Apogeul politicii rusesti in Balcani si Orientul apropiat: tratatele de la Adrianopol (1829) si Unkiar Iskellessi (1833); Riposta occidentului: Quadrupla Alianta (Anglia, Franta, Spania, Portugalia); Esecul militar si diplomatic al Rusiei - Congresul de la Paris (1856); Problema romaneasca in discutia marilor puteri (1856-1862); Doua tinere puteri extraeuropene, demareaza puternic: S.U.A. si Japonia; Compromisul facut de Habsburgi: dualismul austro-ungar (1867); Importanta aparitiei Italiei unificate (1870) si a Imperiului german (1871).

In februarie 1828, Rusia incheia un razboi victorios cu Iranul, incluzand in granitele Imperiului sau, teritorii din Transcaucazia (Erivan si Nahicevan), locuite in cea mai mare parte de armeni. Peste doua luni, armata rusa, incepe operatiunile militare impotriva Imperiului Otoman (aprilie 1828), generalul Wittgenstein, cu 100.000 oameni ocupa Principatele Romane. Era riposta la actiunile otomane, care dupa batalia navala de la Navarino (1827), arestasera cetateni rusi si le sechestrasera bunurile. In plus, Rusia pravoslavnica, venea in ajutorul grecilor rasculati, care din 1821, luptau in conditii inegale impotriva otomanilor .

Izbanda a fost de partea rusilor, de abia in anul urmator, cand noul comandant sef al trupelor din peninsula Balcanica, Diebici, traverseaza Balcanii si ocupa Adrianopolul. Dorim sa ne oprim putin asupra corespondentei intre generalul Diebici si tar, din ziua caderii Adrianopolului si pana la incheierea Tratatului de pace, in aceeasi localitate, la 2 (14) septembrie 1829, corespondenta putin cunoscuta si care prezinta un interes deosebit privind culisele diplomatice si ce urmarea in special Rusia prin iscalirea acestei paci .

Diebici raporta tarului ca a primit o scrisoare oficiala de la gene­ralul Muffling, de la lordul Gordon si contele Milemino, in care i se comunica ca Poarta a hotarat sa trimita emisari pentru a negocia pacea, pornindu-se de la nota contelui Nesselrode.

La 13 august 1829, Diebici, informeaza pe suveranul sau, ca are foarte multi bolnavi, incat, practic, poate conta numai pe 5000 de oameni la fiecare divizie. Daca se includ si rezervele, are la sud de Balcani, in total 35.000 militari. In caz ca turcii nu accepta conditiile rusesti, ar putea lasa 10.000 de militari pentru trupe de garnizoane, care ar face legatura cu spatele frontului iar cu restul de 25.000 sa ocupe capitala otomana. Este foarte putin ca sa ocupi un oras ca Constantinopolul, cu o populatie de circa 600.000 de locuitori, dar totusi suficient, daca se tine cont de faptul ca practic, o armata turca nu mai exista.

A si elaborat un proiect, in care se prevedea ocuparea Lule Burgasului si Silistrei, iar combinat cu flota rusa aflata in Mediterana, sa ocupe Galipoli si Dardanele. In aceasta conjunctura isi va stabili, cartierul general in Rumelia pentru perioada de iarna, iar in primavara urmatoare, va incepe a treia campanie impotriva Turciei, ridicand concomitent la lupta, toti balcanicii.

La 17 august 1829, Diebici raporteaza ca emisarii turci au sosit, au inceput tratativele, dar se opun cel mai mult sa cedeze Ahaltihul, oras stravechi, cheia posesiunilor otomane din Asia.

Diebici scoate in evidenta bunele oficii pe care le face Prusia, in vederea incheierii cat mai repede a Tratatului de pace, prin persoana generalului Muffling. De altfel, tarul primise inca din primavara anului 1829, mediatia Prusiei, iar aceasta il trimisese, deja in luna iulie, in misiune extraordinara la Poarta. In timp ce delegatul Prusiei (in locul generalului Muffling care se imbolnavise, venise la Adrianopol, maiorul Kistter), cauta sa gaseasca un numitor comun intre rusi si otomani, dar rugandu-i pe rusi sa nu se apropie cu trupele prea mult de Constantinopol, Sir Gordon, comunica oficial ca cedarea cetatii Ahaltih, ar fi privita nefavorabil si suspicios de catre cabinetul britanic.

La 24 august 1829, intr-o noua scrisoare adresata Petersburgului, Diebici, comunica ca la 20 august au sosit in tabara de la Adrianopol, Pahlen si contele Orlov, care aduceau instructiunile tarului. Este interesant si chiar curios, ca delegatii turci in privinta pretentiilor rusesti in Principatele romane, au cedat cu deosebita usurinta si integral, ca si cum aceste teritorii nu le-ar fi apartinut in nici un fel, in schimb, s-au opus vehement, asupra unui lucru minor privind neutralitatea insulelor de la gurile Dunarii. Iar in sedinta urmatoare, delegatii turci, au propus ca sunt dispusi sa cedeze unele teritorii europene de tot rusilor, in schimbul scaderii despagubirilor de razboi, motivand ca finantele imperiului sunt cu totul sleite, "dar le-am raspuns ca n-am imputerniciri in acest sens de la inaltimea Voastra, care ati declarat public, ca refuzati categoric orice crestere teritoriala a imensului D-Voastra imperiu".

La 28 august 1829, tarul ii trimite o scrisoare lui Diebici, in care il felicita pentru victoria obisnuita. Ii da sugestii cum sa disloce trupele de ocupatie, ca sa fie o garantie certa ca otomanii isi vor plati despagubirile de razboi, iar in caz ca convorbirile esueaza, sa ocupe imediat Dardanelele, pentru a nu lasa nici o flota, afara de cea rusa, sa patrunda prin Stramtori. Contele Orlov, il va informa amanuntit de tot ce doreste, iar in problema greaca, indiferent de ce hotarasc ambasadorii la Constantinopol, accepta o singura granita: Arta si Volvo.

La 1 septembrie 1829, tarul ii trimite noi instructiuni. Afirma din nou categoric, ca doreste pace si nu distrugerea Turciei. In caz ca turcii intrerup convorbirile, sa porneasca imediat sa ocupe Constantinopolul, dar in acelasi timp si Dardanelele, pentru a nu permite flotei engleze si franceze sa treaca spre capitala otomana. Sa nu se sinchiseasca ca are trupe putine, cand cineva lupta pentru o cauza dreapta si nobila, acest lucru il insufleteste.

La 3 septembrie 1829, Diebici ii raporta tarului ca " ieri, 2 septembrie, dupa pranz, pacea a fost iscalita". Turcii au acceptat propunerile rusesti, rusii in acelasi timp au facut concesii, mai ales in privinta despagubirilor, deoarece, practic, otomanii nu au de unde sa plateasca. Pana la plata contributiei s-a hotarat drept zalog ca rusii sa pastreze Principatele Romane si Silistra.

La 2/14 septembrie 1829, s-au incheiat intre rusi si otomani trei documente:

1. Tratatul de pace.

2. Act separat de la Adrianopol relativ la principatele Moldova si Valahia.

3. Act separat la indemnizatiile de comert, de razboi si la evacuarea Principatelor. Toate cele trei documente au fost iscalite in aceeasi zi la 2/14 septembrie, din partea rusa de contele Alexis Orlov si contele Frederik Pahlen, iar din partea turca de Sadik efendi, mare defterder al Sublimei Porti si Abdul Kadir bey , comandantul trupelor din Anatolia .

Tratatul propriu-zis contine 16 articole si restabileste pacea intre cele doua imperii. Rusia in principiu, evacueaza toate teritoriile ocupate in Turcia europeana (art. 2), granita fiind fixata pe raul Prut, de la intrarea acestuia in Moldova si pana la confluenta cu Dunarea (art. 3). Ceea ce este in plus fata de tratatele anterioare, Delta Dunarii, trece la Rusia, granita fixandu-se la bratul Sf. Gheorghe, pana la varsarea acestuia in Mare. De asemenea, malul drept incepand de la punctul unde bratul Sf. Gheorghe se desparte de Sulina, unde Turcia ramanea riverana, va fi nepopulat pe o distanta de doua ore si nu vor fi nici un fel de fortificatii, iar vaselor comerciale ale ambelor puteri li se acorda navigatie libera pe intreg cursul fluviului. Otomanii puteau intra din Mare in Dunare, pe toate cele trei brate pentru vasele comerciale, bratul Sf. Gheorghe fiind comun pentru flota militara, in schimb, vasele de razboi rusesti puteau inainta pe Dunare in amonte, fara sa depaseasca locul de intalnire a fluviului cu Prutul (art. 3).

Art. 4 al tratatului fixa granita in Caucaz, iar Turcia recunostea ca valabile granitele fixate prin pacea de la Turcmanceai (febr. 1828), intre Rusia si Iran, adica trecerea la imperiul tarist a hanatelor Erivan si Nahicevan.

Art. 5 se referea la Principatele romane: administratia nationala independenta, deplina libertate a comertului, libera exercitare a cultelor, etc., iscalindu-se un document separat, care largea acest capitol si pe care-1 vom analiza.

Art. 6 se referea la Serbia, unde Tratatul de la Bucuresti din 1812 si conventia de la Ackerman (1826), trebuiau respectate scrupulos de catre otomani, Serbia urmand sa primeasca 6 districte, pe care Turcia si le-a insusit in mod abuziv, sultanul urmand sa iscaleasca un firman in acest sens, intr-o luna de la iscalirea tratatului de pace . In privinta Greciei, Poarta isi declara adeziunea completa la stipulatiile tratatului incheiat la Londra in iulie 1827, intre Rusia, Marea Britanie si Franta, ca si a actului din 10 (22) martie 1829. Imediat ce tratatul va fi ratificat, Poarta va numi plenipotentiari si alaturi de cele trei puteri, va executa stipulatiile si aranjamentele (art. 10) .

Supusii imperiului rus, vor avea deplina libertate a comertului in cadrul posesiunilor Imperiului otoman, pe uscat si pe Mare, trecerea prin Stramtori, fiind deschisa si libera tuturor marfurilor rusesti (art. 7), art. IX, la daunele care trebuia sa le achite Poarta in calitate de despagubiri de razboi, la amnistii din partea ambelor tabere (art. 13), la returnarea prizonierilor de razboi (14), tratatul urmat a fi ratificat in 6 saptamani de la semnare .

Avand in vedere importanta ce s-a acordat de catre cele doua imperii Principatelor romane, prin amplificarea art. 5 al Tratatului de la Adrianopol, a fost iscalit un act separat, rezumandu-1, se stipula, confirmarea celor hotarate prin conventia de la Akkerman, adaugandu-se ca pentru a da o baza solida guvernarii, durata domnilor pamanteni sa nu fie limitata la 7 ani. Pe langa o administratie independenta interna, se prevedea desfiintarea monopolului otoman si deplina libertate a comertului. Vor fi considerate ca parte integranta a celor doua Principate, toate insulele alaturate malului stang al Dunarii, iar senalul (thalwegul) acestui fluviu va alcatui granita acestora de la intrarea sa in statele otomane pana la confluenta cu Prutul .

Pe malul stang al Dunarii, nici un mahomedan nu avea voie sa-­si stabileasca domiciliul, orasele turcesti asezate in aceasta parte, este vorba de raialele Braila, Giurgiu, Turnu, cu teritoriile aferente vor fi inapoiate imediat Valahiei. Fortificatiile nu vor mai putea fi refacute, iar musulmanii ce poseda bunuri imobile, vor fi obligati sa le vanda in timp de 18 luni bastinasilor .

Poarta otomana ramane puterea suzerana, care va percepe un tribut anual, iar la fiecare innoire de domn, o suma egala cu tributul provinciei, in timp ce Rusia devine puterea protectoare .

Poarta confirma, Regulamentele administrative ce vor intra in vigoare, de asemenea dreptul celor doua Principate de-a avea o armata nationala .

Romanii cu pasaport eliberat de guvernul Principatului respec­tiv, aveau dreptul de navigatie nestingherita pe Dunare cu vasele lor, ca si dreptul de a face comert in cadrul intregului Imperiu otoman .

Al treilea document iscalit la Adrianopol, privind indemnizatiile de comert, despagubirile de razboi si clauzele legate de evacuarea Principatelor, cuprindea 4 articole . Deoarece cetatea Giurgiu a fost mentinuta de catre otomani in tot timpul razboiului, acestia se obliga s-o evacueze in 15 zile de la semnarea tratatului de pace, fortificatiile urmand sa fie demolate si reunita cu Tara Romaneasca .

Art. 2-4, se refereau la faptul ca Poarta otomana aducand prejudicii pecuniare imperiului rus, din 1806 si pana la 1828, era obligata sa plateasca suma de 1.500.000 ducati olandezi, adaugandu-se 10.000.000 ducati olandezi pentru pierderile din cadrul campaniei din 1828-1829, de pe cele doua fronturi, platibili esalonat in functie de timpul in care trupele rusesti evacuau teritoriile otomane, urmand ca pentru zona Caucazului, acest lucru sa fie reglat de o conventie speciala, intre contele Paschevici, comandantul sef al trupelor si comandantul turc .

Avantajele obtinute de imperiul rus prin Tratatul de la Adrianopol, au fost rezumate deosebit de sugestiv, de catre Nesselrode in scrisoarea trimisa marelui Duce Constantin, la 12 februarie 1830: "Pacea din Adrianopol a marit preponderenta Rusiei, in Orient. Ea a intarit granitele Rusiei, a despovarat comertul sau si a asigurat interesele sale. Faptul ca Turcia este marginita a exista numai sub protectia Rusiei, a pleca urechea sa numai la cererile Rusiei, este de parerea imparatului mai potrivit pentru interesele noastre politice si comerciale, decat orice alta combinatie care ne-ar fi silit sau a intinde stapanirea noastra prin cuceriri, sau a pune in locul imparatiei otomane niste state noi, care in curand ar fi rivalizat cu noi in putere, cultura si bogatie. Fiindca noi nu am vroit rasturnarea carmuirii turcesti, apoi cautam mijloacele de a o mentine in starea ei actuala. Punctul important al trecerii Bosforului a fost rezolvat intr-un sens care va pune in mirare pe celelalte puteri, chiar si pe Anglia; caci pavilionul englez e departe de a fi tratat cu aceeasi consideratie ca al nostru" .

Chiar daca avantajele teritoriale nu erau mari pentru Rusia, o parte din coasta rasariteana a Marii Negre de la gurile fluviului Cuban, pana la portul Sf. Nicolae si o parte a pasalacului Ahaltih, iar inspre Balcani, Delta Dunarii, obtinerea independentei Greciei (1830), intarirea autonomiei Principatelor Romane si a Serbiei, prezenta trupelor ruse in Valahia, Moldova si Silistra un numar de ani, zdruncinau puternic pozitiile Portii. Adaugandu-se la aceasta o mare despagubire de razboi, ca si dreptul de trecere a vaselor comerciale rusesti prin Bosfor si Dardanele, toate acestea intregesc tabloul atat de sugestiv descris, prin persoana cea mai autorizata, care conducea destinele diplomatiei rusesti, contele Nesselrode.

Desi moderate, clauzele tratatului de pace, au indispus profund pe Metternich, caci o larga autonomie cu un teritoriu crescut al Serbiei, forma practic un "stat independent, formidabil prin spiritul razboinic al locuitorilor", iar o ocupare prelungita a Principatelor, era un semn de intrebare privind evacuarea, toate acestea conjugate cu prezenta de trupe rusesti in punctele strategice din Balcani, evacuarea fiind programata ca urmare a platii unor cote a despagubirilor de razboi, faceau incontestabil, pe tar, stapan al partii europene a Imperiului otoman .

urma jocul Angliei, nu pot ajuta, nu pot favoriza, lupta de emancipare a popoarelor, in primul rand din sud-estul Europei. In al doilea rand, sultanul inchizand Stramtorile pentru vasele militare, lovea in primul rand in flota rusa, care ramanea sechestrata in Marea Neagra. Dar in caz de razboi, putea sa deschida Stramtorile, flotei sau flotelor militare ale statelor prietene, asa cum a permis Angliei, Frantei si Sardiniei in 1854-1855, sa patrunda in Marea Neagra. Se pune problema cum de diplomatia tarista a iscalit un asemenea document? Rusia nu era un stat infrant, Tratatul de la Unkiar Iskellessi, a facut sa-i creasca prestigiul enorm in Orientul apropiat, dar influenta ruseasca de la Constantinopol a fost, de drept, anihilata, de ceilalti si mai ales de englezi, ca dovada sultanul nu mai vrea sa reinnoiasca tratatul in 1841. Acesta este un lucru care s-a intamplat, dar de bunavoie sa-ti pui iscalitura, ca esti de acord ca orice nava militara sa nu poata trece prin Stramtori, cand tara ta, este in primul rand lovita, pare ceva deosebit de curios, dar care practic a avut loc.

Desi prin Conventia de la Londra din 1841, cu privire la regimul Stramtorilor, diplomatia tarista a suferit un esec, Nicolae I so­cotea ca se poate intelege cu Anglia, in vederea impartirii Imperiului otoman.

Pe aceasta directie se inscrie vizita tarului Nicolae I in Anglia in 1844 si discutiile avute cu regina Victoria, premierul Robert Peel si ministrul de externe Aberdeen. Tarul dorea sa transeze direct cu Anglia, impartirea Imperiului otoman, socotind ca destramarea si disparitia acestuia este inevitabila, dar prin excluderea Austriei si Frantei, de la aceasta operatiune. Tarul cauta sa-i demonstreze lui Aberdeen, ca Franta cu siguranta va ridica pretentii, intr-o asemenea conjunctura asupra Egiptului, Siriei si preponderenta in Mediterana, tocmai acolo unde britanicii nu doreau sa admita dominatia acestora. Este drept ca tarul nu si-a dezvaluit concret propriile sale intentii, ci doar controlul militar asupra iesirii din Bosfor in Marea Neagra, si devenirea Constantinopolului un oras liber, dar a adaugat raspicat: "Eu nu vreau nici un petec din pamantul Turciei, dar nici nu voi ingadui altuia sa se atinga de ea". Diplomatii englezi nu l-au refuzat pe tar categoric, au fost amabili, i-au dat sperante, dar nici atunci, nici ceva mai tarziu, n-au iscalit cu Rusia un document in sensul propu­nerilor tarului.

In decembrie 1845, tarul fiind in trecere prin Viena, i-a declarat raspicat lui Metternich, ca in cazul prabusirii Turciei, el nu va ceda nimanui Constantinopolul. Iar in caz ca cineva va indrazni sa-si indrepte armatele intr-acolo, el, tarul, va avea grija sa soseasca mai devreme, iar odata intrat, acolo va ramane.

Tarul Nicolae I mizand pe faptul ca salvase Imperiul habsburgic de la pieire in timpul revolutiei de la 1848, iar Franta zguduita de evenimentele anilor 1848-1851, nu va interveni, era decis sa lichideze Imperiul otoman si sa ocupe Istanbulul. Dar in razboiul ruso-otoman (1853-1856), s-au implicat militar Anglia, Franta si Piemontul, iar Austria si Prusia, au luat pozitie dusmanoasa.

Razboiul Crimeii a pus pregnant in evidenta inapoierea econo­mica si putreziciunea oranduirii iobagiste a Rusiei tariste, careia i se datoreste in ultima instanta infrangerea pe campul de lupta. Deoarece trupele engleze, franceze, italiene si turcesti debarcasera in Crimeea, iar Sevastopolul, portul militar cel mai important al Rusiei la Marea Neagra, fusese ocupat de inamic, Rusia a fost nevoita sa cedeze si sa ceara pace.

In sfarsit, activitatea diplomatica in timpul razboiului Crimeii, a fost foarte activa, s-au facut tot felul de proiecte, daca englezii, doreau sa separe de Rusia, Polonia, Tarile baltice, Finlanda, Caucazul, Crimeea etc, francezii oscilau spre un compromis, nedorind sa supere prea mult Rusia si in special Anglia sa nu devina prea puternica.

Noi ne vom limita sa discutam, ceea ce practic, s-a iscalit la Paris, la 30 martie 1856. Dupa cum se stie lucrarile Congresului au inceput la 25 februarie 1856, sub presedintia ministrului de externe a tarii gazda, contele Walewski . Franta putea jubila, infranta din anii 1814-1815, era acuma in tabara victoriosilor, nepotul marelui exilat, era imparatul Frantei, iar fiul sau si al contesei Walewska, prese­dintele acestui inalt for european. Astfel, Franta isi luase revansa pentru tot anul 1814, Napoleon III isi consolidase tronul printr-o victorie rasunatoare in afara si era acuma practic, arbitrul Europei. Din partea Rusiei, lui Napoleon al III-lea, nu-i mai trebuia nimic, problema principala era acuma temperarea lui Palmerston. Articolul I al Tratatului de la Paris, preciza ca pacea s-a incheiat intre Rusia, pe de o parte si Franta, Regatul unit al Marii Britanii si Irlandei, Sardiniei si Imperiul otoman[19]. Deci cele cinci state care, efectiv, au luptat. De la inceput a participat si Austria, datorita aportului pe care 1-a adus ca "intermediar" a celor doua tabere si datorita faptului ca a avut trupe de ocupatie in Principatele Romane, permitand otomanilor sa-si deplaseze unitatile pe front. Tarul Alexandru al II-lea (1855-1881), dorea ca si Prusia, sa participe la lucrarile Congresului, contand pe sprijinul ei prietenesc, in urma conjuncturii create in anii 1855 si inceputul lui 1856. Englezii se opuneau categoric, motivand ca aceasta nu participase la razboi si nici nu-si manifestase in acest sens dorinta, asa cum facuse Austria. Totusi in ciuda opunerii indarjite a Angliei dar cu sprijinul tacit al Frantei, la 10 martie 1856, Prusia a fost admisa la Congres, motivandu-se ca era semnatara Conventiei de la Londra din 1841, cu privire la Stramtori si ca atare avea dreptul sa semneze si tratatul cel nou, care urma sa inlocuiasca vechiul document. Austria urmarea cu mare ingrijorare bunavointa tot mai crescanda a lui Napoleon al III-lea fata de Rusia, spre stupoarea si indignarea lui Clarendon.

Beligerantii isi evacuau teritoriile cucerite reciproc, astfel, Rusia, fortareata Kars iar cei patru aliati: Sevastopol, Balaclava, Eupatoria, Cherci, Enicalee etc. (art. 3-4). Se hotara ca ambele tabere sa acorde o amnistie totala, tuturor celor ce s-au compromis in acest razboi, de asemenea in cel mai scurt timp, sa fie inapoiati toti prizonierii (art. 5-6).

Puterile prezente la Congres (Franta, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia), se obligau " sa respecte independenta si integritatea teritoriala a Imperiului otoman", considerand ca orice act de natura a-i aduce cea mai mica stirbire, este "o chestiune de interes general" (art. 7). Integritatea Imperiului otoman, insemna ca Rusia avea mainile legate si nu putea practic, intreprinde nimic, caci intra in conflict cu marile puteri europene in bloc. insemna franarea luptei pentru emancipare totala a popoarelor din sud-estul Europei.

Marea Neagra era declarata neutra, deschisa marinei comerciale a tuturor natiunilor, iar apele si porturile erau interzise vaselor de razboi, a oricarei puteri, chiar si ale puterilor riverane (art. 11). Comertul in porturile si apele Marii Negre, era liber de orice piedici, de orice ingradire, iar in scopul securitatii intereselor comerciale si maritime ale tuturor natiunilor, Rusia si Turcia, vor admite consuli in porturile lor, in conformitate cu principiile dreptului international (art. 12). Marea Neagra fiind declarata neutra atat Rusia cat si Imperiul otoman, nu aveau voie sa aiba fortificatii si nici arsenaluri navale (art. 13).

Daca analizam ultimele articole, observam ca Rusia, primeste o puternica lovitura, in sensul ca n-are dreptul sa tina flota militara in Marea Neagra, sa aiba arsenaluri militare si fortificatii, deci complet descoperita in cazul unui viitor razboi. Este drept ca aceleasi prevederi vizau Turcia, dar aceasta in totala decadere, nu prezenta nici un pericol pentru vecinul sau din nord. O conventie anexa la tratat, prevedea ca cele doua state au dreptul sa intretina in Marea Neagra, 6 vase cu abur, cu un tonaj ce sa nu depaseasca 800 tone si 4 vase usoare de abur sau de panze care sa nu depaseasca fiecare un tonaj de 200 tone, care sa fie folosite ca politie maritima. In continuare se specifica, ca pe baza principiilor stabilite la Viena (1815), privind reglementarea navigatiei pe fluviile care separa sau trec prin mai multe state, acest principiu se extinde asupra Dunarii si gurilor sale. Urmeaza deci ca navigatia pe Dunare sa fie complet libera, nesupusa la nici o piedica si nici o taxa (art. 15). In vederea aplicarii celor hotarate si pentru degajarea gurilor Dunarii de nisipuri si alte obstacole, se va ocupa o comisie, formata din cate un delegat reprezentand: Rusia, Turcia, Austria, Prusia, Sardinia, Franta si Anglia (art. 16). Deci, state neriverane, ca Franta, Anglia si chiar ca Sardinia, sunt membre in comisia dunareana, asta denota penetratia capitalista apuseana, pe aceasta artera atat de principala, care pana atunci - ma refer la cursul inferior - era monopol al Imperiului otoman si al Rusiei (aceasta din urma dupa cum se stie in 1829, a anexat intreaga delta a fluviului).

Paralel cu aceasta comisie a marilor puteri, lua fiinta o Comisiune compusa din delegatii Austriei, Bavariei, Wutembergului (ultimele doua, ca recompensa a atitudinii antiruse manifestate in timpul razboiului, dar erau si riverane), Turcia si comisarii celor trei Principate dunarene (Serbia, Tara Romaneasca, Moldova). Aceasta comisie era permanenta si avea sarcina: 1) sa elaboreze regulamente de navigatie si de politie fluviala; 2) sa faca sa dispara obstacolele de orice fel care ar stanjeni navigatia; 3) sa se ingrijeasca de executarea lucrarilor necesare pe tot cursul fluviului; 4) dupa desfiintarea Comisiei dunarene sa supravegheze mentinerea navigabilitatii gurilor Dunarii si a partilor de la Mare invecinate cu ele (art. 17). Deci, o comisie, am spune cu sarcini tehnice, operative, spre deosebire de prima, care domina politic si economic fluviul, elaborand legi si regulamente in acest sens.

Pentru o mai buna libertate a navigatiei pe Dunare si in schimbul oraselor si porturilor pe care aliatii le evacuau (Sevastopol, Balaclava, Eupatoria etc.), tarul consimte sa rectifice frontiera sa din Basarabia (art. 20). Acest teritoriu revenea Moldovei, sub suzeranitate otomana (pierdut dupa cum se stie in 1812), iar locuitorii de aici, timp de 3 ani li se ingaduia sa se mute in alte parti si sa dispuna liber de proprietatile lor (art. 21).

Dupa cum se stie, in urma propagandei desfasurate de catre romani in intreaga Europa, Congresul de la Paris a luat in discutie problema Principatelor. Desi sarbii, muntenegrenii, bulgarii, grecii, au facut memorii solicitand sa fie luate in consideratie doleantele lor, Congresul s-a limitat sa discute problema romaneasca si sa stabileasca unele clauze referitoare la Serbia. Astfel, Principatele Valahiei si Moldovei, continua sa se bucure de toate drepturile sub suzeranitatea Portii, iar protectoratul rusesc stabilit in 1829, este inlocuit "cu garantia Puterilor contractante" (Anglia, Franta, Austria, Prusia, Sardinia, Rusia). "Nici o protectiune exclusiva nu va fi exercitata asupra lor de una din puterile garante. Nu se admite nici un drept special de amestec in treburile lor launtrice" (art. 22). Deci protecto­ratul rusesc era diminuat, practic, la o sesime, toate problemele majore privind Principatele, trebuiau sa aiba acordul celorlalte mari puteri, inclusiv a puterii suzerane. "Sublima Poarta se obliga sa pastreze in aceste Principate o administratie independenta si nationala, precum si deplina libertate a cultelor, a legislatiei, a comertului si a navigatiei" (art. 23). Deoarece Regulamentul organic, era o opera de inspiratie ruseasca si era de altfel si depasit, apusul Europei, dorind sa includa Principatele romane, cat mai mult in circuitul lor, propun o Comisie speciala a celor sapte mari puteri, care sa revizuiasca vechile legi si sa propuna altele noi, care sa puna bazele viitoarei organizari moderne (art. 23). Deoarece in memoriile romanilor se solicita unirea celor doua Principate, iar unele din marile puteri, in special Turcia si Austria se opuneau categoric, se hotara ca sultanul sa dea dispozitii, ca sa fie convocate cat mai grabnic, cate un Divan ad-hoc, care sa reprezinte cat mai exact toate straturile societatii, ca sa exprime cum doresc locuitorii sa traiasca in viitor (art. 24). Doleantele celor doua Principate, urmau sa fie discutate si aprobate de cele sapte mari puteri, care erau puse " de acum inainte sub garantia colectiva a tuturor Puterilor semnatare" (art. 25). Se facea precizarea in tratat ca in cazul perturbarii linistii in Principate, nici o interventie armata nu va putea avea loc, decat cu acordul prealabil intre toate cele sapte puteri. Deci, daca unul din vecini: Turcia, Austria, Rusia era tentat sa intervina, avea nevoie de consimtamantul expres al Angliei, Frantei etc., deci a celorlalte puteri, ceea ce, desigur, ca ar fi complicat lucrurile pe plan european.

Categoric, razboiul Crimeii, prin urmarile sale, a schimbat raportul de forte in Europa. Infrangerea Rusiei, a insemnat un mo­ment crucial in situatia internationala a tarismului, ca forta. Franta, infranta in 1814, printr-o conjunctura diplomatica favorabila, revine practic ca un arbitru al Europei in urma Congresului de la Paris. Napoleon III, foarte diferit prin personalitatea sa, de oamenii care au condus politica externa a Frantei, introduce idei si metode noi, ajutand unor state nationale sa se formeze contribuind practic, la transformarea profunda a fizionomiei Europei. Luptand in Crimeea, nu uita mortii de la Berezina, iar prin Congresul de la Paris, dorea sa reinvie gloria Imperiului de altadata si sa redea granitele naturale pana la Rin. Cocosul galic rasfatat de soarta plutea acuma pe culmea gloriei. Lasand pe moment rivalitatile dintre marile puteri, sa trecem la Principatele romane, a caror deziderate au fost discutate la Congresul de la Paris. De altfel, dupa cum remarca Vasile Boerescu, Tratatul de la Paris, n-a creat o pozitie noua Principatelor, trebuia numai sa recunoasca vechea stare a lucrurilor " suveranitatea interioara este perfecta si fara nici un hotar. Puterea de initiativa, de sanctionare si de promulgare a oricareia lege si reforma este numai a natiunii si nici un guvern strain n-are dreptul sa se amestece in actele administrative"[21], iar Dionisie Pop Martian, ii sugera lui Gheorghe Magheru sa ceara Conferintei de la Paris "independenta fara nici o conditiune" .

Evacuarea trupelor austriece in 1857 din Principate - la presi­unea celorlalte mari puteri - si reintoarcerea exilatilor politici in vara aceluiasi an au dat un nou impuls miscarii unioniste. In aceasta situatie, Austria si Turcia, care isi vedeau amenintate direct interesele in aceasta regiune a Europei, au trecut la actiuni concrete, menite sa impiedice actul unirii celor doua tari surori. Ele si-au concentrat eforturile mai ales asupra Moldovei. De altfel, terenul era mai prielnic aici pentru astfel de manevre, deoarece caimacamul Teodor Bals si apoi Vogoride sprijineau cele doua mari puteri in aceasta actiune. Asa se face ca alegerile din Moldova au putut fi falsificate intr-un mod grosolan. Unionistii n-au incetat nici o clipa insa lupta impotriva acestui act tradator, ceea ce n-a ramas fara ecou pe plan international. "Tara se scula - arata A.D. Xenopol - ca un singur om spre a-si apara existenta, asa cum ea pornea ca lava dintr-un vulcan spre a ocroti parghia regenerarii. Asistam la cea mai energica manifestare a puterii de viata a poporului roman" .

Deoarece Turcia refuza sa anuleze alegerile falsificate de Vogoride in Moldova, Franta, Rusia, Prusia si Sardinia au decis sa rupa legaturile diplomatice cu Poarta la 23 iulie/4 august 1857. Observam ca de abia a trecut un an de la iscalirea Tratatului de la Paris si cele doua state rivale, care si-au varsat sangele in tabere adverse in timpul razboiului Crimeii, Rusia si Franta sunt acuma impreuna. De asemenea, de abia a trecut un an de cand Franta, alaturi de Anglia si Austria, iscalise un document secret la Paris (aprilie 1856), amenintand cu razboi, oricine ar fi tentat sa aduca prejudicii Imperiului otoman. Ce dorea de fapt Napoleon al III-lea? Dorea ca vointa poporului roman sa fie exprimata corect. Daca ne referim la J.B. Duroselle, acesta afirma ca Napoleon al III-lea a fost primul sef de stat a unei mari puteri, care a crezut in principiul nationalitatilor. Dupa parerea noastra, Napoleon nu s-a multumit cu ce a obtinut la Paris (1856); era de fapt inceputul. El dorea o noua organizare a Europei, in traditia primului Imperiu francez, nu cum o conturasera, adversarii ilustrului sau unchi. Pe linia sustinerii intereselor italiene, romanesti, poloneze, chiar germane, toate acestea ii mareau aureola de protector al popoarelor care lupta pentru crearea de natiuni mo­derne si ii ofereau posibilitatea sa-si rotunjeasca Imperiul spre Rin, in Belgia, Nissa, Savoia etc.

Intr-o cuvantare rostita la 4 februarie in fata corpurilor legiuitoare, Napoleon al III-lea, isi arata din nou credinta ca Unirea este masura pe care Principatele Unite aveau nevoie pentru propasirea lor .

Pe marginea acestui raport din 2 aprilie 1857 adresat de Thouvenel lui Walewski, in care se facea remarca, ca unirea Principatelor era o problema "care domina azi toate celelalte", Napoleon al III-lea a notat: "sprijiniti puternic spre a obtine concursul lui Resid-pasa, pentru unire. Nu menajati nimic spre a obtine acest rezultat".

Ruperea relatiilor diplomatice cu Poarta ameninta alianta anglo-franceza. Clarendon era incredintat sa daca aceasta alianta inceteaza, Franta si Rusia vor ajunge la o alianta fondata pe distrugerea Turciei. De aceea, guvernul englez primi cu un sentiment de usurare decizia lui Napoleon al III-lea de a se intalni cu regina Victoria, care se gasea la Osborne . De altfel, diplomatia britanica a acceptat compromisul de la Osborne (august 1857), socotim noi, din urmatoarele conside­rente: era oprita temporar sudura care se intrezarea intre Franta si Rusia, apoi Anglia nu avea nici un chef sa mai faca un razboi aparand Imperiul otoman si irosind bani si oameni, mai ales ca toate fortele trebuiau concentrate in India, in vederea lichidarii rascoalei cipailor. Totodata, diplomatia engleza, no voia sa supere pe Napoleon III, care facuse declaratii publice ca va sprijini pe romani, iar Palmerstomn nu voia sa adopte o pozitie prea rigida.

Istoricul american T.W. Riker, este de parere ca la Osborne, prin acest compromis, francezii au parasit unirea definitiva in schimbul unirii administrative .

Intr-un studiu consacrat Osborne-ului, Andrei Otetea sustine ca Franta a renuntat numai la unirea sub un print strain . Napoleon al III-lea n-a luat nici un angajament precis asupra organizarii viitoare a Principatelor, ci a promis numai sa se inteleaga inainte de congres cu guvernul britanic asupra organizarii definitive a acestora. Publicistul francez Saint Marc Gerardin, acuza Franta ca putea face chiar mai mult pentru romani, caci Conventia din 1858 era "un Waterloo diplomatic pentru acestia".

Din cauza participarii Austriei, problema italiana n-a fost ridicata acolo. Dar relatiile intre Piemont si Austria ramaneau deosebit de incordate, incat un conflict armat in 1857, unde cele doua state erau in tabere diferite, era chiar cautat de catre Cavour, care putea deschide noi perspective privind unificarea Italiei. Dupa cum se stie, diplomatia rusa, a sprijinit doleantele romanesti, cu multa asiduitate, caci contracara tendintele anexioniste austriece, si se crea un stat modern, care n-ar fi uitat loialitatea vecinului.

Alegerile din Moldova au fost in cele din urma anulate, iar rezultatul real al noilor alegeri a fost un adevarat trimuf al unionistilor. Doleantele Divanurilor ad-hoc au fost inaintate comisiei europene, iar in mai 1858, se deschidea la Paris, Conferinta reprezentantilor celor sapte puteri, cu scopul de a rezolva problema Unirii si a reorganizarii Principatelor. In august 1858, conferinta si-a incheiat lucrarile, semnandu-se asa-numita Conventie de la Paris, care stabilea viitorul statut al Principatelor din punct de vedere politic, social si admi­nistrativ. Conventia cuprindea 50 de articole si o anexa .

Se prevedea ca principatele sa alcatuiasca o federatie cu numele de "Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei", sub suzeranitatea Portii, insa fiecare principat trebuia sa-si aleaga un principe, sa aiba un guvern si o adunare legiuitoare proprie. Dupa cum se vede, Conventia de la Paris (1858), n-a satisfacut cerintele poporului roman, deoarece Marile puteri, vizand interese personale, limitau afirmarea principatelor ca entitate distincta sub raportul organizarii statale.

Potrivit hotararilor Conferintei de la Paris, in toamna anului 1858, caimacamii Ghica si Vogoride au fost inlocuiti prin cate o caimacamie formata din trei membri, care urma sa pregateasca ale­gerea viitorilor domni. Caimacamii din Moldova, in special A. Panu si V. Sturdza, au actionat cu indrazneala, ca si cum ar fi fost condu­catori ai unui stat independent.

La 5 ianuarie 1859 pe tronul Moldovei a fost ales Alexandru Ioah Cuza, alegere primita cu mare bucurie pretutindeni, atat in intreaga Moldova si in Tara Romaneasca cat si in Transilvania. Trecand peste prevederile Conventiei de la Paris, la 24 ianuarie 1859, acelasi domnitor a fost ales si in Tara Romaneasca. Acest lucru a nemultumit in special Austria si Imperiul otoman, care au amenintat cu ocupatia, incat tanara diplomatie romaneasca a fost nevoita sa faca mari eforturi pentru a contracara aceste actiuni. In acest scop, in 1859, se infiinteaza Cancelaria Ministerului Treburilor Straine, ca organ de stat pentru relatiile internationale directe si in afara misiunilor diplo­matice extraordinare, incep sa se creeze primele agentii cu atributii de misiuni diplomatice permanente. De asemenea, noul stat adera la Conventii internationale. Conventia telegrafo-postala cu Austria, cu Serbia (1862), Conventia de extradare incheiata cu Serbia (1863), Conventia telegrafica de la Paris (1865) etc., afirmandu-se tot mai mult pe plan european, in ciuda protestelor puterii suzerane . Pana la urma eforturile diplomatiei romane au fost incununate de succes. La 24 ianuarie 1862, avem un singur guvern, un singur Parlament, iar tara este recunoscuta, sub numele de Romania.

Succesele militare si diplomatice obtinute de regatul Sardiniei (Piemont) in anii 1855-1856, faceau ca tot mai multi patrioti italieni, sa se ralieze in jurul dinastiei de Savoia, considerand-o capabila, de a face acest mare act istoric, unificarea. Pana atunci, unii oscilau spre Piemont, dar mai putini la numar, altii vedeau viitorul stat, ca o Confederatie in genul Elvetiei, altii o unificare sub sceptrul Papei, altii o republica unitara cladita pe proiectul lui Mazzini, iar cei mai putini, in jurul regatului celor Doua Sicilii.

Eforturile lui Cavour si ultimele evenimente, aratau clar ca balanta este de partea regatului Sardiniei, dar se punea problema, va risca Piemontul sa acosteze frontal Austria, sau va apela la o mare putere dispusa s-o ajute militar. Sortii au cazut asupra Frantei. La 29 ianuarie 1859, Franta si Sardinia iscaleau un tratat secret, ramanea razboiul sa inceapa imediat ce va fi pregatita opinia publica franceza si va fi asigurata neutralitatea Angliei, Rusiei si Prusiei.

Cavour, astfel, a manevrat lucrurile, ca de la provocari si jigniri, la raspandirea de zvonuri despre slabiciunea si dezorganizarea armatei sarde, incat austriecii au cazut in aceasta capcana, prezinta un ultimatum, acesta este respins, iar la 29 aprilie 1859, trupele lor violeaza frontiera cu Piemontul. Prin aceasta actiune, Viena pierde sprijinul Confederatiei germane, care se putea declara neutra, dupa cum a si facut. Victoria franceza de la Magenta a deschis portile Milanului, iar victoriile de la Solferino si de la Martino, ofereau posibilitatea incheierii rapide si victorioase a campaniei intreprinse de trupele franco-sarde .

Intre timp, in Italia centrala, insurectii fara varsare de sange, izgonisera diferiti suverani, iar ideea anexarii la Piemont isi facea tot mai mult loc. Trecand peste operatiunile militare si peste politica dublicitara a lui Napoleon al III-lea, la 10 noiembrie 1859, se incheie la Zurich, tratatul de pace cu Austria. Tratatul cuprindea 3 docu­mente: 1. Cedarea Lombardiei catre Franta. Are 22 articole. In articolul 4, Austria renunta la Lombardia in favoarea Frantei, Venetia ramane sub coroana Habsburgica, de fapt cam tot ce s-a consemnat la Villafranca. Era un articol aditional, care prevedea ce suma din bugetul austriac prelua Lombardia. 2. Retrocedarea Lombardiei catre Sardinia. In scopul consolidarii aliantei intre Franta si Piemont, se transfera acest teritoriu, cele doua parti numindu-si plenipotentiari in acest sens (5 articole). 3. Pacea austro-franco-sarda. Pune capat conflictului, prizonierii de razboi urmeaza sa fie returnati imediat (art. 2), iar in decurs de un an, cei din Lombardia vor hotari unde se vor stabili si ce cetatenie vor adopta, adica austriaca sau sarda (art. 12). De asemenea, se stabilea ca cetatenii lombardezi care faceau serviciul in cadrul armatei austriece, se vor elibera imediat, urmand sa decida ce cetatenie vor adopta (art. 13) .

Racirea relatiilor franco-sarde, s-a putut atenua printr-un compromis, dupa revenirea la putere a lui Cavour (ianuarie 1860), care prin plebiscit a putut anexa la Piemont, Toscana si Emilia, ca opinia publica italiana sa poata intelege gestul de a ceda Frantei, Nisa si Savoia. In acest sens se incheie Tratatul de la Torino (24 martie 1860), intre Franta si Sardinia, documentul avand 8 articole si a fost semnat de catre Talleyrand si Benedetti din partea franceza si Cavour si Parini din partea sarda. Astfel, regele Sardiniei consimte sa cedeze in favoarea Frantei, atat pentru el cat si pentru descendentii sai, la Savoia si arondismentul Nisa (circondario di Nissa). O comisie mixta urma sa delimiteze frontiera (art. 3), iar cetatenii din cele 2 regiuni, timp de 1 an, urmeaza sa hotarasca, daca vor pastra ceta­tenia sarda ori vor lua-o pe cea franceza (art. 4-6) .

In orice caz, Napoleon al III-lea, trebuia sa justifice in fata opiniei publice franceze, de ce s-a varsat sange francez si care au fost avantajele obtinute. Avantajele s-au vazut: Savoia si Nisa, dar a crescut nemultumirea opiniei publice italiene. Dar evenimentele odata urnite, capata o turnura mult mai rapida, prin actiunile lui Garibaldi si a celor o mie confrati ai sai, care debarca la Marsala, port sicilian si pun stapanire pe Palermo. "Europa - arata Giuliano Procacci - asista uimita si entuziasmata totodata la spectacolul neobisnuit in care un pumn de oameni inarmati reusea sa invinga o armata regulata si punea sub semnul intrebarii soarta regatului" . Cavour se gasea in mare dificultate, deoarece Garibaldi, era hotarat sa porneasca marsul asupra Romei, unde din 1849 stationa o garnizoana franceza, in timp ce Anglia incuraja actiunile celor o mie. Cavour fluturand in fata imparatului Frantei, primejdia aparitiei unei Republici italiene meri­dionale, care putea intra in zona de influenta a Angliei, si a complicatiilor ce se puteau ivi prin atacarea orasului Etern unde sta­tionau trupe franceze, a cerut permisiunea ca armata sarda sa patrunda in regatul de Neapole. Napoleon al III-lea si-a dat consimtamantul, dar totul sa fie facut foarte repede. Si astfel, ceea ce nimeni nu prevazuse, inclusiv Cavour, ca la un interval ceva mai mult de un an, de cand trupele sarde au trecut Ticino (1859), aproape intreaga peninsula Apenina, cu exceptia regiunilor Venetia si Lazio, sa fie unificate. Parlamentul piemontez, proclama unificarea Italiei, in sedinta sa din martie 1861, iar pe Victor Emanuel, rege al Italiei, prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala. Peste 10 zile, Cavour a propus si parlamentul a fost de acord, ca Roma sa devina capitala statului .

Dar noul stat care aparuse intr-o asemenea conjunctura, va suferi o grea pierdere, caci Cavour, cel care a avut contributia cea mai mare dintre italieni la unificare, moare in iunie 1861. Incontestabil ca dupa Palmerston si Napoleon al III-lea, Cavour a fost una din figurile cele mai active ale deceniului 6 ale secolului al XIX-lea, si dupa parerea noastra, in probleme de abilitate diplomatica, poate numai Bismarck 1-a intrecut in a doua jumatate a secolului trecut.

Vom vedea ca Venetia va fi anexata in 1866, tot cu ajutorul unui stat mare, Prusia, desi trupele italiene au fost infrante pe campul de lupta (pe uscat la Custoza si pe mare la Lissa), iar in 1871, va fi ocupata Roma, profitand de infrangerea primului sau aliat; Franta. De altfel, ocuparea Romei, situata in mijlocul peninsulei, fara nici o importanta strategica, nu putea trezi opozitia cabinetelor europene, dar trezea opozitia opiniei publice catolice europene, de care trebuia sa tina cont noul stat modern italian, avandu-se in vedere situatia economica destul de precara.

H. Hearder, citandu-1 pe Gladstone, care afirmase ca unificarea Italiei a insemnat practic, unul din lucrurile cele mai extraordinare ale secolului al XIX-lea, scoate in evidenta caracterul unitar al noului stat. De altfel, autorul, in monografia sa, dedicata istoriei politice a Europei (1830-1880), gaseste de cuviinta sa afirme ca extinderea suveranitatii Casei de Savoia, asupra intregii peninsule Italice (1859-1871), ca si acceptarea de catre printii si regii germani a-i oferi lui Wilhelm I, regele Prusiei, titlul de imparat al Germaniei, erau doua evenimente de importanta majora. Desigur, pe locul intai, din punct de vedere militar putem situa Germania, caci aparea in centrul Europei, un stat foarte populat, care prin infrangerea Austriei si Frantei, a dezechilibrat, intreaga osatura clasica a vechiului continent. Daca Germania, ca structura, ramanea o federatie pe scheletul vechilor state, Italia aparea ca un stat unitar, unde toate vechile regate si ducate, s-au contopit in creuzetul piemonto-sardinez. Apar astfel, doua puternice puteri in lume, cu un ascutit caracter national si cu o viziune in politica externa, de a depasi si a deposeda de colonii, pe marile puteri, in sensul clasic al cuvantului .

Un alt mare om politic englez, Disraeli declara in 1871, ca unificarea Germaniei, a fost un eveniment atat de important, incat poate depasi ca importanta revolutia burgheza din Franta. Se referea ca in privinta fortelor si a echilibrului, preponderenta germana s-a substituit fara drept de apel, celei austriece si franceze.

Prin venirea ca prim ministru al Prusiei, in septembrie 1862, a lui Otto von Bismarck, incontestabil, acesta va fi figura centrala ce va fauri Imperiul german. Mediocrul student al Facultatii de Drept din Gottingen, cel care a dus o viata plina de dueluri si chefuri, dotat cu o mare inteligenta, cu o mare vointa, a prins gust pentru diplomatie, la Frankfurt, unde a stat peste 7 ani, ca reprezentant al Prusiei. Acest post a fost pentru el, o scoala a cunoasterii problemelor germane si o trambulina pentru viitoarea cariera politica. Ocupand functia de ambasador al Prusiei la Petersburg (1859-1862), a cunoscut realitatile rusesti si si-a atras simpatia atat a tarului Alexandru II cat si a ministrului de externe, Gorceacov. Bismarck a stiut sa speculeze din plin, antipatia Rusiei pentru Austria si a faptului ca in timpul insurectiei poloneze (1863-1864), cand situatia devenise foarte incordata, profilandu-se un nou razboi intre Rusia pe de o parte si Anglia si Franta pe de alta parte, sa-si ofere bunele servicii Petersburgului. Dupa o perioada de cateva luni, ca ambasador la Paris (1862) unde cu perspicacitatea sa, a intuit toate carentele celui de al doilea imperiu ocupa functia de prim ministru si isi incepe imediat planul de actiune.

In plus, o administratie eficienta, o retea de cai ferate si sosele, conturata atat pe posibilitati economice cat si pe consideratii strategice, dar mai ales o armata moderna, perfect instruita si impe­cabil inarmata, creatia lui Roon si Moltke, toate au concurat spre realizarea scopului final: unificarea statelor germane in jurul Prusiei. Incontestabil ca Bismarck a folosit in mod magistral, toate aceste realitati, dar a stiut sa capteze in plus bunavointa diplomatiei tariste, in a izola Austria si Franta, chiar daca Rusia nu mai juca rolul dinaintea razboiului Crimeii. De asemenea, Bismarck, a stiut sa menajeze interesele britanice avand sansa ca dupa moartea lui Palmerston, diplomatia engleza, a fost mai putin preocupata de problemele ce framantau statele europene. De altfel, arata H. Hearder, Bismarck, a ramas figura centrala a politicii europene in urmatorii aproape douazeci de ani, dupa infrangerea Frantei .

Nu intamplator Bismarck nota in memoriile sale: "Soarta a facut sa ma nasc la 1 aprilie, sa ma fac diplomat si sa-i pacalesc pe toti".

Prin manevrele lui Bismarck, in ianuarie 1864, Prusia si Austria declarau razboi Danemarcei. El avea nevoie de cucerirea Schleswig-Holstein-ului, ca un stimulator in procesul de unificare a Germaniei .

La 30 octombrie 1864, se semna tratatul de pace de la Viena. Regele Danemarcei, renunta la toate drepturile sale asupra ducatelor Schleswig, Holstein si Lauenburg, in favoarea regelui Prusiei si a imparatului Austriei . Cei din teritoriile cedate, timp de 6 ani, puteau opta pentru cetatenia daneza ori pentru cea austriaca sau prusiana, dispunand de asemenea, de bunurile lor (art. 19) .

Desigur, pe regele Cristian al IX-lea toate aceste insuccese l-au afectat, mai ales ca se urcase pe tron de abia in 1863, iar colaborarea cu parlamentul il enerva, dorind sa conduca autoritar. Ulterior, a avut satisfactii in exterior, dar pe linie de rudenie, in sensul ca a devenit socrul lui Edward al VII-lea al Angliei si a tarului Alexandru III, fiul sau George, devine rege al Greciei, iar alt fiu s-a casatorit cu fata regelui Suediei .

Demarajul facut, Bismarck avea acuma nevoie de un conflict, care sa compromita Austria. Dupa cum se stie, Austria a anexat Holstein-ul, iar Prusia, Schleswig-ul. Spre stupoarea tuturor mai ales a liberalilor, Bismarck propune o vasta reforma a confederatiei Germaniei, alegerile pentru Reichstag sa se faca prin vot universal. Austria refuza o asemenea propunere dandu-i pretext lui Bismarck sa invadeze Holstein-ul, mai ales ca acest ducat era despartit de Austria, de o serie de state germane, inclusiv de Prusia. Pretextul razboiului austro-prusian fusese gasit (iunie 1866).

Grunwald, se intreaba, cum se face ca diplomatia tarista n-a protestat, cand cu prilejul anexarii Schleswig-ului si Holstein-ului, prusienii au pus mana pe portul Kiel, cel care domina Marea Baltica. De asemenea, au asistat linistiti la dezastrul austriac de la Sadova si au lipsit la deliberarile de la Nicolsburg si de la pacea de la Praga (1866). Si da raspunsul, ingratitudinea Austriei si problema poloneza .

Dar lucrul cel mai dificil pentru Bismarck, era sa evite o interventie franceza de partea Austriei, in razboiul pe care-1 pregatea cu atata minutiozitate. De aceea, a atacat problema frontal si a plecat in sudul Frantei la Biaritz, in toamna anului 1865, unde Napoleon III isi petrecea canicula. Bismarck i-a dat sa inteleaga ca in schimbul neutralitatii Frantei n-ar avea nimic de obiectat, daca Luxemburgul va fi anexat. Napoleon III a respins cu dispret propunerea dand sa inteleaga ca vrea Belgia. Bismarck a dat raspunsuri in doi peri, dar nici imparatul n-a insistat mai mult gandind ca va fi un razboi de lunga durata si de epuizare intre Prusia si Austria, iar atunci o puternica si odihnita armata franceza va aparea in zona Rinului, unde cu usurinta, va putea anexa Belgia, Luxemburgul si chiar teritorii peste Rin.

Daca Napoleon al III-lea se astepta la un razboi lung si istovitor dintre cei doi parteneri, Bismarck, cunoscand cu cata constiinciozitate pregateau armata prusiana, Roon si Multke, miza pe un razboi fulger. Armata prusiana urma sa atace pe austrieci din nord, intuia ca numeroase divizii habsburgice vor ramane la granita estica de frica unei interventii rusesti si avea nevoie in calculele sale de o interventie din sud, italiana, stiind doleanta de a elibera provincia Venetia.

In acest context s-a incheiat in aprilie 1866, Tratatul de alianta dintre Prusia si Italia. Tratatul a fost precedat de un acord comercial (februarie 1866), intre Zollverein si Italia, specificandu-se ca ambele parti sa nu incheie pace separata, iar in caz de victorie, Italia va primi provincia Venetia .

Bismarck a profitat de faptul ca englezii dupa moartea lui Palmerston (1865), erau mai putin atenti la Europa, si incepe opera­tiunile militare. In sud, austriecii repurteaza o victorie la Custozza (24 iunie 1866), Bismarck neasteptandu-se ca aliatii sai sa fie atat de slabi, dar situatia a fost salvata de catre talentatul general Helmuth von Moltke , care printr-o manevra abila, impune adversarului o batalie hotaratoare, zdrobindu-1 la Sadova, in podisul Boemia, pe comandantul sef, pe generalul Louis August Benedek. Aceasta infrangere a pus capat stralucitei cariere militare a lui Benedek, care a fost trimis dupa razboi in fata unui tribunal militar si numai interventia imparatului 1-a salvat.

Amiralul von Tegetthoff, a reusit sa repurteze o victorie stralu­cita, in fata insulelor dalmatine de langa Lissa, asupra flotei italiene superioara ca numar, comandata de amiralul Persano, arata cunos­cutul istoric vienez, Erich Zollner, dar aceasta victorie, n-a schimbat rezultatul razboiului, ci am putea spune a salvat doar Tirolul de sud si linia de la Isonzo .

In timp ce regele Wilhelm I si majoritatea generalilor ametiti de victoria de la Sadova, dorea sa porneasca asupra Vienei si din inima Imperiului habsburgic sa savureze victoria obtinuta, Bismarck dand dovada acuma ca este un mare diplomat, a cerut oprirea razboiului, amenintand cu demisia. El argumenta ca daca Austria paraseste Confederatia germana, renunta la Holstein si accepta formarea unei noi Uniuni a Germaniei de Nord, sub egida Prusiei, este mai mult decat suficient. Socotim, ca genialitatea diplomatica a lui Bismarck, aicea s-a vazut, deoarece in primul rand, impunerea unor conditii mai grele Austriei, ar fi facut-o sa continue razboiul, iar prin aceasta s-ar fi facut jocul lui Napoleon al III-lea, care oricand putea parea in calitate de arbitru, cu pretentii asupra malurilor Rinului. In al doilea rand, austriecii fiind tot germani, Bismarck nu voia sa-i umileasca prea mult, prin ocuparea capitalei si intuia in viitor ca va fi secondat in actiunile sale de dominare a Europei si a lumii, de monarhia habsburgica.

Astfel, la 26 iulie 1866, se incheia armistitiul, iar la 23 august 1866, la Praga tratatul de pace, fara participarea Italiei. Mai ales ca italienii, desi infranti atat pe uscat cat si pe apa, ridicau acuma pretentii, nu numai asupra Venetiei, ci si asupra Triestului si a zonei Trente.

Referindu-se la tratatul de pace, acesta cuprindea 14 articole si era semnat din partea Prusiei de Werther, iar din partea Austriei, de catre Brenner. Se arata ca imparatul Austriei, cu consimtamantul Frantei, ceda Italiei, regatul Lombardo-Venetian (art. 2). Se cuvine sa facem precizarea ca Lombardia trecuse la Sardinia in 1859, dar provincia Venetia pastra in continuare titulatura de regat Lombardo-Venetian, in cadrul Imperiului Habsburgic, titulatura de pe timpul Congresului de la Viena. Imparatul Austriei recunoaste dizolvarea Confederatiei germane si isi da asentimentul la o noua organizare, dar fara participarea Austriei (art. 4). Imparatul Austriei transfera regelui Prusiei, toate drepturile recunoscute prin pacea de la Viena din 1864, in privinta Schleswingului si Holsteinului (art. 5). Austria isi va lua obligatia sa plateasca Prusiei, 40 milioane de taleri prusieni, drept despagubiri de razboi; dar se scadea o parte din suma investita in Holstein de catre Curtea vieneza, incat suma reala era fixata la 20 milioane taleri (art. 11). Dupa ratificarea tratatului, in trei sapta­mani, toate efectivele armatei prusiene, urmau sa fie evacuate din teritoriile Imperiului habsburgic (art. 12) .

Astfel, vechea Confederatie germana a fost lichidata, Prusia anexandu-si o serie de state germane mai mici, care luptasera de partea Austriei. In 30 luni, arata Pierre Albin, dupa Sadova, o serie de alte state, si-au pus semnatura fara sa cracneasca pe Tratatul de pace de la Praga: "Wurtertemberg (13 august), Marele ducat de Baden (17 august), Bavaria (22 august), Marele ducat de Hessa (13 septembrie), Marele ducat de Reuss (26 septembrie) etc. La 20 septembrie 1866, a fost promulgata legea anexarii Hanovrei, a electoratului Hessa, a marelui ducat de Nassau si a orasului Frankfurt. In locul Confederatiei germane a luat fiinta la inceputul anului 1867, Uniunea Germaniei de Nord, unde regele Prusiei, devenea capul tuturor acestor state si comandant militar suprem .

Statele din sud (Bavaria, Wurtemberg, Hessa, Baden), desi au incheiat o serie de acorduri cu Uniunea Germaniei de Nord, nu erau dispuse sa-si piarda independenta si asteptau ce pozitie va lua in continuare Franta si Austria. In orice caz succesul repurtat de diplomatia prusiana era imens, dar Bismarck precaut urmarea in continuare evenimentele.

Pentru a legifera cedarea Venetiei si a imbunatati relatiile austro-italiene, la 3 octombrie 1866, s-a incheiat Tratatul de la Viena. Tratatul cuprindea 24 articole, era semnat de Wimpffen (Austria) si Menabrea (Italia), in care se specifica cedarea Venetiei si a fortaretei Mantua. Se specifica ca printii si printesele Casei de Austria, ca si principesele ce-au intrat in familia imperiala prin mariaj, vor putea dispune de toate proprietatile lor mobile sau imobile, fara nici o restrictie (art.22) . La 4 noiembrie 1866, un decret al regelui Italiei, proclama unirea Venetiei si a fortaretei Mantua.

In orice caz, chiar daca Austria n-a pierdut teritorii de bastina, razboiul din 1866 a zdruncinat din temelii intregul edificiu habsbur­gic. Evolutia unificarii Germaniei si a Italiei, a fost considerata judi­cioasa pentru contemporani, arata Erich Zollner, insa pentru Austria pierderea pozitiilor din cadrul Confederatiei si din Italia, a fost un fenomen ireparabil si a ridicat pe primul plan, problema maghiara .

H. Hearder, considera ca insuccesele Austriei se datoresc in mare masura faptului ca Imperiul habsburgic din punct de vedere politic in perioada 1815-1848, a fost in totala stagnare, iar puterea suprema care apartinea imparatului, adica a lui Francisc I (1792-1835) si apoi lui Ferdinand (1835-1848), n-a avut caracterul si nici forta necesara de a intreprinde si efectua reforme. In aceasta conjunctura sfetnicul principal, Metternich, a concentrat in mainile sale puterea si de frica oricarei schimbari a statu-quo-lui, n-a sesizat ceea ce trebuia primenit. Iar dupa 1848, ministrul de interne Alexander von Bach, a adus o asemenea politica rigida de germanizare, incat a lovit chiar in croati si in romani, cele doua natiuni care au ramas fidele coroanei si care, practic, si-au adus contributia la salvarea Imperiului .

Dar lovitura primita de Imperiul habsburgic in 1866 a fost mai puternica decat in 1848-1849, am adauga si fortele popoarelor din cadrul monarhiei, erau mai maturizate, incat salvarea era, ori transfor­marea statului intr-o federatie, ori intr-un dualism, ajungandu-se la compromis, cu elementul maghiar, ce detinea pozitiile economice si politice cele mai importante dupa elementul german.

Se cunoaste cum a fost rezolvata criza partiala, prin trecerea la dualism (1867) si in urma asigurarilor liderilor maghiari, Francisc Deac si Julius Andrássy, ca statul astfel organizat, va rezista intempe­riilor care se profilau la orizont. Dar, spune istoricul vienez Erich Zollner, o consecinta regretabila a acestui compromis, a fost inrauta­tirea situatiei nationalitatilor din cadrul partii ce revenea elementului maghiar (romani, croati, slovaci, sarbi).

In timp ce habsburgii isi bandajau ranile si prin persoana arhiducelui Albrecht, cel ce-i invinsese pe italieni la Custozza, cautau febril solutii de a-si lua revansa, Bismarck se gandea ca o unificare totala, fara o infrangere a Frantei nu se va putea produce.

Pretextul razboiului a fost legat de candidatura lui Leopold de Hohenzollern , la tronul Spaniei, tron ramas vacant. Diplomatia cat si opinia franceza, nu putea admite ca dinastia care ocupa tronul Prusiei, sa fie si in Spania si astfel, era pusa in primejdie, securitatea Frantei, atat in rasarit, cat si in sud-vest. Regele Wilhelm I al Prusiei, a fost de acord, cu cerinta Frantei, desi Bismarck socotea ca sosise momentul ideal, cand Franta infuriata de aceasta candidatura, ea va fi agresoare, ea va declara razboi. Pana la urma calculele vicleanului diplomat prusian, s-au adeverit intocmai.

Cu o majoritate zdrobitoare, deputatii indignati de ofensa adusa Frantei, in urma unei telegrame falsificate de Bismarck declara razboi Prusiei, inamic si vecin impertinent, spre marea satisfactie a impara­tesei Eugenia , care printr-o victorie in afara, vedea consolidarea si gloria dinastiei.

Printr-o inaintare rapida, ajutati de tehnica si de caile ferate, comandamentul prusian a impiedicat jonctiunea celor doua impor­tante grupari franceze, blocandu-1 pe maresalul Bazaine, la Metz, iar pe celalalt maresal, Mac Mahon la Sedan, unde se afla si Napoleon al III-lea. La 2 septembrie 1870, gruparea de la Sedan, unde se afla imparatul Frantei capitula, iar soarta acestui razboi era evidenta pentru toti. Armatele prusiene, bine pregatite si avand si superioritate nume­rica, au zdrobit pe cele franceze, care erau prost echipate obisnuite sa intalneasca adversari inferiori, ca in cazul Algerului sau a Mexicului. Astfel ca armata prusiana a luat-o inaintea diplomatiei franceze, care nu a reusit sa atraga pe nici una din marile puteri de partea sa.

Pentru a umili parca si mai mult Franta la Versailles la 8 ianuarie 1871, in celebra galerie a oglinzilor, a fost proclamat imperiul german. Astfel, in decurs de 8 ani, in urma a trei campanii glorioase, Bismarck a reusit sa unifice Germania in jurul Prusiei, iar regele acesteia sa devina imparat al Germaniei.

Germania a reusit in mai 1871, sa incheie tratatul de pace dintre cele doua tari, la Frankfurt pe Main. Tratatul de pace cuprindea 18 articole, era iscalit din partea Frantei, de ministrul de Externe, Jules Favre, de ministrul de Finante Pouyer-Quartier si de membru al Adunarii Generale, Marc de Goulard, iar din partea Germaniei, de catre Bismarck si de catre contele Harry d'Arnim, ambasadorul Germaniei pe langa Sfantul Scaun.

Pe baza tratatului de pace, Franta ceda Germaniei, Alsacia, o parte din Lorena si se angaja sa plateasca o contributie de 5 miliarde franci despagubiri de razboi. Franta pastra orasul si fortificatiile de la Belfort. Se specifica ca cei din teritoriile cedate, puteau sa decida in privinta cetateniei pana la 1 octombrie 1872, dispunand de intreaga avere (art. 2). O parte din teritoriul Frantei urma sa fie ocupat de trupe germane, care se vor retrage in functie de despagubirile ce trebuiau achitate (art. 7). Ambele parti urmau sa ia masuri pentru curatirea si canalizarea fluviului Mosela (art. 14). Tratatul avea un articol aditional, ce privea drumurile rutiere si caile ferate din zonele cedate. De asemenea, ambele parti au semnat afara de tratatul de pace, propriu-zis si un protocol. Se specifica in protocol, ca partea germana, va informa guvernele Bavariei, Wurtemburgului, Baden si Hessa, de intreaga gama de hotarari ce s-au luat .

Daca opinia publica europeana are alaturi de poporul german in lupta sa dreapta pentru unificare, ce 1-a determinat pe Bismarck sa puna stapanire pe doua provincii franceze?

Conducerea germana era sigura ca Franta nu va renunta la revansa si dorea sa asigure, cea mai avantajoasa granita strategica. Nu intamplator, Bismarck a proclamat Imperiul german, inaintea termi­narii razboiului, deoarece avea nevoie de o situatie clara, fara sa mentina regi locali, dinastii etc., particularitati de care ar fi putut profita Austro-Ungaria si Franta. Se stie ca regele Bavariei s-a opus ca Wilhelm I, rege al Prusiei, egal in drepturi cu dansul sa fie proclamat imparat al germanilor. Totusi, trebuie sa facem precizarea ca Imperiul german se prezenta ca o federatie de 26 state, din care 3 orase cu statut special: Hamburg, Bremen si Lubeck. Fiecare stat isi pastra constitutia, guvernul, institutiile, o armata proprie, aceasta din urma subordonata insa comandantului suprem, imparatul. Guvernul central al Reichului se suprapunea celor 26 de state, un rol important revenind Camerei deputatilor (Reichstag), Consiliul federal (Bundesrat) si in special cancelarului si imparatului. Bismarck avea insa grija ca particularitatile celor 26 de state sa se refere la probleme locale, marunte, neadmitand nici o abatere care sa aduca prejudicii politicii generale a Imperiului german, care ajunsese la o populatie de 41 milioane locuitori, intins pe o suprafata de 541.000 km².

J.B. Duroselle, analizand cauzele care au generat succesele spectaculoase ale Germaniei , pe langa o foarte solida organizare a administratiei, o industrializare pronuntata, o impecabila organizare a armatei, cu ofiteri superiori de mare calitate creati la acea Kriegakademie (fondata in 1859), elementul decisiv a fost persona­litatea extraordinara a lui Bismarck. Posedand instrumente admirabile de executie, el le-a utilizat creind situatiile cele mai favorabile.

Nu intamplator, putem vorbi din 1871 de o "Europa bismarckiana", dupa expresia lui Pierre Renouvin, deoarece Imperiul german, este in atentia, atat a tuturor oamenilor politici europeni, cat si a celor din afara .

In afara Europei, USA se dezvolta vertiginos. Cu mult inainte Thomas Jefferson (1743-1826), al 3-lea presedinte al Statelor Unite (1801-1809), profesor, om de stiinta, inventator, lingvist si chiar arhitect, visa ca tara sa sa ajunga o mare republica rurala, o natiune scutita de degradarea marilor orase si de sclavia fabricilor sau a minelor de carbuni. Natiunea urma sa se indrepte spre Vest, peste munti, campii si plaiuri, pana la Pacific, formand niste fermieri harnici, si nu " concetateni lucrand la taraba sau invartind un caier" .

Teritoriul tarii crestea vertiginos , si inca din 1860, natiunea americana era rurala intr-o proportie covarsitoare, iar observatorii care previzionau conflictul dintre Nord si Sud, il intuiau nu ca pe un conflict intre industrie si agricultura, ci mai ales ca pe o disputa intre bumbac si grau.

Istoricul american Frederick Jackson Turner explica ca expansi­unea americana spre Vest a creat si a modelat urmatoarele insusiri: individualism, energie, dinamism, democratie, idealism, optimism - deci, cu totul altfel decat in Europa, unde popoarele erau nevoite sa se inghesuie in spatii restranse si sa lupte pana la epuizare pentru o provincie sau numai cateva localitati.

Francezul Yves-Henri Nousihat, specialist in probleme de istorie americana, arata ca din 1930, parerile lui Turner au inceput sa fie criticate, in sensul ca ocuparea de teritorii spre vest sau sud-vest, in detrimentul indienilor si al Mexicului, nu s-a facut respectand niste principii corecte. Nousihat argumenteaza ca pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, in mare, au fost respectate principiile lui Washington, Jefferson si Monroe, in sensul expansiunii strict continentale. S.U.A., despartita de Europa de Oceanul Atlantic, isi putea conserva liberta­tea de actiune, avea asigurata securitatea, iar resursele de care dispunea ii permiteau sa nu accepte parteneri permanenti . Totusi, in ciuda principiilor lui Jefferson, la sfarsitul secolului al XIX-lea, S.U.A. ajunge marea tara din lume, atat ca productie agricola, cat si industriala.

Revolutia industriala a fost bazata pe carbune, titei, fier si, spre sfarsit, electricitate. In S.U.A. se gaseau cantitati inepuizabile de antracit si carbune bituminos de minereuri de fier (mai ales din nordul statului Michigan si a Lacurilor Superioare), petrolul descoperit de colonelul Drake in Pennsylvania de Vest (1859), in 5 ani a depasit doua milioane de butoaie, a zacamintelor de cupru, a bogatelor zacaminte de argint (1859) din Colorado, Nevada si Montana, si aurul din California creau industriei americane un piedestal deosebit de solid.

Dezvoltarea retelei de cai ferate, a curselor de vapoare pe fluvii, marile lacuri, noile canale si cele doua oceane, deschiderea si amena­jarea de noi drumuri si poteci, acapararea de noi teritorii, prin pacea impusa Mexicului in 1848 (Texasul, Noul Mexic, California de Sud etc.) dau un puternic impuls intregii economii a acestui stat imens intins pe un intreg continent, intre Atlantic si Pacific, in sud pana la Golful Mexic si Rio Grande, iar in nord pana in Canada. Acest stat imens, cu bogatii fabuloase atrage aventurieri, dar si oameni deosebit de capabili (numai in 1815 au venit 409.000 emigranti, cifra anuala in urmatorii ani depasind mereu 400.000).

In 1870, populatia tarii era de peste 38 milioane locuitori, formata inca in majoritate din fermieri.

Dezvoltarea social-economica s-a desfasurat in doua directii diferite: statele din nord-est si centru au devenit state industriale, unde industria casnica, atelierele mestesugaresti si manufacturile sunt tot mai mult inlocuite cu marea industrie de fabrica, in care este folosita munca salariata.

In 1850, americanii aveau cea mai lunga retea de cai ferate din lume (15.000 km), iar in 1862, o singura uzina de locomotive (Baldwin) producea 470 locomotive pe an.

In sud, statele s-au dezvoltat altfel, revolutia industriala era franata de existenta sclaviei. Aici existau intinse plantatii de bumbac care foloseau munca sclavilor, iar cererea de bumbac devenea tot mai acuta pe piata internationala si indeosebi pe cea engleza.

Relatiile dintre Nord si Sud erau slabe, iar sclavia constituia o frana in crearea pietei unice si in dezvoltarea S.U.A. ca tara industriala. Conflictul devine tot mai acut, incat la 12 aprilie 1861 tunurile sudistilor au deschis operatiunile militare, iar cele 11 state separatiste au format o confederatie cu capitala la Richmond, sub conducerea plantatorului Jefferson Davis. Acest razboi fratricid a fost dus timp de 4 ani, cu inversunare (mai ales in etapa a doua, 1863-1865), bilantul 610.000 morti (360.000 din partea Nordului si 250.000 din partea Sudului), cu 1 milion de invalizi, numai Nordul cheltuind peste 3 miliarde de dolari.

De altfel, Nordul era mai puternic (23 de state cu o populatie de peste 20 de milioane), avand o mare personalitate la conducere in persoana lui Abraham Lincoln (1809-1865).

In 1861, sudistii, avandu-1 in frunte pe capabilul general Robert Lee (erou din razboiul mexican, sef al Academiei West Point, comandant al departamentului Texas), au repurtat doua victorii. Atunci, Lincoln, a fost nevoit sa cheme sub arme inca 500.000 de voluntari, sa stabileasca noi impozite, sa sporeasca taxele vamale si sa faca comenzi suplimentare de armament si echipament. Dar ceea ce a impulsionat masele a fost adoptarea Legii agrare (homestead act.) in mai 1862 si Proclamatia emanciparii (suprimarea sclaviei), in septembrie 1862. Sub presedintia lui Lincoln, s-a introdus in Consti­tutie (ianuarie 1865) un nou amendament (al XIII-lea), care consfin­tea interzicerea sclaviei pe intregul teritoriu al S.U.A.

Din punct de vedere militar, Nordul preia initiativa, iar generalii Grant, Butler, Sherman obtin o serie de victorii. In aprilie 1865, generalul Lee paraseste Richmondul si se preda, la Appomattox, cu intreaga armata (28.000) lui Ulysse Grant, viitorul presedinte al statului, din 1869.

Terminarea razboiului civil si victoria Nordului a fost umbrita de asasinarea lui Abraham Lincoln. Acest avocat din vest, darz, ciudat, urat (poreclit de unii "gorila") si needucat, a stiut sa combine forta cu tactul si sa inspire lealitate si dusmanilor sai. Nordul a invins, dar a fost culant cu sudistii. Au trecut la reorganizarea Sudului, in conformitate cu interesele burghezilor din statele nordice. A fost sfaramata puterea militara si politica a plantatorilor, instaurandu-se dominatia marii burghezii.

Reconstructia Sudului (1865-1877) s-a facut pe baze liberale democratice, ca o continuare a razboiului civil, ca o noua etapa a revolutiei burghezo-democratice. Acest lucru a impulsionat toate sectoarele, inclusiv cel cultural, Biblioteca Congresului devenind depozit legal (din 1870) si avand un fond de carti de 38 milioane.

Astfel, razboiul civil (a doua revolutie burgheza americana) a inlaturat de la putere oligarhia sudului, a lichidat latifundiile si a impartit pamanturile pe principii democratice .

Panamericanul se face tot mai simtit in America Latina si Centrala; este cumparata Alaska de la guvernul rus (1867), cu 7,2 milioane dolari aur (77.390 mile patrate) si doua insule (St. Thomas si St. Jones) de la Danemarca.

Concomitent, in extremitatea estica a lumii se ridica o noua putere, Japonia.

Simeon Mehedinti, scria ca cel mai tare izvor de energie plane­tara nu este nici carbunele, nici petrolul si nici alte materii prime pe care le insira inginerii, ci sufletul omenesc, iar Bushido, codul de onoare al japonezilor, demonstreaza cu prisosinta aceasta .

Japonia, "ghirlanda insulara" inaltata din seninul Pacificului, in pragul continentului asiatic, alcatuita din puzderie de insule (peste 600, pe insula principala Honshu aflandu-se vechea capitala, Kyoto), prin asezarea geografica seamana intr-un fel cu Anglia.

In cadrul procesului de centralizare s-a instaurat un regim de dictatura militara, marele feudal Tokugawa devenind din 1603 shogun (adica comandant suprem) ereditar - functie detinuta de respectiva familie pana in 1868. Rolul imparatului in stat fusese mult diminuat, casta marilor seniori feudali (Daimyo), care oscilau ca numar intre 250-300, era factotum in stat. Samuraii formau forta armata a daimyoilor si erau, de regula, mici feudali. Spre deosebire de India si China, factorul demografic era dirijat de stat inca din secolul al XVIII-lea, spre a evita suprapopularea .

Ocupatiile de baza erau agricultura, pescuitul, cresterea vitelor, vanatul, exploatarea padurilor. Cerealele se cultivau fara intrerupere: orezul, meiul, orzul, graul, secara, varza, soia, arborele de ceai, dudul etc. Elestee enorme, intre Nagasaki si Saga, strangeau apele ploilor si ale izvoarelor de pe povarnisurile muntilor, folosind-o la cultura orezului. Gratie extinderii irigatiilor, sute de noi sate au luat fiinta in perioada 1650-1850. Circa 177 de sorturi de orez se cultivau in Japonia, iar acolo unde cultura acestuia nu era rentabila, foloseau alte culturi, iar orasele aprovizionau cu hrana satele deficitare .

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, populatia japoneza se cifra la 28 milioane, dintre care 2 milioane o alcatuiau clasele privilegiate (daimyo, samurai, cler). Locuitorii oraselor, negustorii si meseriasii erau organizati in bresle si corporatii, dintre centrele urbane iesind in evidenta: Osaka, Yekko, Nagasaki. Majoritatea populatiei o repre­zenta taranimea, traind in comunitati si prestand servicii feudale, desi iobagia n-a imbracat o forma juridica, desprinzandu-se patura de tarani instariti. Pe ultima treapta a ierarhiei erau "eta", care se inde­letniceau cu munci interzise de religia budista (ingroparea mortilor, sacrificarea vitelor, functia de calau etc.).

Din epoca marilor descoperiri geografice, Japonia incepe sa fie vizitata de europeni, legaturi permanente avand olandezii, din 1540, stabiliti pe o singura insula izolata aproape de Nagasaki.

Prima tara care a fortat Japonia sa-i deschida portile a fost S.U.A., obligand-o sa iscaleasca un tratat comercial (1854), argu­mentul decisiv constituindu-1 prezenta unei escadre militare care isi facuse aparitia inca din 1853. In curand, Anglia, Rusia, Franta, Olanda, Prusia, iscalesc tratate similare, japonezii fiind nevoiti sa acorde concesii comerciale, deoarece le lipseau armele moderne.

Dezvoltarea fortelor de productie, criza sistemului feudal, invazia marfurilor straine, ruinarea breslelor si a meseriasilor parti­culari, ura acumulata in sufletul nipon impotriva veneticilor a declansat conflictul armat cu puterile europene. In 1863, la Yeddo au fost incendiate consulatele englez si american, iar infrangerea japonezilor a dus la diminuarea pozitiei shogunului si cresterea puterii imparatului. In 1867, Mutsu-Hito (1852-1912), tanarul imparat, in varsta de 15 ani, cu sprijinul daimoylor din zonele sudice ale tarii, forteaza shogunul sa-si dea demisia si ii retrage toate rangurile.

Practic, in anii 1867-1868 a avut loc o revolutie cu caracter burghez, care a lichidat institutia feudala a shogunatului, a desfiintat partial relatiile feudale, a reorganizat armata si flota dupa model european, a anulat barierele dintre provincii, a desfiintat corporatiile si breslele, a proclamat egalitatea tuturor in fata legii, a introdus reforme in justitie si finante, a introdus invatamantul obligatoriu, a efectuat centralizarea statului.

La 26 noiembrie 1868, Curtea imperiala s-a stabilit la Yeddo, viitorul Tokio, iar revolutia si reformele au primit denumirea de "Era Meiji" (Era de lumina). In 1871, daimyoii au renuntat la drepturile lor ereditare asupra pamantului, acesta trecand in proprietatea statului.

Daca prima fabrica de filatura de bumbac a fost intemeiata in 1862, prima fabrica de matase in 1870, dupa intrarea in functiune a primei cai ferate (Yokohama-Tokyo), in 1872 si ca urmare a dirijarii de catre stat a tuturor parghiilor de comanda, Japonia face progrese uimitoare. Economia nipona subordona interesul individului celui general iar industria japoneza, de la inceputurile ei are un caracter international, profitand din plin de progresele tehnicii mondiale. C. Weurlesse scria ca uzinele din Kyoto si Osaka il faceau sa se simta ca la Chicago, Omaha ori Atlanta, iar muncitorul nipon, foarte modest, se multumeste cu un pumn de orez .

Desi japonezii posedau putin carbune si minereu de fier, cu capitaluri insuficiente, initial, si lipsa de tehnicieni, disciplina, mana de lucru ieftina, crearea de specialisti in strainatate, intr-un timp record, concentrarea de trusturi din initiativa statului (Mitsui, Mitsubishi), cresterea retelei de cai ferate si a unei flote comerciale, curand lipsurile au fost estompate. O armata moderna, puternica, bazata pe un serviciu obligatoriu, incadrata cu ofiteri recrutati dintre fostii samurai si specialisti prusieni, ajutata de o flota militara moderna, construita in parte si in arsenalurile britanice si initiata de ofiterii acestora, fac din Japonia o forta de temut.

Astfel, japonezii au evitat soarta Chinei, Indiei, Indoneziei etc., de a cadea sub controlul puterilor europene. Anexeaza Arhipelagul Ryu-Kyu, Arhipelagul Curile, se amesteca in invazia din China (1895), trimit flota rusa in fundul oceanului, la Tsusima (1905), anexeaza Coreea (1910), exploateaza Manciuria si patrund puternic economic in China, in ajunul primului razboi mondial.