Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» DECLINUL LIBERALISMULUI - ANGLIA


DECLINUL LIBERALISMULUI - ANGLIA




DECLINUL LIBERALISMULUI - ANGLIA

I. Regina Victoria il aprecia pe Gladstone, dar il considera primejdios ca om de stat: 'El a slabit - spunea regina - autoritatea acestei tari in lume'. Or, Victoria avea o ciudata facultate de a privi mai toate problemele intocmai ca 'popoarele sale'. Dupa uciderea lui Gordon, multi alegatori incetasera sa mai creada in Gladstone, cu toata prodigioasa lui elocinta. La alegerile din 1886, dupa un scurt inter­mediu tory, obtinu o mica majoritate, dar numai datorita sprijinului irlandezilor. Ca o consecinta paradoxala a jocului parlamentar, strainii acestia deveneau arbitri in Anglia. Curand se raspandi zvo­nul ca Gladstone isi asigurase sprijinul lor in schimbul promisiunii de a le acorda autonomia (Home Rule). Era adevarat; in aprilie 1886, primul ministru depuse in parlament un proiect in care se prevedea ca Irlanda sa devina autonoma si sa se infiinteze la Dublin un parlament irlandez. Came­rei unice (dar compusa din doua categorii de mem­bri, unii alesi de targuri si comitate, altii inamo­vibili) urmau sa‑i fie incredintate toate afacerile interne ale Irlandei, guvernul imperial pastrand numai controlul asupra armatei, asupra vamilor si a politicii externe. Irlanda avea sa plateasca impe­riului o contributie anuala, reprezentand partea sa din cheltuielile comune. Joseph Chamberlain, lordul Hartington si numerosi conducatori ai partidului liberal protestara; ei ar fi acceptat la rigoare o solutie federalista, dar nu admiteau o solutie sepa­ratista. 'Trecutul lui Parnell si al prietenilor sai nu justifica increderea lui Gladstone', spuneau ei. Curand acesti unionisti, sau campioni ai unirii cu Irlanda, parasira partidul liberal si, fara a se ala­tura inca partidului conservator, se angajara sa-l sprijine impotriva lui Gladstone. Acesta facu apel la alegatori, dar raspunsul tarii fu ostil. Se alesera patru sute de unionisti, dintre care trei sute opt­sprezece erau conservatori. Partizanii lui Gladstone fusesera invinsi si puterea trecu in mainile lordului Salisbury, seful coalitiei unioniste.



II. Robert Cecil, marchiz de Salisbury, privea afacerile umane cu o intelepciune rece si profunda. Pe vremea cand fusese ministrul lui Disraeli, con­damnase cu aceeasi tarie atat visarile romantice ale sefului sau, cat si idealismul lui Gladstone. Avea oroare de argumentele de inalta moralitate pe care cea mai mare parte a oamenilor politici le aduc in sprijinul intereselor lor. El considera societatile umane ca niste organisme fragile de care trebuie sa te atingi cat mai putin posibil. Cand, dupa douazeci de ani, parasi puterea, nu rezolvase nici problemele sociale, nici chestiunea Irlandei, dar le impiedicase sa dea nastere la dezordini in toata aceasta peri­oada. In politica externa, ca si in cea interna, a cautat sa se fereasca de sentimente si sa gandeasca 'in mod chimic'. Nu voia sa aiba pentru natiunile straine nici simpatie, nici antipatie. Solitar in viata particulara, el accepta pentru tara sa 'o splendida izolare'. Aceasta atitudine a fost posibila si chiar rezonabila in timpul cand lordul Salisbury a fost la putere, adica pana in 1902. Dupa el avea sa vina un timp in care Anglia, amenintata, trebuia sa gaseasca, ca pe vremea lui Pitt, un soldat pe continent.

III. Indelungata guvernare a lordului Salisbury n‑a fost intrerupta decat o scurta perioada. La ale­gerile din 1892, majoritatea Camerei se alcatui din nou din liberali gladstonieni si din irlandezi autonomisti (home rulers). Gladstone, neimblanzit la optzeci si trei de ani, sili din nou Camera Comune­lor sa voteze autonomia. Dar lorzii respinsera legea, care era prea putin populara ca sa se angajeze pe aceasta tema o lupta pe viata si pe moarte cu inalta Camera. Retragerea lui Gladstone lasa partidul libe­ral fara sef. Sir William Harcourt si lordul Rosebery, care ar fi putut, oricare dintre ei, sa ia con­ducerea partidului, nu se intelegeau destul de bine ca sa poata colabora. In prezenta unor adversari atat de invrajbiti, rolul conservatorilor devenea usor. De asta data liberalii unionisti: Hartington (mai tarziu duce de Devonshire), Joseph Chamberlain si priete­nii lor acceptara sa intre in guvern alaturi de Salis­bury si nepotul sau Arthur Balfour. Era o vreme de conflicte intre puterile imperialiste, de gelozii si de intrigi. In America o ciocnire la frontiera dintre Venezuela si Guyana britanica il sili pe presedin­tele Statelor Unite sa aminteasca de doctrina Monroe si s‑ar fi ajuns la razboi daca Salisbury nu ar fi acceptat un arbitraj. In Africa, expeditii fran­ceze, urcand pe vaile Nigerului si ale Congoului, anexau imense teritorii care desparteau coloniile engleze de hinterland‑urile lor. Franta nu avea atunci nici un motiv ca sa renunte la Egipt. Spera sa intre acolo prin Nilul de sus si o misiune, sub ordinele comandantului Marchand, se indrepta spre Sudan. Anglia, pe de alta parte, nu renuntase la Maroc si un aventurier scotian, caidul MacLean, incuraja curtea sultanului sa opuna rezistenta influ­entei franceze. Frontiera siameza, Madagascar, Terra Nova, erau alte pricini de discordie intre cele doua tari.

IV. Aceasta nemultumire latenta se transforma intr‑un conflict ascutit atunci cand generalul Kitchener, dupa ce l-a invins pe mahdi, razbunandu‑l pe Gordon si ocupand Sudanul, intalni misiunea Marchand pe Nilul de sus, la Fachoda. Timp de cateva zile, razboiul paru inevitabil. La Londra zia­rele conservatoare erau cuprinse de un periculos acces de febra militara; ziarele liberale vorbeau pe un ton grav de datoria morala care incumba engle­zilor de a recuceri Sudanul pentru egipteni. Ambele parti mobilizara flotele. Anglia deplasa in graba vasele sale, care se gaseau imprastiate in mod peri­culos, flota sa din Mediterana fiind parte la Malta, parte in Gibraltar, putand fi oricand taiata in doua de flota franceza de la Toulon. Imparatul Germa­niei nutrea speranta ca va izbucni un razboi. Dar Delcassé[1] crezu ca‑i mai intelept sa cedeze si sa pregateasca astfel o impacare durabila intre cele doua tari. In cursul anilor care urmara acestui epi­sod, Anglia a fost foarte nepopulara in Franta.

V. La drept vorbind, ea era atunci nepopulara in ioata lumea, caci trecea printr‑una din acele peri­oade de orgoliu si euforie care sunt tot atat de primejdoase pentru popoare ca si pentru indivizi. Doctrina imperialista, predicata pe la 1875 de Disraeli unor conservatori destul de rebeli, devenea o religie nationala. Dupa cum expozitia de la Crystal Palace marcase in 1851 apogeul prosperitatii indus­triale a englezilor, Jubileul de Diamant din 1897 marca apogeul gloriei lor imperiale. Regina si lor­dul Salisbury cazusera de acord sa faca din aceasta sarbatoare o ceremonie interna a imperiului. Nici un suveran strain, ci numai printi, oameni de stat si soldati veniti de pe toate teritoriile engleze. De cativa ani, un poet de geniu, Rudyard Kipling, dadea o forma de neuitat sentimentelor atator englezi care. Imprastiati pe planeta, se straduiau sa mentina sub toate cerurile solidele calitati ale caracterului bri­tanic, asa cum il formau, de la Arnold[2] incoace, scolile publice (Public Schools). Acestui popor moral, Kipling ii dadea motive morale ca sa‑si iubeasca gloria; cucerirea devenea in ochii sai o datorie; imperiul devenea 'povara omului alb'. Un alt om de geniu, ministrul coloniilor, Joseph Chamberlain, radical transformat in aliat al con­servatorilor, sustinea ca ar trebui sa se combata mizeria si somajul prin dezvoltarea comertului cu imperiul. Incerca prin toate mijloacele sa dea domi‑nioanelor, coloniilor si'metropolei sentimentul acelei unitati pe care o canta Kipling. O scrisoare francata cu un penny putea sa ajunga nu numai in Regatul‑Unit. dar si in locurile cele mai indepartate ale imperiului. Dominioanele fura incurajate sa‑si faca cunoscute produsele la Londra. Chamberlain a fost cel dintai care a inteles ca in caz de razboi Canada si Australia puteau colabora la apararea imperiului. idee care cincizeci de ani mai devreme ar fi parut o aberatie si care cincisprezece ani mai tarziu deveni o realitate.





VI. Kipling, in timpul jubileului, publicase in Times un poem de o gravitate amenintatoare, care produse surprindere. In mijlocul festinului, scrise pe perete un cantec biblic: 'Dumnezeu al Armate­lor, fii cu noi, ca sa nu uitam!'. Avertisment pro­fetic. In mai putin de trei ani dupa glorioasa pro­cesiune a jubileului, in varful continentului afri­can, doua mici republici de tarani, Transvaal si Orange, tineau in sah cel mai puternic imperiu din lume. Spre marea surprindere a Angliei si a Euro­pei, acest razboi inegal tinu mai bine de un an. El evidentie slabiciunea armatei britanice, proasta organizare a War Office‑ului, precum si inimicitiile pe care le trezise Anglia in lumea intreaga prin politica sa de egoism imperial. Silindu‑i pe cei mai intelepti barbati ai Angliei sa reflecteze asupra acestei situatii si sa‑i caute un remediu, razboiul din Transvaal a avut o puternica influenta asupra politicii europene de la inceputul secolului urmator. Ea ii dezgusta pentru o buna bucata de vreme pe englezi de diplomatia autoritara, a carei moda o introdusesera Canning si Palmerston si pe care nu o mai puteau justifica raporturile reale ale fortelor existente. Cand, in sfarsit, victoriile lui Roberts si Kitchener ingaduira sa se semneze o pace victori­oasa cu burii, pacea fu destul de moderata. Cele doua republici fura anexate, dar Anglia acorda fer­mierilor invinsi o generoasa indemnizatie care le permise sa‑si reconstruiasca fermele si sa‑si repuna la punct ogoarele. Cand generalii buri, dupa cateva luni, venira la Londra, fura primiti cu un entu­ziasm care‑i surprinse. In 1906 ambele republici primira dreptul de a‑si alcatui guverne parlamen­tare si, in 1910, lua fiinta Uniunea Sud‑Africana, compusa din Colonia Capului, Orange si Transvaal. Nimic nu face mai multa onoare politicii engleze decat loialismul cu care republicile sud‑africane au participat la apararea imperiului in timpul marelui razboi. Generalul Botha si generalul Smuts, veterani ai razboaielor impotriva Angliei, se numarara intre 1914 si 1919 printre consilierii sai cei mai ascul­tati si printre cei mai demni de a fi ascultati.

VII. Regina Victoria n‑a vazut sfarsitul razboiului. Ea murise in 1901, dupa o domnie de saizeci si trei de ani, cea mai fericita poate din istoria Angliei, cea in cursul careia tara acceptase fara razboi civil, fara suferinte grave o revolutie mult mai profunda decat aceea din 1688, in timp ce regatul devenea nu numai cu numele, dar si in fapt un imperiu. Ea avusese ca supusi pe: Dickens, Thackeray, George Eliot, surorile Bronte, Macaulay, Carlyle, Newman, Tennyson, Ruskin, William Morris, Rossetti, Bro­wning, Thomas Hardy si, spre sfarsitul domniei, pe: Meredith, Swinburne, Oscar Wilde, Stevenson, Kipling; dar literatura n‑o interesase decat (si putin de tot) pe vremea cand traia 'scumpul ei Albert'. Curiozitatea si maretia ei s‑au manifestat in alte domenii. Ea restabilise si inaltase demnitatea regala, compromisa de ultimii hanovrieni. Gratie ei, monarhia constitutionala devenise o forma de guvernare acceptata, incercata, de dorit. In afara de perioada atat de indepartata a adolescentei sale, a avut totdeauna intelepciunea sa cedeze atunci cand se gasea in dezacord cu ministrii sai, 'dar isi reti­nuse si ceruse trei drepturi esentiale! dreptul de a fi consultata, dreptul de a incuraja si dreptul de a avertiza'. Era destul pentru un suveran, mai ales dupa o lunga domnie, ca sa poata exercita o influ­enta moderatoare asupra unor ministri respectuosi. La inceputul domniei si din nou pe la 1870 - cand regina, devenita 'vaduva profesionala', paruse a se dezinteresa de regat - se ridicasera valuri de repu­blicanism; in clipa mortii reginei, dragostea engle­zilor pentru monarhie era tot atat de mare, poate mai mare inca decat pe vremea Elisabetei. Fiul si nepotul Victoriei aveau, prin intelegerea meseriei de rege, sa incalzeasca si sa inradacineze acest sen­timent.




VIII. Victorianismul murise inaintea Victoriei. In jurul printului de Wales se formase o societate noua, antivictoriana prin reactie, mai libera in moravuri si in discutii, mai accesibila decat curtea noilor oameni ai banului (moneyed men), americani si evrei. Nici clasele mijlocii nu se mai agatau cu atata pasiune de compromisul victorian. Moda con­damna pe marii poeti si romancieri ai epocii vic­toriene. Pe vremea cand Marcel Proust, adolescent, o admira pe George Eliot, Anglia il citea pe Oscar Wilde. Ca si in Franta, romantismului stiintific si religiei progresului, le‑au urmat indoielile si des­curajarea. Semizeii victorianismului, Spencer si chiar Darwin, isi vazura altarele daramate. Samuel Butler isi batea joc in acelasi timp (in Erewhon) si de evolutionism si de crestinism. Unii cautau refu­giu in estetismul decadent al Yellow Book‑ului[3]. Altii, mai vigurosi, nu criticau decat ca sa recon­struiasca. Se ridica repede o noua generatie de scri­itori, care, prin Bernard Shaw, H.G. Wells, Arnold Bennett, John Galsworthy, avea sa invete burghe­zia engleza care sunt noile valori morale. Daily Mail, ziar de jumatate de penny, fondat de Harmsworth (mai tarziu lord Northcliffe) in 1898, se raspandi imediat in masele largi populare. Locul spor­turilor in viata si in preocuparile englezilor se marea. Victorienii din 1850 jucasera crochet, trase­sera cu arcul; cei din 1900 jucau tenis, golf; crichetul, fotbalul, cursele, vanatoarea erau distractii per­manente. Sfarsitul domniei fu marea epoca a bicicle­tei. Se nastea automobilul si Wells vestea unui public incredul ca intr‑o buna zi automobilul va alunga caii de pe drumuri. Opt ani dupa moartea Victoriei, in 1909, Blériot avea sa traverseze Canalul Manecii pe un aparat de zburat. Dupa jubileul din 1897, constructorii unei ciudate masini, cinematograful, putura arata reginei propria sa imagine in mers. Nici o clipa, in tot timpul acestei indelungate dom­nii, ingeniozitatea savantilor si a inventatorilor nu‑si incetinise avantul. Febra de genialitate, care cuprinsese umanitatea incepand din 1760, isi pas­tra caracterul acut; parea greu de crezut ca intr‑o buna zi ea sa nu produca un accident grav.



[1] Théophile Delcassé (1852-1923) - ministru de externe al Frantei intre 1898 si 1905.

[2] Autorul are, probabil, in vedere pe Matthew Arnold (1822-1888), poet. critic literar si inspector general scolar intre 1852 si 1886.

[3] Revista ilustrata. A aparut trimestrial intre 1894 si 1897.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




Normele de conduita in cadrul obstii satesti
Texte istorice referitoare la continuturile din programa pentru Lucrarea scrisa semestriala
Politici culturale si romanii din afara granitelor
Masacrul de la Paris, de sf. Bartolomeu
RELIGIA IN LUMEA CONTEMPORANA
DODECANEZUL
DEZVOLTAREA ECONOMICA A ROMANIEI IN PERIOADA INTERBELICA
MORAVURI SI IDEI ALE RESTAURATIEI - ANGLIA
Practici sociale si timpul liber al maselor
O ISTORIE COMENTATÃ A MISCÃRII LEGIONARE, 1927-1999