Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» CATOLICISM SI ORTODOXIE LA NORD DE DUNARE


CATOLICISM SI ORTODOXIE LA NORD DE DUNARE




CATOLICISM SI ORTODOXIE LA NORD DE DUNARE

Formele primare de manifestare si organizare a vietii religioase a romanilor se inscriu, pentru aceasta perioada, in parametrii latini, fiind creditare unei biserici inca primitive, fara dogme si erezii. Dar bizantinizarea Imperiului Roman de Rasarit, demarata, cu precadere, in timpul domniei lui Justinian, fortarea liniei dunarene de catre slavi si ruperea unitatii lumii romane rasaritene in 602 au influentat si populatia din nordul Dunarii, care va accepta, probabil, in secolele VII—VIII, ortodoxismul ca singura forma a manifestarii religioase proprii.

Evenimentele din Balcani care au condus la adoptarea ortodoxismului la romani au anuntat si o alta consecinta mai importanta: aceea de a grabi procesul de organizare politico-statala romaneasca. In conditiile in care, pe plan intern, acest proces se desfasura deja in forme simple, era tot mai necesar ca noua societate sa treaca la forme de organizare superioara159.



Informatii privind viata bisericeasca organizata in teritoriile de la nord de Dunare sunt extrem de putine inainte de secolul al XIII-lea, atentia cronicarilor vremii fiind captata de evenimentele politice care afectau direct Bizantul: invaziile pecenegilor, uzilor si cumanilor, revenirea stapanirii bizantine in Dobrogea si Moesia, desfiintarea primului Tarat bulgar etc. Din secolele X—XII sunt atestate, in teritoriile romanesti nord-dunarene, unele inscriptii cu caractere grecesti, glagolitice sau chirilice, dar nu exista nici o marturie sigura ca aici si-ar fi desfasurat activitatea discipoli ai lui Chiril sau Metodiu160.

Introducerea liturghiei slave la romani dateaza din perioada secolelor X—XII. In acest sens, reputatul istoric P. P. Panaitescu sustine ca acest eveniment s-a petrecut inainte de cucerirea Transilvaniei de catre regatul maghiar, deoarece, afirma el, dupa cucerire, regii catolici maghiari si episcopii latini ai Transilvaniei s-ar fi opus adoptarii liturghiei slave de catre populatia romaneasca ortodoxa din Transilvania. Acelasi istoric afirma, in sustinerea acestei teorii, faptul ca liturghia slava s-a raspandit la nord de Dunare deoarece aceste teritorii se aflau sub stapanirea Taratului bulgar, la care se adauga existenta, in aceste locuri, a unei elite slave care a adoptat limba de cancelarie si traditiiile slave161. Aurelian Sacerdoteanu, analizand tezele lui P.P. Panaitescu, ajunge la concluzia ca situatia politico-sociala a bulgarilor nu le-a permis acestora sa intreprinda vreo expansiune, cu caracter politic sau religios, la nord de Dunare pana in secolul al XII-lea. Abia dupa nasterea Taratului vlaho-bulgar se poate vorbi, pentru teritoriile romanesti nord-dunarene, de o expansiune a culturii slave, in ciuda faptului ca ierarhizarea bisericeasca a populatiei romane din aceasta zona era supusa ierarhiei constantinopolitane162.

Un important izvor istoric al secolului XIV, scrierile vicarului Bosniei, Bartolomeu de Alverna, care analizeaza diferitele practici religioase ale Bisericilor sarba, bulgara si romana precum – botezul, cuminecatura, mirungerea – ne  conduce la ideea potrivit careia corpul preotesc din aceste teritorii nu fusese hirotonisit conform canoanelor, nerespectand in practica religioasa canoanele latine sau pe cele grecesti. Se poate vorbi, prin urmare, de un anumit grad de autonomie religioasa, vizibila in planul ierarhiei si al organizarii ecleziastice, in viata spirituala din aceste teritorii. Observatiile lui Bartolomeu de Alverna, in mare masura pertinente, atesta faptul ca, in perioada de pana la organizarea Mitropoliei Tarii Romanesti, interpretarile locale ale crestinismului au predominat asupra celor canonice.

In aceste conditii, desprinsa de multa vreme de dependenta canonica a Bizantului, ca urma a evolutiilor istorice particulare ale acestei regiuni, supusa unor influente variate si lipsita de un centru unificator, Biserica romanilor a dezvoltat o larga varietate de rituri163. In concluzie, se poate admite ca ortodoxismul romanesc a capatat o factura aparte, preluand motive atat ale catolicismului, cat si, mai cu seama, ale ortodoxiei constantinopolitane. Cu toate acestea, va fi capabila sa pastreze, destul de puternic, unele obiceiuri si traditii pagane, intr-un sincretism specific.  

Viata bisericeasca romaneasca avea sa cunoasca prefaceri insemnate in momentul incadrarii politice a spatiului locuit de populatia romaneasca. In Transilvania este intemeiata, in prima jumatate a secolului al IX-lea, Episcopia catolica de la Cenad, urmata de cele de la Oradea si Alba Iulia. Daca se ia in considerare ipoteza – impartasita, de altfel, de majoritatea istoricilor – conform  careia alaturi de formatiunile politice existau si ierarhii religioase, atunci putem admite ca au existat episcopii ortodoxe la Dabaca, centrul voievodatului lui Gelu, la Biharea, alaturi de voievodatul condus de Menumorut, probabil si la Alba Iulia, unde a fost mutata ulterior Episcopia catolica de la Tasnad, precum si la Oradea163. Izvoarele istorice unguresti vorbesc despre unele crestinari facute la Constantinopol in secolul al X-lea, cand ducele Gyula (cca. 953—955) il aduce aici pe Ierotei, ce devine „episcop al Turciei”. Acesta este urmat de Antonie, asezat la Morissena, pe Mures, in tara lui Ahtum (pe la 1002), unde ctitoreste si o manastire ortodoxa164.

Existenta unor biserici ortodoxe in Transilvania, precum si in alte teritorii locuite de romani este evidentiata si de papa Inocentiu al III-lea, in scrisoarea sa din 16 aprilie 1204 adresata episcopului catolic de Oradea, Simion. Suveranul Pontif ii cerea acestuia sa cerceteze unele manastiri „grecesti”  din dioceza sa, care se gaseau, dupa spusele sale, intr-o stare accentuata de decadenta, pricinuita de neglijenta episcopilor diocezani si a „grecilor” insisi, care sunt „foarte stricati”. Remediul propus de papa era acela al infiintarii unui episcopat pentru acesti credinciosi, „din sanul acelorasi greci”, care urma sa fie supus direct autoritatii pontificale165. Este mai mult decat sigur ca cei denumiti de catre papa „greci“ erau, in realitate, romani ortodocsi, ceea ce demonstreaza existenta unor forme de organizare politica destul de puternice si bine consolidate pentru a avea un episcop.

La numai un an distanta, mai precis la 3 mai 1205, Inocentiu al III-lea ii scria arhiepiscopului de Calocea, sub jurisdictia caruia se gasea si Episcopia Oradea, ca a fost informat de existenta unui episcopat ce nu era arondat nici unei mitropolii, plasat teritorial in cadrul formatiunii conduse de fiii cneazului Bela. Papa, la cererea arhiepiscopului de Calocea, incuviinteaza trecerea acestui episcopat sub autoritatea Arhiepiscopiei de Calocea, cu conditia ca episcopatul in cauza sa nu se afle sub autoritatea Bisericii din Constantinopol, care „s-a intors de curand la unitatea Scaunului Apostolic”166. Trebuie precizat, in acest cadru, ca teoria episcopului calocean conform careia episcopatul respectiv „nu este supus nici unei mitropolii”nu poate fi intemeiata, ci, mai degraba, ascunde o realitate, deoarece, conform dreptului canonic rasaritean, nici o episcopie nu putea fi de sine statatoare167.

Izvorul respectiv a fost descoperit si publicat de Augustin Theiner, aici localizarea fiind facuta prin termenul Belocnese, iar intr-o alta copie a documentului gasita de Stefan Pascu, termenul fiind Bela cnese168. Desi identitatea etnica a familiei cneazului Bela (Balea) nu este indicata in document, faptul ca membrii acesteia apartineau confesiunii ortodoxe constituie un indiciu in sensul originii ei romane. Documentul arata existenta unei „tari” conduse de o familie cneziala, tara suficient de intinsa pentru a gazdui o episcopie169. In planul localizarii acestei formatiuni teritoriale s-au emis mai multe ipoteze, dintre care citam: Bihor170, Sirmium171, Hunedoara172.

In mod evident, existenta organizarii bisericesti romanesti in spatiul de la nord de Dunare este o realitate mai presus de orice interpretare. In egala masura trebuie subliniat faptul ca marturiile izvoarelor istorice vin sa ateste capacitatea de rezistenta a acestor mici organisme teritoriale in fata expansionismului catolic si, in egala masura, constantinopolitan. In acelasi timp, consolidarea celor doua parti ale defunctului Imperiu Roman vine sa antreneze in tumultul luptelor pentru suprematie si populatia de la nord de Dunare, aspect care subliniaza permanenta contactelor acestei zone cu arealul de civilizatie european.

Este cazul cruciadei a IV-a, care, in ciuda programului ideologic sustinut, va fi deturnata rapid intr-o adevarata campanie de cucerire a spatiului rasaritean, in speta Bizantul. Campania furibunda, atat in plan ideologic, cat si in cel politic, lansata de Scaunul pontifical va viza si atragerea tuturor „schismaticilor”, printre care se numarau – potrivit catalogarii „oficiale” – si romanii din nordul Dunarii173, la unire cu Biserica romana.





Se poate vorbi chiar de o reala politica de catolicizare ce se va propaga in acest spatiu prin: intensificarea activitatilor de construire a edificiilor catolice in jurul castelelor fortificate, propaganda in scopul convertirii „schismaticilor” (aici un important rol va reveni calugarilor dominicani — Predicatori – si, din a doua jumatate a secolului al XIII-lea ,franciscanilor — Minoriti), pe fondul presiunilor exercitate asupra clerului ortodox174.

In aceasta actiune se va cauta atragerea si folosirea, mai intai, a statului vlaho-bulgar, al carui conducator, Ionita Caloian, primise sceptrul si coroana de rege, in 1204, de la papa in schimbul aderarii la catolicism. Dar cei care vor sprijini, in secolul XIII si apoi in secolul XIV, actiunea misionara catolica vor fi „regii Apostolici” ai Ungariei, care, alaturi de politica de proliferare a catolicismului, urmareau si expansiunea teritoriala175. Expresie a acestei realitati o constituie si  privilegiul din 7 mai 1211, prin care regele maghiar Andrei al II-lea daruieste ordinului Cavalerilor Teutoni (Cruciferi de Hospitali Sanctae Mariae Hyerosolimitanae), infiintat la Ierusalim176, spre colonizare, Tara Barsei, cu conditia ca prin actiunile lor sa contribuie la extinderea granitelor regatului maghiar. Spre a le usura misiunea, regele maghiar le acorda razboinicilor teutoni o serie de privilegii precum: cota parte din aurul si argintul exploatat in acest teritoriu, dreptul de a-si construi cetati din lemn — „spre a apara regatul impotriva cumanilor” – scutirea de la plata impozitelor si taxelor, dreptul de a avea propriul judecator177 etc.

Printr-un nou privilegiu, datat 7 mai 1212, Andrei al II-lea largeste concesiile acordate teutonilor, reamintind functia primara a acestora, infruntarea cumanilor, de care reprezentantii ordinului se achita cu succes: „Sunt asezati la acea margine de tara ca un nou rasad si nu se tem sa infrunte pentru regat necontenitele navaliri ale cumanilor, ca un scut neclintit, infruntand moartea in fiecare zi178.

Destramarea Imperiului cuman, lovit in Apus de cavalerii teutoni, a fost precipitata de lovitura nimicitoare suferita in Rasarit, in Cumania Alba, din partea mongolilor, la Kalka (31 mai 1223). Evenimentele petrecute in Rasarit si rapida dezintegrare a Imperiului cuman au inlesnit actiunea Ordinului teutonic in Cumania apuseana. Acum, sub efectul loviturilor cavalerilor teutoni, cumanii din aria de actiune a regatului maghiar incep sa se converteasca. Inaintarea victorioasa a teutonilor in teritoriul de la sud si est de Carpati a contribuit hotarator la anihilarea dominatiei cumane in aceasta regiune, hegemonia cumana fiind inlocuita printr-o formatiune statala de tip cruciat179.

Incercarea teutonilor de a-si crea un stat propriu in spatiul carpato-dunarean, sub emblema papala, a provocat reactia intransigenta a regalitatii ungare, care intelegea sa pastreze pentru sine beneficiul cuceririlor realizate de cavaleri. Astfel, regele Andrei al II-lea patrunde in teritoriul cedat teutonilor, preluandu-l in totalitate (primavara anului 1222). Situatia nu va dura, data fiind interventia prompta a papei Honoriu al III-lea, in urma careia monarhul maghiar se vede nevoit sa revina asupra deciziei, recunoscand si cuceririle acestora de peste munti180.

Un pas insemnat in procesul de desprindere de sub autoritatea regatului a fost respingerea, de catre papa, la 12 decembrie 1223, a incercarii episcopului transilvan de a atrage ordinul teutonic sub jurisdictia sa si hotararea acestuia de a trece gruparea cavalereasca sub directa autoritate a Romei181. Drept urmare, in anul 1223, regele maghiar trece la represalii impotriva turbulentilor cavaleri. Combinand ofensiva armata cu exacerbarea fiscalitatii, Andrei al II-lea ocupa cetatea Cruceburg, alungandu-i efectiv pe restul membrilor ordinului teutonic182.

In ciuda aspectelor expansioniste ale politicii promovate de ocupantii vremelnici ai Tarii Barsei, se cuvine a fi mentionate si aspectele pozitive pe care prezenta acestora le-a adus in arealul zonei. In prim-plan se plaseaza aspectele economice, pe deplin favorizate de cresterea gradului de securitate al zonei ca urmare a prezentei cavalerilor teutoni, in perioada cuprinsa intre 1211—1225 fiind consemnata aparitia unui numar insemnat de colonii pentru exploatarea zacamintelor de sare sau metale pretioase. O dovada in acest sens o reprezinta conditia inserata de regele maghiar in Diploma din 1222, prin care cavalerilor li se impunea obligatia unui control strict al populatiei din zona, in sensul respingerii afluxurilor de populatii dinspre Transilvania. Cu toate acestea, emigrarile nu au incetat, fiind favorizate de cursul ascendent al tendintelor de autonomie pe care teutonii le vor promova. Gratie acestui fenomen, coloniile catolice vor spori, intarindu-se in permanenta pana in 1225. Se pare ca prin aceste transferuri de populatii, catolicismul s-a extins in regiune. Prezenta excesiva a clerului catolic in aceasta zona este atestata si de scrisoarea arhiepiscopului de Strigoniu catre episcopul Teodoric, datata 1234 (dupa hotarnicirea eparhiei cumane), prin care i se cerea luarea de masuri grabnice impotriva amestecului prea mare al mirenilor catolici in treburile bisericesti, insotit de implantarea clerului in lumea rurala a zonei183.

Conflictul dintre regalitatea maghiara si Ordinul teutonic se va rezolva prin acordarea, in 1226, de catre ducele Conrad de Mazovia, din Prusia, a dreptului de colonizare a membrilor Ordinului in teritoriile Külm si Löbau. Ratiunile acestui gest vizau eliminarea gruparilor pagane ale prusilor, deziderat, din 1228184, implinit prin aparitia teutonilor, principalul factor ce va conduce la crestinarea si, ulterior, germanizarea185 acestei populatii.

Dupa eliminarea concurentei, cruciada impotriva cumanilor a fost preluata de catre regatul Apostolic maghiar, sprijinit in demersul sau de propaganda confesionala a ordinelor calugaresti. Dintre acestea, se detaseaza cel al dominicanilor186, ordin misionar intemeiat de Sfantul Dominic in anul 1215, ce beneficia de recunoasterea papei Honoriu al III-lea. Gratie acestei sustineri, dominicanii vor crea Provincia ungara a Ordinului, ce cuprindea Regatul Ungariei, precum si Transilvania, incusiv teritoriile de peste Carpati cucerite de teutoni. Organizarea Ordinului dominican va reprezenta, in fapt, rampa de lansare a atacurilor impotriva teritoriului guvernat de cumani187.

Propaganda dominicana in Ungaria – inceputa in anii 1221—1222 – prin  infiintarea unor manastiri ca cea de la Alba Regia (Szekesfehervar), de catre Paulus Hungarus188 si raspandirea ei deopotriva in Dalmatia, Bosnia, Serbia, Croatia si tinuturile romanesti ravnite de Arpadieni189, lua locul unui alt tip de propaganda si expansiune culturala, in speta cea a cistercienilor190. Prima incercare in atragerea la crestinism a populatiei cumani-kupciak, 1221—1223, inainte de batalia de la Kalka191, va fi insa sortita esecului192. In scurt timp insa, dominicanii se vor indrepta spre Nipru (1225). De aceasta data, misiunea lor va fi un real succes, ei deschizand calea spre crestinarea populatiilor din aceste teritorii. Caganul Bortz-Membrock, atras, fie de predica misionarilor dominicani, fie silit de primejdia tatara, trimite o solie in frunte cu fiul sau, Burch, la arhiepiscopul Strigoniu, Robert, pentru a-i cere botezul193.

In primavara anului 1227, Burch, insotit de o delegatie de doisprezece cumani si cativa calugari dominicani, se infatiseaza inaintea arhiepiscopului Robert, aflat in Transilvania, pentru a organiza un pelerinaj spre Locurile Sfinte194, cerandu-i sa-l boteze spre a servi drept exemplu pentru inca 2 000 de cumani care doresc sa treaca la crestinism. Arhiepiscopul cere papei permisiunea de a se deplasa in Cumania. In mod logic, suveranul pontif va da curs solicitarii, acordandu-i, prin scrisoarea din 31 iulie 1227, imputernicirea de legat Apostolic pentru Cumania si Tara Brodnicilor195 cu drept de „a predica in locul nostru, de a boteza, de a ridica biserici, de a hirotonisi preoti, cat si de a numi episcopi si indeplini indeobste toate slujbele ce tin de cult cat si de sporirea credintei196.




Beneficiind de sustinerea papala, Robert de Strigoniu, insotit de trei episcopi – Bartolomeu de la Cinci Biserici, Bartolomeu de Vesprem si Rainaldus al Transilvaniei si de insusi printul mostenitor al regelui Ungariei, Andrei al II-lea, Bela – pleaca spre Cumania, unde obtine convertirea unui numar insemnat de cumani197non paruae multitudinis Cumanorum198— in frunte cu chaganul Bortz-Membrock, nas fiind chiar „rex junior”, Bela199.

In primavara anului urmator se va desavarsi organizarea diocezei cumane (transcarpatice) prin numirea unui episcop, in persoana dominicanului Teodoric, de catre arhiepiscopul Strigoniu, numire confirmata de catre papa Grigorie al IX-lea. Tinand seama de raspunsul dat de noul papa, in martie 1228, printr-o serie de scrisori adresate destoinicului arhiepiscop, principelui Bela si priorului dominicanilor din Ungaria, se poate deduce solicitarea facuta de catre noii credinciosi in sensul acordarii de privilegii, in special cele legate de acordarea indulgentelor pentru cei ce vor contribui practic la sporirea efectiva a comunitatii crestine. In raspunsul papei se mai vorbeste si despre ocrotirea cumanilor impotriva celor „care ataca pe cumanii convertiti si impiedica pe ceilalti de a trece la credinta crestina”200  (Auner considera ca acestia ar fi vlaho-bulgarii lui Ioan Asan al II-lea, care nu putea privi nepasator la extinderea influentei ungare sub poalele Carpatilor, pana la Dunare201). In acelasi timp, episcopul dominican Teodoric, care „a muncit cu atata ravna pentru sadirea credintei in neamul cumanilor”235, obtine din partea papei ca noii convertiti „sa fie slobozi de orice supusenie, afara de cea fata de pontificele roman”202 .

Dar reluarea stapanirii „Apostolice” asupra teritoriilor locuite de cumani era de natura sa nemultumeasca regalitatea maghiara si, nu in ultimul rand, pe episcopul Transilvaniei, care pretindea sa-si exercite autoritatea si peste eparhia cumana, pe temeiul ca o mare parte dintre credinciosii catolici de aici au fost initial pastoriti de persoana sa. In realitate, anularea acestor drepturi insemna pierdearea unor  importante venituri prin neincasarea dijmelor bisericesti. Pentru a pune capat acestei situatii tensionate, cu impact asupra unitatii catolice, papa trimite in Cumania, in martie 1231, ca legat Apostolic, pe arhiepiscopul de Strigoniu cu sarcina clara de a cerceta granitele acestei eparhii spre a se delimita competentele diferitelor ierarhii ecleziastice din zona203. Limitele teritoriale trasate de acesta ne sunt vag cunoscute. J. Richard include Episcopia cumana in teritoriul marginit la sud de Taratul vlaho-bulgar, la vest de Carpati, la nord de Episcopia rusilor (numita astfel din 1233) si la est intinzandu-se pana in regiunea de stepa204. Serban Papacostea, citand pe Rogerius, arata ca hotarul rasaritean al episcopiei cumane era Siretul, la apus, conform Diplomei din 1247, se deduce ca frontiera era Oltul, dar fara voievodatul lui Seneslau, nedepasind pasul Branului si Campulung. Granita sudica atingea, probabil, cursul inferior al Dunarii, la confluenta Siretului cu Dunarea205. Aceeasi neclaritate domneste si in planul localizarii centrului acestei episcopii, cu privire la acesta existand mai multe teorii: cetatea Craciuna206, Odobesti207, Focsani208.

In miezul framantarilor din prima jumatate a secolului al XIII-lea, o informatie de o deosebita importanta pentru viata crestinatatii ortodoxe de la est de Carpati o constituie scrisoarea din noiembrie 1234 adresata de papa Grigore al IX-lea principelui Bela, din randurile careia se desprind informatii utile atat despre opozitia localnicilor fata de incercarile de prozelitism catolic, cat si despre stadiul organizarii Bisericii ortodoxe romanesti din acea vreme: „Dupa cum am aflat, in episcopatul Cumanilor sunt niste popoare (quidam populi)209, care se numesc romani (walati), care desi dupa nume se socot crestini, imbratisand diferite rituri si obiceiuri intr-o singura credinta, savarsesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Caci nesocotind Biserica romana, primesc toate tainele bisericesti, nu de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, care e diecezian al acelui tinut, ci de la niste pseudo-episcopi, care tin de ritul grecilor, iar unii, atat ungurii cat si teutonii, impreuna cu alti credinciosi din regatul Ungariei, trec la dansii ca sa locuiasca acolo si astfel, alcatuind un singur popor cu pomenitii romani, nesocotindu-l pe acesta, primesc sus-numitele taine spre marea indignare a drept-credinciosilor si spre o mare abatere a credintei crestine210.

Pentru a contracara succesele obtinute de ortodoxism pe teritoriul episcopatului cumanilor, papa recomanda episcopului Teodoric sa hirotoniseasca un episcop catolic din randul romanilor avand functia de vicar si cauta sa determine pe principele Bela sa ia masurile corespunzatoare pentru a-i sili pe romani sa-l accepte pe episcopul ce li se va propune211.

Papa dadea aceste dispozitii potrivit hotararilor celui de-al IV-lea conciliu general de la Lateran (1215), care in canonul IX hotara ca in regiunile cu populatie si rit de limba straina sa se numeasca un episcop vicar care sa fie subordonat diocezanului locului212.

Aceasta scrisoare atesta faptul ca in cuprinsul episcopiei cumane se gaseau mai multi episcopi ortodocsi, desemnati prin termenul de pseudo-episcopi, care probabil se aflau in fruntea unor comunitati religioase, temeinic organizate si constituite, in numar relativ mare, de vreme ce puteau ameninta opera de catolicizare intreprinsa de papalitate si regatul maghiar213. Existenta acestor episcopi o presupunea pe cea a unor organizatii politice corespunzatoare. Informatiile cu privire la aceste organizatii bisericesti dau la iveala, pe langa realitatea etnica covarsitor romaneasca din cuprinsul episcopiei cumane, si structurile sale politice. Popoarele din Episcopia cumanilor care sunt numite romani aveau, asadar, organizatii politice in aceasta dioceza. Episcopiile romanesti din cuprinsul Cumaniei reprezentau, in fapt, emanatia unei puteri laice corespunzatoare, voievodat sau cnezat, in ciuda faptului ca documentul ce le releva existenta nu surprinde direct corespondenta, nepermitand localizarea acestora214.

In ceea ce-i priveste pe ierarhii ortodocsi, nu se stie daca erau autohtoni sau reprezentanti ai clerului sud-dunarean, eventual bulgar. Probabil, acestia, au fost hirotonisiti in Taratul asenid, poate la Ohrida sau Tarnovo, deoarece in aceasta perioada, Ioan Asan al II-lea si clerul vlaho-bulgar, rupand relatiile cu Roma, se orientau tot mai mult spre o alianta cu Ioan al III-lea Vatatzes (1222—1254) si, implicit, spre ortodoxismul bizantin de la Niceea, al carei patriarh va recunoaste, in primavara anului 1235, autocefalia Bisericii bulgare si titlul onorific de patriarh mitropolitului de Tarnovo215. Exista si ipoteza conform careia, la sfarsitul primei jumatati a secolului al XII-lea si inceputul celui de-al XIII-lea, anumite zone din jumatatea nordica a Moldovei sa fi intrat in aria de influenta a Episcopiei de Halici216, lucru mai greu de dovedit, dat fiind faptul ca in aceasta zona se gasea un episcopat egal in rang cu pseudo-episcopii romani217.

In ceea ce priveste statutul de „pseudo-episcopi”, s-a afirmat218 ca nerecunoasterea calitatii ierarhice a episcopilor valahi este neintemeiata, intrucat, potrivit canoanelor Bisericii romane, nu poate fi tagaduita autenticitatea sfintirii unui arhiereu numai pentru faptul ca acesta era de rit grecesc. Din punct de vedere al dreptului canonic, nerecunoasterea unui episcop putea fi determinata doar de faptul ca fusese sfintit de catre doi arhierei si ca nu avea un sediu stabil sau ca pretindea drepturi arhieresti pentru teritoriul unei alte dioceze. Scrisoarea papala din 1234 pare a face aluzie la aceasta ultima imprejurare. In concluzie, „pseudo-episcopii” romani nu erau cotati ca atare pentru ca apartineau ritului grecesc sau ar fi reprezentat o concurenta periculoasa pentru titularul diocezei cumanilor, ci numai datorita faptului ca nu fusesera sfintiti canonic. In fapt, pentru Roma, ca si pentru Bizant, de altminteri, pseudo-episcopii, pseudo-preotii, pseudo-calugarii sunt, in mod esential, cei care se afla in afara legitimitatii bisericesti pe care o recunosteau sau, mai exact, o revendicau cele doua centre219.



Nu se cunosc rezultatele demersului papal din 14 noiembrie 1234 si nici daca principele Bela si-a indeplinit fagaduielile. Totusi, populatia romaneasca ortodoxa din cadrul Episcopiei cumane va rezista ingerintelor ungaro-papale. De altfel, nu erau izolati de ortodoxismul bizantin de peste Dunare, de unde, se pare, veneau acesti „pseudo-episcopi”220.

In 1241, tatarii vor pustii Episcopia cumanilor si vor nimici Scaunul din Milcovia, spulberand in mare masura asezarile catolice abia injghebate in cuprinsul eparhiei cumane221: „Iar Bochetor, cu alte capetenii, traversand raul care se numeste Siret, au ajuns in tara episcopului cumanilor si, infrangandu-i pe oamenii care se adunasera la lupta, au inceput sa ocupe toata tara”222 (Bocketor autem cum aliis regibus, fluvium qui Zerech dicitur transeuntes pervenerunt ad terram episcopi Comanorum et expugnatis hominibus, qui ad pugnam convenerant, ceperunt terram totaliter ocupare). Conform izvoarelor dominicane, se pare ca au cazut jertfa tatarilor 90 de calugari. Probabil tot in acest circumstante dispare si Teodoric, dupa aceasta data incetand referirile la persoana sa.

Dupa ce, in 1241, Episcopia cumana va cadea in mare parte prada invaziei tatare, prozelitismul catolic va fi reluat cu si mai multa tarie, favorizat de activitatea Ordinului Calugarilor Franciscani. Prin Bula papala „Cum hora undecima”, data de papa Grigore al IX-lea in iunie 1239, reinnoita de Inocentiu al IV-lea in 1245 si extinsa in 1253, de catre acelasi papa, franciscanii erau autorizati sa mearga in Cumania, avand imputernicirea de a converti, boteza si a savarsi Sfintele Taine223 .

Activitatea franciscanilor se dovedeste a fi deosebit de intensa, dupa mijlocul secolului al XIII-lea acestia fiind implicati intr-un amplu proces de crestinare a regiunilor aflate sub dominatie tatara. Punctul maxim al acestei campanii va fi atins dupa 1266, mai precis dupa patrunderea genovezilor in tinuturilor pontice, acum fiind intemeiat un vicariat franciscan cu centrul in Crimeea, avand doua custodii aflate in regiunile ocupate de tatari: cea de la Saray, respectiv Gazaria, servind drept rampa de lansare a prozelitismului spre teritoriile din Asia. Activitatea laborioasa desfasurata de Ordinul Franciscan este reliefata si de scrisoarea fratelui Ladislaus, „custos de Gazaria”, datata 10 aprilie 1287, transmisa ministrului general al ordinului, Mateo d’Acquasparta (1287—1289), ce pomeneste patru orase, in care existau, inca din 1286, manastiri franciscane: Kerqveti, Capha, Solhatan si Vicum (probabil Vicina)224.

Dupa caderea Constantinopolului sub dominatia cruciatilor, in 1204, Dobrogea cunoaste un masiv exod de populatie bizantina, ce se va stabili aici ca urmare a intolerantei latine225. Acum orasul Vicina a putut prelua conducerea religioasa a intregului tinut. In aceasta etapa, in care latinii au inlaturat vremelnic stapanirea bizantina de pe teritoriul balcanic, Vicina a putut prelua initiativa de a inlocui autoritatea administrativa imperiala din aceasta zona226. In acest cadru se inscrie si reusita notabilitatilor grecesti din Dobrogea ce obtin, pentru propriile nevoi spirituale, crearea unei arhiepiscopii227, dependenta de Patriarhia de la Niceea228.

In ceea ce priveste teritoriile dintre Carpati si Dunare, pentru secolul al XIII-lea exista putine informatii scrise referitoare la activitatea religioasa. Prin faptul ca existau misiuni crestine indreptate atat spre chazari, cat si spre rusi, se intelege ca nici aceste teritorii n-au fost ocolite, dar, conform obiceiului vremii, erau integrate dominatorilor cumani229. „Tarile” romanesti mai evoluate, surprinse doar fragmentar de putinele izvoare disponibile referitoare la secolului al XIII-lea, aveau, conform dezvoltarii politice, Episcopia230. Fiecare din formatiunile prestatale ce apar mentionate in Diploma Ioanitilor – principalul document pentru aceasta perioada – voievodatele lui Litovoi si Seneslau, cnezatele lui Ioan si Farcas care dispuneau, probabil, de o episcopie ortodoxa. In Tara Severinului, unde fusese creat Banatul maghiar de Severin, ca o replica la intentiile papalitatii de a crea aici o episcopie dependenta de Roma, regele Ungariei cere papei dreptul de a atribui aceasta formatiune unui episcop, „dupa placul nostru231. In acelasi timp, un act emis in 1237, adresat dominicanilor, aminteste prezenta unei populatii insotita de clerici ortodocsi in Banatul de Severin. Acestor informatii se adauga cele reiesite dintr-un document din aceeasi perioada, „Catre noii convertiti aflati in Severin si in Tinuturile invecinate”, care arata ca la o populatie numeroasa cu preoti proprii trebuia sa existe, de asemenea, episcopi locali ortodocsi care pastoreau in aceasta regiune. Acelasi lucru se poate presupune si pentru Muntenia de vest, unde la sfarsitul secolului al XIII-lea exista un episcop catolic la Arges232.

Tot Diploma Ioanitilor ne conduce la ideea ca in Oltenia si Muntenia exista o organizare bisericeasca. Printre altele, diploma prevedea ca o parte din veniturile provenite din teritoriile cedate sa se imparta intre rege si cavaleri, iar altele sa ramana in intregime acestora. Erau scutite „bisericile cladite si cele ce se vor cladi in toate tarile sus-zise — ramanand, deci, neatinse cinstea si drepturile arhiepiscopilor si episcopilor pe care se stie ca le au233. Nu se poate sti sigur la ce fel de episcopi se referea diploma, este probabil sa fie avuti in vedere „pseudo-episcopii”, amintiti de faimosul act din 14 noiembrie 1234. Se presupune ca aceste voievodate aveau si un reprezentant religios de un rang corespunzator234.

Spre sfarsitul secolului se constata o accentuare a prigonirii schismaticilor. Intr-un document din 10 decembrie 1270 se specifica faptul ca tatarii au fost atatati impotriva regatului maghiar de catre vecini235, acestia neputand fi decat schismaticii. Sinodul din 1279,  desfasurat la Buda, care, prin hotararile adoptate, in speta, articolul 120, „De sacerdotibus schismaticus” se specifica: „Acestora nu le este iertat a tine cultul dumnezeiesc, a zidi capele sau alte case sfinte, nici credinciosilor nu le este iertat a lua parte la astfel de cult dumnezeiesc sau a intra in astfel de capele236. In acelasi an, regele Ladislau depune un juramant in fata episcopului Filip de Fermo ca va pazi credinta catolica si ii va converti pe cumani la catolicism. In vara anului 1280, regele da doua decrete prin care poruncea prigonirea schismaticilor237. Printr-o scrisoare din 23 iulie 1290, papa Nicolae al IV-lea cerea banilor Slavoniei sa lupte „impotriva Tatarilor, Saracenilor, Nogailor, schismaticilor si ereticilor238, iar la 28 ianuarie 1299, papa Bonifaciu al VIII-lea dadea dreptul arhiepiscopului de Strigoniu sa fie anchetator si pedepsitor al schismaticilor si paganilor, ajutat fiind de dominicani si franciscani239.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




STRUCTURI SI MISCARI SOCIALE IN PERIOADA INTERBELICA
REVOLUTIA FRANCEZA
ISTORIA ALTFEL
EPIRUL SI MACEDONIA DE NORD-VEST
GUVERNAREA PERSONALA A LUI GEORGE AL III LEA. PIERDEREA COLONIILOR AMERICANE
Intensificarea manifestarilor revolutionare la romanii banateni
Geneza Crestinismului Poporului Roman
CONFLICTE IDEOLOGICO—POLITICE INTRE APUS SI RASARIT PANA IN ANUL 1204
Scriitori si artisti “angajati”
ISTORIA DIPLOMATICA SI ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE – CONCEPTII SI METODOLOGII