Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Geografie


Index » educatie » Geografie
» Principalele categorii de medii geografice pe glob


Principalele categorii de medii geografice pe glob




Principalele categorii de medii geografice pe glob

 Sub aspectul conditiilor oferite pentru viata organismelor, principala distinctie este intre mediile din  domeniul oceanic si cele continentale, numite si de uscat sau terestre (in care sunt incluse, subordonat, apele continentale - fluvii, rauri, lacuri, delte, estuare si cavitatile subterane,  si, ca o categorie aparte, insulele din largul oceanelor).

Se remaca insa faptul ca, la contactul dintre cele doua domenii majore, conditiile de mediu au fost inca din vechi timpuri foarte favorabile pentru comunitatile umane, care au posibilitatea sa beneficieze atat de resursele terestre, cat si de cele oceanice, incepand de la micile comunitati de pescari si vanatori de animale marine pana la marile orase-porturi si modernele statiuni balneoclimaterice care se desfasoara astazi de-a lungul tarmurilor continentelor si al insulelor mai mari sau mai mici de pe toate meridianele Terrei.




Datorita complexitatii mediului terestru, subdiviziunile sale pot fi individualizate pe baza mai multor criterii. Cel mai frecvent, la scara Globului, se utilizeaza o clasificare care porneste de la zonalitatea latitudinala. In acest caz, principalul element de diferentiere il constituie conditiile climatice, indeosebi mersul anual al valorilor termice, cantitatea anuala de precipitatii si distributia lor pe parcursul anului. Se adauga diferentieri legate de roca (roci dure vulcanice, roci metamorfice, roci sedimentare dure si neconsolidate, roci plastice cum este de exemplu argila), relief (care determina etajarea biopedoclimatica dar influenteaza si prin panta, adancimea si densitatea fragmentarii, procesele actuale de modelare), factorul hidric (retea hidrografica, debite si regim hidrologic, adancimea si calitatea panzei freatice etc), soluri (indeosebi fertilitatea lor), vegetatie (tipul de vegetatie, bioproductivitatea, capacitatea de protectie a solului) si fauna (inclusiv ca resursa pentru om sau ca factor limitant, ca daunatori, vectori ai unor boli etc.).

Se adauga factorul antropic, respectiv gradul si modul de utilizare si de modificare a peisajului de catre om. Sub acest aspect, se disting peisaje naturale, putin modificate antropic, in care factorii naturali dau nota dominanta a peisajului (exemple: tundra, sectoare din padurea tropicala umeda sau unii munti inalti din regiuni greu accesibile); peisaje antropizate (umanizate), in care desi aparent se mentine dominanta in peisaj componenta naturala, de fapt in mare masura aceasta este transformata prin inlocuirea vegetatiei initiale cu formatiuni vegetale secundare (pasuni, fanete, paduri gospodarite in regim silvic si exploatate periodic, cu structura profund modificata) si peisaje antropice, in care domina componentele introduse de societate (marile orase, conurbatiile, platformele industriale). Intre aceste tipuri principale exista numeroase forme de tranzitie.

Factorii de mediu variaza foarte mult pe intinsul Globului pamantesc, adesea elementele necesare vietii fiind deficitare pe tot parcursul anului sau pe un interval destul de lung din timpul acestuia. Totusi organismele vii s-au adaptat astfel incat sa poata folosi orice spatiu disponibil si orice surse de hrana cu eficienta maxima.

Printre aceste adaptari se numara posibilitatea de a petrece sub diverse forme perioada nefavorabila a anului, pentru a reveni la viata activa atunci cand exista din nou conditiile necesare. In acest scop, diverse animale isi fac rezerve de hrana sau petrec in amortire iarna (hibernare) sau anotimpul secetos (estivatie). Multe plante dispun de organe de rezistenta (bulbi, tuberculi, rizomi, feriti de uscaciunea excesiva sau de gerul iernii in sol). In cazul altor organisme adultii pier, perpetuarea speciei fiind asigurata prin seminte, spori, oua, larve adapostite in sol etc.

In cazul animalelor, o alta forma de adaptare o constituie migratiile, la distante mai mari sau mai mici, fie pentru a evita perioada nefavorabila a anului, fie pentru hrana sau pentru a asigura conditii bune de dezvoltare urmasilor. Adaptarile morfofiziologice (homeotermie, blana deasa, strat de grasime, la plante adaptari xerofile) si comportamentale (viata in grup si cresterea in comun a puilor) permit supravietuirea unor specii chiar in conditii foarte dificile.

Omul, la inceputurile evolutiei sale ca specie, a adoptat acelasi tip de strategie, adaptandu-se la mediu, dar treptat a inceput sa-si modifice activ conditiile de trai, pentru a putea supravietui in diverse zone ale Pamantului. Unul dintre primii sai aliati in aceasta lupta pentru supravietuire a fost focul, care i-a permis sa patrunda in tinuturi cu ierni aspre, dar pe de alta parte a fost folosit pentru vanatoare (pentru haituirea animalelor) si pentru obtinerea de noi terenuri pentru pasunat si, mai tarziu, pentru culturi agricole (fiind folosit la defrisarea prin incendiere a padurilor si tufarisurilor).

 Uneltele si armele primitive din silex, corn, os, s-au dovedit eficiente in lupta pentru existenta. De asemenea, domesticirea animalelor a avut un rol important in sporirea capacitatii de actiune a omului asupra mediului (atat prin pasunat, cat si prin lucrari agricole si activitati de transport bazate pe tractiunea animala). Uneltele din piatra au fost inlocuite cu cele din bronz si apoi din fier, sporind capacitatea de actiune asupra mediului, iar mecanizarea, utilizarea utilajelor moderne, a facut ca efectele actiunii directe asupra mediului sa creasca exponential. S-au intreprins ample actiuni de corectare a excesului sau deficitului de umiditate (irigatii, desecari) si lucrari de fertilizare, care au permis ridicarea productivitatii multora dintre ecosistemele terestre, insotita de o crestere semnificativa a densitatii populatiei.

Totusi, mult timp, tipul de locuinta, modul de trai, hrana, imbracamintea si chiar obiceiurile si credintele oamenilor au fost puternic influentate de mediul in care traiau comunitatile respective. Progresele tehnice ale epocii moderne i-au permis omului sa depaseasca multe dintre dificultatile provocate de conditii naturale nefavorabile, dar si in prezent mediul geografic isi pune puternic amprenta asupra vietii omenesti, inclusiv prin natura procedeelor prin care societatea cauta sa contracareze unele efecte negative. Printre acestea se numara consumul ridicat de combustibili in timpul iernii in tarile cu clima temperata sau rece, consumul ridicat de energie pentru a asigura aer conditionat si pastrarea la rece a alimentelor perisabile in anotimpul cald sau in tari tropicale, instalatiile pentru desalinizarea apei de mare care asigura apa potabila in unele tari arabe cu rezerve foarte reduse de apa dulce. De asemenea posibilitatile de utilizare a terenurilor sunt diferentiate in functie de tipurile de mediu.

Marirea disponibilului de apa dulce. Apa dulce reprezinta 3,5% din volumul total de apa al hidrosferei. Printre solutiile avute in vedere pentru a satisface necesarul de apa mereu crescut, amintim: desalinizarea apei de mare, panzele subterane si folosirea gheturilor polare. Cel mai spectaculos experiment american in acest domeniu este instalatia pentru desalinizarea apei marine din California care, daca se vor confirma previziunile, va fi cea mai mare din lume si unde, pentru prima data, se foloseste pe scara larga energia atomica in dublu scop: al desalinizarii si al producerii energiei electrice. Instalatia completa de desalinizare a fost prevazuta a avea o capacitate finala de aproximativ 570 mil. l apa distilata pe zi. Proiectul a mai prevazut ca instalatia sa fie construita pe o insula artificiala in Oceanul Pacific, la o distanta de aproximativ 800 m de coasta Californiei de sud, la cca. 40 km sud de Los Angeles, in vecinatatea plajei Bolsa Chica, deservind deci o regiune semiarida si cu una din cele mai ridicate densitati de populatie din lume.

De mai bine de o jumatate de secol, uzinele Atlas din Bremen (Germania) construiesc instalatii de desalinizare a apei de mare, destinate la inceput obtinerii de apa pentru alimentarea cazanelor, mai tarziu si a apei potabile la bordul vapoarelor. Prima instalatie pe uscat a fost montata de aceasta intreprindere in Africa de sud-vest (Namibia), in 1954. De atunci, instalatiile Atlas s-au raspandit in toata lumea. La targul de la Hanovra, din 1972, a fost prezentata pentru prima data o macheta a uzinei de test, care va putea acoperi necesarul de apa potabila al unui oras de 400.000 loc.: 50 mil. l pe zi. Tot in 1972, in luna august, a fost data in functiune prima instalatie de desalinizare a apei marine din Europa, destinata aprovizionarii comunale cu apa potabila, in Insula Helgoland.

Actiunile antropice au dus frecvent la o diferentiere mai mare a peisajului geografic. De exemplu, in regiunea subcarpatica, precum si in alte regiuni deluroase, care in mod natural ar fi fost aproape in totalitate acoperite cu paduri de foioase mezofile, se afla acum si livezi, fanete, vii, vetre de sat, culturi de plante prasitoare, dar si pasuni degradate, tufarisuri derivate, plantatii antierozionale cu specii straine regiunii (pin, salcam, salcioara), excavatii legate de exploatarile miniere, campuri de sonde.

 Insa sub unele aspecte se produce si o anumita uniformizare, de exemplu unele culturi au luat o mare extindere dincolo de regiunea de unde provin. Porumbul, provenit din America, s-a raspandit acum in diferite regiuni cu climat temperat (in Europa si sudul Siberiei) si chiar tropical  (atat in Asia cat si in Africa, deseori inlocuind culturile de mei). Cartoful, de asemenea originar din America, ocupa astazi mari suprafete de teren in Europa si Siberia, pe cand graul, originar din Asia, este foarte raspandit pe terenurile cultivate din Europa, America de Nord, Australia. De asemenea, multe culturi tropicale originare dintr-o regiune geografica s-au raspandit in diverse alte tinuturi tropicale unde conditiile au fost favorabile (arborele de cacao, cafeaua, trestia de zahar etc.). Constructiile urbane moderne, instalatiile portuare, complexele agrozootehnice si unitatile industriale sunt in mare masura similare in toata lumea.

Aceasta nu inseamna ca omul s-a eliberat intrutotul de constrangerile legate de mediu. Dimpotriva, unele probleme de degradare a mediului, cu efecte directe asupra vietii oamenilor si asupra productivitatii ecosistemelor, iau o amploare tot mai mare, in prezent existand o preocupare majora legata de aparitia unor dezechilibre grave la nivel local, regional si chiar la nivel planetar (modificarile globale ale mediului, care pun in pericol echilibrul intregii planete).

Vom prezenta in continuare cateva tipuri caracteristice de mediu, selectate din multitudinea de situatii existente pe intinsul planetei noastre.

 Medii din zona tropicala si subtropicala

Se desfasoara de o parte si de alta a ecuatorului, depasind putin cele doua tropice ( pana la cca. 30-35o latitudine nordica si sudica). Zona tropicala se caracterizeaza prin temperaturi constant ridicate pe toata intinderea ei. In schimb, cantitatea anuala de precipitatii si modul de distribuire a acestora pe parcursul anului prezinta diferente foarte mari, in functie de circulatia generala a maselor de aer si de configuratia uscatului (inclusiv influenta unor lanturi muntoase, a curentilor oceanici etc.), evidentiindu-se medii cu clima calda si umeda pe tot parcursul anului, medii caracteristice tinuturilor in care clima prezinta doua anotimpuri, unul cald si ploios si altul cald si uscat (cu diferentieri majore determinate de durata anotimpului uscat si de cantitatea totala de precipitatii) si medii cu clima calda si uscata (semiaride, aride si hiperaride).

Zona subtropicala prezinta de asemenea o mare diversitate in functie de regimul precipitatiilor, de la medii subtropicale umede, cu precipitatii abundente si mare diversitate floristica (de exemplu, in Peninsula Florida sau in sud-estul Chinei si sudul Japoniei) si pana la medii aride de semidesert si desert (in vestul Statelor Unite, Podisul Anatoliei etc.).

 Medii tropicale umede

Mediul padurii tropicale umede sempervirescente (numita si padure ecuatoriala) se intinde de o parte si de alta a ecuatorului, ocupand suprafete foarte mari in bazinul Amazonului, Podisul Guyanelor, nordul Podisului Brazilian, in vestul Africii (bazinul fluviului Congo, regiunea de coasta a Golfului Guineei), in arhipelagul indonezian si in Peninsula Malacca si suprafete mai mici in estul Madagascarului,
nord-estul Australiei, in Noua Guinee si alte insule, pornind de la nivelul marii si ajungand in general pana la cca. 1000 m altitudine (mai sus padurile avand caracter tropical-montan).

Padurile de aici se mai numesc si paduri pluviale, deoarece caracterul specific al vegetatiei este legat indeosebi de abundenta precipitatiilor pe tot parcursul anului. Este un mediu foarte prielnic dezvoltarii lumii vii, cu cele mai mari cantitati de precipitatii si cu temperaturi constant ridicate, cu medii anuale de 25-32o C. Durata zilei este relativ constanta (variaza cu mai putin de o ora pe parcursul anului), iar temperaturile medii zilnice sunt aproximativ egale tot timpul anului (variatiile nu depasesc 5o C). Precipitatiile medii anuale, repartizate relativ uniform pe parcursul anu­lui, ating valori mari: depasesc 1.500 mm, pu­tand ajunge la peste 3.000 mm anual, maximul plu­vial situandu-se in perioa­da echinoctiilor. Ploile cad de obicei dupa-amia­za, sub forma de averse scurte, intense. Evapo­trans­piratia atinge valori ridicate, la fel si umi­ditatea atmosferica (umi­ditatea relativa putand atinge 80-85%). Reteaua hidrografica este densa si debitele ridicate (in­re­gis­trandu-se deseori inundatii de mare amploare). Pe su­prafetele plane, de multe ori terenul este inmlastinit sau acoperit de apa stag­nanta; in unele cazuri, bazinele hidrografice nu sunt despartite prin cum­pene de apa, ci legate in retea prin arii mlastinoase, acoperite cu vegetatie plu­ti­toare.

Text Box: Padurea amazoniana, cea mai mare din lume, are peste 300 de specii de mamifere, mii de specii de pesti de apa dulce, zeci de mii de specii de arbori si aproape o suta de mii de alte specii de plante. Numarul speciilor de insecte nu este si nu poate fi aproximat in nici un fel, aprecierile pornind de la 20.000 si ajungand la milioane. Zilnic se descopera noi specii, existand multe zone inca neexplorate de om.
Climatul padurii amazoniene este caracterizat prin ploi torentiale si temperaturi ridicate. Aceste paduri sunt atat de imense, incat oamenii de stiinta considera ca, in acest moment, ele constituie un element esential in echilibrul intregului climat al planetei. Distrugerea permanenta a acestor paduri, in scopul de a intemeia ferme sau pentru minerit, este una dintre cele mai importante cauze ale incalzirii planetei. In prezent, comunitatea internationala face eforturi intensive pentru a determina Brazilia sa opreasca distrugerile masive si sistematice pe suprafete imense din padurea amazoniana, dar in cele mai multe cazuri statul brazilian a ramas insensibil la aceste eforturi, continuand despaduririle masive si distrugerile.
Padurea amazoniana este distrusa intr-un ritm ingrijorator, releva ultimele date facute publice de guvernul brazilian. Fata de perioada anterioara, defrisarile s-au majorat cu 6 procente. Cea mai grava situatie se inregistreaza in statul brazilian Mato Grosso, unde intinse suprafete  au fost defrisate pentru a face rost de pamanturi pentru agricultura. Ministrul brazilian al Mediului a anuntat ca pierderea a 26.000 km2 de padure tropicala inseamna ca o cincime din padurea amazoniana a disparut. Din aceasta suprafata defrisata, jumatate se afla in Mato Grosso, unde copacii sunt inlocuiti cu culturi de soia. Exportul de soia, mai ales catre China si Europa, a permis anul trecut Braziliei sa inregistreze un excedent in balanta dintre importuri si exporturi. In acest timp, organizatiile ecologiste atrag atentia ca taierea padurii amazoniene inseamna o grava pierdere si o amenintare la nivel planetar.

Caldura si umidi­tatea, ridicate, favorizeaza alterarea rapida a rocilor si descompunerea materiei organice. Scoarta de alterare poate atinge grosimi de zeci si chiar sute de metri si este in general de tip lateritic, argiloasa si saraca in elemente minerale. Solurile sunt in general profunde, cu textura fina, intens alterate. Sunt soluri acide, sarace in substante nutritive.

De fapt aproape toata rezerva de substante nutritive este inglobata in biomasa (plante si animale). Pe sol cad continuu frunze uscate (se apreciaza ca zilnic ajung astfel pe sol 4,5-12,6 g masa uscata/m2), fructe coapte, crengi si trunchiuri uscate, care sunt rapid mineralizate, iar substantele nutritive astfel eliberate sunt reabsorbite imediat de radacini. In felul acesta substanta minerala nu se pierde decat in cantitati mici, desi procesele de levigare sunt intense. Apa din rauri este usor pana la intens colorata in brun, datorita substantelor humice antrenate din bazin.

Structura biocenozelor este foarte complexa. Compozitia floristica este in cele mai multe cazuri foarte diversa, pe un hectar de padure
putandu-se intalni zeci de specii diferite de arbori. Acestia pot atinge inaltimi de 55-60 m; uneori se disting 2-3 straturi, stratul superior fiind format din arbori foarte inalti, izolati, care se ridica mult deasupra celorlalti, pe cand stratul mijlociu si inferior au de obicei o densitate mare, umbrind puternic solul, astfel ca exista o concurenta acerba pentru lumina. Arborii sunt lipsiti de inele anuale de crestere (deoarece conditiile sunt uniforme pe tot parcursul anului), iar mugurii nu sunt protejati de solzi. Nu exista muguri dorminzi, astfel ca arborii taiati, rupti de vant sau afectati de incendiere nu se pot regenera din lastari.

Majoritatea arborilor au o inradacinare superficiala, intrucat orizonturile inferioare ale solului sunt saturate cu apa in cea mai mare parte a anului; pentru a-si mentine echilibrul, au adesea radacini adventive sau contraforturi. Sunt foarte abundente lianele si plantele epifite. Principalele surse de hrana sunt constituite de fructele arborilor tropicali, polen si nectar, frunze.

Lumea animala este foarte bogata si diversa, existand specii adaptate pentru viata in coronament, pe cand altele traiesc pe solul padurii sau in terenurile inmlastinite, lacuri si rauri. Sunt foarte abundente insectele: termite (care, traind in simbioza cu bacteriile, au capacitatea de a digera celuloza), furnici (unele dintre ele sunt devoratoare de cadavre, altele, de exemplu cele din genul Atta, reusesc sa se hraneasca cu ciuperci pe care le cultiva in musuroi, pe un suport de frunze maruntite), tantari, fluturi tropicali, coleoptere de mari dimensiuni, viu colorate. Foarte multe pasari se hranesc cu nectar sau cu fructele padurii tropicale; exista si diverse specii de lilieci frugivori.

Desi este un mediu foarte favorabil pentru plante si animale, padurea tropicala umeda nu ofera conditii prea bune pentru activitatea productiva a omului, fiind si in prezent refugiul unora dintre cele mai primitive triburi de pe Glob, care au ca ocupatii principale culesul, pescuitul si vanatoarea (in trecut indeosebi cu arcul sau sarbacana, sagetile fiind inmuiate in diverse otravuri, de exemplu curara). Alte triburi practica complementar si agricultura itineranta prin esartaj (de tip slash and burn). Se defriseaza o portiune de padure, dar arborii mai mari, mai greu de taiat, sunt lasati pe loc. Apoi lemnul care nu este utilizat in alte scopuri este ars si cenusa este imprastiata pe suprafata respectiva, pentru a se asigura substantele necesare dezvoltarii unor culturi (de obicei manioc, batate dulci sau alte plante cu tuberculi comestibili, uneori mei sau orez neirigat).

Datorita precipitatiilor abundente, se produce o levigare puternica a substantelor nutritive mineralizate brusc prin foc. De aceea terenul nu poate fi cultivat decat cativa ani, uneori doar un singur an, dupa care este abandonat si in timp este ocupat din nou de padure, dar care are o alta structura, mai saraca decat cea a vegetatiei initiale. Daca ciclul se repeta de mai multe ori, se ajunge la o degradare tot mai avansata a vegetatiei.

Situatia este diferita numai in tinuturile cu soluri tinere, formate pe roci vulcanice, bogate in substante nutritive. Chiar daca in trecut acestea erau acoperite de paduri tropicale, acum au fost transformate in mare parte in terenuri de cultura (pentru orez, manioc, arbori de cauciuc, bananieri, palmieri de ulei etc.), fiind foarte dens populate (cum se intampla in Indonezia).

Insa in prezent, datorita cresterii densitatii populatiei in diverse tari din America Latina, Africa si Asia, padurea tropicala este supusa unor ample procese de defrisare pentru extinderea terenurilor de cultura. In plus, este exploatata intens, pe scara larga, de mari societati transnationale pentru lemn de constructie, celuloza, mobila etc., exportate in diverse tari ale lumii. Exista riscul distrugerii, prin supraexploatare, a capacitatii naturale de regenerare, padurile tropicale fiind mai vulnerabile decat cele din zona temperata, unde o mare parte din substantele nutritive sunt stocate in sol.

Specialistii avertizeaza insa si asupra unor efecte de mare amploare asupra circuitului apei in natura, cu consecinte mult dincolo de suprafata efectiv defrisata. S-a constatat ca evapotranspiratia intensa la nivelul coronamentului padurii tropicale contribuie la revenirea in atmosfera a circa trei sferturi din cantitatea de precipitatii cazute in regiune. Acesti vapori se acumuleaza in atmosfera, transformandu-se din nou in ploaie. Astfel in America de Sud imensa padure tropicala intretine acest circuit al apei cu ploi abundente in tot bazinul Amazonului dar cu cantitati destul de mari si la sud de acest bazin, in regiunea de savana (cerrado). In schimb pe terenurile cultivate agricol doar circa un sfert din apa din precipitatii revine in atmosfera, pe cand cea mai mare parte se scurge in reteaua hidrografica, pierzandu-se apoi in ocean (Brown, 2005).

Pentru a evita macar partial aceste distrugeri se fac mari eforturi pentru declararea de parcuri nationale. De pilda, in Federatia Malaysia parcul Taman Negara (fost King George V), din Peninsula Malacca, adapostind specii periclitate de animale, ca elefantul asiatic, rinocerul bicorn asiatic, tigrul malaezian, tapirul vargat, leopardul si gibonul; in Indonezia parcul Selantan din sudul Insulei Sumatra, care gazduieste planta parazita

Text Box: Cascada Iguaçu se afla pe raul cu acelasi nume, afluent al fluviului Parana din America de Sud, aproape de frontiera dintre Brazilia si Argentina. Cascada are o inaltime de 72 m si o latime de 4.000 m. Latimea sa este de cinci ori mai mare decat a cascadei Niagara. In sezonul ploios, debitul de apa maxim poate ajunge la 12.750 m3/s. Debitul mediu anual este de 1.200 m3/s. Pentru a proteja peisajul fascinant si resursele de flora si fauna, guvernele argentinian si brazilian au instituit acolo Parcul National Iguaçu.

Rafflesia arnoldi, cu cea mai mare floare din lume; Iguazu, la granita dintre Argentina si Brazilia, cu cascada Iguazu (o reuniune de 18 caderi de apa paralele, considerata cea mai impresionanta din lume), ocrotind jaguari, oceloti lenesi, diferite specii de maimute, coati, numeroase specii de pasari colibri); parcurile din bazinul Amazonului din Brazilia, menite nu numai sa protejeze flora si fauna, ci si sa ofere triburilor de amerindieni conditiile necesare pentru a-si duce mai departe modul lor traditional de trai; parcul Canaima din Venezuela, incluzand si bazinul raului Caroni, care formeaza cascada Angel (979 m, considerata cea mai mare din lume ca lungime); in Gabon, 13 parcuri recent infiintate ocrotind importante populatii de cimpanzei si gorile de coasta.

Mediul padurilor tropicale este destul de nefavorabil pentru viata omului datorita caldurii inabusitoare (pe care umiditatea ridicata o face mai greu de suportat), la care se adauga disconfortul provocat de insecte si frecventa bolilor tropicale. In tinuturile utilizate agricol sunt foarte frecvente parazitozele si bolile infectioase ale aparatului digestiv.

Mediul padurilor tropicale umede cu doua anotimpuri. Elementul care determina fizionomia peisajului il constituie existenta a doua anotimpuri distincte, unul cald si ploios (in general vara) si un altul cald si uscat. Totusi, cantitatea anuala de precipitatii se mentine ridicata (in general peste 1.000-1.500 mm/an), iar durata sezonului secetos nu este prea mare. In functie de durata perioadei lipsita de ploi, ca si de intensitatea fenomenelor de ariditate, se disting mai multe tipuri de vegetatie:

·        paduri semisempervirescente, in care stratul superior de arbori este format din specii cu frunze cazatoare, iar cel inferior cuprinde specii sempervirescente. Durata sezonului secetos este de doua-trei luni. Acest subtip este raspandit mai ales in Africa (Guineea) si in Asia tropicala;





·        paduri cu frunze cazatoare (caducifoliate), care isi pierd in totalitate frunzele in sezonul secetos (cca. patru luni). Lianele si epifitele lipsesc. Deoarece aceste paduri pot fi mai usor defrisate decat cele tropicale sempervirescente, dar in acelasi timp cantitatea de precipitatii este inca destul de ridicata, incat asigura pasuni de calitate in sezonul ploios, si chiar recolte satisfacatoare, multe dintre acestea au cedat locul fie unor savane cu caracter secundar (formate datorita incendierii padurii sau practicarii pe scara larga a agriculturii itinerante), fie unor terenuri cultivate (indeosebi plantatii de cafea, cacao, arahide). Numai in Africa, la sud de ecuator, unele paduri de tip uscat (miombo) s-au mai pastrat pe suprafete foarte mari, din estul continentului si pana in partea de nord a Africii de sud-vest. Se considera ca ele constituie cea mai intinsa regiune ocupata de paduri tropicale cu frunze cazatoare din lume (cca. 3 milioane km2), intinzandu-se din Tanzania si Congo, prin Zambia, Malawi si Angola, pana in Zimbabwe si Mozambic. Peste 90% din cantitatea de precipitatii se inregistreaza in sezonul umed. Predomina arbori din familia Fabacee (Leguminoase), subfamilia Cesalpinioidaea, in special Brachystegia, Julbernardia, Isoberlinia, la care se adauga diferite specii de Acacia si Albizzia s.a. Vegetatia lemnoasa alterneaza cu depresiuni alungite, ierboase, sezonier umede, numite local dambos sau mbugas. In prezent peisajul de miombo constituie obiectul unor studii aprofundate in cadrul unor programe internationale, pe de o parte pentru a urmari efectele utilizarii antropice a teritoriului asupra circuitului materiei si pe de alta parte pentru a evidentia eventualele consecinte ale modificarilor climatice globale.

·        paduri musonice, bine reprezentate in India, Indochina si portiuni din Indonezia. Vara, musonii aduc precipitatii bogate (peste 1.500 mm/an), iar iarna este foarte secetoasa. In aceste paduri se intalnesc arbori cu lemn pretios (santal, abanos) sau foarte dur (teck). In India este abundent arborele sal. Multe specii de arbori incep sa infloreasca la sfarsitul sezonului uscat. Temperaturile ridicate si umiditatea mare din timpul verii sunt favorabile culturilor agricole (indeosebi orezarii inundate), desi fertilitatea solurilor nu este prea ridicata. Ca urmare, multe paduri au fost inlocuite cu terenuri cultivate, iar densitatea populatiei este foarte mare. Debitele raurilor prezinta mari variatii, adesea producandu-se inundatii devastatoare.

·        padurile-parc constituie un tip de tranzitie spre regiuni mai aride; sunt paduri luminoase, cu densitate mica, sub arbori intinzandu-se un covor de vegetatie ierboasa. Fauna este abundenta, asemanatoare celei de savana; se intalnesc in unele state africane, la sud de ecuator. Un peisaj tipic din aceasta categorie este veldul sud-african.

Savanele. Termenul provine de la cuvantul sabana, preluat de spanioli de la amerindieni; a fost utilizat initial in America de Sud, iar ulterior s-a extins asupra formatiunilor similare din diverse regiuni ale planetei. Savanele tipice sunt formatiuni de ierburi inalte (cel putin 80 cm) din regiunile tropicale, in care vegetatia lemnoasa este reprezentata prin exemplare izolate de arbori sau arbusti, dispersate pe intinsul savanei, pe cand in zonele de tranzitie se intalnesc arbori si arbusti tot mai multi, facand trecerea la paduri xeroterme sau la formatiuni de tufarisuri xerofile. Termenul a fost extins si la formatiuni ierboase tropicale lipsite de vegetatie lemnoasa. De asemenea, este intrebuintat si pentru formatiuni mai xerofile, cu ierburi scunde (savane xerice), numite impropriu in trecut, in unele lucrari, stepe tropicale sau pseudostepe.

Se intalnesc in conditiile unui anotimp secetos bine individualizat si de lunga durata (cca. sase luni), urmat de un sezon cu precipitatii abundente. Covorul de ierburi are o densitate ridicata; in alcatuirea lui predomina gramineele perene, cu o perioada de repaus in anotimpul uscat, care au muguri de regenerare protejati de manunchiul de frunze uscate, astfel ca pot suporta chiar o seceta foarte intensa. Ele au un sistem radicular intensiv, puternic ramificat, care cuprinde intr-o retea densa un volum mic de sol. Arborii din savana au scoarta groasa si isi pierd frunzele in anotimpul secetos, reducandu-si foarte mult consumul de apa. Ei au un sistem radicular extensiv, cu radacini mai groase, care se intind departe pe orizontala si in adancime si cuprind un volum mare de sol, dar intr-o retea cu mult mai rara (Walter, 1974).

In prezent, specialistii isi pun problema in ce masura savanele sunt formatiuni naturale primare sau cele mai multe dintre ele sunt un rezultat al influentei antropice. S-a constatat, de exemplu, ca ecosistemele din Africa centrala, foarte sensibile la modificarile climatice, au fost intr-o continua evolutie. In Pleistocenul superior aici predominau savanele cu arbori rari si/sau padurile cu densitate scazuta. A urmat in Holocenul inferior o extindere a padurii, astfel ca acum 2.500-3.000 padurea ajunsese sa ocupe suprafete mai mari decat in prezent. In unele sectoare acestea erau paduri tropicale umede, in altele paduri semicaducifoliate (indicand alternanta dintre un anotimp umed si un altul relativ uscat). In Holocenul inferior, in aceasta parte a Africii padurea ocupa cea mai mare parte a spatiului pe care se dezvolta in prezent savanele. In parte, acest lucru se datora unor precipitatii mai abundente in trecut, dupa care a urmat o scadere lenta a cantitatii de precipitatii.

Savanele actuale au aparut in Congo (unde ocupa actualmente cca. 40% din suprafata) in urma cu circa 3.000 de ani si prezinta mai putini arbori decat cele din Pleistocen. Se considera ca aspectul ierbos al acestor teritorii se datoreaza practicarii incendierilor declansate de vanatori (cu cel putin 2.000 de ani in urma), ulterior probabil si in scopul practicarii agriculturii itinerante, dar a fost legat si de aridizarea progresiva a climei si de existenta unor soluri care nu favorizeaza inmagazinarea apei. Deci extinderea actuala a savanelor se datoreaza interactiunii factorilor naturali cu cei antropici.

Constituie un tip de mediu foarte caracteristic si cu larga extindere in zona calda a globului, ocupand suprafete foarte mari in Africa (indeosebi la nord de ecuator); se intalnesc si in America de Sud (Venezuela, Brazilia) si pe portiuni mai mici in sudul Asiei (India, Sri Lanka, portiuni din Indochina), in nordul si estul Australiei si in Madagascar.

Trecerea de la padurea tropicala cu frunze cazatoare la savana se face treptat, pe masura ce ariditatea din sezonul secetos este mai mare. Raurile au debit mare in perioada umeda a anului, ulterior debitul scazand drastic, in unele cazuri se transforma in siraguri de balti care isi reduc tot mai mult suprafata pe masura ce seceta se prelungeste. In sol, cantitatea de humus este mare. Ierburile din savana utilizeaza din plin sezonul favorabil, ploios, realizand o productie ridicata de masa organica. Cand incepe sa se simta deficitul de apa, partile aeriene ale ierburilor se usuca; raman in viata numai sistemul de radacini si baza tufei de iarba, cu mugurii de regenerare, care sunt protejati de manunchiul de frunze uscate, astfel ca pot suporta chiar secete foarte intense.

Arborii din savana sunt adaptati sa reziste la foc (au scoarta groasa si muguri de regenerare, care permit refacerea lor chiar daca crengile au fost in mare parte distruse de foc); de milenii omul incendiaza savana la sfarsitul anotimpului secetos, pentru a provoca o regenerare mai rapida a ierburilor (distrugand in mare masura resturile uscate din anul precedent), deci este un factor activ in mentinerea acestui tip de peisaj.

Lumea animala este extrem de bogata si diversa. Numeroasele ierbivore sunt adaptate sa consume diferite tipuri de plante, iar in sezonul secetos intreprind lungi migratii; alte animale se hranesc cu frunzele arborilor sau cu fructele baobabului (supranumite painea maimutelor). Pe seama ierbivorelor traiesc numeroase carnivore si necrofagi. Multe animale (manguste, veverite de pamant etc.) isi fac adaposturi in pamant, pentru a scapa de pradatori si de arsita din timpul zilei. Sunt abundente termitele, care isi construiesc musuroaie ce pot depasi 2-3 m inaltime.

Text Box: Kenya poseda 11 parcuri nationale, printre care unul dintre cele mai mari din lume - Tsavo, patru rezervatii naturale, patru de vanatoare si doua marine. Dintre parcurile naturale, trei se afla in zone montane (Aberdares, Mount Kenya, Mount Elgon), unul in regiunea lacustra (Aberdares) si trei in savana impadurita (Tsavo, Nairobi, Meru).
Masai Mara, sau Regatul leilor, renumit parc national, cu o suprafata de 320 km2, adaposteste cea mai mare varietate de animale salbatice din lume si este un teritoriu care atrage mii de turisti din intreaga lume.
Aberdares. Muntii omonimi ating in medie 4.000 m altitudine si sunt recunoscuti pentru padurile virgine care adapostesc numeroase specii de animale salbatice. Masivele impadurite alterneaza cu tinutul mlastinos si cu campia, de unde este vizibila panorama Marelui Rift si Varful Mt. Kenya. Vegetatia luxurianta ascunde o lume salbatica si misterioasa: cardurile de elefanti si bivoli trec pe neauzite, in timp ce, deasupra, prin copaci, maimutele galagioase sunt la mare concurenta cu pasarile exotice.
Populatia locala practica vanatoarea si pastoritul (in special de bovine) si, pe suprafete mici, agricultura de subzistenta. Aici se afla unele dintre cele mai mari si mai valoroase parcuri nationale africane, dintre care Serengeti din Tanzania, la sud de ecua­tor, este considerat sanctuarul celei mai mari concentratii de animale salbatice din lume, cu peste 1,5 milioane de antilope, elefanti, lei, gheparzi, rinoceri, hipopotami, bivoli salbatici, girafe, zebre, sacali, servali, struti s.a. Rezervatia Masai Mara cuprinde savane cu acacii si paduri xerofile, ocrotind gazelele Grant, cainii patati africani, diverse specii de antilopa. Acest fapt a favorizat dezvoltarea turis­mului; o parte dintre localnici sunt acum angrenati in activi­tati legate de turism, protectie a speciilor ocrotite in aceste parcuri si de paza impotriva braconierilor.

Medii tropicale si subtropicale uscate

Sunt legate de un deficit pronuntat de precipitatii, care poate fi determinat de un sezon secetos de lunga durata sau de cantitati foarte scazute de precipitatii pe tot parcursul anului. Exista numeroase tipuri si subtipuri, care pot fi incluse in doua categorii principale:

·        paduri si tufarisuri xerofile ghimpoase (in conditiile unui anotimp secetos care dureaza 6-8 luni, cu precipitatii anuale de 400-900 mm, in general pe soluri superficiale, pietroase). Arborii isi pierd frunzele in sezonul secetos. Sunt medii prea uscate pentru a permite practicarea agriculturii, fiind folosite in special pentru cresterea extensiva a vitelor -in vederea extinderii pasunilor, sunt deseori incendiate. Prin pasunat si incendierea anuala a tufarisurilor, intinse regiuni din Africa au fost puternic degradate. In prezent se apreciaza ca Africa central-sudica este regiunea in care au loc unele dintre cele mai ample arderi de biomasa din lume, fiind o sursa importanta de emisii biogene in atmosfera; in acelasi timp acestea modifica puternic circuitele biogeochimice.

In trecut cresterea animalelor era puternic franata de imbolnavirile in masa provocate de musca tse-tse. Combaterea eficienta a acesteia dar si explozia demografica au dus la cresterea septelului, ceea ce a antrenat insa si efecte negative legate de suprapasunat, astfel ca acum multe tari africane se confrunta frecvent cu perioade de foamete, mai ales in anii secetosi.

Este o categorie larga, cu mari diferente locale, multe dintre subtipuri fiind incadrate de unii autori la semideserturi. In Africa, astfel de regiuni sunt cunoscute si sub numele de brusa. In America de Sud sunt numite caatinga (padure alba) si se intalnesc in sectoarele cu clima secetoasa din America Centrala si din Brazilia, fiind alcatuite indeosebi din specii lemnoase de fabacee (leguminoase), cu sau fara spini, dar si alte specii ghimpoase, unele specii de palmieri si de cactusi, trecand treptat, pe masura ce ariditatea este mai mare, spre conditii de semidesert. In Australia sunt numite scrub.

 Deserturi si semideserturi. Ocupa suprafete intinse in zona calda a Globului. Datorita caracteristicilor foarte asemanatoare deserturile tropicale si cele subtropicale pot fi incluse in aceiasi categorie, adesea tranzitia intre ele fiind aproape imperceptibila. Incadrarea in diverse tipuri (desert, semidesert, tufarisuri ghimpoase xerofile) este foarte diferita in diversele lucrari de specialitate, datorita numeroaselor tranzitii si mozaicuri de biotopuri.

Sahelul. Un complex de medii foarte caracteristic il constituie zona cunoscuta sub numele de Sahel (numele provine de la un cuvant arab care inseamna „margine”), care face tranzitia de la desertul Sahara la savana. Sahelul nu are limite transante, dar in general se apreciaza ca in nord se intinde pana la izohieta de 200 mm, iar limita sudica se situeaza intre cea de 500 mm si cea de 550 mm (Urucu, Zamfirescu, 1984). Este un tinut cu ploi de vara, care se intinde din valea Nilului si pana in apropiere de tarmul Oceanului Atlantic. Partea de nord este foarte arida, cu pasuni extrem de sarace si deficit hidric pronuntat. Aici se cresc indeosebi camile, oi si capre, mai ales sub forma pastoritului nomad, practicat de arabo-berberi, care traiesc de obicei in corturi.

Spre sud, vegetatia este din ce in ce mai abundenta, permitand cresterea animalelor sub forma pastoritului transhumant in perioada ploioasa, pe cand in sezonul uscat cirezile se deplaseaza in zona inundabila a fluviilor Niger, Senegal sau Nil ori in tinuturile cu lacuri si mlastini, pe terenuri unde vegetatia se mentine un timp mai indelungat, deoarece dupa ce apele se retrag, solul ramane bine imbibat cu apa. Aici se practica preponderent cresterea bovinelor, locuitorii fiind asezati in sate cu o structura caracteristica. Cu cirezile se deplaseaza in nord in sezonul ploios (mai-octombrie)  numai o parte dintre barbatii din familie (indeosebi tineretul). Pe suprafete reduse, indeosebi pe fundul vailor, se cultiva mei, spre limita sudica si sorg si chiar porumb. Culturile, ca si pasunile, sunt calamitate frecvent de invazii de lacuste. Efectivele de animale au crescut foarte mult o data cu cresterea demografica, deoarece prin traditie statutul social al unei familii este determinat de numarul de vite pe care le are in proprietate, ceea ce a dus la o supraexloatare a pasunilor saracacioase din regiune. Seceta din perioada 1968-1973 a creat probleme extrem de grave: exod al oamenilor cu cirezile lor (depasind cu mult capacitatea regiunilor invecinate de a face fata afluxului de refugiati), decimarea septelului, foamete care a provocat pierderi de vieti omenesti. Insuficienta mijloacelor de comunicatie si de transport a ingreunat si a intarziat acordarea de ajutoare din partea tarilor dezvoltate. A fost momentul care a declansat preocupari intense pe plan mondial pentru studierea si combaterea fenomenului de desertificare, determinat de unele oscilatii sau modificari ale climei, dar in mare masura si de cauze antropice.

Text Box: Plantele suculente (de la latinescul succus = suc) sunt plante cu tulpina, ramuri sau frunze integral sau partial ingrosate, carnoase, zemoase, care pot stoca apa provenita din precipitatii ocazionale. Au provenit din plante lipsite de astfel de adaptari, o data cu cresterea ariditatii din mediul lor de viata. Desi fac parte din diferite familii, seamana destul de bine intre ele, datorita fenomenului de convergenta. Foarte reprezentativi sunt cactusii din regiunile aride ale celor doua Americi, familia Cactaeae (care face parte dintre dicotiledonate), cuprinzand peste 10.000 de specii si subspecii. Cele mai multe dintre acestea sunt suculente, dar exista si unele care nu au aceasta proprietate, de pilda cele din genul Peireskia, care cuprinde arbori si arbusti cu frunze cazatoare in sezonul uscat. Alte plante suculente fac parte dintre Euphorbiacee (exemplu: Euphorbia grandicornis, din sudul Africii), liliacee (Aloe, Haworthia, Gasteria), asteracee (ca unele specii de Senecio).Exista deserturi in care precipitatiile pot lipsi ani de zile, dar in cele mai multe cazuri se observa scurte perioade cu precipitatii. Se considera ca desert propriu-zis un teritoriu in care precipitatiile nu depasesc 200 mm/an, iar evapotranspiratia potentiala este de peste 2.000 mm/an. Distributia ploilor in timpul anului este diferita. Exista deserturi cu ploi de iarna, altele cu ploi de vara, deserturi cu doua anotimpuri, in care se pot inregistra ploi sau cu mici cantitati dispersate pe tot parcursul anului. Se inregistreaza insa mari diferente de la un an la altul, cu consecinte severe asupra lumii animale si vegetatiei. Datorita nebulozitatii extrem de scazute si lipsei unui covor vegetal incheiat se produc variatii foarte mari de temperatura de la zi la noapte (cu temperaturi diurne dintre cele mai ridicate de pe Glob si nopti destul de reci), ca si pe parcursul anului. Procesele de dezagregare si actiunea modelatoare a vantului sunt foarte intense. Substanta organica este practic absenta din sol. Multe sunt teritorii endoreice; lipsesc raurile cu debit permanent, apa rarelor ploi scurgandu-se prin vaile seci, numite in Sahara ueduri (Wadi).

In semideserturi, solurile sunt foarte sarace in humus (datorita cantitatii foarte mici de materie organica disponibila pentru procesul de humificare), fiind reprezentate mai ales de soluri brune de desert bogate in carbonati (calcisoluri). Mari suprafete sunt acoperite de nisipuri, pe cand altele constituie deserturi de piatra, de pe care vantul indeparteaza mereu materialul fin rezultat din dezagregare.

Text Box: Un exemplu de adaptare foarte eficienta la mediul de desert, cu deficit extrem de umiditate si variatii termice mari de la zi la noapte, este dat de dromader (camila cu o cocoasa) . Camilele pierd foarte putina apa prin transpiratie, fecale si urina. Desi animal homeoterm, poate inregistra variatii relativ mari ale temperaturii interne a corpului - ziua si mai ales spre seara, se produce o supraincalzire pana la 40,7o C, caldura cedata apoi noaptea, cand temperatura corpului poate sa scada la 34-35o C. Blana are un rol izolator, micsorand pierderile de apa prin transpiratie. Camila poate suporta o puternica deshidratare cand nu are apa la dispozitie, pierzand pana la 20% din greutate, dar aceasta pierdere este rapid compensata prin adapare abundenta (poate sa bea in timp de zece minute peste 100 l de apa, care este utilizata imediat pentru refacerea rezervelor din organism). In lipsa apei poate utiliza un timp apa metabolica rezultata prin procesele de oxidare a rezervelor din corp (grasimi, glucide, proteine), o parte dintre acestea fiind depozitate in cocoase. Totusi, substantele depozitate in cocoase au in primul rand rol de rezerva energetica, ceea ce explica extraordinara rezistenta la efort a camilelor.

Atat in desert, cat si in semidesert sunt frecvente si solurile cu acumulari de saruri (gipsosoluri, solonceacuri, solo­ne­turi); in desert, frecvent, terenul este acoperit de cruste de cloruri, gips, carbonati, sau de cruste ferice rosii (intalnite atat in Africa si Arabia, cat si in Australia). In semideserturi se intalneste o vegetatie xerofila foarte saracacioasa, dispersata relativ uniform pe suprafata terenului, dar cu un grad de acoperire sub 25%. In deserturi, pe mari portiuni, vegetatia lipseste complet; totusi mici palcuri de plante se mai intalnesc, de obicei grupate, in unele locuri cu apa freatica aproape de suprafata. Majoritatea plantelor care reusesc sa supravietuiasca in conditii de clima arida si semiarida prezinta in tesuturi, indeosebi in vacuole din stratul situat sub epiderma, diverse substante (picaturi de ulei, cristale de oxalat de calciu, substante coloidale), care au un rol protector si ridica rezistenta plantelor la caldura si uscaciune. Foarte bine adaptate la conditiile de clima arida, dar cu precipitatii ocazionale destul de abundente, sunt plantele suculente. Unele pot suporta chiar temperaturi de 60-65o C la suprafata frunzei, care datorita insolatiei puternice se incalzeste mai mult decat aerul din jur.

Animalele mici se adapostesc de obicei in vizuini sau direct in nisip cand temperaturile sunt prea ridicate.

Oamenii au reusit sa supravietuiasca si in acest mediu ostil, fie ca pastori nomazi de camile si capre (in Africa si Arabia), fie ca vanatori si culegatori (in semideserturile din Africa de la sud de ecuator si in Australia). Resursele sunt completate de culturile din oaze, irigate cu apa din puturi, frecvent de mare adancime sau bazate pe aductiuni subterane (indeo­sebi in Sahara si in Orientul Mijlociu), si de schimburi cu populatiile vecine din regiuni mai prielnice vietii.

In trecut in Sahara a avut o mare importanta comertul cu sare si cel de tranzit, realizat cu ajutorul camilelor (supranumite corabiile desertului), caravanele care strabateau desertul ajungand de la tarmul Mediteranei pana la infloritoarele regate negre din vestul Africii.

In prezent exploatarea unor importante resurse de subsol (petrol, gaze naturale, diamante, minereu de fier) a creat in unele puncte concentratii importante de populatie si chiar resurse pentru o dezvoltare urbana (ex. in Peninsula Arabica, Orientul Mijlociu, Hassi Messaoud in Sahara algeriana). Forajele de adancime si aductiunile au dat posibilitatea practicarii locale a unor culturi irigate. In multe cazuri exista insa riscul epuizarii rezervelor de apa subterana. O solutie alternativa, desalinizarea apei de mare, a inceput sa fie practicata in tari care dispun de suficiente resurse financiare.

 Medii subtropicale cu ploi de iarna si cu o vara relativ secetoasa.

 Se caracterizeaza prin vegetatie sclerofila (cu frunze tari, mate, pieloase, persistente), de tip mediteranean. Astfel de conditii climatice se intalnesc dispersat pe Glob, la latitudini de 30-40o; cea mai mare suprafata o ocupa in jurul Marii Mediterane (mediul mediteranean propriu-zis), dar mai apar local in vestul SUA (mai ales in partea centrala si de sud a Californiei), in Chile, Africa de Sud si sudul Australiei, fiecare dintre aceste tinuturi avand caracteristici distincte.

Mediul mediteranean propriu-zis se caracterizeaza prin temperaturi medii anuale de cca. 15o C, veri calde (cu temperaturi medii de 20-25o C) si destul de lungi (4-6 luni), uscate. Iarna este ploioasa, nu prea rece (cu medii de 5-10o C), dar ocazional pot sa se produca ninsori si ingheturi. Cantitatea anuala de precipitatii variaza mult de la un loc la altul, fiind cuprinsa in general intre 500 si 1.000 mm. Plantele infloresc de obicei primavara devreme, continuandu-si ciclul pana la inceputul verii, dupa care se produce o oarecare stagnare.




Pe langa speciile sclerofile se intalnesc si foioase cu frunze cazatoare si unele conifere (specii mediteraneene de pin, chiparos). Solurile sunt in general de tip terra rossa, deseori puternic erodate. In mod normal, profilul cuprinde un strat de litiera, un orizont negricios cu humus, apoi un orizont de 1-2 m rosu, plastic. In cazul solurilor erodate, orizonturile superioare lipsesc, de aceea coloritul rosu apare la suprafata. Frecvent, intregul strat de sol a fost indepartat de eroziune, fiind scoasa la zi roca. Astfel s-au format deserturi de piatra, mai ales pe rocile calcaroase, care au o mare extindere in Grecia, Croatia, sudul Italiei.

Fiind o regiune de straveche populare, peisajul a fost mult modificat de om, inca din antichitate, prin exploatarea padurilor (inclusiv pentru construirea de corabii, cele mai multe populatii de aici fiind de navigatori), pasunat excesiv, in special cu oi si capre, lucrari agricole, ceea ce explica starea avansata de degradare la care se ajunsese in pragul epocii moderne. De obicei, in trecut, padurile erau taiate frecvent (in regim de crang), regenerandu-se din lastari, si erau intens pasunate. De aceea, pe locul celor mai multe dintre ele s-au format tufarisuri de cca. 1,5-2 m inaltime, cu portiuni de luminisuri, numite macchia sau maquis.

Ulterior, pasunatul intens, mai ales cu capre, a dus la poienirea pronuntata a unora dintre ele, fiind transformate in formatiuni deschise (o alternanta de vegetatie ierboasa, tufarisuri scunde si portiuni de teren cu roca la zi), numite in functie de regiune gariga (in Franta), frigana (in Grecia), tomillares (in Spania), batha (Israel). In aceste formatiuni, ca si in pajistile secundare formate pe locul padurii defrisate, au o larga raspandire diverse plante aromatice, ceea ce da o nota specifica peisajului mediteranean.

In prezent, in Europa majoritatea formatiunilor de acest tip nu mai sunt pasunate, constatandu-se un proces de regenerare a padurii. In schimb, vara padurile sunt frecvent afectate de incendii, favorizate de cresterea densitatii lor si de uscaciunea puternica din acest anotimp.

Culturi specifice sunt maslinul (se considera ca arealul de cultivare a acestuia contureaza destul de precis subzona climatului mediteranean), citricele, vita-de-vie (cu vinuri renumite, dar si struguri fara samburi, din care se obtin stafide), smochinul, migdalul, roscovul, iar mai recent floarea soarelui. In prezent, datorita iernilor blande si primaverii timpurii si calde, a luat o mare amploare cultivarea de legume timpurii (in solarii si in aer liber) si de flori, exportate pe pietele din Europa de Vest si Centrala.

In antichitate se cresteau foarte mult bovinele; ulterior, datorita degradarii terenurilor, s-a extins mai mult cresterea ovinelor si a caprelor. Caprele sunt singurele animale domestice care reusesc sa se hraneasca chiar pe terenuri foarte degradate, cu roca la zi si tufarisuri ghimpoase, dar in acelasi timp ele impiedica regenerarea covorului vegetal si deci contribuie la o degradare tot mai avansata. Ca animale de povara erau folositi indeosebi magarii si catarii, de asemenea foarte rezistenti la conditii dificile si multumindu-se cu o hrana saracacioasa.

In stradania de a reduce efectele nocive ale pasunatului, in tarile din UE a existat un program sustinut de renuntare la cresterea extensiva a caprelor, in schimb, in nordul Africii, acestea continua sa aiba o pondere mare in septel. Resursele regiunii sunt completate de pescuit si navigatie.

In ultima vreme, mediul mediteranean a suferit alte transformari profunde, legate de avantul luat de turism si de construirea de case de vacanta, care gasesc aici conditii foarte favorabile datorita iernilor blande, verilor calduroase si cu un numar foarte mare de zile insorite. Acest mediu este propice pentru turismul balnear (foarte dezvoltat, cu statiuni renumite, in sudul Spaniei, pe Riviera franceza - Coasta de Azur, in Italia, in Croatia pe coasta dalmata, in Grecia, dar si pe litoralul mediteranean al Turciei). Alte atractii turistice sunt legate de peisajul foarte pitoresc datorat reliefului accidentat si vegetatiei specifice, la care se adauga numeroasele vestigii ale antichitatii clasice (atat in sudul Europei, cat si in Asia anterioara si in nordul Africii), monumentele medievale si operele de arta ale Renasterii.

Pe langa plantele autohtone, s-au introdus arbori decorativi, ca diferite specii de palmieri, chiparosul columnar (care este o forma horticola). Foarte multi arbusti si plante ierboase cu caracter decorativ  sunt in floare pana toamna tarziu, datorita climei blande si suplinirii deficitului natural de precipitatii prin stropirea regulata a gradinilor (uneori cu ape aduse de la distante destul de mari, de la poalele muntilor). Este extins si peisajul antropic, inclusiv unele orase-porturi de mari dimensiuni (Marsilia, Palermo, Atena - Pireu, Alexandria etc.).

  Medii din zona temperata

In linii mari, sunt incluse aici regiuni cuprinse intre 40 si 60o latitudine nordica, zona fiind  bine reprezentata in emisfera nordica, pe cand in cea sudica apare doar fragmentar si cu aspecte mult diferite.

Caracteristica principala o constituie existenta celor patru anotimpuri bine determinate, cu contraste termice evidente intre vara si iarna (amploarea acestora ridicandu-se pe masura ce creste departarea fata de ocean, deci gradul de continentalism; concomitent se inregistreaza si scaderea tot mai accentuata a cantitatii anuale de precipitatii).

Se pot diferentia trei categorii mari de medii, si anume
temperat-oceanice (caracterizate prin paduri de foioase nemorale), medii temperat-continentale (stepe, semideserturi si deserturi temperate) si medii temperat-reci (padurile de conifere din zona boreala). In cadrul lor se pot identifica numeroase subdiviziuni. Relieful introduce diferentieri majore in zona temperata, aici intalnindu-se atat intinse campii, cat si regiuni deluroase si de podis, munti mijlocii si inalti, cu diverse orientari fata de circulatia maselor de aer. In plus, peisajul poarta amprenta indelungatei activitati antropice, care a modificat atat invelisul vegetal si fauna, cat si reteaua hidrografica (prin rectificari de cursuri, indiguiri, numeroase amenajari hidrotehnice si hidroenergetice) si uneori chiar relieful (exploatari in cariera de mare amploare, halde, movile, ramblee si deblee), a realizat o retea densa de sosele si cai ferate etc.

. Mediul padurilor de foioase nemorale

 Sunt paduri cu frunze cazatoare in anotimpul rece al anului; caracterizeaza regiunile in care anotimpul rece este evident, dar nu prea indelungat (si nu foarte rece, cu temperaturi medii osciland in general in jur de 0o C in lunile de iarna) si in care vara cantitatea de precipitatii este destul de ridicata pentru a permite mentinerea umiditatii solului in limite acceptabile (in general, cu o cantitate anuala de peste 550-600 mm). Zona nemorala este bine reprezentata in Europa Vestica si Centrala, pe cand in partea de est a Europei fasia padurilor de foioase se pierde treptat, pe masura ce in nord este tot mai intinsa taigaua, iar la sud stepa si silvostepa. Aceste paduri lipsesc aproape total in Siberia, dar reapar in Extremul Orient.

In America de Nord, acopera portiuni intinse in estul SUA, fiind marginite la nord de padurile de conifere din zona Marilor Lacuri, in vest de regiunea preeriilor, iar in sud si sud-est de padurile subtropicale.

 Unul dintre cele mai caracteristice tipuri din cadrul lor il constituie mediul padurilor de foioase central-europene. Sunt paduri mezofile, alcatuite preponderent din foioase cu frunze relativ late; se intind de fapt din vestul Europei (de la limita cu padurile de tip atlantic, care ocupa doar o fasie destul de ingusta de-a lungul litoralului Oceanului Atlantic) si pana departe in estul Europei, incluzand si padurile de foioase din partea europeana a Federatiei Ruse. Desi pe aceasta vasta suprafata se constata o serie de diferentieri, caracteristicile de baza ale mediului sunt similare. Clima are un caracter moderat. Iernile sunt reci, adesea cu strat de zapada persistent, dar nu foarte reci si nu foarte lungi, iar solul nu ingheata in profunzime. Verile nu sunt excesiv de calde si nu se inregistreaza o perioada semnificativa de seceta. Raurile prezinta variatii de debit (cu ape mari de primavara-vara, datorita alimentarii pluvio-nivale) si viituri legate de ploi torentiale in diferite perioade ale anului, dar in prezent acestea sunt mult atenuate datorita numeroaselor lacuri de acumulare si lucrarilor de regularizare. Multe artere hidrografice au fost canalizate, pentru a fi utilizate in navigatie.

In sol se acumuleaza cantitati mari de humus,  indeosebi humus acid, forestier. Frunzele si ramurile cazute formeaza litiera, care nu poate fi descompusa in intregime, datorita existentei unui sezon nefavorabil, mentinandu-se astfel de la un an la altul ca rezerva nutritiva.

Caderea frunzelor ca adaptare la frigul de iarna micsoreaza pierderea de apa prin transpiratie si intrerupe circulatia sevei, reducand pericolul de inghet al trunchiurilor. Mugurii din care apar primavara noile frunze sunt strans lipiti de crengi si protejati prin solzi de frigul iernii.

In mod natural, padurile nemorale au o structura complexa, observandu-se existenta a doua-trei straturi de arbori cu varste diferite (structura pluriena), un strat de arbusti, patura erbacee si litiera. Numarul de specii de arbori care le alcatuiesc este mic. De obicei doar una-doua specii au caracter dominant (cele mai frecvente fiind fagul, gorunul, stejarul sau carpenul), pe cand altele (tei, ulm, frasin, artar, cires pasaresc, mar si par paduret) se intalnesc subordonat sau izolat, ca specii de amestec sau insotitoare. Este caracteristica abundenta florei vernale, care utilizeaza lumina ce ajunge primavara pana la nivelul solului, inainte de infrunzirea completa a arborilor. In schimb, plantele agatatoare sunt reprezentate numai prin cateva specii (mai frecvente fiind curpenul de padure si iedera).

 In decursul timpului, aceasta vegetatie a suferit modificari profunde. Multe paduri sunt acum puternic fragmentate, uneori apar doar ca mici petice intr-un peisaj antropizat. Deoarece majoritatea padurilor sunt gospodarite silvic si exploatate periodic, au acum o structura echiena (un singur strat de arbori, de aceeasi varsta, legata de data ultimei taieri rase a padurii). Arborii sunt exploatati inainte de a atinge varste inaintate; multe specii de amestec si-au redus participarea sau au fost total eliminate; subarboretul este adesea indepartat prin lucrari silvice, patura erbacee si-a redus drastic diversitatea floristica si uneori prezinta aspecte de ruderalizare.

Fauna de padure a fost si ea puternic afectata, mai ales de fragmentarea pana la pulverizare a vechilor masive forestiere. De asemenea, actiunile de igienizare a padurilor prin extragerea arborilor batrani, scorburosi, au restrans habitatul unor animale care se adaposteau sau cuibareau in scorburi. Dintre speciile de animale, cele mai caracteristice sunt capriorul, mistretul, pisica salbatica, jderul, parsii, soarecii de padure, diverse pasari insectivore si granivore.

In regiunile de dealuri, ca si in etajul montan inferior si mijlociu, dupa defrisarea padurilor au luat o mare extindere pajistile secundare mezofile, folosite ca fanete sau pasuni, deseori cu biodiversitate ridicata. In vestul Europei, in ultima vreme, si acestea au fost in mare masura transformate in pajisti artificiale (cu compozitia floristica determinata antropic, prin semanare, si cu biodiversitate mai scazuta).

 In regiuni de campie, de podis si chiar de dealuri cu pante nu prea mari, in tot arealul ocupat in trecut de paduri de foioase nemorale sunt acum foarte extinse culturile agricole (cereale, cartof, plante furajere si tehnice), pomicultura si chiar viticultura. Ca animale de tractiune erau folosite in trecut, in partea de sud in special bovinele, iar in nord cai din rase grele si semigrele; in prezent, agricultura este intens mecanizata si chimizata.

Cresterea animalelor se face aproape exclusiv in regim de ferma (cu exceptia Romaniei si Bulgariei, unde se mai pastreaza inca si forme traditionale de crestere in gospodarii taranesti). Totusi se fac eforturi, in vestul Europei, pentru pastrarea, acolo unde se poate, a unui peisaj traditional specific (numit peisaj de bocage in Franta), cu alternanta de culturi agricole, garduri vii si perdele forestiere, pajisti, paduri. O pondere mare o au peisajul urban si cel industrial; reteaua de cai de comunicatie este foarte densa.

 Mediul de stepa

Acest tip de mediu ia locul celui de padure in partea de est a Europei si in Asia, la nord de marile lanturi muntoase Caucaz-Altai si mai departe prin sudul Siberiei pana in Mongolia. Aici uscaciunea solului este mai mare, pe de o parte datorita scaderii cantitatii de precipitatii, dar si datorita insolatiei foarte puternice (legata de nebulozitatea foarte redusa), care determina o intensa evapotranspiratie. Iernile sunt geroase, cu strat de zapada, iar verile calde si uscate. In sol se formeaza cantitati mari de humus. In stepele sudice, mai aride, se formeaza predominant soluri castanii (kastanio­ziomuri), iar in cele mai umede cernoziomuri, unele dintre cele mai fertile soluri de pe Glob. In august, vegetatia din stepa se usuca, intrucat rezervele de apa din sol nu mai pot compensa pierderile prin transpiratie. De aceea, arborii nu pot rezista in aceste conditii, pe cand in cazul gramineelor, desi partile aeriene se usuca, la nivelul solului, la baza tufei de frunze uscate, mugurii de regenerare sunt protejati atat de uscaciune, cat si mai tarziu de frigul iernii (cand stratul de zapada le ofera o protectie in plus), asigurand supravietuirea plantei pana in primavara urmatoare.

Primavara, solul din stepa este bine umezit prin topirea zapezii si prin ploi; o data cu cresterea temperaturilor, incepe sa se dezvolte o bogata flora de primavara, reprezentata in mare masura de geofite. Ulterior, numarul de specii creste tot mai mult, atingand stadiul cel mai bogat in flori in iunie, iar la mijlocul lui iulie plantele incep sa se usuce. Deci sezonul de vegetatie este limitat pe de o parte de iarna rece, pe de alta de seceta de la sfarsitul verii.

Rozatoarele din stepa sunt in majoritate animale de vizuina; iarna terenul fiind acoperit cu zapada, multe dintre pasari migreaza, iar rozatoarele tipice de stepa hiberneaza. In trecut, in stepa existau efective numeroase de ierbivore salbatice (antilope saiga, cai salbatici numiti tarpani, magari salbatici), ulterior locul lor fiind luat de ierbivore domestice. Mult timp stepa a fost folosita preponderent pentru pasunat, indeosebi cu ovine, inclusiv cele din rasa karakul, si cai (in Mongolia si astazi se utilizeaza in mod curent in alimentatie laptele de iapa). Dintre bovine o rasa specifica este sura de stepa. Frecvent pastoritul avea caracter seminomad sau transhumant; in Mongolia exista chiar tendinta de revenire la acest mod de viata, locuintele caracteristice fiind iurtele circulare din pasla, pe un schelet de lemn usor de demontat si de transportat de la un loc de pasune la altul.

Ciobanii romani ajungeau in cadrul transhumantei nu numai in stepele din Baragan si Dobrogea, ci chiar in Bugeac, in stepele din Ucraina si din Rusia, pana in Crimeea si la nord de Caucaz; aceste migratii au incetat de-abia dupa revolutia rusa din 1917.

Treptat, pe masura ce ariditatea creste, de la stepa se trece la semidesert, prin intermediul stepei cu ierburi scunde si subarbusti, cu diversitate floristica mai mica.

In ziua de azi, in Europa vegetatia originara de stepa este aproape complet disparuta; o suprafata mai mare bine conservata este protejata in Ucraina, in rezervatia Askania Nova. Vegetatia ierboasa de pe izlazuri este mult diferita de cea tipica de stepa, datorita degradarii intense prin suprapasunat.

In partea asiatica a fostei Uniuni Sovietice existau, inca pana la mijlocul secolului XX, spatii imense de stepa folosite ca pasuni pentru bovine, oi si cai si pentru fan. Circa 30 milioane ha au fost destelenite in anii 1953-1955, actiune continuata ulterior in mai multe etape. Atat in Europa, cat si in sudul Siberiei, pe locul vegetatiei de stepa s-au extins masiv culturile agricole (grau, floarea soarelui, porumb, rapita), care depind foarte mult de irigatii, altfel productiile fiind foarte scazute in anii secetosi. In multe cazuri (inclusv in Baragan) cantitatea de humus din sol a inceput sa scada ca urmare a agrotehnicii necorespunzatoare. Pe baza culturilor agricole, a luat amploare cresterea in ferme a bovinelor.

 Asezarile rurale sunt de obicei mari, distantate; caldurile excesive si praful din timpul verii, ca si gerurile si viscolele din perioada iernii constituie factori de disconfort. Sursele naturale de apa sunt rare, iar panza freatica destul de adanca; puturile cu cumpana constituiau in vechime o componenta caracteristica a peisajului de stepa, dar acum sunt tot mai mult inlocuite cu alimentarea cu apa din foraje adanci.

 Mediul temperat-rece (boreal)

Este favorabil padurilor de conifere; se intalneste tot in zona temperata, dar la latitudini mai mari, unde iarna este mai rece si mai indelungata, iar verile mai racoroase. Perioada cu temperaturi medii zilnice de peste 10o C scade sub 120 de zile, iar anotimpul rece dureaza mai mult de sase luni la limita sudica a zonei, pe cand la marginea ei nordica, spre Arctica, dureaza opt luni; intervalul cu temperaturi medii zilnice de peste 10o C se reduce la 30 de zile (Walter, 1974).

Apele au debit bogat, fiind intens folosite pentru producerea de energie electrica; cele mai multe ingheata iarna. In cazul fluviilor siberiene, primavara se produc inundatii considerabile, intrucat dezghetul, insotit de formarea de sloiuri plutitoare, incepe din cursul superior, situat in sud, pe cand cursul inferior ramane inghetat. In partea europeana exista numeroase lacuri (legate preponderent de urmele glaciatiei cuaternare de calota).

Humusul este preponderent foarte acid, de tip moder si mor. Adesea padurile sunt inmlastinite sau alterneaza cu mlastini cu muschi verzi sau cu muschi de turba.

 In nordul Europei, cu clima mai umeda, padurile sunt foarte monotone, unistratificate; arbustii apar numai in poieni sau la marginea padurii, in schimb muschii si lichenii sunt bine dezvoltati. Specia dominanta este molidul, in locuri mai uscate formandu-se paduri de pin. In parterul padurii predomina afinul. Subordonat se intalnesc si foioase, dar din categoria celor cu frunza mica (mesteacan comun si mesteacan pufos, plop tremurator, diferite specii de salcie).

Taigaua siberiana este mai uscata, iar in cea mai mare parte a Siberiei Orientale si pe circa o treime din Siberia de Vest solul este inghetat in profunzime, dezghetandu-se vara doar la suprafata. Are o diversitate mai mare (cu molid siberian, brad siberian, larice, pin siberian) decat padurile de conifere europene.

Fauna padurilor de conifere include ursul brun, rasul, jderul, glutonul (volverina), elanul, iar dintre pasari, cocosul de munte, ierunca, forfecuta, diferite ciocanitori, rata sunatoare. Populatia umana este rara. In trecut in Siberia predominau populatiile de origine asiatica, ce se ocupau in special cu vanatoarea (inclusiv de animale cu blana pretioasa, ca zibelina si hermelina). Ulterior a crescut ponderea populatiei de origine europeana, atat ca urmare a deportarilor (din timpul tarismului si pana in vremurile moderne - in perioada lui Stalin au functionat aici lagare de munca, celebrele gulaguri) cat si a migratiilor de munca, legate de exploatari forestiere si mai ales miniere, astfel ca in prezent populatiile bastinase sunt dominate numeric de noii colonisti rusofoni.

 Printre populatiile indigene mai bine reprezentate se numara iakutii (care se autodenumesc saha). Acestia  fac parte din populatiile turcice; locuiesc in special in poienile padurilor, fiind crescatori de cai si bovine, in trecut seminomazi, acum sedentarizati si superficial crestinati, desi continua sa practice si animismul samanic.

Alte populatii sunt din ramura tungusa, cei mai cunoscuti fiind evenkii, raspanditi din bazinul fluviilor Obi si Ienisei pana la Marea Ohotk si in Insula Sahalin, fiind vanatori (inclusiv cu ajutorul curselor), samanisti.

 Medii din zona rece

Zona rece este delimitata cu oarecare aproximatie de cele doua cercuri polare, dar cu variatii legate de influenta curentilor calzi sau reci si de gradul de continentalism. In cadrul ei se diferentiaza mediul polar si cel subpolar.

Mediul polar, care individualizeaza regiuni situate in general la latitudini mai mari de 66o, cu strat de zapada sau gheata permanent, temperaturi medii anuale negative si cu valori foarte scazute (cu medii sub
-30 si chiar -40o C in timpul iernii ), este extrem de nefavorabil pentru viata omului si nu permite dezvoltarea plantelor; animalele  nu se pot dezvolta decat la contactul cu apele marii, care le furnizeaza hrana necesara, si au adaptari extreme, pentru a rezista la frig.

Mediul de tundra (subpolar), situat in general intre 66 si 60o latitudine, este un mediu de viata nefavorabil omului, cu ierni lungi si foarte reci (medii lunare sub -5o C acolo unde se mai resimte influenta moderatoare a oceanului, dar sub -20o C in ariile continentale, cu minime absolute extrem de scazute, pana la sub -70o C in Siberia), viscole frecvente, cu strat de zapada care dureaza cel putin 8-9 luni pe an.

Sezonul de vegetatie este foarte scurt; in partea de sud a tundrei incepe in iunie si se termina in septembrie, spre nord se scurteaza progresiv pana la limita cu zapezile perene, unde solul este in permanenta inghetat. Cu toate acestea, in scurtul interval de vara temperaturile se pot ridica destul de mult, intrucat durata zilei este foarte mare, permitand o dezvoltare in general satisfacatoare a plantelor lemnoase pitice si a celor ierboase.

Datorita insolatiei puternice, suprafata solului se incalzeste mai mult decat aerul; cand temperatura aerului ajunge la 0o C la inaltimea de 2 m, la care se fac masuratorile standard, de obicei solul este deja dezghetat pana la jumatate de metru adancime, iar dezvoltarea vegetatiei se afla in plina desfasurare (Walter, 1974).

In lunile de vara, media temperaturilor poate ajunge pana la 8-10o C, insa in profunzime solul ramane in permanenta inghetat. Desi cantitatea de precipitatii este redusa (sub 400 mm anual, iar in Siberia chiar sub 200 mm), umiditatea solului este mare, din cauza evaporatiei reduse si faptului ca solul este inghetat in profunzime, deci apa rezultata din topirea zapezii nu se poate infiltra prea mult in sol, ci ramane la suprafata, generand balti si mlastini. Solul, cu profil scurt, este acid, cu humus de tip mor si anmoor sau turbos, din cauza ca resturile vegetale se descompun extrem de lent. Datorita alternantei inghet-dezghet, in unele regiuni se formeaza soluri poligonale.



Tundra este in general alcatuita dintr-un mozaic de formatiuni ierboase si arbustive scunde; plantele care predomina aici au in special forma de pernite sau au tulpina taratoare. Sunt foarte frecventi muschii si lichenii.

Alcatuirea covorului vegetal din tundrele arctice variaza de la nord la sud (in corelatie cu durata sezonului de vegetatie si cu temperaturile inregistrate in decursul acestuia) - incepand de la tundra saracacioasa, cu portiuni lipsite de vegetatie, ce pot ajunge la 50% din suprafata (numite barren in Canada), care face tranzitia spre gheturile arctice, urmata spre sud de tundra in care predomina muschii si lichenii, apoi tundra cu subarbusti si cea cu arbusti si palcuri de arbori scunzi (silvotundra), ce face tranzitia spre zona padurilor de conifere.

De-a lungul tarmurilor Oceanului Arctic si pe pantele muntilor apare un tip aparte de tundra - legata de aparitia solurilor poligonale -, vegetatia fiind cantonata mai frecvent in fisurile sau rigolele care separa poligoanele respective.

Vegetatia de tundra este formata mai ales din muschi, licheni, diverse plante lemnoase pitice (salcie pitica, mesteacan pitic, argintica) sau plante ierboase (rogoz arctic, mac galben polar, bumbacarita); in partea sudica, in silvotundra, se adauga palcuri de mesteacan pufos, anin verde, afin, merisor, coacaz.

Vantul provoaca depunerea neregulata a zapezii, care se topeste apoi neuniform, ceea ce contribuie la dispozitia mozaicata a vegetatiei. Soarele neridicandu-se prea mult deasupra orizontului, diferentele dintre versantii insoriti si cei umbriti sunt foarte mari. Pe cei sudici, pietrosi, se formeaza adesea adevarate gradini de flori. Pentru multe specii, sezonul scurt de vegetatie nu este suficient pentru maturizarea semintelor. De aceea, la unele specii mugurii foliali si florali ierneaza sub zapada, pentru ca inflorirea sa poata avea loc timpuriu (exemplarele care imbobocesc intr-un an ajung sa produca seminte abia in cel urmator). Alte specii poseda frunze sempervirescente, care de asemenea ierneaza sub zapada. Speciile anuale aproape lipsesc, ca urmare a sezonului scurt de vegetatie.

Fauna este reprezentata de reni (care intreprind ample migratii, toamna spre sud si primavara spre nord), iepure polar, vulpe polara, hermelina, lemingi, numeroase pasari. Iarna, cele mai multe pasari parasesc tundra, migrand la distante mai mari sau mai mici spre sud. O pasare tipica de tundra, locuitoare permanenta a tinuturilor nordice, este potarnichea alba, numita si ierunca sau gainusa polara. Exista si numeroase insecte, care iarna stau in Text Box: Dintre populatiile din tundra siberiana sunt mai numerosi:
•	samoezii (autodenumire: samodi), intalniti de pe litoralul Marii Albe si pana in Peninsula Taimar, ramura principala fiind nenetii (in numar de cca. 35.000 ), care traiesc in grupuri razlete de la Marea Alba pana la est de Ienisei, crescatori de reni seminomazi, samanisti; alte grupuri (enec, nganasan) sunt in special vanatori ;
•	ciucii, aflati in nord-estul Siberiei (cca. 16.000), din care unii sunt crescatori de reni, altii vanatori de animale marine. Sunt foarte asemana¬tori cu inuitii din Alaska si din nordul Canadei (se presupune ca din grupul lor s-au desprins cei care au populat nordul Americii). Locuinta traditionala este o structura deplasabila, acoperita cu piei de ren, numita iaranga. Practica samanismul familial;
•	evenii (din ramura tungusa), pozitionati in bazinul Kolamei si pe litoralul Marii Ohotk, crescatori de reni si vanatori nomazi sau, pe litoral, vanatori sedentari de animale marine. 
(Larousse, Enciclopedia Popoarelor , edit. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2006)
amortire, putand suporta timp indelungat temperaturi sub 0o C. Cand incepe dezghetul, ele intra in activitate. Grupa predominanta o constituie dipterele (musculitele), dintre care foarte abundenta si suparatoare pentru om si pentru mamifere este musca neagra. De asemenea, tantarii alcatuiesc roiuri imense, iar larvele lor, care traiesc in apa, ofera o hrana abundenta pestilor si pasarilor de apa. Bondarii sunt prezenti si ei in numar ridicat.

 Tundra este locuita de laponi (care se autode­numesc saami), in nordul Peninsulei Scandinave, de eschimosi (autodenumiti inu­iti), in Groenlanda si Ame­rica de Nord, si de populatii inrudite cu eschimosii in nordul Siberiei. Locuitorii au un mod de viata specific, adaptat acestor conditii difi­cile de trai. Traditional, cei din Eurasia sunt crescatori de reni sau vanatori, iar cei din America si Groenlanda folosesc in special resursele de la tarmul marii (fiind vanatori de foci, morse si chiar de balene si ursi polari), dar in America sunt prezente si mici populatii care traiesc in interior, fiind vanatori de reni si - mai ales in urma contactului cu europenii - de animale cu blana pretioasa. In trecut, datorita lipsei arborilor (singura sursa de lemn constituind-o trunchiurile aduse de curenti si valuri pana pe plajele din regiune), foloseau drept combustibil grasimea animala si isi construiau locuinte circulare din blocuri de gheata (iglu-uri) sau din pietre si bulgari de pamant, captusite cu piei de animale; in prezent au inceput sa locuiasca in case mai confortabile, materialele de constructie fiind aduse din alte regiuni. In trecut erau samanisti, actualmente fiind aproape in totalitate crestinati, dar pastrand si unele credinte traditionale. Cei din Scandinavia si o parte dintre cei din Siberia foloseau pentru transport sanii trase de reni, pe cand celelalte populatii utilizau sanii trase de caini (rase renumite fiind husky si malamut); in prezent se raspandesc saniile cu motor (snowmobile). Pentru transportul pe apa folosesc ambarcatiuni caracteristice (caiac, umiaq) din piei de animale.

 Mediul montan si alpin

Distributia pe Glob a tipurilor de mediu este determinata nu numai de factorii cu distributie zonala, ci si de diversele neregularitati ale scoartei terestre si mai ales de formele de relief. Lanturile de munti introduc diferentieri majore ale peisajului in interiorul zonelor climatice.

Relieful are o influenta foarte importanta, prin modificarea substantiala a tuturor conditiilor de mediu (lumina, temperatura, umiditate, volum edafic si proprietati ale solului etc.). Din punct de vedere al relatiilor cu comunitatile umane, o distinctie importanta este cea dintre muntii inalti, cu o desfasurare completa a etajelor biopedoclimatice (montan inferior, mijlociu si superior, subalpin, alpin si cel nival, al gheturilor si zapezilor perene), muntii mijlocii in care etajul nival lipseste, iar cel alpin este reprezentat numai fragmentar (ca de exemplu in Carpatii Meridionali) si muntii scunzi, situati in intregime in etajul montan.

Cresterea altitudinii determina scaderea progresiva a temperaturii si scurtarea sezonului de vegetatie. Rezulta etajarea altitudinala biopedoclimatica, diferentiata in functie de latitudine si regiune biogeografica. Intensitatea luminii creste o data cu altitudinea. Diferentele foarte mari de temperatura intre zi si noapte, vanturile puternice ingreuneaza viata animalelor si a omului.

Presiunea atmosferica scade invers proportional cu cresterea altitudinii, in timp ce creste valoarea radiatiei directe si ionizarea aerului. Spre culmi creste si intensitatea vanturilor. In muntii inalti, desi proportia dintre elementele componente ale aerului ramane aceeasi, datorita scaderii presiunii atmosferice, cantitatea de oxigen disponibila in unitatea de volum (deci implicit in volumul de aer care intra in pamani prin inspiratie) scade in valoare absoluta, fiind cu cca. 15% mai mica la 3.000 m si cu 25% la
5.000 m (Alexandrescu, 1988).

In decursul ascensiunilor montane, persoanele cu o buna stare de sanatate nu prezinta tulburari metabolice deosebite pana la altitudini de cca. 3.000 m, ci doar unele anomalii fiziologice, respiratorii si circulatorii. La altitudini mai mari (de 3.000-6.000 m, in functie si de starea vremii, valorile variabile in timp ale presiunii atmosferice, ritmul ascensiunii, starea generala de sanatate a persoanei respective) este posibila aparitia raului de munte (numit si rau de altitudine sau boala de ascensiune), ca urmare a insuficientei oxigenari a tesuturilor, cu preponderenta la persoanele neantrenate sau care nu si-au dozat bine efortul. Se manifesta in general prin ameteli, greturi, varsaturi, uneori scaderea capacitatilor intelectuale, care poate genera decizii gresite, dificultati de orientare, uneori cu consecinte dramatice.

La altitudini mai mari de 5.000 m, de obicei se administreaza suplimentar oxigen in amestec cu dioxid de carbon, iar de la 8.000 m, oxigen pur. Cu toate acestea, alpinistii bine antrenati si cu o foarte buna stare de sanatate reusesc sa se dispenseze de acest aport suplimentar de oxigen, ca si populatiile ce traiesc constant la altitudini ridicate (locuitorii din Tibet, Pamir, Anzi, serpasii din Himalaya etc.).

Printre adaptarile morfologice si fiziologice legate de viata la mari altitudini se remarca un numar mai mare de hematii si o cantitate superioara de hemoglobina in hematii, cresterea frecventei pulsului si a frecventei si amplitudinii respiratiei, o capacitate pulmonara mai mare, cresterea tensiunii arteriale, a metabolismului general, a cantitatii de calciu si de fosfor din organism.

Totusi o serie de animale s-au adaptat la traiul in aceste conditii dificile. In muntii inalti din Asia Centrala specii ca lupul, berbecul salbatic arhar, iepurele tibetan, urca pana la cca. 6.000 m altitudine. O specie de lama (vicunia) se remarca prin rezistenta ei deosebita la conditiile aspre din Anzii inalti.

 Desi in reprezentarile cu grad mare de generalizare limita etajelor este redata printr-o linie, in realitate tranzitia de la un etaj la altul se realizeaza printr-o fasie in care elementele caracteristice etajelor ce vin in contact se intrepatrund, in functie de particularitati locale ale terenului, microclimat, conditii edafice etc.

In functie de gradul de inclinare a versantilor, utilizarea de catre om a mediului montan este foarte diversa. Versantii puternic inclinati au ramas in general acoperiti de padure, iar mai sus de limita superioara a padurii, de tufarisuri subalpine si vegetatie alpina, pe cand versantii mai domoli si suprafetele relativ netede (suprafete de eroziune, structurale etc.) au permis extinderea pajistilor secundare folosite pentru pasunatul de vara (ca de exemplu in Alpi si Carpati, indeosebi in Carpatii Meridionali, dar si in Muntii Rodnei si Calimani). In Muntii Apuseni, ai Bargaului si Obcinele Bucovinei, extinderea mare a suprafetelor relativ domoale si altitudinile moderate au dus la o mare dezvoltare a fanetelor.

Relieful influenteaza totodata indirect, prin intermediul grosimii profilului de sol, mai mare pe terenurile plane sau cu panta mica si mai mica pe versantii puternic inclinati sau intens erodati, ceea ce face ca in aceste conditii covorul vegetal sa fie slab dezvoltat. Pe grohotisuri se gaseste o vegetatie specifica, adaptata la mobilitatea terenului si la saracia de substanta organica. De asemenea, pe suprafete puternic erodate se instaleaza plante cu adaptari specifice, care colonizeaza treptat terenul, pregatind revenirea unor plante mai pretentioase.

Procesele actuale de modelare a reliefului (eroziune, prabusiri, alunecari de teren) au frecvent un efect distructiv foarte pronuntat asupra vegetatiei, mergand in cazuri extreme pana la distrugerea totala a covorului vegetal, dar pot afecta si caile de comunicatie, asezarile omenesti si obiectivele turistice.Avalansele constituie un important factor de risc, indeosebi in locurile unde se practica sporturi de iarna.

Desigur, se mentine si influenta conditiilor zonale, cu diferentieri importante intre muntii din zona tropicala, cea temperata si cea rece. Altitudinile la care se afla limitele etajelor de vegetatie sunt puternic influentate de aceste conditii zonale.

Densitatea populatiei este in general mai scazuta in tinuturile muntoase decat in cele de deal si de campie, frecvent asezarile umane fiind concentrate in vai si depresiuni pe cand in alte cazuri au caracter rasfirat sau risipit. Alteori insa, existenta unor importante resurse de subsol determina concentrari locale sub forma unor localitati cu profil minier, iar bogatele resurse forestiere se reflecta in ponderea importanta a economiei forestiere. Exista insa si orase situate la mari altitudini, printre care se numara cele de pe platourile Anzilor, din Tibet si de pe versantii muntilor Himalaya.

In America de Sud Bogota, capitala Columbiei, se afla la 2610 m alt., Quito, capitala statului Ecuator, situata pe locul unui vechi oras incas, la 2835 m alt.; Cuzco, oras peruan, fosta capitala a imperiului Inca, la 3360 m alt. iar La Paz, capitala administrativa a Boliviei, la 3658 m alt. (fiind capitala situata la cea mai mare altitudine din lume). Capitala Tibetului, Lhasa se afla la 3606 m alt. iar in Nepal asezarile serpasilor se situeaza la altitudini de 3600 -3800 m.

 O ramura predominanta a economiei o constituie cresterea animalelor, mai ales acolo unde configuratia reliefului a permis extinderea fanetelor si a pasunilor montane si alpine, insotite adesea de numeroase locuinte temporare (salase, stane). Se cresc in special bovine (de exemplu renumitele rase elvetiene) si ovine, adesea sub forma pastoritului transhumant, dar exista si particularitati locale, de exemplu in Anzi alaturi de oi si capre specii locale de lama, in muntii inalti din Asia centrala iakul. Desi culturile agricole nu au in general conditii favorabile, in multe tinuturi muntoase se practica local o agricultura de subzistenta, cel mai intalnit fiind sistemul agroteraselor. In regiunile calde ale Terrei, culturile agricole, chiar cu caracter comercial, se intind uneori pana la mari altitudini.

In epoca moderna au luat o mare amploare turismul montan, alpinismul si practicarea sporturilor de iarna, ceea ce a dus in unele masive muntoase la o transformare profunda a peisajului, prin construirea a numeroase hoteluri, cabane, case de vacanta, sanatorii, instalatii pe cablu, partii de schi, trambuline etc. Caile de comunicatie urmeaza in general vaile si defileurile ce strapung muntii, dar se ridica si la mari inaltimi, utilizand traditional pasurile naturale, dar si viaducte si tuneluri realizate cu mari eforturi materiale.

Printre acestea se remarca tunelul rutier Salang, realizat in anul 1964 lung de 2,6 km care strabate muntii Hindukush din Afganistan la 3400 m alt.(leaga capitala tarii Kabul cu orasul Mazar-i-Sharif); uneori iarna traseul este blocat de avalanse, de ex. in februarie 2010 o succesiune de circa 17 avalanse a blocat ambele capete ale tunelului si a provocat ingroparea in zapada sau tararea in prapastie a sute de masini ceea ce a dus la circa 166 decese). Tunelul rutier Eisenhover din SUA, finalizat in 1973 strabate Muntii Stancosi la 3401 m alt. Insa cel mai inalt tunel din lume (4905 m alt), Fenghuoshan, in lungime de 1,338 km, a fost finalizat in 2008, pe calea ferata care leaga sudul Chinei de Tibet.

 Mediul urban

Din punctul de vedere al geografiei mediului, orasul poate fi, la randul lui, considerat un sistem termodinamic si informational deschis, care primeste din afara substanta si energie, le transforma in interiorul sau si le elibereaza in exterior, in cantitati strict cuantificabile. Se poate chiar considera ca orasul reprezinta o forma de concentrare maxima a acestor schimburi de materie, energie si informatie.

Peisajul urban a fost definit ca acea parte din geosistemul planetar puternic antropizata, care are un comportament specific in urma concentrarii intr-un spatiu relativ restrans a bunurilor materiale, spirituale si umane. El nu poate exista prin el insusi, ci numai in raport cu o arie adiacenta de dimensiuni suficient de mari.

Desi asezarile urbane sunt construite aproape in intregime de om, ele au unele trasaturi comune cu ecosistemele naturale. In mediul urban acoperirea cerintelor omului ca fiinta biologica (aer, apa, adapost, hrana etc.), se bazeaza tot pe substante din mediu, insa circuitul acestora este mai mult sau mai putin modificat. Constructiile, reteaua stradala, activitatile urbane propriu-zise influenteaza factorii meteorologici. Temperaturile sunt mai ridicate in cursul iernii, datorita pierderilor de caldura din locuintele incalzite, dar si vara deoarece asfaltul, tabla de pe acoperisuri, peretii de beton se incalzesc mai puternic decat terenurile acoperite cu vegetatie, astfel ca se poate vorbi de „insulele de caldura” urbane. Este modificat circuitul apei: apa din precipitatii nu este retinuta in ecosistem, ci este evacuata rapid in afara lui, in schimb alimentarea cu apa se face in general din exterior, uneori de la mari distante.

Substantele nutritive provin aproape in totalitate din afara localitatii urbane, chiar daca partial sunt prelucrate pentru hrana in spatiul orasenesc, dar se obtine o mare cantitate de resturi alimentare nevalorificate (spre deosebire de circuitele naturale, in care acestea sunt rapid reciclate si reintegrate in mediu). Multe dintre problemele igienico-sanitare ale ecosistemelor urbane sunt legate de aceste dereglari ale circuitului substantelor nutritive, care conduc la proliferarea cantitatii reziduurilor menajere. Evacuarea lor este costisitoare, scoatand din circuitul agricol terenurile pe care se face apoi depozitarea lor. Daca colectarea acestora este prost organizata, contribuie semnificativ la poluarea oraselor si determina proliferarea daunatorilor. Flora si fauna spontana sunt in mare parte eliminate sau profund perturbate, dar se extind diverse alte specii introduse de om  ca plante decorative, in gradini, parcuri, aliniamente stradale, balcoane si terase, sau ca plante de apartament.  Locul faunei naturale este luat de diverse animale de companie dar si de specii salbatice capabile sa coexiste cu omul (vrabii, gugustiuci, ciori etc.).

 In afara valorii lor estetice, arborii si arbustii plantati in spatiul urban contribuie la oxigenarea si purificarea aerului, la reducerea zgomotelor si atenuarea caldurii excesive din timpul verii, avand un rol important in ameliorarea conditiilor de viata. Mediul urban este, din unele puncte de vedere, mai favorabil speciilor plantate, prin adapostul de vant si de ger (datorita topoclimatului urban propice), ceea ce face ca unele exemplare sa infloreasca mai devreme si sa-si pastreze mai mult frunzele decat arborii sau plantele ierboase din afara orasului si permite dezvoltarea unor specii mai sensibile, ce nu ar putea supravietui in aceea zona geografica in natura (ex. smochin, magnolii in Bucuresti si in alte orase din Campia Romana). Ca atare, frecvent in interiorul oraselor se constata o diversitate floristica remarcabila, majoritatea speciilor fiind insa introduse de om si ajutate sa supravietuiasca prin masuri speciale de ingrijire. Cu toate acestea, de la caz la caz, se constata si influente negative - umbrire pronuntata, lipsa de oxigenare a solului ca urmare a acoperirii cu asfalt si mai ales poluarea, care duce la scaderea vitalitatii plantelor si chiar la uscare. Arborii de pe marginea trotuarelor pot fi afectati si de diverse tipuri de stres specific: sarea utilizata iarna pentru combaterea poleiului, care patrunde in sol, sectionarea radacinilor prin saparea de santuri pentru conducte si retele, taierea crengilor pentru a evita contactul cu liniile aeriene (Muja, 1994). Pe de alta parte, pe masura inaintarii in varsta, radacinile lor pot deteriora asfaltul iar in timpul furtunilor arborii se pot prabusi provocand pagube si chiar accidente mortale.

Evident, partea cea mai importanta a localitatii urbane o ocupa spatiul construit. Materialele care intra in componenta locuintelor si a celorlalte tipuri de cladiri sunt aproape in totalitate aduse din exterior si acumulate in ecosistemul urban, sporind masa si volumul acestuia. In acelasi timp, in locul din care au fost preluate raman ample excavatii, ca de pilda acolo unde se exploateaza materia prima pentru fabricarea caramizilor, carierele de calcar (pentru obtinerea varului sau cimentului), ajungandu-se chiar la distrugerea totala a unor masive calcaroase. Aceste materiale de constructii sunt redistribuite astfel incat sa permita o mai eficienta organizare a spatiului, fara de care existenta unei aglomerari atat de mari de indivizi intr-un areal restrans ar fi imposibila.

Daca in Pleistocen masivele calcaroase in care natura a sculptat pesteri incapatoare au dat adapost oamenilor primitivi, acum calcarul este folosit pe scara larga pentru noile adaposturi supraetajate - blocurile din beton armat, carora li se adauga exponential otelul si sticla. Acestea se inalta tot mai mult pe verticala, alcatuind structuri complexe, care modifica substantial si conditiile topoclimatice.

Insa orasul s-a extins tot mai mult si in subteran (subsoluri, uneori pe mai multe nivele, pasaje, depozite si parcari subterane).

In ecosistemul urban circulatia materiei, a energiei si a informatiei se realizeaza in mare parte in mod dirijat, prin artere de comunicatie (trafic stradal, linii de tramvai, troleibuz, metrou etc.), o ampla retea de canale de scurgere, conducte de transport al apei, de termoficare, de gaze naturale, de retele electrice, de linii de telefonie fixa, care impanzesc orasul atat la suprafata, cat si subteran. Se adauga sistemele moderne de comunicatii prin radio, televiziune, telefonie mobila, Internet etc.

Mijloacele moderne permit o accelerare a circulatiei informatiei, ceea ce este extrem de important, intrucat structurarea unei comunitati este legata foarte mult de posibilitatea ca indivizii componenti ai acesteia sa poata fi conectati prin legaturi informationale. Sistemul foarte performant actual de comunicatii a oferit, totodata, posibilitatea integrarii mai serioase a oraselor in mediul ambiant si a legaturilor dintre centrele rurale si urbane de la nivel local pana la cel regional si, in consecinta, la scara planetara, ducand la aparitia termenului de sat planetar, care exprima ideea ca intreaga omenire va ajunge sa alcatuiasca o singura imensa colectivitate, integrata atat sub aspectul schimburilor de bunuri materiale, cat si sub cel informational.

Cu toate acestea, o urbanizare haotica, necontrolata, poate avea efecte negative de neimaginat asupra mediului, acum punandu-se problema ca dezvoltarea oraselor sa fie corelata cu capacitatea de suport ambiental. Diversele activitati industriale si de transport, ca si incalzirea locuintelor, contribuie la poluarea atmosferica, cu multiple efecte negative  asupra vietii si sanatatii oamenilor. Se mai adauga poluarea de interior, care nu de putine ori poate prezenta efecte nocive, intrucat in spatii inchise se poate ajunge mai usor la concentratii periculoase. Un rol important in acest sens il joaca clasicul fum de tigara (inhalat atat de fumatorii activi cat si de cei pasivi - persoanele nefumatoare aflate in aceeasi incapere cu cei ce fumeaza), care provoaca in timp imbolnaviri grave (emfizem pulmonar, cancer pulmonar etc.). Poluarea de acest tip provine si din sistemele de incalzire a locuintei si de preparare a hranei, in spatii lipsite de sisteme adecvate ventilatiei.

Alti poluanti se gasesc in structura locuintelor, cazul azbestulului, care are o puternica actiune cancerigena si care a fost folosit un timp pentru producerea de materiale izolante, acoperisuri (azbociment) etc. Pe langa efectul de poluare chimica, materialele de constructie pot determina si o crestere a radioactivitatii, in special prin eliberarea de radon (gaz incolor, inodor si insipid, asadar a carui prezenta nu este sesizata), rezultat din degradarea naturala a substantelor radioactive continute in rocile din care s-au obtinut diverse materiale de constructie (caramida, faianta, ciment etc.). Aerisirea frecventa a spatiului de locuit elimina in mare masura radioactivitatea aerului din interior.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Geografie


Ecologie
Geologie
Hidrologie
Meteorologie


Regimul artelor si munitiilor
TIPURI DE VEGETATIE CARACTERISTICE GRECIEI SI ROMANIEI
DELTA DUNARII
Depresiunea Colinara a Transilvaniei
Podisul Dobrogei
Podisul Mehedinti
Delta Dunarii
Japonia ( Tara Japoniei)
INDUSTRIA CHIMICA
Raporturi intre societatea omeneasca si mediu