Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
ğ DIFICULTATILE POSTBELICE - ANGLIA


DIFICULTATILE POSTBELICE - ANGLIA




DIFICULTATILE POSTBELICE - ANGLIA

I. E firesc ca un razboi indelungat, chiar victorios, sa fie urmat, dupa scurta destindere pe care o da triumful, de zile de nemultumire si de dezor­dine. Poporul care a acceptat sa faca mari sacrificii a asteptat de la victorie mari binefaceri. Or, pacea a adus cu sine, o data cu ruperea echilibrului artifi­cial care s‑a stabilit in timpul razboiului, o criza eco­nomica care s‑a transformat repede intr‑o criza po­litica. Din 1816 pana in 1821, Anglia a cunoscut cinci ani grei. Indata dupa incheierea pacii, scazura toate preturile. Graul, care ajunsese pana la o suta doua­zeci de silingi quarter‑ul[1], scazu sub saizeci de si­lingi. Aceasta scadere ii ruina pe fermierii care, inchipuindu‑si ca preturile mari din timpul razboiului sunt vesnice, semnasera contracte de arenda impova­ratoare. Squire‑ii si fermierii cereau reducerea impo­zitelor. Cancelarul Vansittart trebui sa renunte la impunerile pe venit si sa recurga la imprumuturi. Cand o recolta slaba provoca urcarea subita a graului la o suta trei, protestara muncitorii. Manufacturierii acuzara guvernul ca, prin politica scumpirii painii, ii constrange sa urce salariile. Se terminase cu prospe­ritatea - atat a fabricilor cat si a domeniilor. Nu mai existau comenzi militare. S‑a crezut ca tarile conti­nentale ar putea absorbi productia noilor masini, dar continentul, sleit de razboi, refuza marfurile engleze. Doua sute cincizeci de mii de soldati demobilizati cautau zadarnic de lucru. Cum se intampla tot­deauna in perioadele de multiple si rapide inventii, masina il priva pe om de munca. Tesatorii manuali, desperati, distrugeau razboaiele mecanice si de multe ori dadeau foc fabricilor. Saracia si somajul atinsesera asemenea proportii incat impozitul pentru saraci se urca de la cinci milioane la noua milioane de lire. Acestea erau oare binefacerile pacii atat de mult dorita?




II. Se parea ca interesele fabricii si acelea ale domeniului erau contradictorii, dar atunci cand agi­tatia populara deveni violenta, cand, dupa ce‑au fost distruse tesatoriile, au inceput sa fie incendiate mo­rile, spaima ii impaca pe manufacturieri cu proprie­tarii agricoli. Lucratorii industriali si agricoli, nefiind alegatori, se facura agitatori. Nici unul din cei care le aparau interesele n‑avea sansa sa intre in par­lament. In comitate votau numai fermierii detinatori de pamant cu un venit de patruzeci de silingi; in ce priveste targurile, lista nu mai fusese improspa­tata din epoca dinastiei Tudor, astfel ca orase mari a caror dezvoltare era de data recenta ramaneau fara deputati. Lipsita de reprezentanti alesi, pe cine se putea sprijini populatia oraselor? Pe suveran? Din 1810 batranul rege George al III‑lea era orb si nebun. E adevarat ca dementa, facand din el cel mai constitutional dintre monarhi, ii asigurase, in sfarsit, o popularitate fara rezerva. Dar tronul, de fapt, era ocupat de fiul sau, regentul (viitorul George al IV‑lea), fata de care englezii nu aveau nici un respect. Nu era om rau si nici prost; ii proteja pe artisti, o aprecia pe miss Austen, ii sus­tinea pe Byron si Scott, isi facuse din Sheridan cel mai bun prieten, poza pentru Lawrence si i‑a tri­mis doua sute de livre lui Beethoven. La porunca lui, s‑a construit Regent Street, el a dat indicatii pentru Regent Park, pentru reconstruirea Buckingham Palace‑ului si pentru restaurarea castelului Windsor. Desavarsitele sale maniere au facut din el, daca nu 'primul gentilom al Europei', cel putin primul dintre dandy. Dar era egoist, meschin si viata lui desfranata, intr‑o perioada de prudenta virtute, il facu nepopular. Luand de sotie in mod secret pe catolica Maria Fitzherbert, inainte de a se casatori oficial cu Carolina de Brunswick, de care de altfel a divortat dupa un an, el insela in acelasi timp doua neveste, neputandu‑se abtine de la libertinaj nici atunci cand era bigam. In lipsa unui suveran, care sa joace rolul de intermediar, poporul putea sa aiba incredere in ministri? Cabi­netul la putere era alcatuit din tory, ostili oricarei reforme si despre care s‑ar fi putut spune, ca des­pre Metternich, ca, daca ar fi fost de fata la face­rea lumii, i‑ar fi cerut lui Dumnezeu sa lase haosul asa cum e. Se putea increde poporul in opozitie? Marii seniori whig nu incheiasera inca alianta cu reformistii. Ramanea insurectia, cel mai vechi si indiscutabil drept al englezilor, arma cu atat mai redutabila cu cat Anglia nu avea nici un fel de politie, iar rapida dezvoltare a oraselor nu inga­duise autoritatilor locale sa dobandeasca experienta comportarii fata de marea multime. Lordul Liverpool, prim‑ministru, i‑a raspuns odata lui Chateaubriand, care‑i vorbea de soliditatea institu­tiilor engleze: 'Unde mai e soliditatea de cand exista marile orase? O insurectie serioasa la Lon­dra, si totul e pierdut'.

III. Poporul era instigat la insurectie de mai multe grupuri radicale. Unii, ca Henry Hunt, il povatuiau sa ceara sufragiul universal; altii, ca sir Francis Burdett si maiorul Cartwright, il sfatuiau sa ceara drept de vot pentru orice englez care pla­teste impozit direct; Cobbett, fiu de yeoman, deve­nit radical dupa ce vazu conditiile mizerabile in care traiesc taranii englezi in urma 'imprejmuiri­lor', publica un mic ziar reformist: Political Register, redactat de el intr‑o admirabila limba. Anglia se impanzea de Hampden Club‑uri si, imitand metoda care‑i reusise atat de bine lui Wesley, nenu­marati predicatori politici cutreierau tara. Mitin­gurile lor, violenta muncitorilor care distrugeau masinile, incercarile de rascoale taranesti inspaimantau guvernul. Amintirile din timpul revolutiei franceze ramaneau mereu vii si amenintatoare. Cand clasele posedante vazura la mitinguri pe Henry Hunt, precedat de doi oameni, dintre care unul purta pe un varf de sulita bereta frigiana, iar cela­lalt drapelul tricolor (verde, albastru si rosu) al viitoarei republici britanice, incepura sa tremure. Frica e intotdeauna nemiloasa: muncitorii si tara­nii revoltati fura spanzurati.





IV. Cum sa se mentina ordinea in orase? In multe comitate judecatorii de pace facura apel la soldati. Se repartizara comitatelor calareti de paza. De multe ori a curs sange. Cel mai grav dintre aceste masacre a avut loc la Manchester, in anul 1819, cand soldatii au tras in multime, omorand unsprezece persoane si ranind numeroase altele. Deoarece lucrurile s‑au petrecut in piata Saint‑Pe‑ter, opozitia a spus ca 'daca ducele de Wellington a repurtat o victorie la Waterloo, lordul Sidmouth a repurtat o victorie la Peterloo', si zicala a ramas. Dupa aceste tulburari se hotari, prin faimoasele Sase Acte ale lordului Sidmouth, sa se interzica orice intrunire sau adunare avand drept scop exercitii cu caracter militar, sa se dea judecatorilor de pace dreptul de a confisca armele periculoase pen­tru siguranta publica si de a aresta pe detinatorii lor, in scopul de a restrange dreptul de intrunire si libertatea presei. O conspiratie pentru asasinarea ministrilor (conspiratia din Cato Street), incurajata de agenti provocatori, sfarsi prin a zapaci spiritele din ambele tabere. Cei bogati doreau o guvernare militara si contau pe ducele de Wellington; cei saraci pregateau in mod deschis revolutia. La cinci ani dupa victorie, Anglia parea in preajma razboiu­lui civil.

V. Anglia a fost salvata de doua fapte imprevi­zibile: un scandal si un avant economic. Avantul economic s‑a produs, cum se intampla intotdeauna, in clipa in care economistii ajunsesera la desperare si propuneau solutiile cele mai radicale, intre care si inflatia. Scandalul a izbucnit cand batranul rege George al III‑lea a murit si cand i‑a urmat regentul, sub numele de George al IV‑lea. Sotia lui, Carolina de Brunswick, care ducea de multa vreme o viata prea putin morala pe continent, se hotari brusc, din vanitate si din ura fata de sotul ei, sa ceara a fi incoronata odata cu el. Legalmente, era in drept s‑o faca; dar moralmente Carolina n‑avea nimic regesc. Regele, insa, vulnerabil si el, s‑ar fi dovedit pru­dent daca evita orice dezbatere de ordin moral. Or, regele, vrand s‑o indeparteze pe Carolina, se arata atat de incapatanat si atat de stangaci incat ministrii se intrebau adesea daca n‑a mostenit cumva de la parintele sau o data cu tronul si nebunia lui. Merse pana acolo incat puse la cale un proces de divort in fata Camerei Lorzilor, unde se porni sa vorbeasca de desfraul reginei. Cameriste italiene si spioni orientali venira sa istoriseasca fel de fel de povesti: ca regina Carolina a fost amanta curierului ei, ca a fost vazuta iesind dimineata, cu perna sub brat, din odaia acestui curier, pe care l-a facut mare maestru al Ordinului Carolina. Intreaga Lon­dra, savurand obscenitatile, uita de reforma elec­torala. Poporul luase partea reginei si o aclama cand trecea pe strada. Marturiile depuse impotriva ei nici nu‑i impresionara pe englezi, deoarece pro­veneau de la niste straini. Aceasta excesiva admi­ratie fata de regina fu, de altfel, de scurta durata, caci ea muri in 1821, spre marea usurare a sotu­lui ei.

VI. Totusi, datorita acestei diversiuni, spiritele se calmasera putin. Tory intransigenti primisera in randurile lor o serie de tineri care doreau sa intoarca partidul la traditia reformatoare a lui Pitt. Printre acesti noi veniti se remarcau indeosebi Robert Peel, Huskinson si Canning. Peel, fiul unui manufacturier din Lancashire, unul din cei sapte bogatasi mai mari ai Angliei, fusese educat, precum odinioara William Pitt, ca sa devina prim‑ministru. La cinci ani, tatal sau il cocota pe o masa si‑l punea sa repete discursuri; la douazeci si unu de ani obti­nuse un loc in Camera Comunelor; la douazeci si trei de ani devenise secretar de stat. Respectabil si respectat, servea de arbitru intre cei cu vederi inaintate din partid, cum era Canning, si retrograzi, cum era ducele de Wellington. Ca ministru de interne, Peel a dus o activitate cu totul deosebita; s‑a remarcat, in special, prin faptul ca a desfiintat pedeapsa cu moartea pentru numeroase crime si delicte care nu meritau o sanctiune atat de aspra. Incredibila severitate a legilor, care‑si gasea o oare­care scuza pe vremea cand o guvernare slaba se putea astepta la orice de pe urma anarhiei, devenea inutila si scandaloasa intr‑o perioada de mai buna administrare a tarii si cu moravuri mai blande. Copiii, mai ales, fusesera pana atunci tratati de jus­titie cu o cruzime pe cat de revoltatoare pe atat de inutila. Peel aduse reforme si in domeniul acesta. In acelasi timp, Huskinson ii sprijinea pe manufacturieri, suprimand taxele protectioniste asupra mate­riilor prime, a lanei si a matasii; ar fi suprimat bucuros si taxele asupra griului, dar s‑a lovit de gentilomii de la tara, atat de numerosi in partidul sau, care opuneau rezistenta. In sfarsit, Canning, luand conducerea Foreign Office‑ului, dupa sinuci­derea lui Castlereagh, promova o politica 'liberala' intr‑un guvern tory. (Cuvantul 'liberal' era nou, fusese pus in circulatie de revolutia spaniola, in timpul careia partizanii monarhiei absolute primi­sera porecla de servili, iar adversarii lor de libe­rali). Nu fara oarecare teama i‑au incredintat tory aceasta inalta functie lui Canning, 'talent lipsit de moralitate', aventurier politic care i‑a tradat de multe ori si si‑a batut joc de ei; dar era un om de geniu, ceea ce lipsea cel mai mult partidului.




VII. Situatia lui Castlereagh, dupa caderea lui Napoleon, fusese dificila. Suveranii de pe conti­nent - nelinistiti de prezenta in atatea tari euro­pene a unui tineret rebel, format din 'locotenenti in semi‑solda, studenti discipoli de‑ai lui Byron si conspiratori romantici' - se constituisera intr‑o Sfanta Alianta pentru a impiedica o intoarcere ofensiva a revolutiei franceze. Cu toate ca Anglia facea parte din grupul invingatorilor, interesele sale erau diferite, temerile sale mai putin acute. A trebuit sa se angajeze ca are sa reia - impreuna cu Austria, Prusia si Rusia - ostilitatile impotriva Frantei daca aceasta ar restaura un Bonaparte sau ar comite o agresiune impotriva vecinilor sai. Dar Castlereagh nu voia sa se transforme intr‑un jan­darm al contrarevolutiei europene. A incercat sa se opuna tendintelor despotice ale aliatilor sai; n‑a reusit intotdeauna. Canning insusi, atunci cand Franta a primit din partea Sfintei Aliante misiunea de a inabusi revolutia spaniola, nu s‑a putut opune, neavand armata necesara pentru o noua expeditie in peninsula. Castlereagh, ca bun european, credea in responsabilitatea colectiva; Canning, voia sa aiba mana libera. Dar consecintele reputatiei lor au fost ca publicul a uitat in ce-l priveste pe Castlereagh, care trecea drept reactionar, actiunile sale liberale, iar in cazul lui Canning, care trecea drept liberal, nu s‑a mai tinut seama de concesiile facute conser­vatorilor. Or, daca Canning detesta Sfanta Alianta, n‑o facea atat din pricina caracterului ei reactionar, ci pentru ca nu era britanica. 'In loc de Alianta ci­titi Anglia - scria el - si veti avea cheia politicii mele'.

VIII. Daca, din lipsa de armata, nu putuse ocroti revolutia de la Madrid, isi lua revansa atunci cand coloniile spaniole din America de Sud se declarara independente. Tinerele republici americane isi da­torara salvarea lor atat flotei britanice cat si spriji­nului moral al presedintelui Monroe. Aceasta ac­tiune i‑a atras lui Canning o imensa popularitate. Era unul din acele cazuri fericite cand interesele comerciale ale City‑ului au coincis cu simpatiile poporului englez. Inca de pe vremea lui Drake si a Elisabetei, negustorii din Londra avusesera de su­ferit vazand ca li se interzice accesul la una din cele mai frumoase piete din lume. Profitand de razboiul din peninsula si de blocada, incepusera sa patrunda acolo. Ministrul care deschidea pietele, aparand li­bertatile, satisfacea in acelasi timp pe doctrinarii whig si pe bumbacarii din Lancashire. Numai ba‑tranii tory, ca Wellington, care se temeau si de de­magogia externa si de cea interna, il reprobau. Cand, in 1827, Canning, in pofida furiei Sfintei Ali­ante, recunoscu pe rebelii greci atacati de egipteni si de turci, acest ministru tory deveni marele fa­vorit al liberalilor din toate tarile. Cand, dupa de­misia lui Liverpool, lovit de apoplexie, forma gu­vernul caruia Wellington si Peel ii refuzara con­cursul, fu sustinut de whigi, impreuna cu cativa prieteni personali de‑ai lui. Dar venit la putere in februarie 1827, Canning, a carui sanatate lasa mult de dorit, muri in august, in urma unei crize de de‑zinterie, fara a‑si fi dovedit intreaga lui capacitate.

IX. Moartea lui Canning dadu nastere unei situa­tii confuze. Din 1815, de cate ori un suveran englez se afla intr‑o incurcatura, se gandea la duce. Invin­gatorul de la Waterloo se bucura de un respect fara margini din partea partidului tory; iar opozitia, dupa ce se temuse o vreme indelungata ca Welling‑ton va voi sa instaureze o dictatura militara, sfar‑sise prin a recunoaste ca ducele, ca si majoritatea marilor osteni, avea groaza de razboi civil, iar in parlament se prezenta ca un adversar onest, stan‑gaci si prea putin periculos. Ducele, ca si batranul rege, se temea de toate reformele la moda: eman­ciparea catolicilor, extinderea sufragiului, liberul schimb. Idealul sau era de a nu schimba niciodata nimic. Dar campaniile sale politice au constat nu­mai din retrageri. Deoarece, in loc sa accepte lupta, prefera sa cedeze, spiritul liberal gasi in persoana lui, si fara voia lui, cel mai bun aliat. In timpul guvernarii sale, amiralul Codrington, aplicand ve­chile instructiuni ale lui Canning - fara a cere noi ordine -, distruse la Navarin flota turca, pe cand ducele, in acest conflict, era favorabil turcilor. Si tot ducele accepta - desi in mare sila - supri­marea acelor Test and Corporations Acts si‑i scuti pe disidenti sa se impartaseasca dupa ritul anglican, inainte de a lua in primire un post municipal sau vreo functie de stat. In sfarsit, tot el, dupa ce a in­ceput cu emanciparea disidentilor, s‑a trezit fata in fata cu problema, si mai grava, a emanciparii ca­tolicilor.



X. Dreptul catolicilor de a vota si a fi alesi in parlament fusese promis irlandezilor in momentul intocmirii Actului de unire a Irlandei cu Marea Britanie (1800). Numai opozitia lui George al III‑lea, care‑si facuse din aceasta o problema de constiinta, impiedicase implinirea fagaduintei. Catolicii irlan­dezi au fondat atunci o liga, au strans fonduri si au ales un sef elocvent: pe O'Connell. Era neindoios ca aveau deplina dreptate. In Anglia, intreg tinere­tul din cele doua partide, obosit de aceste certuri care i se pareau perimate, era si el favorabil eman­ciparii. Totusi, catolicii aveau printre membrii ca­binetului adversari hotarati, dintre care cei mai pu­ternic era Peel, alesul Universitatii foarte angli­cane din Oxford. Irlanda trai timp de cativa ani intr‑o atmosfera de razboi civil; asociatia catolica si squire‑ii protestanti din nord‑est erau gata sa se incaiere. O'Connell, in pofida legii, reusi sa se faca ales membru al parlamentului si sheriful nu in­drazni sa-l proclame ales nici pe el, nici pe adver­sarul sau. Wellington socoti ca situatia era primej­dioasa. El, personal, nu era ostil catolicilor; raz­boiul civil i se parea si mai putin de dorit decat schimbarea; il sfatui pe rege sa cedeze si reusi nu fara greutate sa-l convinga. Peel isi oferi demisia. In sfarsit, prestigiul ducelui inlatura toate impo­trivirile din propria sa tabara si inca o data batu in retragere in mod victorios. Actul de emancipare fu votat in 1829. Dupa cateva amanari, O'Connell putu intra in Westminster; in Camera Lorzilor, ducele de Norfolk si ceilalti pairi catolici isi reluara locurile. Dintre toate inegalitatile religioase nu mai ramasese in Anglia decat aceea care ii privea pe evrei. Prima lege care se referi la ei fu prezentata parlamentului in 1830; ei obtinura drepturi inte­grale de cetateni britanici in 1880. Primul pair evreu (neconvertit la catolicism) a fost lordul Rotschild (1886). Dupa emanciparea catolicilor, ducele fu blestemat de prieteni si laudat de adversari. 'Iata - scria The Edinburgh Review - un barbat mai mare decat Cezar. N‑a distrus in timp de pace tara pe care a salvat‑o in timpul razboiului'!



[1] 1 quarter, masura de capacitate anglo‑saxona = 290,781 litri.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




DIFICULTATILE POSTBELICE - ANGLIA
Agresiunea japoneza in Extremul Orient
RESTAURATIA - ANGLIA
DOMNIA OLANDEZULUI - ANGLIA
Istoria Razboaielor Punice
MARELE RAZBOI - ANGLIA
REVOLUTIA SENTIMENTALA - ANGLIA
Razboiul civil din Spania
Problema reparatiilor. Ocuparea Ruhrului
REVOLUTIA AGRICOLA SI INDUSTRIALA - ANGLIA