopi romani, care aveau misiunea sa ridice comunele romanesti intalnite in cale. Chemarea acestora a avut rasunet, caci - spune raportul - pana la Lugoj s-au alaturat armatei imperiale aproximativ 1 500 de romani[17]. "Inainte de a porni cu arma in mana, impotriva despotismului grofului maghiar, ei (romanii) au intins mana maghiarilor, dar acestia i-au respins cu incapatanare, oferindu-le vasalitatea, cand ei cereau egalitatea" . Intrarea imperialilor in Lugoj a starnit o mare satisfactie romanilor, fiind introdusa o noua administratie, si anume un comitet condus de trei presedinti: Vasile Fogarasi (roman), George Milencovici (sarb), si Zakariás István (maghiar), din cei 21 de membrii ai comitetului, majoritatea alcatuind-o romanii.

In timp ce al doilea vicecomite Makay Sándor era arestat si trimis la Timisoara, de unde nu va scapa decat in martie 1849, noua conducere a comitatului numeste pentru fiecare plasa imputerniciti care erau, in cea mai mare parte, romani. Imperialii aveau nevoie de sprijinul romanilor pentru ocuparea celorlalte centre din Banat, indeosebi Lipova, punct strategic, Bocsa si Resita, importante orase miniere si industriale, care fabricau armament pentru revolutionarii maghiari. Prima actiune este indreptata impotriva Lipovei, autoritatile imperiale si anume comisarul Barbut si comandantul orasului Lugoj, locotenentul Berbulievici, lansand o proclamatie catre locuitorii unor comune ce se rasculasera impotriva administratiei maghiare, precum Radmanesti, Spata, Dobresti, Bara, de a acorda ajutor la asediul orasului Lipova.

In ziua de 12 noiembrie, cele cateva mii de rasculati romani, cantonati in comuna Ususau, nu mai asteapta ajutoarele imperiale si decid sa atace Lipova. Trupele maghiare reusesc sa respinga atacul, numarul celor cazuti din partea romanilor fiind destul de mare, dupa aprecierea doctorului Kanitz, cam la 400-500 de romani. Ajutoarele imperiale sosesc, iar orasul este ocupat in cele din urma in noaptea de 14 noiembrie, trupele maghiare retragandu-se peste Mures.

Dandu-si seama de contributia hotaratoare a romanilor la ocuparea Lipovei, Achil Deschan ii va folosi si la ocuparea celorlalte doua centre: Bocsa si Resita. In acest sens, comisia imperiala centrala din Lugoj, de sub presedintia lui Vasile Fogarasi il imputerniceste pe Dimitrie Popovita, comerciant din Lugoj, sa se deplaseze in satele romanesti, spre a ridica pe romani si a porni cu oamenii adunati la atacul Bocsei. Trupele imperiale mai incercasera un atac asupra Bocsei si la 1 noiembrie, dar fara rezultat. Initial, atacul imperialilor si al romanilor, in numar de 2 000-3 000, este respins la 15 noiembrie, un nou atac avand loc abia peste o luna, la 19 decembrie, orasul fiind cucerit in ajunul Craciunului. Numarul mortilor romani nu ne este cunoscut, ci doar acela al ranitilor, in numar de 60[19].

Concomitent cu reluarea atacului asupra Bocsei, se produce si atacul asupra Resitei. Batalia de aici este foarte indarjita, in principal datorita superioritatii in armament a maghiarilor, lucru compensat insa de cei "douasprezece mii de insurgenti populari" romani, asa cum aprecia doctorul Kanitz ca au participat la cele doua atacuri asupra Bocsei si Lugojului[20]. Prin ocuparea acestor localitati, la sfarsitul anului 1848 imperialii devin stapani pe cele mai importante centre din Banat. Acum le ramanea deschis drumul spre Varset si Biserica Alba, ultimele orase de rezistenta ale revolutionarilor maghiari. Cu toata vitejia dovedita de capitanul Maderspach, la inceputul anului 1849 vor cadea si aceste orase, asa ca "pana la 5 ianuarie 1849 tot Banatul timisan se limpezi de insurgenti si poporul in aceste carnilegi asa si-a petrecut de vesel si de voios ca niciodata in viata lui, avand liniste si pace, precum si administratia sa politica, cu domni de ai sai nationali, alesi prin popor si comitet national in Lugoj, in a carui frunte ca prezide era d. Vasile Fogarasi" .

In urma acestor evenimente, starea de spirit a romanilor era incurajatoare. "Ambitia si increderea ii incurajeaza tot timpul - nota doctorul Kanitz in jurnalul sau -, victoriile din Ardeal si Banat le revendica pentru ei si nu vor sa auda de nimic"[22]. Miscarile taranesti capata acum un vadit caracter national, depasind limita sociala, asa cum erau la inceput. Populatia romana incepe sa treaca de partea imperialilor, iar primarii incep deja sa duca impozitele la Caransebes si nu sa le predea autoritatilor comitatense, radicalismul solutiilor fiind rezultatul adeziunii la revolutia europeana, cat si expresia necesitatii adoptarii unei atitudini proprii romanesti . Taranii incep sa prade si ei conacele marilor proprietari, in aceste conditii izbucnind numeroase conflicte intre trupele maghiare si populatia taraneasca, care, dupa ce atacau, se refugiau in paduri. Astfel de incidente se petrec la Ezeris, Sacul, Tarnoava, unde, pentru a-i aduce pe tarani la supunere, jumatate din casele lor sunt incendiate. Satul Farliug, pe data de 18 decembrie este bombardat cu tunurile, iar satele Soceni si Brebul sunt si ele atacate, astfel ca pana la sfarsitul lunii decembrie 1848 satele romanesti din comitatul Carasului erau intr-o continua framantare.

Aceeasi situatie o intalnim si in comitatul Timis. Si aici, formele sub care se manifesta actiunile populatiei rasculate sunt: alungarea autoritatilor maghiare din comune, refuzul de a plati impozitele si devastarile conacelor si proprietatile stapanilor de pamant. "Comunele romanesti, cu putine exceptii, spune raportul vicecomitelui de Timis, sunt in rascoala"[24]. Incidente apar in acest sens la Seceani si Fibis, Remetea, , iar in comuna Sannicolaul Mare, de unde majoritatea populatiei romanesti a plecat, judele districtual Varga propune confiscarea avutului si a cerealelor acestora si depozitarea lor la depozitul comitatului.

Alte rascoale izbucnesc la Vinga, Fiscut, Firiteaz, Murani, Satchinez, Gelu, pentru pacificarea acestora fiind adusi de la Aradul Nou o trupa de 800 de infanteristi, 10 de calareti si 2 tunuri. La Firiteaz, unde populatia a opus rezistenta s-a tras cu tunurile, si numai dupa aceasta actiune comuna s-a supus, insa pentru scurt timp, deoarece, dupa plecarea trupei din comuna, taranii s-au rasculat din nou, iar administratorul domeniului a fost nevoit sa fuga. In aceste conditii, autoritatile iau masuri represive dure, preotul din Sannicolaul Mic fiind spanzurat la 13 noiembrie. Un alt eveniment semnificativ se petrece la Wiesenheidt, unde, se rascoala si svabii, aceasta fiind singura comuna neromaneasca ce se revolta, fiind ucis aici protojudele districtual Köver.

Incidente si lupte inversunate intre rasculatii romani, imperiali, si trupele maghiare se inregistreaza si in comunele Berini, Sipet, Nitchidorf, Sosdia, Cerna si Sacosul turcesc. La 21 noiembrie, judele districtual Tórmássy informeaza pe Vukovics ca la 19 noiembrie a recucerit Ghiladul. Locuitorii acestei asezari erau rasculati inca de la sfarsitul lunii octombrie, iar cei doi preoti romani de aici, care se situau de partea autoritatilor comitatense, sunt suprimati de taranii rasculati[25], acestia atacand ulterior cu trupele sarbesti localitatea Ciacova.

Autoritatile maghiare se aflau in mare dificultate, situatia revolutionarilor maghiari fiind din ce in ce mai nesigura, asa cum reiese si din raportul juratului Odor de la 1 decembrie 1848[26]. Populatia este atat de agitata, incat nu se mai pot incasa impozitele, de altfel, nemaifiind nici notari care sa execute ordinele, majoritatea fiind alungati de rasculati, sau dati pe mana imperialilor si dusi la Timisoara, astfel incat la data raportului se aflau la Timisoara 64 de notari . Aceasta insemna ca in 64 de comune din comitatul Timis, notarii au fost prinsi si predati autoritatilor militare imperiale. Daca la aceasta cifra adaugam numarul notarilor care au reusit sa fuga fara a fi prinsi, precum si faptul ca in unele parti era un singur notar pentru mai multe sate, putem afirma ca in luna decembrie, toate satele romanesti din comitatul Timis erau rasculate, iar administratia maghiara nu mai putea exercita controlul asupra comunelor, majoritatea functionarilor comitatensi retragandu-se la Macea, pe domeniul comitelui Csernovics Peter.

In aceasta situatie disperata, autoritatile maghiare plasmuiesc un "apel al romanilor din Arad", la data de 3 noiembrie 1848, in care ii indeamna pe romanii din Banat sa se reintoarca la credinta datorata patriei si "sa nu urmeze pe episcopul de Timisoara, Pantelimon Jivcovič", in caz contrar acestia fiind nevoiti sa intrebuinteze armele impotriva lor[28]. Plasmuitul apel, patetic in esenta, compozitie si scopuri, nu a avut nici un efect in randurile banatenilor, drept pentru care baronul Pereny, loctiitorul presedintelui Consiliului de aparare a patriei, aproba intentiile lui Vukovics de a trimite in Banat o "coloana mobila" de 2 000 de infanteristi, 400 de calareti si o unitate de tunari calare pentru pacificarea Banatului. Nici aceasta modalitate nu era satisfacatoare, deoarece dupa plecarea armatei dintr-o comuna, agitatia incepea din nou. De aceea, prin ordinul din 4 decembrie, Comitetul apararii nationale comunica lui Vukovics ordinul de a aduna ostatici din toate satele romanesti rasculate si ocupate de armata, sperand ca prin aceasta masura sa aduca populatia la supunere, insa "timpul nu mai avea rabdare", astfel incat pana la sfarsitul lunii decembrie, toate localitatile mai importante din Banat erau fie rasculate, fie in mainile imperialilor.