Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. ecologia mediului, mediul, protectia mediului inconjurator, conservarea resurselor

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Ecologie


Index » educatie » » geografie » Ecologie
» Sinteze Dreptul Mediului


Sinteze Dreptul Mediului



Generalitati

 

            Ecologia este stiinta economiei modului de viata si a raporturilor vitale reciproce ale organismului. Concluzia acestei ramuri este ca omul nu poate sa actioneze la nesfarsit asupra mediului sau fara a pune in discutie ruperea absoluta a echilibrelor ecologice esentiale.

            Justitia de mediu se bazeaza pe trei elemente:

  1. Echitatea intre toti oamenii care traiesc astazi in ceea ce priveste repartizarea beneficiilor mediului.
  2. Echitatea intre generatii in ceea ce priveste pastrarea si transmiterea unui mediu sanatos
  3. Echitatea intre specii, respectiv intre om si celelalte vietuitoare

Dreptul mediului este o ramura distincta de drept; se prezinta astazi ca un ansamblu de reglementari mai mult sau mai putin coerente printre care avem circa 900 de tratate internationale, numeroase acte de organizare internationale guvernamentale si neguvernamentale; 300 de reglementari, comunicate si zeci de mii de acte normative de drept intern.

Formarea si afirmarea dreptului international al mediului au loc, in fapt, la sfarsitul anilor 1960. In dezvoltarea sa istorica, dreptul international al mediului  cunoaste patru mari perioade: epoca premergatoare aparitiei unor reguli de protectie propriu-zisa a mediului, „perioada utilitarista“, epoca ocrotirii si conservarii naturii si, in sfarsit, perioada dreptului international al protectiei si conservarii mediului.

Anul 1968 constituie, din punctul de vedere al formarii Dreptului in­ternational al mediului si cooperarii internationale in materie, un moment hotarator; in acel an, ONU si doua organizatii internationale regionale, respectiv Consiliul Europei si Organizatia Unitatii Africane, au declansat activitati sis­tematice in domeniul mediului.

Consiliul Europei a adoptat, la inceputul lui 1968, primele doua texte in timp  proclamate de catre o organizatie internationala in materie de protectie a mediului: Declaratia asupra luptei contra poluarii aerului (8 martie 1968) si Carta euro­peana a apei (proclamata la 6 mai 1968).

Dreptul mediului reprezinta, in abstract, ansamblul reglementarilor juri­dice si institutiilor stabilite in vederea protectiei, conservarii si ameliorarii mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabila.

Rezulta din definitie doua elemente fundamentale: un obiectiv direct si imediat (protectia, conservarea si ameliorarea mediului) si altul indirect si pe termen lung (dezvoltarea durabila).

Din perspectiva nivelelor de aplicare a reglementarilor juridice, dreptul mediului apare sub trei ipostaze principale:

-  dreptul national (romanesc) al mediului, format din totalitatea reglemen­tarilor juridice interne ale statelor, vizand protectia, conservarea si ameliorarea mediului. In cazul nostru, obiectivul il reprezinta dreptul romanesc al mediului, cu propria sa istorie, dimensiunile specifice si perspectivele de dezvoltare, in context regional si universal;

-  dreptul comunitar al mediului cuprinde dreptul comunitar originar si dreptul derivat (regulamentele si directivele, explicitate si precizate in semnificatiile lor prin politicile, programele, recomandarile si alte documente adoptate in cadrul Uniunii Europene), si

-  dreptul international al mediului, constituit din tratatele, cutuma si celelalte izvoare specifice de drept international public referitoare la aceasta materie, care cunoaste importante variante regionale si avand ca obiect protejarea biosferei contra deteriorarilor majore si dezechilibrelor care ar putea sa-i perturbe functionarea normala.

 

 

 

 

 

 

 

Conferinta de la Stockholm

In urma pregatirilor coordonate de un comitet special compus din  reprezentantii a 27 de state, intre 5 si 16 iunie 1972 s-a desfasurat in capitala Suediei, Stockholm, prima Conferinta ONU privind mediul. Aceasta a reunit cel mai mare numar de participanti de pana atunci la o conferinta consacrata problemelor mediului, respectiv 6.000 de persoane, care au inclus delegatii din 113 state, reprezentanti ai tuturor marilor organizatii guvernamentale, 700 de observatori si circa 1.500 de ziaristi.

In cadrul conferintei a fost aprobat un mare numar de texte, printre care o declaratie generala, 109 recomandari care au constituit un „Plan de actiune“ si o rezolutie privind dispozitiile institutionale si finan­ciare recomandate organizatiei mondiale.

Declaratia Conferintei Natiunilor Unite privind Mediul (Declaratia de la Stockholm) cuprinde un preambul in 7 puncte, urmat de 26 de principii.

Preambulul constituie o introducere generala in problematica me­diului si cuprinde idei precum: omul este creatia si creatorul me­diului sau: elementul natural si cel pe care omul l-a creat el insusi sunt indispensabile bunastarii si exercitarii depline a drepturilor si libertatilor sale fundamentale, inclusiv dreptul la viata.

Principiile reprezinta un amalgam de cerinte de natura politico-juridica. Primul principiu afirma dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate si conditii de viata satisfacatoare.

Principiile 2-7 ale declaratiei cuprind continutul propriu-zis al documentului; ele proclama ca resursele naturale ale Globului nu sunt numai petrolul si mineralele, ci si aerul, apa, solul, fauna si flora; omul are o res­pon­sabilitate speciala in salvarea patrimoniului constituit de flora si fauna salbatice si habitatul lor.

Principiile 8-20 ale documentului se refera la realizarea protectiei mediului.  Sub raportul continutului prevederilor acestora, se remarca stabilirea unor legaturi interde­pendente intre dezvoltarea economica si sociala si pro­tectia mediului, necesitatea unei conceptii integrate si coordonate a planificarii.

Ultima grupa de principii (21-26) este consacrata cooperarii interna­tionale si stabileste, printre altele: dreptul suveran al statelor de a exploata propriile lor  resurse potrivit politicii lor ecologice si indatorirea de a face astfel incat activitatile exercitate in limitele jurisdictiei lor nationale ori sub controlul lor sa nu cauzeze pagube mediului altor state ori celui din regiuni nesupuse vreunei jurisdictii nationale (principiul 21), obligatia statelor de a coopera pentru dezvoltarea dreptului international in ce priveste respon­sabilitatea si indemnizarea victimelor poluarii si altor daune ecologice produse in afara frontierelor lor, cooperarea pentru protejarea si ameliorarea mediului etc.

Al doilea rezultat important al Conferintei de la Stockholm il reprezinta  „Planul de actiune pentru mediu“. Prevederile sale se refera in principal la trei categorii de probleme: evaluarea calitatii mediului, gestiunea mediului si masurile de sustinere, informarea si educarea publicului, formarea specialis­tilor in materie de mediu, insotite de aspecte institutionale.

                                                                                                                        12.10.

 2

Conferinta de la Rio de Janeiro

In ciuda rezultatelor inregistrate in planul colaborarii internationale, mediul planetei a continuat sa se deterioreze intr-o maniera generala. In aceasta situatie s-a cautat o noua abordare, mai eficienta, care avea sa se reflecte intr-o conceptie diferita asupra problematicii generale a protectiei si conservarii factorilor naturali. Aceasta si-a gasit expresia in doua documente publicate si examinate in anul 1987 de catre Adunarea Generala a ONU, respectiv studiul PNUM „Perspective in materia mediului pana in anul 2000 si in continuare“ si raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare (CMED), asa-numitul „Raport Brundtland“, intitulat „Viitorul nostru comun“.

La 22 decembrie 1989, Adunarea Generala a ONU a adoptat Rezolutia nr. 44/228, prin care s-a convocat o reuniune mondiala pe tema dezvoltarii si mediului.

Desfasurata intre 3 si 14 iunie 1992, Conferinta Natiunilor Unite privind  Mediul si Dezvoltarea tinuta las Rio de Janeiro a reunit 145 de presedinti, prim-ministri si vicepre­sedinti, fiind socotita cea mai ampla reuniune la nivel inalt din secolul al XX-lea.

 Referitor la rezultatele concrete ale reuniunii, acestea s-au exprimat in adoptarea unor documente precum: Declaratia de la Rio asupra mediului si dezvoltarii, supranumita Carta Terrei, Agenda 21‚Conventia asupra biodi­ver­sitatii, Conventia-cadru privind schimbarile climatice, Declaratia privind padurile si Declaratia privind desertificarea.

Declaratia de la Rio privind mediul si dezvoltarea

Desi, in mod evident, nu are forta juridica obligatorie, ea reprezinta rezultatul unei solutii de compromis intre tarile industrializate si Grupul celor 77 (care cuprinde astazi 128 de membri) de tari in  de dezvoltare. Sub raportul structurii si obiectivelor sale, Declaratia de la Rio de Janeiro este, in mare parte, asemanatoare cu cea de la Stockholm, consacrand drepturile si respon­sabilitatile ce revin statelor in raport cu protectia mediului.

Dupa un preambul mult mai redus decat cel al documentului din 1972, prin  care se stabileste ca obiectiv instituirea unei aliante mondiale „noi si echitabile, prin crearea de noi niveluri de cooperare intre state, sectoarele-cheie ale societatii si persoane“, se proclama 27 de principii.

Stabilind ca fiintele umane constituie centrul preocuparilor privind dezvoltarea durabila, documentul proclama dreptul fundamental al omului la o viata sanatoasa si productiva in armonie cu natura (principiul 1). Principiul 3 imprima o relevanta dimensiune dreptului la dezvol­tare, care trebuie sa se exercite intr-o maniera care sa raspunda in mod echitabil nevoilor de dezvoltare si celor ecologice ale generatiilor prezente si viitoare.

Preluand principiul 21 al Declaratiei de la Stockholm, principiul 2 al  documentului de la Rio recunoaste statelor „dreptul suveran de a-si exploata resursele potrivit propriilor lor politici din domeniul mediului si de dezvoltare si responsabilitatea de a se asigura ca activitatile exercitate in limitele jurisdictiei lor nu provoaca daune mediului in alte state sau in regiuni care sunt in afara limitelor jurisdictiei nationale“.

Agenda 21

Unul dintre documentele majore adoptate in cadrul reuniunii de la Rio de Janeiro este planul de actiune intitulat „Agenda 21“ format din 40 de capitole, care  acopera diverse probleme si menit sa duca la aplicarea principiilor „Cartei Pamantului“, pe o perioada care se intinde dincolo de anul 2000. Calificat drept documentul „cel mai politic si cel mai complex din punct de vedere tehnic realizat vreodata de ONU in domeniul ecologic“.

Planul de actiune aduce ca inovatie instituirea unei responsa­bilitati globale pentru ONU si organismele din sistemul sau fata de abordarea si solutionarea  problemelor mediului.

El consacra o noua conceptie asupra aplicarii unei dezvoltari compatibile cu  prezervarea mediului ambiant.

Referitor la continut, prevederile documentului sunt cuprinse in 115 programe specifice, grupate in jurul a patru axe tematice:

 - dimensiunea social-economica;

 - conservarea si managementul resurselor umane si naturale;

 - rolul organizatiilor neguvernamentale si grupurilor so­ciale;

 - mijloacele de implementare a masurilor stabilite.

Declaratia de principii asupra padurilor

 

Acest document nu a putut sa se transforme intr-un document cu caracter juridic (obligatoriu) din cauza divergentelor aparute intre Nord si Sud, constand, in special, in aceea ca tarile dezvoltate au propus un acord referitor la padurile tropicale, in timp ce statele in  de dezvoltare au cerut ca documentul sa se refere si la padurile din regiunile temperate si boreale.

Declaratia asupra desertificarii

In faza pregatitoare a Conferintei de la Rio, actiunea mondiala asupra  desertificarii nu a fost avuta initial in vedere. Decizia finala a reuniunii in aceasta privinta a fost inclusa in capitolul l2 al „Agendei 21“‚ intitulat „Gestiunea ecosistemelor fragile; lupta contra desertificarii si a secetei“. Textul prevedea necesitatea intensificarii cooperarii internationale impotriva deser­tificarii si insarcina Adunarea Generala a ONU sa creeze un comitet inter­guvernamental care sa elaboreze proiectul unei conventii in materie.

La 17 iunie l994, 110 state au semnat, la Paris, Conventia Natiunilor Unite pentru combaterea desertificarii in tarile afectate grav de seceta si/sau desertificate, in special din Africa (deschisa spre semnare la 14 octombrie 1994 si la care Romania a aderat prin Legea nr. 111/1998).

Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabila

(Johannesburg, 26 august – 4 septembrie 2002)

Reuniunea „Rio + 10“, organizata tot sub egida ONU, a cuprins doua etape: una intre 26 august si 1 septembrie, care s-a desfasurat la nivel ministerial si in care s-a organizat un forum al organizatiilor neguvernamentale si diferitelor grupuri ad-hoc, si o a doua, in care s-a desfasurat reuniunea la varf cu participarea sefilor de state si guverne din peste 120 de tari.

Au fost adop­tate doua documente cu caracter declarativ: Declaratia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabila si Planul de implementare.

Rezultatele principale ale summit-ului, degajate din docu­mentele adoptate si punctele de vedere exprimate, au fost urmatoarele:  

1. confirmarea dezvoltarii durabile ca element central al agendei interna­tionale si incurajarea actiunii globale de lupta impotriva saraciei si de protejare a mediului;

2. largirea si consolidarea semnificatiei dezvoltarii durabile prin releva­rea lega­turilor existente intre saracie, mediu si utilizarea resurselor naturale;

3. s-a reconfirmat o raza larga de angajamente concrete si tinte de ac­tiune pentru realizare mai efectiva a obiectivelor de dezvoltare durabila;

4. s-a facut un pas inainte in acceptarea ideii de stabilire a unui fond mondial de solidaritate pentru eradicarea saraciei;

Peste 8.000 de membri ai societatii civile au participat la summit, dinamizand dezbaterile; conceptul de parteneriat intre guverne, oameni de afaceri si societatea civila a fost incurajat la reuniune si in privinta Planului de implementare; peste 220 de parteneriate (cu resurse de circa 235 de milioane USD) au fost identificate inainte de summit si altele in jur de 60 au fost anuntate in timpul reuniunii, in mai multe tari.

                                                                                                19.10.

 3

Conventiile-cadru

Doua importante conventii internationale au fost semnate la forumul ecologic de la Rio: Conventia-cadru asupra schimbarilor cli­matice si Conventia privind diver­sitatea biologica.

Conventia-cadru asupra schimbarilor climatice

Adoptat in iunie 1992, documentul are ca obiectiv stabilizarea concentratiilor de gaze termoactive din atmosfera la un nivel care sa impiedice interferenta antropogena periculoasa pentru clima, intr-o perioada suficienta pentru ca ecosistemele sa se poata adapta in mod natural la aceste schimbari, astfel incat sa nu fie amenintata productia de alimente, iar activitatile economice sa se deruleze intr-o maniera durabila si curata din punct de vedere ecologic.

Conceptiile fundamentale ale Conventiei sunt putin obisnuite in raport cu Dreptul international traditional. In primul rand, proclamand respon­sabilitatea comuna, dar diferentiata a partilor contractante, textul documentului contravine exigentelor principiilor egalitatii si reciprocitatii intre state. Tarile dezvoltate enumerate intr-o anexa (cele 24 de state membre ale OCDE) vor trebui in realitate sa-si asume toate cheltuielile ocazionate de aplicarea conventiei si sa inceapa sa depuna eforturi de reducere a emisiilor nocive. Tarile in tranzitie, printre care si Romania, au o anumita latitudine in aplicarea anga­jamentelor lor.

Se instituie obligatia statelor de a conserva si de a reduce toate emisiile sau concentratiile de gaze care produc efectul de sera de a diminua si de a inlatura cauzele si efectele schimbarilor climatice, precum si o serie de drepturi si responsabilitati specifice.

Periodic se va reuni o conferinta a partilor pentru a examina aplicarea si completarea conventiei, precum si un comitet consultativ care, la anumite intervale, va analiza datele tehnico-stiintifice ale evolutiilor climatice si va avansa propuneri corespunzatoare.

Conventia a intrat in vigoare la 22 martie 1994, numeroase tari mari producatoare de gaze cu efect de sera fiind primele care au ratificat-o. Prima conferinta a partilor a avut loc in aprilie 1995 la Berlin, stabilind importante si ambitioase obiective pe termen lung.

O a doua conferinta a partilor s-a desfasurat la Kyoto (Japonia) intre 1 si 13 decembrie 1997. Cu aceasta ocazie, reprezentantii a 161 de state semnatare ale conventiei au reusit sa ajunga la un acord privind etapele de diminuare a emisiilor de gaze cu efect de sera, astfel incat echilibrul dinamic sa nu fie perturbat in mod semni­ficativ intr-o perspectiva pe termen mediu si cu aplicarea principiului „discriminarii pozitive“. Rezultatele conferintei au fost exprimate in Protocolul de la Kyoto, ce preconizeaza ca, pana in anul 2012, volumul mediu de gaze cu efect de sera (in principal CO2) sa fie redus cu 5,2 % in raport cu nivelul din 1990.

Ca expresie a unui compromis intre tarile dezvoltate (din Nord) si tarile in  de dezvoltare documentul a prevazut grade diferentiate pentru diminuarea emisiilor poluante, in functie si de angajamentele asumate unilateral: 8% pentru tarile Europei Occidentale (nivel asumat si pentru Romania), 5% pentru SUA, Australia etc., 0% pentru Federatia Rusa sau Ucraina.

Printre exigentele fixate de document se numara:

 - industria sa devina mult mai eficienta din punctul de vedere al con­sumului de energie si va trebui sa treaca de la utilizarea combusti­bililor fosili bogati in carbon (carbune, petrol) la combustibili saraci in carbon (gaze naturale) sau la combustibili alternativi;

 - conducatorii auto sa opteze pentru modele mult mai eficiente, cu emisii reduse de C02, care sa functioneze, macar partial, pe baterii sau alte surse nepoluante de energie;

 - proprietarii de locuinte sa foloseasca surse nepoluante de energie (tigle cu baterii solare incorporate, pentru acoperisul caselor, de exemplu);

 - aparatele electrice va trebui sa se bazeze din ce in ce mai mult pe surse de energie regenerabile, precum cele eoliene, solare, hidroelectrice etc.;

La nivelul tarilor ce vor ratifica tratatul, se cere:

 - tarile dezvoltate sa-si reduca emisiile de CO2 si alte gaze generatoare ale efectului de sera, in medie cu 5,2I pana in anul 2012;

 - tarilor in  de dezvoltare li se recomanda sa adopte reduceri asemanatoare, daca acestea nu vor fi propria lor optiune;

 - „schimburile de emisii“ vor permite tarilor cu reduceri substantiale de CO­2 sa-si „vanda“ surplusul de reducere celor cu rezultate mai slabe.

Conventia privind diversitatea biologica (biodiversitatea)

Ideea elaborarii unui instrument international vizand conservarea si utilizarea rationala a diversitatii biologice a fost lansata in anul 1987 in cadrul Programului ONU pentru mediu. Pe baza hotararii acestui organism a fost elaborat un text, adoptat de catre Conferinta de la Rio de Janeiro. Este vorba despre un document care a generat unele controverse, mai ales in ce priveste conditiile in care tarile industrializate vor avea acces la materialele genetice si alte resurse biologice existente in padurile tropicale si in statele in  de dezvoltare ori cele in care acestea din urma vor accede la tehnologia „curata“ din punct de vedere ecologic sau la biotehnologie.

Documentul semnat la Rio nu a reusit sa realizeze totusi progrese deosebite, generand unele deceptii. Prima ar fi aceea a neinsistentei deosebite asupra suveranitatii statelor detinatoare de specii amenintate cu disparitia. Astfel, statele detinatoare de resurse biologice au, in virtutea dreptului lor la suveranitate, puterea de a determina accesul la resursele genetice care se gasesc in limitele competentei lor teritoriale.

Obligatiile principale ale statelor-parti se refera la: cooperare, identificarea si supravegherea diversitatii biologice, elaborarea de strategii de conservare, de preferinta in situ, in special prin stabilirea de zone protejate, dar, de asemenea, si conservarea ex situ cu titlu complementar, integrarea considerente­lor privind biodiversitatea prin utilizarea durabila a resurselor vii si pregatirea de studii de impact.

Ca de altfel aproape toate tratatele recente in materie de mediu, si acesta stabileste o conferinta a partilor, careia ii confera functiile obisnuite pentru acest tip de organisme. In acest sens, ei ii revin sarcinile de a elabora strategia si prioritatile programului de conservare a biodiversitatii, de a fixa sumele necesare pentru executarea conventiei, de a repartiza contributiile diferitelor state, precum si de a defini conditiile de atribuire si de utilizare a resurselor financiare astfel acumulate. Periodic, conferinta partilor va primi de la statele semnatare rapoarte asupra masurilor adoptate pentru aplicarea conventiei. Totodata, se prevede ca se pot elabora protocoale aditionale.

Conventia a intrat oficial in vigoare la 30 decembrie 1993 (fiind ratificata de Romania prin Legea nr. 58 din 13 iulie 1994).

Principiile dreptului mediului

            Ordonanta de urgenta nr. 195/2005 privind protectia mediului (aprobata prin Legea nr. 265/2006) a reformulat sistemul principiilor dreptului romanesc al mediului prin preluarea, aproape in totalitate, a formularilor existente in reglementarile juridice comunitare.

            Astfel, Ordonanta de urgenta nr. 195/2005 distinge intre, pe de o parte, principii si elemente strategice (intelese ca avand aceleasi functii si semnificatii generale), iar pe de alta, modalitatile de implementare a lor.

            Ca principii sunt prevazute:

1. principiul integrarii cerintelor de mediu in celelalte politici sectoriale;

2. principiul precautiei in luarea deciziei;

3. principiul actiunii preventive sau al prevenirii;

4. principiul retinerii poluantilor la sursa;

5. principiul poluatorul plateste [art. 3 lit. e)];

6. principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural.

Drept „elemente strategice” sunt considerate si consacrate:

– utilizarea durabila a resurselor naturale;

– informarea si participarea publicului la luarea deciziilor, precum si accesul la justitie in probleme de mediu

 - dezvoltarea colaborarii internationale pentru protectia mediului.

Protectia mediului: o problema de interes general

In plan mondial, acest principiu se exprima ca „interes general al  umanitatii“.

Principiul a fost exprimat expres si intr-o serie de conventii internationale.  La 2 decembrie 1946, Conventia internationala pentru reglementarea vanatorii balenelor recunoaste ca „natiunile lumii au interesul de a salva, in profitul generatiilor viitoare, marile resurse naturale reprezentate de specia baleniera“.

Dezvoltari importante ale continutului sau gasim in conventiile-cadru  privind probleme globale, incheiate in ultimele doua decenii, precum Conventia-cadru privind schimbarile climatice ori Conventia privind biodiversitatea, din 1992.

La nivel national, indiferent de calificarea conferita, realizarea sa cunoaste doua modalitati (conceptii) practice de afirmare.

Prima este cea care considera ca, in virtutea interesului general pe care il  poarta, protectia mediului trebuie sa constituie o responsabilitate publica a statului.

A doua recunoaste importanta si interesul general al protectiei mediului, dar  considera ca realizarea sa are loc cel mai bine in cadrul si prin mecanismele proprii economiei de piata.

Reglementarea-cadru privind protectia mediului, Ordonanta de urgenta nr.  195/2005, califica protectia mediului ca „obiectiv de interes public major” (anterior, Legea protectiei mediului nr. 137/1995 cuprindea o formulare identica, iar in art. 1 din Legea nr. 9/1973 protectia mediului reprezenta „o problema de interes national”).

Principiul conservarii

Obiectiv fundamental al problematicii protectiei mediului, conservarea  urmareste sa mentina un nivel durabil al resurselor ecologice.

Potrivit Strategiei mondiale de conservare (1980), conservarea pre­supune:

1) mentinerea proceselor ecologice esentiale si a sistemelor care reprezinta suportul vietii;

2) prezervarea diversitatii genetice;

3) realizarea utilizarii durabile a speciilor si ecosistemelor.

La randul sau, Strategia europeana de conservare adoptata in cadrul  Consiliului Europei (1990) isi propune ca scop sa promoveze respectarea naturii, respectiv satisfacerea nevoilor si aspiratiilor legitime ale cetatenilor.

Asadar, intr-o acceptiune generala, conservarea presupune mentinerea  nivelurilor cantitative si calitative durabile ale resurselor mediului.

In conceptia legislatiei romanesti conservarea semnifica protectia ecosistemelor, conservarea biodiversitatii si gospodarirea durabila a resurselor na­turale. In acelasi timp, conservarea trebuie privita in mod conjugat cu „elemente strategice“, precum utilizarea durabila, mentinerea, ameliorarea calitatii mediului si reconstructia zonelor deteriorate.

Principiul ameliorarii calitatii mediului

Consacrarea acestui principiu este mai evidenta la nivel comunitar, fiind  expres prevazut in art. 130  din Tratatul CE introdus prin Actul unic european din 1987. Urmarind un obiectiv superior deopotriva prevenirii, conservarii si protectiei, ameliorarea reclama actiuni si rezultate pozitive, sporirea datului natural.

Principiul prevenirii

Practica in domeniu a demonstrat ca cea mai buna strategie de mediu consta  in a preveni producerea poluarilor si a vatamarilor ecologice de orice fel, mai degraba decat a incerca sa se remedieze efectele acestora. Prevenirea implica, pe de o parte, evaluarea riscurilor pentru a evita pericolele, iar pe de alta parte, actiuni bazate pe cunoasterea situatiei prezente, pentru neproducerea degradarii mediului.

Principiul presupune atat actiuni asupra cauzelor care produc poluarea sau degradarea, cat si activitati de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru factorii de mediu.

Astfel, se afirma din ce in ce mai mult o serie de proceduri administrative, precum studiile de impact ori bilantul de mediu si programul de con­formare, sau preocuparea de a stabili regimuri speciale de desfasurare a unor asemenea activitati.

In tara noastra, consacrat prin art. 3 lit. b) din Legea protectiei mediului ca  „principiul prevenirii riscurilor ecologice si a producerii daunelor“, acesta este recunoscut intr-un sens bine determinat.

Implicatiile principiului sunt evidente si in privinta garantiilor dreptului la un mediu sanatos.

                                                                                                                        26.10.

 4

Principiul precautiei

Recunoasterea juridica si realizarea concreta a semnificatiilor sale au loc in stransa independenta cu cele ale principiului prevenirii.

Prevenirea presupune un studiu de risc, care sa permita evitarea pagubelor  si o actiune bazata pe cunoastere. Numai ca nu intotdeauna consecintele deciziilor si actiunilor pot fi cunoscute, total sau partial, dinainte, iar absenta certitudinii stiintifice nu poate constitui un pretext pentru a nu lua masuri adecvate pentru prevenirea atingerilor grave si inevitabile aduse mediului. In fata acestei realitati, in adoptarea deciziilor trebuie sa se manifeste precautie, prudenta.

Precautia reclama ca masurile de precautie a mediului sa fie adoptate,  chiar daca nici o paguba nu se prefigureaza. Sub aspectul probei, sarcina efec­tuarii acesteia se inverseaza: ea revine acum celui care sustine ca activitatea sa nu are ori nu va avea nici un impact, pana cand acumularea de date stiintifice va proba ca exista o relatie de la cauza la efect intre actiunile de dezvoltare din degradarea mediului.

Din punct de vedere istoric, principiul precautiei a fost enuntat pentru prima  data la nivel international in cadrul OCDE si intr-o declaratie ministeriala din 1987.

La nivel comunitar european, Tratatul de la Maastricht cuprinde regula  precautiei in art. 130 R, iar directivele comunitare privind utilizarea si diseminarea organismelor modificate genetic din 1990 o aplica concret.

Consacrat ca atare prin art. 3 lit. a) din Legea protectiei mediului, acest  principiu se afla inca in stare incipienta de recunoastere la noi in tara, mai ales ca semnificatiile sale nu sunt definite.

            Diferenta dintre principiul prevenirii si principiul precautiei:

 - Diferenta dintre prevenire si precautie rezida in continutul specific al fiecareia. Astfel, atunci cand exista o certitudine asupra unui fenomen si in privinta consecintelor unei actiuni fata de acesta, ne vom afla intr-o situatie de preventie. Cunoscand riscul, dorind sa-l stapanim, vom lua masuri in raport cu riscul cunoscut si masurabil. Dimpotriva, precautia este o atitudine care consta in a lua masuri fata de un risc necunoscut ori rau cunoscut.

Principiul protectiei mediului

Reprezinta substanta insasi a dreptului mediului si cunoaste expresii juridice  diverse in planul legislatiilor nationale, reglementarilor comunitare si dreptului interna­tional.

Legislatia romaneasca consacra protectia mediului ca pe un principiu- corolar, catre care se indreapta si de la care pornesc semnificatiile celorlalte principii generale.

Principiul „poluatorul plateste

Adoptat mai intai de catre OCDE in 1972, principiul semnifica initial cerinta imputarii poluatorului a cheltuielilor privind masurile adoptate de catre autoritatile  publice pentru ca mediul sa fie mentinut intr-o stare acceptabila.

El se inspira din teoria economica potrivit careia costurile sociale externe, care insotesc productia, trebuie sa fie internalizate, adica sa fie luate in calcul de toti agentii economici in costurile lor de productie.

Continutul sau este, intr-o oarecare masura, imprecis. Astfel, in sens larg, principiul urmareste imputarea poluatorului a costului social al poluarii pe care o provoaca. Aceasta implica antrenarea unui mecanism de responsabilitate pentru daune ecologice, care sa acopere toate efectele unei poluari, atat cele produse asupra bunurilor si persoanelor, cat si cele produse asupra mediului ca atare. In acest sens, in plan juridic, se recunoaste dreptul fundamental al omului la un mediu sanatos si echilibrat din punct de vedere ecologic.

La nivel comunitar, principiul a fost consacrat prin Actul unic european (1987) si Tratatul de la Maastricht (1993).

Dreptul fundamental la un mediu sanatos si echilibrat ecologic

Recunoasterea si garantarea constitutional-legislativa a dreptului fundamental

 la mediu in Romania

            La trei decenii si jumatate de la prima conferinta a ONU privind mediul (Stockholm, iunie 1972) si de la adoptarea intaiei Legi interne privind protectia mediului (nr. 9/1973) si in Romania dreptul mediului s-a constituit ca o ramura de drept autonoma, iar dreptul fundamental la un mediu sanatos si echilibrat ecologic a fost recunoscut si este garantat de Constitutie.

            Procesul consacrarii si garantarii dreptului la mediu a cunoscut si in Romania o evolutie asemanatoare cu cea din celelalte state europene.

            Prin Legea de revizuire a Constitutiei nr. 429/2003 a fost introdus, in titlul II „Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale”, capitolul II „Drepturile si libertatile fundamentale” un articol nou (nr. 35), intitulat „Dreptul la un mediu sanatos”.

            Plasat in economia capitolului legii fundamentale intre dreptul la ocrotirea sanatatii (art. 34) si dreptul la vot (art. 36), noul text constitutional prevede:

„(1) Statul recunoaste dreptul oricarei persoane la un mediu inconjurator sanatos si echilibrat ecologic.

(2) Statul asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice si juridice au indatorirea de a proteja si a ameliora mediul inconjurator”.

In acest mod art. 35 a devenit sediul principal al reglementarii  constitutionale a acestui drept, la care se mai adauga prevederile art. 44 alin. 7, aferente dreptului de proprietate si potrivit carora „Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului …”, precum si cele ale art. 135 alin. (2) lit. e) conform cu care Statul trebuie sa asigure, printre altele, si: „refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, precum mentinerea echilibrului ecologic”.

            Actuala reglementare constitutionala foloseste pentru denumirea noului drept fundamental expresia „dreptul la un mediu sanatos si echilibrat ecologic”, iar legislatia ordinara, spre deosebire de reglementarea-cadru anterioara, a preluat-o, referindu-se la „dreptul la un mediu sanatos si echilibrat ecologic” (art. 5 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/2005), „dreptul fiecarei persoane fizice la un mediu sanatos (art. 6 din Legea nr. 24/ privind reglementarea spatiilor verzi din zonele urbane), sau la „dreptul la un mediu de calitate” [art. 1 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 243/2000 privind protectia atmosferei]. Desigur, in contextul noilor prevederi constitutionale cuprinse in art. 35 denumirea care se impune este cea de „drept la un mediu sanatos si echilibrat ecologic”.

Teoria generala a dreptului constitutional identifica doua tipuri de garantii pentru drepturile si libertatile fundamentale, cu caracter complementar: garantii de fond si garantii procedurale.

            O importanta deosebita o reprezinta, in acest context, garantiile institutionalizate, precum: controlul constitutionalitatii legilor (prealabil si preventiv ori ulterior si sanctionator, deosebit de insemnata ramanand in acest sens procedura exceptiei de neconstitutionalitate), controlul exercitat asupra activitatii administrative (care poate fi un control politic, administrativ, sub forma procedurii de consiliere, controlul politic, administrativ, sub forma procedurii de conciliere, controlul jurisdictional si angajarea raspunderii administrative).

            Textul legislativ de principiu privind garantiile procedurale este in prezent cuprins in art. 5 din Ordonanta de urgenta privind protectia mediului nr. 195/2005. Sunt prevazute astfel urmatoarele drepturi-garantii: accesul la informatia privind mediul, cu respectarea conditiilor de confidentialitate prevazute de legislatia in vigoare; dreptul de asociere in organizatii pentru protectia mediului; dreptul la despagubire pentru prejudiciul suferit.

            Un rol deosebit in stimularea procesului de constitutionalizare a dreptului la mediu, precum si in precizarea continutului sau, l-au avut si il au reglementarile internationale, dintr-o dubla perspectiva: cea a tratatelor internationale privind drepturile omului in general si a Conventiei de la Aarhus in special si, respectiv, aproximarea legislatiei interne cu dreptul comunitar al mediului, in contextul pregatirii Romaniei de aderare la Uniunea  Europeana.

Regimul juridic al actelor de reglementare privind protectia mediului

in Romania

Legislatia romaneasca in vigoare stabileste, cu unele imperfectiuni, o serie de categorii distincte de acte de reglementare (autorizatii, acorduri, avize), conform unor criterii mai mult sau mai putin precise si supuse unor reguli specifice.

 

1. Avizele de mediu

Avizul de mediu pentru planuri si programe, Avizul pentru stabilirea obligatiilor de mediu, Avizul de mediu pentru produsele de protectie a plantelor,  respectiv pentru autorizarea ingrasamintelor chimice si avizul Natura 2000– indiferent de denumire, reprezinta, ca natura juridica, avize conforme a caror solicitare si ale caror prevederi sunt obligatorii pentru adoptarea /emiterea/ aprobarea documentelor carora li se adreseaza si fata de care certifica integrarea considerentelor privind protectia mediului.  

Functia lor esentiala este aceea de a asigura receptarea exigentelor ecologice in acte administrative, politico-juridice care pot sau au un impact semnificativ asupra mediului, dar al caror obiectiv principal definitoriu este de alta natura. Aceste cerinte ale avizului reprezinta o conditie de legalitate a insusi actului ce urmeaza a se emite, neindeplinirea lor atragand nulitatea absoluta a acestuia. Neconstituind acte administrative (de mediu) de sine statatoare, ci doar operatiuni tehnico-juridice deosebit de importante, avizele nu pot fi contestate in justitie decat odata cu actul pe care il conditioneaza.

2. Acordul de mediu

Are o pozitie intermediara, intre avize si autorizatii, cu un profil juridic specific, datorita scopului urmarit si regimului juridic aplicabil. Astfel, potrivit legii-cadru (art.11) acesta este obligatoriu pentru proiectele publice sau private sau pentru modificarea ori extinderea activitatilor existente, inclusiv pentru proiecte de dezafectare, care pot avea impact asupra mediului, iar pentru obtinerea sa, in cazul proiectelor publice sau private care pot avea impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor este necesara evaluarea impactului asupra mediului.

O alta caracteristica a acordului de mediu este acea ca, spre deosebire de   autorizatia de mediu si ca o consecinta a naturii sale juridice, se emite in paralel cu celelalte „acte de reglementare” (mai corect alte acte administrative) emise de autoritatile competente, potrivit legii [art. 11 alin. (4) din Ordonanta de urgenta nr. 195/2005], astfel ca efectul juridic al documentului supus acordului este rezultatul manifestarii de vointa al mai multor organe (autoritati), inclusiv al celei de mediu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  Totusi, se cuvine mentionat faptul ca, dupa eliberarea acordului de mediu si in conexiunea prealabila cu acesta se emit si alte acte administrative, precum: autorizatia de construire sau avize ori acorduri cerute pentru diverse alte domenii, in conditiile legii.

3. Autorizatia de mediu

 Autorizatia de mediu este considerata ca fiind actul administrativ in baza caruia se pot desfasura, in mod legal, activitatile existente si incepe activitatile noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului.

In sens administrativ, autorizatiile de mediu sunt autorizatii libere, acte administrative individuale, care stabilesc drepturi si/sau obligatii determinate pentru subiectul caruia i se adreseaza. Activitatile supuse astfel autorizarii sunt determinate prin sistemul listei.

Referitor la stabilirea consecintelor asupra mediului, pentru obtinerea autorizatiei de mediu, in cazul activitatilor existente, care nu sunt conforme cu normele si reglementarile in vigoare, este necesara efectuarea bilantului de mediu (apreciata prin decizia autoritatii competente), urmat de programul pentru conformare (negociat cu titularul activitatii), iar in cazul activitatilor noi se impune evaluarea impactului de mediu.

            Autorizatiile de mediu se pot grupa, in functie de criteriul folosit, in mai multe categorii. Clasificarea principala este cea care le distinge in functie de activitatea pe care o „reglementeaza”; din acest punct de vedere avem, pe de o parte, autorizatiile care permit realizarea de activitati care, in mod direct ori indirect, presupun contaminarea sau deversarea asupra unei resurse naturale, iar pe de alta, autorizatiile care permit efectuarea de activitati care, in plus, este posibil sau au efectiv un impact (semnificativ) asupra mediului.

            Autorizatia integrata de mediu se aplica in cazul activitatilor supuse regimului stabilit prin Ordonanta de urgenta nr. 152/2005 privind prevenirea si controlul integrat al poluarii; ea cuprinde conditii si detalii cu privire la masurile adoptate pentru protectia aerului, apei si solului.

                                                                                                                        02.11.

 5

Evaluarea impactului asupra mediului

            Studiul de impact asupra mediului (SIM) este un instrument procedural de prevenire a vatamarilor mediului, prealabil si indispensabil eliberarii autorizatiilor.

Este vorba de un document cu caracter stiintific, care analizeaza si evalueaza efectele, presupuse sau manifeste ale unei activitati date asupra mediului si care permite, astfel, autoritatilor publice care decid si publicului care este consultant, sa hotarasca autorizarea sau nu, a respectivei activitati, in cunostinta de cauza.

Evaluarea impactului asupra mediului reprezinta un „instrument necesar in vederea imbunatatirii calitatii informatiilor furnizate factorilor de decizie si permitand acestora sa ia decizii rationale din punct de vedere al mediului, concentrate pe limitarea pe cat posibil a impactului negativ semnificativ al activitatilor”.

            Regimul juridic al studiului de impact este definit si prin aceea ca acesta se realizeaza de persoane fizice sau juridice independente si autorizate de Autoritatea publica competenta.

            In privinta responsabilitatii, raspunderea pentru corectitudinea informatiilor revine titularului, iar raspunderea a pentru corectitudinea lucrarii de evaluare apartine autorului.

            Evaluarea de mediu prezinta un grad ridicat de juridicitate, procedura de realizare a sa fiind supusa controlului, putand fi contestata in instanta. Lipsa, neregularitatea evaluarii de mediu constituie un viciu de procedura, putand duce la anularea actului.

Procedura de emitere

Emiterea actelor de reglementare se efectueaza potrivit unor proceduri  specifice pentru fiecare categorie dintre acestea, aprobate prin hotarare de guvern sau ordin al autoritatii publice centrale pentru protectia mediului.

            Regimul general al acestora se caracterizeaza prin urmatoarele reguli fundamentale comune, stipulate in Ordonanta de urgenta nr. 195/2005:

            – actele de reglementare se emit numai daca planurile si programele, proiectele, respectiv programele pentru conformare privind activitatile existente prevad prevenirea, reducerea, eliminarea sau compensarea, dupa caz, a consecintelor negative asupra mediului, in raport cu prevederile aplicabile din normele tehnice si reglementarile in vigoare;

            – titularii activitatilor care fac obiectul procedurilor de reglementare, din perspectiva impactului negativ asupra mediului au obligatia de a respecta termenele stabilite de autoritatea competenta de protectia mediului in derularea acestor proceduri; nerespectarea acestora conduce la incetarea de drept a procedurii si anularea solicitarii actului de reglementare;

            – obligatia autoritatilor competente de a asigura informarea, consultarea si participarea publicului la luarea deciziei privind emiterea actelor de reglementare si garantarea accesului la justitie in vederea controlului legalitatii acestora.

Procedura-cadru de evaluare a impactului asupra mediului pentru anumite proiecte publice sau private

            Procedura este stabilita in prezent prin Hotararea Guvernului nr. 1213/2006, privind stabilirea procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului pentru anumite proiecte publice si private.

            Procedura de evaluare a impactului asupra mediului se realizeaza in etape, astfel:

a) etapa de incadrare a proiectului in procedura de evaluare a impactului asupra mediului;

b) etapa de definire a domeniului evaluarii si de realizare a raportului evaluarii impactului asupra mediului;

c) etapa de analiza a calitatii raportului evaluarii impactului asupra mediului.

           

Procedura de realizare a evaluarii de mediu pentru planuri si programe

            Potrivit legii – Hotararea Guvernului nr. 1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluarii de mediu pentru planuri si programe –  sunt supuse evaluarii de mediu planurile si programele care pot avea efecte semnificative asupra mediului.

            Evaluarea de mediu se efectueaza in timpul pregatirii planului si programului si se finalizeaza inainte de adoptarea acestuia ori de trimitere a sa in procedura legislativa; procedura se realizeaza in etape, astfel:

a) etapa de incadrare a planului sau programului in procedura evaluarii de mediu; b) etapa de definitivare a proiectului de plan sau de program si de realizare a raportului de mediu;

c) etapa de analiza a calitatii raportului de mediu.

            Etapa de incadrare se declanseaza prin notificarea in scris a autoritatii competente pentru protectia mediului si informarea publicului, pentru consultare de catre titularul planului sau programului, prima versiune a acestora; publicul poate formula in scris comentarii si propuneri asupra versiunii si eventualele efecte ale acesteia asupra mediului.

            Etapa de definitivare a proiectului de plan sau de program si de realizare a raportului de mediu are, asa cum ii arata si numele, ca obiective, definitivarea proiectului de plan sau program, stabilirea domeniului si a nivelului de detaliu al informatiilor ce trebuie incluse in raportul de mediu, precum si analiza efectelor semnificative ale planului sau programului asupra mediului, operatiuni care se efectueaza in cadrul unui grup de lucru, alcatuit din reprezentanti ai titularului planului sau programului, din una sau mai multe persoane fizice sau juridice interesate atestate conform legii, precum si din experti care pot fi angajati.

            Etapa de analiza a calitatii raportului si de luare a deciziei cuprinde transmiterea, in termen de 5 zile calendaristice de la finalizarea raportului de mediu, de catre titular, a proiectului de plan sau de program, insotit de raport, autoritatilor competente pentru protectia mediului, organizarea dezbaterii publice a acestora, analiza calitatii raportului de mediu, luarea deciziei de emitere a avizului de mediu.

Termenele de valabilitate

Actele de reglementare sunt acte administrative ale caror efecte sunt limitate in timp. In functie de natura si particularitatile proiectului sau activitatii supuse autorizarii, termenele de valabilitate stabilite de lege sunt:

            – avizul de mediu pentru planuri si programe au aceeasi perioada de valabilitate ca si planul sau programul pentru care a fost emis, cu exceptia cazului in care intervin modificari ale acestora;

            – avizul de mediu pentru stabilirea obligatiilor de mediu este valabil pana la indeplinirea scopului pentru care a fost emis, cu exceptia cazului in care intervin modificari ale conditiilor in care a fost emis;

            – acordul de mediu este valabil pe toata perioada de punere in aplicare a proiectului; neinceperea lucrarilor de investitii aferente in termen de 2 ani de la data emiterii atrage pierderea valabilitatii (perimarea) acordului, cu exceptia cazurilor proiectelor cu finantare externa pentru care acordul de mediu isi pastreaza valabilitatea pe toata perioada desfasurarii acestora, pana la finalizarea investitiei;

            – autorizatia de mediu este valabila 5 ani, iar autorizatia integrata de mediu 10 ani; cu titlul de exceptie cele emise cu program pentru conformare, respectiv cu plan de actiuni sunt valabile pe toata perioada derularii programului/planului.

            In orice caz, aceasta nu poate depasi ultimul termen al programului sau planului.

Raspunderea pentru vatamarile aduse mediului

            Instrument clasic de realizare a prescriptiilor normelor juridice, raspunderea are un impact mai redus in domeniul protectiei mediului si prezinta multiple particularitati.

Raspunderea civila pentru prejudiciul ecologic

Multa vreme, dreptul a conceput si a admis responsabilizarea si, in mod  corelativ, obligarea la repararea numai a prejudiciilor suferite de catre om; dreptul la reparare nu exista decat daca victima era subiect de drept (respectiv persoana fizica sau persoana juridica in inteles societal). Aparitia si recunoasterea juridica a prejudiciului ecologic au fortat insa largirea spectrului de aplicare si adecvarea regimului de raspundere la noile realitati a conceptiei clasice a raspunderii civile. Primul element l-au constituit, in acest sens, aparitia si consacrarea notiunii de dauna (prejudiciu) ecologic, urmat relativ rapid de stabi­­lirea unui regim special de raspundere adaptat particularitatilor acesteia. Ras­pun­derea civila apare in dreptul mediului ca un mijloc la care se recurge in ultima instanta, prioritatea fiind acordata celorlalte tehnici si instrumente, cu precadere celor de natura economico-fiscala.

Conform legii-cadru romanesti in materie (O.U.G. nr. 195/2005), prejudiciu inseamna „efectul cuantificabil in cost al daunelor asupra sanatatii oamenilor,  bunurilor sau mediului, provocat de poluanti, activitati daunatoare ori dezastre”.

Raspunderea obiectiva, independenta de culpa

Tinand seama de riscurile tot mai mari pe care le prezinta activitatile umane pentru mediu, legea instituie pentru prejudiciu o raspundere „cu caracter obiectiv, independent de culpa”.  

Victima va trebui sa dovedeasca numai existenta prejudiciului si ra­portul de cauzalitate dintre fapta si paguba. Se elimina astfel obstacolul probei culpei, deo­sebit de dificila in materie ecologica, datorita investigatiilor pe care le presupun desco­pe­rirea si identificarea sursei precise a daunelor, inclusiv o anumita cooperare a poluatorului.

Intrucat dovada existentei culpei devine inutila, pentru a se angaja raspunderea, de acum inainte, asigurarea calitatii mediului nu mai  apartine categoriei obligatiilor de mijloc, ci devine una de rezultat. Va interesa deci rezultatul final, protectia si calitatea mediului, nu numai diligentele depuse pentru evitarea poluarii sau degradarii mediului.

Raspunderea solidara in caz de pluralitate a autorilor

Victima poate sa se indrepte impotriva oricaruia dintre autori spre repararea totala a pagubei, iar aceasta ramane sa se indrepte impotriva celorlalti, intre care obligatia devine divizibila. In procesul de luare a deciziei trebuie sa se aplice principiul precautiei si sa nu aiba implicatii privind regimul de raspundere.

Raspunderea civila pentru pagube nucleare

            Prin Legea nr.106/1992 Romania a aderat la Conventia privind raspunderea civila in materie de daune nucleare – Viena 1963. Prin intrarea in vigoare a Legii nr.111/1996 privind desfasurarea in siguranta a activitatilor nucleare a adus unele modificari: s-au instituit noi reglementari privind regimul de autorizare, obligatiile titularului de autorizatie si regimul de control a activitatilor nucleare.

Raspunderea civila pentru pagube cauzate mediului de aeronave

            Art.97 din Codul aerian prevede reguli generale:

  1. raspunderea revine exploatantului aeronavei
  2. prejudiciul trebuie cauzat persoanei sau bunurilor care nu se afla la bordul navei
  3. raspunderea este obiectiva
  4. raspunderea poate fi inlaturata doar  daca exploatantul dovedeste ca prejudiciul este cauzat de grava neglijenta a victimei

 

09.11.

 6            

Raspunderea contraventionala in materie de mediu

In dreptul mediului se recurge adesea la raspunderea administrativa (contra­ventionala) pentru prevenirea sau combaterea nerespectarii prescriptiilor legale in  materie.

Procedura de constatare si aplicare a sanctiunilor contraventionale este mult mai rapida si mai supla in raport cu celelalte proceduri judiciare, ceea ce este  favorabil cerin­telor de reparare cu prioritate a prejudiciilor ecologice.

Potrivit reglementarii-cadru in vigoare, prin legi sau prin hotarari de guvern se pot stabili si sanctiona contraventii in toate domeniile de activitate, iar prin hotarari ale autoritatilor administratiei publice locale sau judetene se stabilesc si se sanctioneaza contraventii in toate domeniile de activitate in care acestora le sunt stabilite atributii prin lege, in masura in care in domeniile respective nu sunt stabilite contraventii prin legi sau prin hotarari ale guvernului.

            Din punct de vedere al problematicii mediului ca istoric prima lege in domeniu Legea nr.9/1973 stabilea anumite categorii de contraventii cu privire la diferitii factori de mediu: aer, apa, sol. Dupa 1989 actualizarea si perfectionarea sistemului contraventional in materie s-a realizat de Hotararea de Guvern nr.127/1994 privind anumite contraventii la normele de protectie a mediului. Legea protectiei mediului nr.137/1995 consacra o serie de contraventii, sanctionate cu amenda.

Noua reglementare-cadru in materie, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/2005 a pastrat, in general, aceeasi conceptie asupra contraventiilor, cu unele  ajustari in privinta obiectului acestora si mai ales a sanctiunilor pecuniare aplicabile.

Dupa criteriul cuantumului amenzilor aplicabile, in art. 96 din ordonanta sunt prevazute trei categorii de contraventii:

 - grupa I fac parte 27 de contraventii constand in incalcari ale prevederilor legale precum: obligatiile persoanelor juridice de a realiza sisteme de automonitorizare si de a raporta autoritatilor competente rezultatele acesteia, de a tine evidenta stricta a substantelor si preparatelor periculoase, de a identifica si preveni riscurile pe care acestea le pot prezenta pentru sanatatea populatiei si a mediului, obligatia de a mentine perdelele forestiere si aliniamentele de protectia

 - grupa II cu 34 de contraventii, cuprinde incalcari a unor prevederi legale de genul: obligatiei persoanelor fizice de solicitare si obtinere a actelor de reglementare, obligatiile de a informa publicul privind riscurile generale de functionare sau existenta obiectivelor cu risc pentru mediu

 - grupa III de contraventii la regimul protectiei mediului, considerate cele mai grave, cel putin din perspectiva amenzilor aplicabile, cuprinde un numar de 15 incalcari ale legii, ca de exemplu: obligatia persoanelor fizice si juridice de a diminua, modifica sau inceta activitatile generatoare de poluare la cererea motivata a autoritatilor competente, obligatiile persoanelor fizice si juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu si de a inlatura urmarile produse de aceasta, restabilind conditiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plateste” s.a.

            Actuala reglementare-cadru nu mai stipuleaza actualizarea periodica (anuala) a cuantumului amenzilor.

Subiectele raspunderii contraventionale in materia protectiei mediului

Subiectul pasiv al raspunderii contraventionale in materie este, incontestabil, intreaga comunitate, reprezentata formal-juridic de catre stat. Regula in materie este aceea ca subiect al raspunderii contraventionale este persoana fizica responsabila de savarsirea contraventiei. Ca atare, este pasibila de aplicarea sanctiunii contraventionale, in conditiile legii, orice persoana fizica, indiferent de cetatenie ori rezidenta. Persoana juridica raspunde contraventional in cazurile si in conditiile prevazute de actele normative prin care se stabilesc si se sanctioneaza contraventii. Anumite sanctiuni complementare se aplica numai persoanelor juridice (inchiderea unitatii, suspendarea activitatii etc.). In materie de mediu apar ca subiecte ale raspunderii contraventionale, alaturi de persoane fizice si persoane juridice in general, si unele circumstantiate, precum: autoritatile administratiei publice locale, proprietarii si detinatorii de terenuri cu titlu sau fara titlu, persoane fizice si juridice autorizate etc.

Procedura contraventionala

            Indiferent de natura conferita (civila, administrativa, specific contraventionala), procedura contraventionala presupune ca etape constatarea contraventiei, aplicarea sanctiunii si caile de atac impotriva actelor de sanctionare a contraventiilor.

            Constatarea contraventiilor si aplicarea sancti­unii (amenzii) se fac de catre comisari si persoane imputernicite din cadrul Garzii Nationale de Mediu si Administratiei Rezervatiei Biosferei „Delta Dunarii”, de persoane specializate din Comisia Nationala pentru Controlul Activitatilor Nucleare.

            Hotararea judecatoreasca prin care s-a solutionat plangerea poate fi atacata cu re in termen de 15 zile de la comunicare, cu particularitatea ca motivarea acestuia nu este obligatorie, aceasta putand fi sustinuta si oral in fata instantei. Reul suspenda executarea hotararii.

Raspunderea penala in materie de mediu

            Criminalitatea impotriva mediului (ecologica) devine din ce in ce mai profitabila si de aceea tot mai intensa, generand anual la nivel global o cifra de afaceri estimata intre 18 si 24 miliarde de Euro, in special prin activitatile de depozitare ilegala de deseuri periculoase, trafic de substante toxice interzise si contrabanda de resurse naturale protejate.

            In Romania se aduc profituri ilicite de milioane de euro din importurile ilegale de substante toxice, defrisarile masive, irationale, comercializarea produselor din specii protejate (sturioni, vanat s.a.).

            Multa vreme legislatia romaneasca (in frunte cu legile-cadru in materie, nr. 9/1973 si nr. 137/1995) a ramas tributara sistemului dependentei incriminarii ecologice de nerespectarea unor obligatii administrative (de obtinerea unei autorizatii sau stipulate de aceasta).

            Tentativa promovarii mediului la rangul valorilor esentiale protejate de dreptul penal pe calea incorporarii infractiunilor environmentale in chiar Codul penal (Legea nr. 301/2004) a ramas la acest stadiu, in conditiile in care soarta acestuia este incerta; dimpotriva, proiectul noului Cod penal reexpulzeaza infractiunile de mediu in sfera legislatiei speciale.

In domeniul raspunderii pentru atingerile aduse mediului, rolul principal revine mijloacelor de tip preventiv, celor de natura civila sau administrativa, celor de drept penal.

            Totusi, contributia dreptului penal la realizarea obiectivului protectiei mediului si conservarii naturii nu poate fi ignorata, mai ales din perspectiva adaptarii sale la nevoile noilor realitati si sporirii pericolului actiunilor distructive pentru patrimoniul natural.

            Faptul ca exigentele protectiei mediului sunt asigurate adeseori prin utilizarea de proceduri de instrumente (avize, acorduri, autorizatii s.a.) de sorginte administrativa (devenite in legislatia romaneasca ,,acte de reglementare”) face ca dispozitiile penale sa intervina spre a sanctiona nerespectarea unor obligatii esentialmente administrative (de a obtine anumite autorizatii ori de a indeplini prescriptiile acestora), ceea ce inseamna ca nu vatamarea de mediu in sine este pedepsita de legea penala, ci nerespectarea unor cerinte administrative, situatiile in care au loc emisii, afectari ilicite ale mediului contrare dispozitiilor legale si care creeaza un pericol concret pentru mediu. In acest caz este vorba de o protectie directa a elementelor de mediu chiar daca mai exista o usoara dependenta administrativa.

Evolutiile inregistrate la nivelul receptarii, asimilarii si exprimarii juridice o problema de mediu au condus la configurarea unor infractiuni de drept al mediului.

Situatia criminalitatii de mediu in Romania este marcata  de mai multi factori de ordin istoric ca si de integrarea Romaniei in Uniunea Europeana. Astfel, primele infractiuni de mediu au fost inserate in prima lege cadru in materie Legea nr.9/1973 cu o serie de trimiteri aferente timpului. In prezent regimul juridic al infractiunilor de mediu este confuz si chiar contradictoriu.

Noul Cod penal Legea 308/2004 a preluat din legea cadru infractiunile de mediu prevazand astfel Capitolul V intitulat „Crime si delicte contra mediului” la Titlul 8 din Codul Penal.

Din pacate animarea „sine die” a intrarii in vigoare a noului Cod Penal face ca sediul principal al infrac4iunilor de mediu sa ramana OUG nr.195/2005, astfel la art.98 se prevad 25 de infractiuni tip si 4 agiovante, fapte care in marea lor rigurozitate sunt incriminate daca au fost de natura sa puna in pericol viata ori sanatatea umana, animala sau vegetala. Agiovantele acestora intervin atunci cand infractorii au pus in pericol sanatatea sau integritatea corporala a unui numar mare de persoane, a unei pagube materiale importante, sa produca moartea uneia sau mai multor persoane.

Potrivit OUG nr.195/2005 constatarea si cercetarea infractiunilor de mediu se fac din oficiu de catre organele de urmarire penala.

In concluzie din analiza textelor legale aferente rezulta ca se disting 2 categorii de infractiuni privind regimul de protectie a mediului:

1. Prima categorie cuprinde incriminari specifice de mediu ce pot fi grupate in trei subcategorii: - infractiuni care au ca efect distrugerea, degradarea sau provocarea de daune ecologice

                         - infractiuni privind regimul de exercitare a activitatii cu risc major pentru mediu care presupune obtinerea unor autorizatii prealabile

                         - infractiuni care privesc neexecutarea unor masuri de siguranta sau a unor sanctiuni administrative sau penale prevazute de protectia mediului

2. A doua categorie cuprinde infractiunile generale

Institutiile mediului din Romania

            Din punct de vedere istoric in perioada de dupa 1989 cand la 28 decembrie prin Decret a fost infiintat Ministerul Apelor , Padurilor si Mediului Inconjurator prin reorganizarea unor institutii. Ulterior prin Legea nr.137/1995 au consacrat M.A.P.P.M.

            In 1997 prin Hotarare de Guvern ministerul reprezenta organul administratiei publice centrale de specialitate care aplica strategia dezvoltarii si politica guvernamentala in administrarea, gospodarirea apelor,padurilor, protectia mediului si controlul actiunilor nucleare.

            Dupa alte reorganizari succesive s-a ajuns ca in 2003 sa se ia o masura inexplicabila din punct de vedere juridic si anume desfiintarea Ministerului Mediului si Gospodaririi Apelor si preluarea structurii de catre Ministerul Agriculturii.

            In 2004 Guvernul a reinfiintat Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, avand personalitate juridica.

            Functiile ministerului sunt cea de strategie, reglementare, administrare, reprezentare, autoritate de stat, de coordonare a asistentei financiare acordate de Uniunea Europeana in domeniul mediului si de gestionare a creditelor externe.

            In anul  Ministerul a fost reorganizat purtand denumirea de Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile. In subordinea ministerului functioneaza o serie de structuri: Agentia Nationala pentru protectia mediului infiintata in 2003 si reorganizata prin Hotararea de Guvern nr.459/2005.

            Agentia este organul de specialitate al administratiei publice centrale cu personalitate juridica ale carei atributii privesc: planificarea strategica, monitorizarea factorilor de mediu, autorizarea actiunilor cu impact asupra mediului si implementarea legislatiei si politicilor de mediu la toate nivelurile.

            Exista: –  opt Agentii regionale pentru protectia mediului

        Agentii judetene sau locale pentru protectia mediului

        Garda Nationala de Mediu reorganizata recent este o institutie publica de inspectie si control, avand structura de organe de specialitate ale administratiei publice centrale cu personalitate juridica in subordinea ministerului.

 Administrarea Biosferei Delta Dunarii (Legea nr.82/1993) este o institutie publica cu personalitate juridica avand ca misiune administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes national al rezervatiei, precum si pentru protectia si refacerea unitatilor fizico – geografice aferente acestora. Conducerea administratiei este asigurata de un Consiliu Stiintific si un Colegiu Executiv condusi de un Guvernator.

        Organisme consultative, precum Comitetul Ministerial pentru Situatii de Urgenta; Comisia Nationala pentru siguranta barajelor si altor lucrari hidrotehnice; Comisia Nationala a etichetei ecologice

         Doua structuri pentru anumite probleme globale: Comisia Nationala privind schimbarile climatice – organism interministerial fara personalitate juridica; Comisia Nationala pentru protectia stratului de ozon

        Sub autoritatea Ministerului mai functioneaza si Administratia Nationala e Meteorologie si in coordonarea sa avem trei institute: Institutul de cercetare – dezvoltare pentru protectia mediului; Institutul National de cercetare – dezvoltare Delta Dunarii; Institutul National de cercetare – dezvoltare marina Grigore Antipa

        Administratia fondului pentru mediu care este institutie publica cu personalitate juridica, ca si Administratia Nationala Apele Romane care are ca scop cunoasterea, protectia, punerea in valoare si utilizarea durabila a resurselor de apa

                                                                                                                                                                16.11.

 7                                                                                                                             PARTEA SPECIALÃ

Conservarea biodiversitatii

Regimul ariilor protejate si al monumentelor nationale

            OUG nr.195/2005 stabileste in capitolul 8 regimul juridic general al conservarii biodiversitatii si ariilor nationale protejate cuprinzand regulamente privind ariile protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice.

            Notiuni principale:

-         mediul natural este ansamblul componentelor, structurilor si proceselor fizico – geografice, biologice si biocenotice, naturale, terestre sau acvatice avand calitatea de pastrator al vietii si generator de resurse pentru aceasta

-         patrimoniul natural este ansamblul de componente si structuri fizico – geografice, floristice, faunistice si biocenotice ale mediului natural a caror importanta si valoare au semnificatie relevanta sub aspectul conservarii biodiversitatii

-         bun al patrimoniului natural este o componenta a patrimoniului natural care necesita un regim special de ocrotire, conservare si utilizare durabila

 

Regimul ariilor protejate

          

           Din punct de vedere istoric prima rezervatie naturala din Europa a fost constituita in secolul XIV, in Polonia, ulterior in secolul XIX au fost create mai multe arii protejate: „Parcul National Yello Stone” din America.

           Numarul si suprafata ariilor protejate variaza de la o tara la alta, exemplu: Franta 10%, Islanda 9% din teritoriu.

           Din punct de vedere al dreptului comparat s-au identificat 5 tipuri de spatii protejate:

1.      Rezervatiile naturale sunt supuse unui regim foarte strict, zone de o frumusete rara cu caracteristici unice sau habitate de flora si fauna amenintate cu disparitia. Acestea se afla sub controlul direct al statului si regimul lor juridic nu se poate modifica decat prin lege. Sunt interzise activitati de vanat, pescuit etc.

2.      Parcurile nationale sunt cea mai veche forma de arie protejata, se afla sub controlul statului si limitele lor se pot modifica doar prin lege. In cadrul lor anumite zone sunt rezervate strict pentru protectia si conservarea unor specii, publicul are acces pentru activitati de recreere si in anumite conditii se permite vanatul si pescuitul.

3.      Rezervatiile vanatoare se stabilesc pentru conservarea vietii salbatice, autoritatile rezervatiei fiind cele  care reglementeaza vanatoarea animalelor. Sunt sub un control strict si pot fi interzise agricultura si exploatarea forestiera.

4.      Monumentele naturii sunt zone cu valoare istorica culturala. Se pot afla niste arbori mari, roci rare.

5.      Parcurile naturale sunt o categorie mai noua care presupune existenta unui interes pentru zona respectiva. Marea majoritate a activitatilor sunt interzise. Vanatul si pescuitul sunt autorizate la nivelul comenzii.

Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii a stabilit in 1973 zece categorii de arii protejate:

1. Rezervatiile stiintifice si rezervatiile nationale integrate ecosistemelor deosebite cu specii de o mare importanta stiintifica. Orice fel de activitate si accesul publicului sunt interzise.

2. Parcurile nationale au un teritoriu vast care cuprinde unul sau mai multe ecosisteme nesupuse interventiei omului, anumite specii de animale. Exploatarea resurselor naturale trebuie interzisa in aceste zone.

3. Monumentele naturale si elementele naturale marcante cuprinde un element particular deosebit de o mare importanta care trebuie protejat.

4. Rezervatiile de conservare a naturii, rezervatii naturale divizate si sanctuare ale faunei. Protectie elementelor particulare este esentiala pentru fauna respectiva.

5. Peisajele terestre sau marine protejate. Are caracteristici estetice particulare si cele care sunt zone naturale pe care omul le amenajeaza in scop de recreere si turism.

6. Rezervatii de resurse naturale: zone izolate, nelocuite, putin populate. Zonele trebuiesc protejate.

7. Regiunile biologice naturale si rezervatiile antropologice. Tehnologia moderna nu este raspandita, neintrand in modul de viata al locuitorilor.

8. Regiunile naturale amenajate in scopul utilizarii multiple si zonele de gestiune ale resurselor naturale. Zonele sunt vaste si contin teritorii destinate obtinerii de produse forestiere, apa, fauna etc.

9. Rezervatiile biosferei sunt o retea reprezentativa de modele de gestiune a spatiului cu scop de conservare a resurselor naturale, speciilor, cat si de satisfacerea nevoilor umane.

10. Bunurile naturale de patrimoniu mondial. Monumente naturale construite din formatiuni fizice si/sau biologice cu o valoare exceptionala din punct de vedere stiintific.

Regimul juridic al ariilor protejate si monumentele naturale din Romania

            Prima reglementare juridica a fost in anul 1930. Dupa anul 1990 printr-un Ordin al Ministrului Apelor si Mediului s-au infiintat 13 parcuri nationale. Neexistand o reglementare speciala Legea nr.137/1995 a protectiei mediului a stabilit un regim special pentru ariile protejate.

            In prezent regimul juridic general  al ariilor protejate este stabilit prin Capitolul 8 din OUG nr.195/2005 si mai ales prin OUG nr.236/2000 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice.

            Reguli generale conform OUG nr.195/2005: in intervalul ariilor protejate este interzisa desfasurarea programelor, proiectelor sau activitatilor care sunt contrariu planurilor de management sau regulamentului ariilor protejate; se interzice schimbarea destinatiei terenurilor, activitatile comerciale de tip comert ambulant.

Procedura de instituire a regimului de arie naturala protejata

            Se face astfel:

-         prin lege pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal si pentru rezervarea biosferei

-         prin Hotarare de Guvern pentru parcuri nationale, parcuri naturale, zone umede de import, arii speciale de conservare

-         prin Hotarare de Consilii judetene sau locale pentru arii naturale ce tin de domeniul public local sau judetean

In cazul in care se impune luarea de urgenta a masurilor de protectie si conservare a unei zone se poate institui regimul de arie protejata cu caracter provizoriu in baza unei documentatii avizate de Academia Romana prin Ordin al ministrului mediului. Documentatia necesara instituirii acestui regim se compune dintr-un studiu de fundament stiintific, o harta topografica cu limitele zonei, suprafata juridica si avizul din partea Academia Romana.

Administrarea retelei de arii protejate se stabileste tinandu-se cont de categoria ariei, de intinderea acesteia si de posibilitatea de asigurare a resurselor financiare pentru o functionare corespunzatoare a administratiei.

Administrarea retelei de arii protejate se poate face prin:

-         structuri speciale constituite subordonate Agentiei Nationale pentru Arii Naturale Protejate

-         structuri de administrare special constituite in subordinea unor regii autonome, companii etc., sau de persoane fizice cu calitatea de custode

Planurile de management si regulamentele ariilor naturale protejate se elaboreaza de administratia acestora si se aproba de Agentiei Nationale pentru Arii Naturale Protejate cu avizul Academiei Romane. Reglementarea continutului Planurilor de management se face prin acte normative specifice si modificarea lor se face de administratie sau custozi cu avizul Academiei Romane si aprobate de Agentiei Nationale pentru Arii Naturale Protejate.

 Zonarea interna a ariilor naturale protejate se face prin Planul de management. Din acest punct de vedere avem:

-         zone de conservare speciala care cuprind cele mai valoroase elemente de patrimoniu natural din interiorul parcurilor naturale si nationale

-         zone cu protectie stricta – interzis actiunile umane cu exceptia cercetarii stiintifice

-         zone de interes special din punct de vedere al biodiversitatii

-         zone de dezvoltare durabila a actiunii umane

-         zone de dezvoltare turistica

Reglementarea speciala in materie instituie un regim special de conservare pentru bunurile patrimoniului natural existent in afara perimetrului acestor arii protejate. Este vorba de pesteri, depozite forestiere, fractiuni geologice, minerologice, arbori seculari etc.

In ceea ce priveste controlul respectarii cerintelor legale in materie acesta este organizat de Autoritatea Publica Centrala pentru protectia mediului si se exercita prin persoane special imputernicite in acest sens.

                                                                                                                        07.12.

 8

Biosfera „Delta Dunarii”

Regimul juridic de protectie si conservare a rezervatiei

            Delta Dunarii este cea mai mare si cea mai putin afectata zona umeda din Europa fiind in acelasi timp extrem de fragila, mai ales pentru ca in ultimii ani mediul deltaic a fost grav afectat ca urmare a unor exploatari necontrolate a resursei piscicole, a supradezvoltarii navigatiei, agriculturii etc.

            In ultimii ani s-au luat o serie de masuri de protectie si reconstructie biologica principala fiind constituirea „Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii”.

            Un pas important in stabilirea reglementarilor de protectie si conservare l-a constituit aderarea Romaniei prin Legea nr.5/1971 la Conventia asupra zonelor umede de importanta  internationala de la Ramsar din anul 1971.

            Principiul de baza consacrat de acest document este acel al obligatiei tuturor statelor de a proteja bunurile naturale si culturale exceptionale si de a nu lua nici o masura care sa prejudicieze acest patrimoniu.

            Conventia Ramsar stabileste pentru statele parti cerinte de a elabora si aplica planurile lor de amenajare in vederea conservarii acestor zone si a unei utilizari rationale a resurselor. In acest sens trebuie create rezervatii 6n zonele umede, supravegheate strict.

            Conceptul de rezervatie a biosferei a fost introdus de catre Consiliul International de coordonare a programului MAB din cadrul UNESCO in 1970 ce avea ca scop stabilirea de arii protejate legate printr-o retea de coordonari internationale dorind sa demonstreze beneficiile conservarii pentru societate si dezvoltare.

            Prima rezervatie a biosferei  - 1976 - , iar in prezent sunt peste 230 de rezervatii a biosferei pentru constituirea unui regim adecvat de protectie si conservare a Deltei Dunarii, Romania a adoptat Legea nr.82/1992 privind constituirea „Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii”.

            Actul normativ cuprinde dispozitii privind regimul general si special de protectie, dispozitie cu caracter institutional si de autorizare si sanctiuni

            Legea delimiteaza trei zone functionale:

  1. Zone cu regim de protectie integrala
  2. Zone tampon cu regim diferentiat de protectie in care se pot desfasura actiuni umane (Zone de reconstructie)
  3. Zone economice

Pentru administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes national si pentru refacerea si protectia unitatilor fizico – geografice afectate s-a infiintat Administratia Rezervatiei, institutie publica cu personalitate juridica cu sediul la Tulcea aflata in subordinea Autoritatii Centrale pentru Protectia Mediului.

            Administratia este condusa de un Consiliu Stiintific cu rol deliberativ si de un Colegiu Executiv    ca organ de aplicare a hotararilor Consiliului. Ambele organisme fiind conduse de un Guvernator.

           

Atributii de administrare

            Suprafetele terestre si acvatice care intra in componenta Rezervatiei, mai putin terenurile proprietate privata constituind patrimoniu natural fiind domeniu public de interes national aflat in administrarea rezervatiei.

            Valorificarea resurselor regenerabile terestre si acvatice din domeniul public de interes national pot fi concesionate in conditiile legii de catre Administratia Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii.

            Legea spune ca in concesiune populatia locala are drept de preemtiune.

Administratia Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii are atributiile de a emite acorduri si autorizatii de mediu privind organizarea si desfasurarea de activitati economice productive, de turism, agrement de persoane fizice sau juridice in conditiile legii.

O alta categorie de atributii sunt cele de protectie si conservare  a mediului inclusiv de reconstructie ecologica. Acesta au caracter general, fiind exercitate pe intreg teritoriul Rezervatiei indiferent de titularul dreptului de proprietate sau administrare a zonelor acestea. Administratia are competente de evaluare economica, de cooperare si cercetare stiintifica internationala, de organizare a actiunii de informare ecologica etc.

Legea stabileste administratiei o atributie de sprijinire si protectie a activitatii economice traditionale ale populatiei locale. Nerespectarea masurilor legale instituite in vederea gospodaririi rationale, protectiei si conservarii Rezervatiei este sanctionata sub forma contraventiilor. Regimul juridic de protectie si conservare a  Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii a trebuit perfectionat continuu si in raport cu rezultatele aplicarii sale practice.

Protectia faunei

Sub aspect juridic protectia faunei prezinta importanta sub aspectul animalelor si pasarilor. Protectia juridica a animalelor se realizeaza prin ansamblul reglementarilor referitoare la situatia animalelor domestice, domesticite, ori tinute in captivitate. Animalele salbatice nu intra in aceasta categorie si nu beneficiaza de nici o masura de protectie individuala, ci doar daca apartine unei specii protejate.

In dreptul romanesc Codul Civil defineste statutul juridic al animalului in Capitolul 2, Cartea 2 considerand animalele bunuri mobile prin natura lor. In cazul unei exploatari agricole animalele devin imobile prin destinatie. In legislatia romaneasca actuala protectia animalelor domestice se reduce la o protectie sanitara exprimata printr-o serie de reguli si masuri menite sa evite afectarea sanatatii publice in general. Reglementand utilizarea animalelor in scopuri stiintifice sau in alte scopuri de cercetare este realizata prin OG nr.37/2002.

Regimul juridic astfel stabilit vizeaza obtinerea, fabricarea, testarea calitatii, eficacitatii si sigurantei medicamentelor, alimentelor si altor substante sau produse pentru emiterea, prevenirea, diagnosticarea si tratarea unor boli etc.

Pentru a limita suferintele inutile si actele de cruzime in cazul animalelor utilizarea in scop stiintific, legea instituie o serie de masuri de protectie, precum anestezierea locala sau generala in cazul anumitor experimente, folosirea doar o singura data a unui animal cand se produce durere sau suferinta.

Prin Legea nr.205/2004 privind protectia animalelor s-au stabilit o serie de masuri pentru asigurarea conditiilor de viata si a bunastarii animalelor cu sau fara detinator.

Fauna de interes cinegetic reprezinta totalitatea exemplarelor din speciile de fauna salbatica existente pe teritoriul Romaniei si prevazute de lege este considerata o resursa naturala regenerabila, bun public de interes natural si international.

Protejarea si exploatarea durabila a resurselor acvatice vii

            Regulamentele juridice in materie vizeaza cu precadere protejarea pestelui in interes public si organizarea gestionarii acesteia prin asociatii profesionale.

            In Romania fauna piscicola a apelor curgatoare face parte din Bazinul Dunarii. Fauna Marii Negre este relativ saraca, deoarece organismele lipsesc la adancimi peste 180m.

            Conservarea, administrarea si exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultura, procesarea si comercializarea produselor obtinute din pescuit si acvacultura sunt reglementate in Romania prin Legea nr.192/2001.

            Activitatea de administrare si exploatare a fondului piscicol este realizata de Compania Nationala de Administrare a fondului piscicol, institutie publica cu personalitate juridica cu caracter financiar, comercial, cu finantare extrabugetara aflata in subordinea Autoritatii Publice Centrale care raspunde de pescuit si acvacultura. Dreptul de pescuit in bazinele piscicole naturale apartine statului si se atribuie de Agentia Nationala pentru pescuit si acvacultura in calitate de administrator al resurselor acvatice vii in baza unei licente de pescuit care este document netransmisibil.

Protectia solului , subsolului si ecosistemelor terestre

            Conform art.65 din OUG nr.195/2005 privind protectia solului, subsolului si ecosistemului terestre se realizeaza prin masuri adecvate de gospodarire, conservare, organizare si amenajare a teritoriului care sunt obligatorii pentru toti detinatorii cu orice tip.

            Reglementarea cadru prevede ca se instituie modalitatile legale de investigare si evaluare a poluarii solului si subsolului; se stabileste sistemul de monitorizare a calitatii mediului geologic se organizeaza si se exercita controlul respectarii reglementarilor legale privind protectia , conservarea, amenajarea vegetatiei si utilizarea terenului. Astazi solurile sunt din ce in ce mai amenintate de activitatea umana, deoarece degradarile si poluarile le impiedica sa-si indeplineasca functiile perturband viabilitatea lor pe termen lung.

            Protejarea si ameliorarea solului se realizeaza prin lucrari de prevenire si combatere a proceselor de degradare si poluare, provocate de fenomene cauzate de activitatile economico – sociale.

            In baza prevederilor art.44 din Constitutie conform carora dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului a fost consacrata o obligatie generala, atat in sarcina detinatorului de terenuri, cat si a autoritatilor publice de intocmire a studiilor si proiectelor lucrarilor de protectie si ameliorare a solului si de executare a lor.

            Potrivit art.82 din Legea fondurilor financiare, terenurile care prin degradare si poluare si au pierdut capacitatea de productie pentru culturi agricole sau silvice se vor constitui in perimetrul de ameliorare. Delimitarea acestor perimetre se face de o Comisie de specialisti constituita si organizata de ministerele cu atributii in domeniu respectiv Ministerului Agriculturii si Ministerul Mediului.

Regimul produselor agroalimentare ecologice

            Agricultura biologica este considerata o tehnica de cultura care inlatura utilizarea de ingrasaminte chimice si pesticide in scopul eliminarii produselor animale si vegetale a reziduurilor nocive.

            In agricultura biologica ingrasamintele chimice sunt inlocuite cu minerale de origine naturala si compusi din amestecuri de materii organice de origine animala si vegetala transformate prin fermentatie. In intelesul reglementarilor din Romania prin OUG nr.34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice reprezinta obtinerea de produse fara utilizarea produselor chimice de sinteza conform regulilor legale si certificate.            

 

 

                                                                                                                        14.12.

 9

Protectia subsolului

            Primul text de lege din Romania ce vizeaza exploatarea resurselor subsolului a fost legea minelor din 1894. Ajungand in actualitate, potrivit Constitutiei, bogatiile de orice natura ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietatii publice. Efectele pot fi administrative, concesionate sau inchiriate.

            Persoanele fizice sau juridice care exploateaza resursele subsolului trebuie sa ceara acord si autorizatie de mediu, sa refaca terenurile afectate si sa anunte autoritatile cu privire la orice accidente care pun in pericol ecosistemele terestre.

Regimul de exploatare si dezvoltare a petrolului

            Prin Legea petrolului nr.238/2004 s-a instituit un regim juridic specific. Resursele de petrol situate in subsolul tarii si al platoului continental romanesc al Marii Negre fac obiectul exclusiv al autoritatii publice a statului.

            Operatiunile petroliere se realizeaza de persoane juridice numai in cadrul unor perimetre stabilite de autoritatea competenta.

            Este interzisa efectuarea de operatiuni petroliere pe terenurile unde sunt situate monumente sau rezervatii naturale.

            Titularul acordului petrolier este obligat sa foloseasca surse de apa.

Protectia ecosistemelor forestiere

            Asigurarea gestionarii durabile a padurilor si dezvoltarea unei silviculturi pe termen lung care sa satisfaca nevoile societatii reprezinta obiectul definitoriu al „Planului forestier de actiune al Uniunii Europene pentru perioada  – 2011” care trebuie adaptat la nivelul statelor membre.

            Regimul juridic al padurilor stabilit prin Codul Silvic, Fondul Forestier National si Vegetatia forestiera din afara acestuia.

            Fondul Forestier National este format din paduri, terenuri destinate impaduririi celor ce servesc nevoilor de cultura, protectie silvica si terenurile neproductive incluse in amenajarile silvice. Fondul Forestier National este bun de interes national indiferent de forma de proprietate publica sau privata.

            Codul Silvic stabileste o serie de dispozitii comune Fondului Forestier proprietate publica in privinta controlului circulatiei materialelor lemnoase.

            Vegetatia forestiera din afara Fondului Forestier National se constituie din vegetatia forestiera de pe pasunile impadurite, zone vechi. Indiferent de forma de proprietate si aceasta este supusa unor norme tehnice, silvice si de paza. 

            Administrarea Fondului Forestier proprietate publica a statului se face de catre Regia Nationala a Padurilor.

            Gospodarirea se face conform amenajamentelor  silvice care constituie baza cadastrului forestier  si al titlului de proprietate al statului.

            Protectia padurilor vizeaza asigurarea starii lor de sanatate indiferent de forma de proprietate.

            Paza Fondului Forestier se asigura tot de Regia Nationala a Padurilor, iar exploatarea lemnului se face conform amenajamentelor silvice.

             Administrarea Fondului Forestier proprietate privata se face de catre proprietarii sai. Proprietarii de paduri sunt obligati sa le gospodareasca in conformitate cu regimul silvic, sa respecte amenajamentele silvice si sa asigure permanenta padurii.

            Vegetatia forestiera se administreaza de catre proprietari, se gospodaresc potrivit scopului sau si este supusa unor norme tehnice, silvice si de paza.

            Conservarea biodiversitatii se asigura prin constituirea de parcuri nationale si alte arii protejate.

            Incalcarea prevederilor Codului Silvic poate atrage raspunderea materiala, civila sau penala a persoanei vinovate. Actiunea penala in cazul infractiunii se pune in miscare din oficiu. Pe langa organele de urmarire penala sunt competenti sa constate infractiunile silvice si padurii, sefii districtelor silvice, tehnicienii silvici, unitatile silvice, Regia Nationala a Padurilor si alti angajati.

Protectia atmosferei, schimbarile climatice si

gestionarea zgomotului ambiental

 

            Reglementarea generala privind protectia atmosferei se regaseste in Capitolul 10 din OUG nr.195/2005, iar regimul juridic special este prevazut de OUG nr. 243/2000 – privind protectia atmosferei.

Protectia atmosferei

            Legea nr.91/1973 interzicea evacuarea in atmosfera a unor substante daunatoare peste limitele stabilite de reglementarile in vigoare.

            Prin Legea nr.137/1995 s-a consacrat o conceptie moderna, prin protectia atmosferei se urmareste prevenirea, limitarea deteriorarii si ameliorarii calitatii acesteia pentru evitarea unor efecte negative asupra mediului.

            Actuala reglementare cadru OUG nr.195/2005 a retinut aspectele politico – strategice in domeniu. Cadrul juridic specific actual reglementat de OUG nr. 243/2000 urmareste prevenirea, eliminarea, limitarea deteriorarii pe baza principiului abordarii integrate a protectiei mediului.

            Un alt principiu este cel ai informarii publice privind calitatea aerului si al obligatiei de a asigura accesul la aceasta informatie.

            Guvernul a elaborat si o strategie nationala privind protectia atmosferei avand ca obiective mentinerea calitatii aerului in zonele care se incadreaza in limitele de calitate si imbunatatirea efectelor negative.

            In ceea ce priveste cadrul institutional la nivel national Autoritatea Publica Centrala pentru Protectia Mediului este cea mai inalta autoritate de decizie si control, iar la nivel local actioneaza in principal Autoritatile Publice teritoriale, Directiile de Sanatate publica, Primariile.

            Evaluarea calitatii aerului pe teritoriul Romaniei se efectueaza pe baza valorilor limita si a celor de prag in raport cu cele comunitare si nationale.

            In domeniu exista si reglementari privind protectia poluarii aerului de catre aeronave si de catre autovehicule.

Prevenirea si combaterea efectelor schimbarii climatice

            Masurile nationale privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera se realizeaza in contextul indeplinirii de catre Romania a angajamentelor asumate prin ratificarea Conventiei – cadru – privind schimbarile climatice –  prin Legea nr.24/1994.

            Se utilizeaza ca instrumente implementarea mecanismelor flexibile prevazute de protocol, stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii cu gazele cu efect de sera si gestionarea durabila a fondurilor obtinute in urma transformarii cotelor de emisii.

            A fost elaborata si o strategie si un Plan national privind schimbarile climatice.

Regimul gestionarii zgomotului ambiental

            Zgomotul este definit ca o senzatie auditiva jenanta si nociva in functie de durata, intensitate si repetitie.

            Conform Hotararii de Guvern nr.321/2005, zgomotul ambiental reprezinta ansamblul zgomotelor nedorite, inclusiv daunatoare rezultat din activitatile umane, inclusiv cele rezultate de mijloacele de transport.

            Sub raportul provenientei se disting doua surse de zgomot:

-         zgomotul produs de mijloacele de transport

-         zgomote de vecinatate

Efectele daunatoare ale zgomotului se gasesc asupra sanatatii umane. Prevenirea si combaterea poluarii sonore se realizeaza prin actiune la sursa sau gestiune adecvata.

            Autoritatile Publice Centrale pentru Protectia Mediului elaboreaza politica nationala si coordoneaza actiunile de protectie a populatiei fata de nivelele de expunere la zgomotul ambiental si elaboreaza Planul national de actiune pentru reducerea nivelului de zgomot.

            Legea instituie si o obligatie pentru proprietarii de terenuri de a extinde zonele de protectie fonica.

            Printre masurile expuse de Hotararea de Guvern nr.321/2005 amintim: 

-         intocmirea hartilor de zgomot

-         punerea la dispozitia publicului a informatiilor

-         adaptarea unor planuri de actiune pentru prevenirea si reducerea zgomotului ambiental.

11.01.2008

 10

Protectia apelor in Romania

            Pe teritoriul tarilor romane normele juridice referitoare la ape pornesc inca de la dreptul daco – roman fiind dezvoltate ulterior in dreptul romanesc. Insa abia odata cu legiuirea Caragea apele cunosc o reglementare mai detaliata consacrand dreptul de proprietate al statului asupra raurilor, insulelor etc.

            Dupa 1944 o serie de reglementari au impus regimul de protectie al apelor, actualmente regimul de folosinta si conservare a apei fiind stabilit prin Legea nr.107/1996 – legea apelor.

            In contextul aderarii la Uniunea Europeana legea cadru a apelor a suferit o serie de modificari si completari prin Legea nr.310/2004 si Legea nr.112/2006.

            Prin Legea nr.310/2004 Romania a preluat prevederile din dreptul comunitar prevazute in Directiva cadru privind apele nr.2000/60/CEE.

            Legea cadru in domeniu are ca obiectiv fundamental stabilirea unui regim de protectie, conservare, imbunatatirea calitatii de utilizare rationala a surselor de apa indiferent  de dreptul de proprietate.

            Legea nr.107/1996 confera apei un dublu statut:

-         acela de factor determinant in mentinerea echilibrului ecologic

-         cel de patrimoniu natural – apa devine o marfa ce intra in circuitul comercial, are un pret si un proprietar, preluandu-se noua conceptie comunitara in materie.

OUG nr.195/2005 face distinctia apelor de suprafata si subterane si ecosistemelor acvatice si conservarea, protectia apelor costiere si maritime.

            Ca principii directoare sunt prevazute: principiul precautiei, prevenirii, evitarea daunei la sursa si poluatorul plateste.

            Mentinerea echilibrului natural care trebuie protejat semnifica un regim de protectie si conservare a componentelor sale acvatice indiferent  de natura si titularul dreptului de proprietate.

            Apa subterana poate fi folosita de catre proprietarul terenului numai cu respectarea normelor sanitare si de protectie a mediului.

           

Gospodarirea calitativa si cantitativa a resurselor de apa

 

            Conceptul reprezinta ansamblul activitatilor care prin mijloace tehnice si legislative, economice si administrative conduc la cunoasterea, utilizarea, valorificarea rationala, mentinerea resurselor de apa pentru satisfacerea nevoilor social – economice la protectia impotriva epuizarii si poluarii acestor resurse, la prevenirea si combaterea actiunilor distructive.

            In vederea unei evaluari coerente a starii apei se foloseste un program de monitorizare. Totalitatea bazelor de date constituie Fondul National de date de gospodarire a apelor stabilit in mod unitar de catre Administratia Nationala Apele Romane. Modul de organizare a acestuia si a cadastrului apelor se stabilesc de catre Autoritatea Publica Centrala in domeniu.

            Gestiunea calitativa si cantitativa a apei se face de catre Administratia Nationala Apele Romane prin Directiile sale de ape teritoriale, iar elaborarea strategiei si politica nationala in domeniu se face de catre Ministerul Mediului.

            Gospodarirea cantitativa presupune obligatia consumatorilor de a economisi apa printr-o folosire judicioasa, dar si de a asigura intretinerea si repararea instalatiilor. Pentru evitarea consecintelor negative se pot aplica restrictii temporare de folosire a apei in perioadele deficitare de catre Directiile de ape cu avizul Administratiei Nationale Apele Romane dupa ce se aduc la cunostinta publica.

            Gospodarirea calitativa se bazeaza pe interzicerea poluarii in orice mod a apelor.

Regimul de folosinta al apelor

            Reglementarea acestuia constituie un alt factor al gospodaririi cantitative si calitative a apelor.

            Dreptul de folosinta asupra apelor se stabileste prin Autorizatii de gospodarire a apelor si se exercita conform prevederilor legale in materie.

            Apele de suprafata sau subterane pot fi folosite liber cu respectarea normelor sanitare si de protectie calitativa a apelor.

            La baza regimului juridic de folosire a apelor se afla urmatoarele reguli:

-         prioritatea satisfacerii cerintelor de apa ale populatiei fata de folosirea apei in alte scopuri

-         interzicerea restrangerii utilizarii apei potabile pentru populatie in folosul altor activitati

-         apele subterane sunt destinate pentru alimentarea cu apa a populatiei si animalelor

-         monitorizarea calitatii apei potabile si normele privind calitatea apelor utilizate pentru innoire si privind supravegherea inspectiei sanitare si controlul zonelor naturale utilizate pentru imbaiere

Organizarea si desfasurarea activitatii de prevenire a poluarii accidentelor si de inlaturare a efectelor se face pe baza unor planuri in functie de conditiile specifice bazinului hidrografic, iar cei care au produs poluarea trebuie sa ia masuri imediate pentru inlaturarea cauzelor, limitarea efectelor si informarea publica.

           Cheltuielile efectuate de persoanele fizice sau juridice pentru inlaturarea efectelor poluarii accidentale se suporta de poluatori.

           Ca instrumente juridico – administrative avem Schemele Directoare, Planul de amenajare si Planul de management al bazinului hidrografic, Programele de masuri, Schema locala de amenajare si gospodarire a apelor.

           Un instrument de prevenire si combaterea poluarii apelor este si controlul prealabil al activitatii poluante pe calea obligativitatii unor aviza, notificari sau autorizatii administrative.

           Astfel Avizul si Autorizatia de gospodarire a apelor sunt acte ce conditioneaza din punct de vedere tehnic si juridic executia lucrarilor construite pe ape sau in legatura cu apele si cu functionarea sau exploatarea acestor lucrari, fiind principalele instrumente folosite in administrarea apelor.

           La nivelul fiecarei Directii de apa din cadrul Administratiei Nationale Apele Romane se organizeaza un Comitet de bazin format din 15 membrii. Dintre atributii mentionam:

-         sa avizeze Schemele directoare si Programele de masuri pentru atingerea obiectivelor din Schemele directoare, realizarea lucrarilor, instalatiilor si amenajarilor de gospodarire a apelor

-         sa avizeze Planurile de prevenire a poluarii accidentale si de inlaturare a efectelor acestora

-         sa avizeze Schemele locale

-         sa propuna revizuirea normelor si standardelor din domeniul gospodaririi apelor

-         sa elaboreze norme a apei evacuate

-         sa aprobe incadrarea in categorii de calitate a urilor de apa din bazinul hidrografic

-         sa asigure informarea publicului

-         sa avizeze lista ariilor protejate

Mecanismul economic in domeniul apelor

           Avand in vedere apa ca resursa naturala cu valoare economica in toate formele sale de utilizare, legea incurajeaza conservarea, refolosirea si economisirea sa aplicand principiul recuperarii costurilor serviciilor de apa pe vaza analizei economice si nerespectand principiul poluatorul plateste.

           Mecanismul economic specific gospodaririi resurselor de apa include sistemul de contributii, plati, bonificatii si penalitati ca parte a finantarii in domeniu.

           Contributiile specifice de gospodarire sunt urmatoarele:

-         contributia pentru utilizarea a resurselor de apa pe categorii de resurse sau utilizatori

-         contributia pentru primirea apelor uzate in resursele de apa

-         contributia pentru potentialul hidroenergetic asigurat prin barajele lacurilor de acumulare din administrarea Administratiei Nationale Apele Romane

-         contributia pentru exploatarea nisipurilor si pietrisului din albiile si malurile urilor de apa ce intra sub incidenta legii

Bonificatiile se acorda utilizatorilor de apa care demonstreaza o grija pentru folosirea rationala si pentru protectia calitatii apelor.

             Penalitatile se aplica acelor utilizatori de apa la care se constata, atat depasirea cantitatilor de apa utilizate, cat si a concentratiilor de substante impurificatoare evacuate in apa.

            Administratia Nationala Apele Romane este singura autoritate care poate sa dea bonificatii – cu aprobarea Ministerului Mediului – si penalitati.

          

Regimul juridic al calitatii apei potabile

           Legea nr.458/2002 – privind calitatea apei potabile are un pronuntat caracter de protectie sanitara si intelegand prin apa potabila orice tip de apa in stare naturala sau tratata folosita in scop alimentar indiferent de origine si de modul de distributie, toate tipurile de apa folosite ca sursa in industria alimentara pentru fabricarea, procesarea, conservarea sau comercializarea produselor sau substantelor destinate consumului.

Protectia zonei costiere

           Gospodarirea integrata a zonei costiere si amenajarile care au legatura cu aceasta produc modificari temporare si definitive asupra mediului costier fiind supuse reglementarilor juridice stabilite prin OUG nr.202/2002.

           In acceptiunea legii, gospodarirea integrata reprezinta amenajarea si utilizarea durabila a zonei costiere avand in vedere dezvoltarea economica si sociala in stransa legatura cu marea, in vederea mentinerii echilibrului biologic si ecologic fragil al zonei de coasta.

           Principiile generale aflate la baza sa sunt: principiul dezvoltarii durabile, prevenirii, precautiei, restaurarii, poluatorul plateste, utilizarea celor mai bune tehnici disponibile, asigurarea accesului publicului, cooperarea internationala.

           Principiile specifice sunt: utilizarea si gestionarea durabila a resurselor minerale si biologice, amenajarea in profunzime a teritoriului, compatibilitatea intre diversi utilizatori, asigurarea accesului liber la mare.

           In scopul asigurarii protectiei durabile a zonei se instituie rezervatii sau parcuri costiere, iar zonele umede declarate arii protejate nu pot face obiectul unei schimbari de destinatii.

           Principalul instrument de gestionare integrata este Planul de gospodarire integrata a zonei costiere aprobata prin Hotarare de Guvern.



Ecologie


Ecologie
Geologie
Hidrologie
Meteorologie

Biocombustibilii – oportunitate sau risc
EPURAREA APELOR UZATE DE LA TERMOCENTRALE
REFERAT « SURSE POLUANTE » - Evaluarea Riscului de Expunere la Poluanti Interiori intr-o Comunitate Mixta : Rromi si Romani
FOAIE DE PARCURS pentru implementarea Planului de actiune pentru tehnologii de mediu – ETAP in Romania
O ANALIZA DE PROBABILITATE A EFECTELOR ECOLOGICE A NISIPULUI PENTRU MAASVLAKTE 2
INFLUENTA SCHIMBARILOR CLIMATICE ASUPRA MEDIULUI
APLICATII/ TEHNICI DE MANAGEMENTUL DRAGARII ASUPRA MEDIULUI INCONJURATOR: O ABORDARE DE SELECTIE STRUCTURAT
MONITORINGUL DE MEDIU. DEZVOLTAREA DURABILA
EVALUAREA PROPRIETATILOR FIZICE ALE AERULUI
DIMINUAREA STRATULUI DE OZON; SCHIMBARI CLIMATICE GLOBALE; PIERDEREA IN BIODIVERSITATE, CA O CONSECINTA A ACTIVITATILOR ANTROPICE / ECONOMICE





















 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate