Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme
Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Didactica


Index » educatie » Didactica
» O Pedagogie a inimii


O Pedagogie a inimii

loading...

                    O Pedagogie a inimii

                    O Pedagogie a inimii?

                     Ar fi un alt aspect al pedagogiei contemporane, prin crearea in jurul copilului a unei ambiante de omenie si distinctie, care e climatul propriu dezvoltarii omului. Acest climat nu-l pot crea ordinele, instructiunile oficiale, tehnica pedagogica, ci numai inima educatorului, cand acesta este un prieten al copilului. Stiinta educatiei a dat precadere „personalitatii” educatorului metoda; ale carei atribute sunt: cultura pedagogica, tehnica educativa si disciplina profesionala. Dar nu acea prezenta umanizatoare, nu acea virtute care amelioreaza si inalta, acea dragoste exigenta care-si afla expresia in nobila uitare de sine.

                       Viata a oferit intotdeauna si ofera exemple impresionante de pedagogie a inimii. Si totusi scoala nu profita intotdeauna de ele, nici chiar cand se produc in incinta ei.



                       Se stie ca puii animalelor la inceput sunt blanzi si increzatori si ca numai cu timpul, adica pe masura ce capata experienta in mediul plin de asprime si rautate, se salbaticesc si se inraiesc, ca cine vrea sa aiba caine rau il tine legat – adica departe de inima omului ba inca il mai si intarata.

                     „Cainele salbatic nu latra, caci latratul este o vorbire a lui invatata in contact cu omul; iar cainele domesticit daca e lasat in padure uita si el latratul”. Daca am reflecta, am recunoaste indata nu numai ca „omul este bun de la natura” cum spunea Rousseau, dar si animalul, si ca pe om il strica o tratare rece si rea. Un celebru dresor de animale care avea la Hamburg unul dintre cele mai mari parcuri zoologice din lume, intrebat cum a ajuns sa se imprieteneasca cu toate fiarele – lei, tigri, crocodili – a raspuns: „Prin bunatate si blandete, prin purtarea omeneasca cu ele”. Sunt intamplari adevarate care ne conduc in mod firesc la intrebarea: sa fie puiul de om mai putin simtitor la iubire si bunatate decat aceste animale? Desigur, raspunsul nu poate fi decat negativ. Omul este incomparabil mai sensibil la aceste calitati; si daca unii copii sunt lenesi, rai si indisciplinati, aceia sunt deviati de mediul in care au trait, de familie, dar si de scoala, unde iubirea si respectul lipsesc cateodata. „Scoala adevarata porneste de la blandete si iubire” – spunea S. Mehedinti.

                     Privind la copiii din jurul nostru, aceste minuni ale inimii, te miri cum nu intelegi, ca pedagog, pedagogia mamei, care proclama primatul sentimentului asupra inteligentei. Psihologia confirma si psihologia copilului legitimeaza si mai mult pedagogia inimii, deoarece copilul este o fiinta instinctiva si emotiva, intuitiva si sugestibila, decat rationala si reflexiva.

                     Un cuvant de incurajare, o aprobare din ochi, o expresie de bucurie, o insarcinare de raspundere pot face din fricos un erou, din lenes – scolar vrednic, dupa cum o ironie, o nedreptate, un gest trivial sau brutal pot altera caracterul copilului sau distruge simpatia lui pentru educator si pentru scoala. Cele mai frumoase rationamente si cele mai nobile sfaturi nu fac cat un gest de marinimie, de dragoste sau de incredere.

       In binecunoscuta sa carte „Cuore”, Edmondo de Amicis a descris cu maiestrie fapta generoasa a lui Garrone si purtarea invatatorului intr-o imprejurare, care a gasit puterea sa spuna celor patru vinovati :”Va iert”. Cata potrivire spontana intre invatator si elev, ce inaltime morala si ce tact pedagogic la amandoi, gratie inimii lor.

         De cate ori gresim fata de copii si nu ne gandim la urmarile purtarii noastre gresite. Am sa aduc in discutie marturisirea lui Rousseau, care a fost de o mare puritate morala pana a suferit prima nedreptate din partea unei persoane pe care o iubea si o stima.

             In „Confesiuni” Rousseau aminteste ca tatal sau fiind nevoit sa paraseasca Geneva, l-a lasat in grija unui frate al sau care, si el, avea un copil de aceeasi varsta. Ei au fost trimisi la carte intr-o alta localitate, dandu-i in pensiune la familia Lamberrier. Acolo Rousseau a fost invinuit ca a stricat un pieptene al domnisoarei L., ceea ce nu era adevarat. Negand cu indarjire fapta imputata, a indispus rau gazda, care s-a plans unchiului. Acesta a venit si l-a batut ca sa-l determine sa-si recunoasca vina. Rousseau insa a negat mereu, stiindu-se nevinovat.

            „ Un copil timid si ascultator, totdeauna tratat cu blandete, dragoste si dreptate, care n-avea idee deloc de nedreptate si care pentru intaia oara sufera una asa groaznica de la unul din cei pe care ii iubeste si-i respecta mai mult, ce rasturnare de idei! Ce dezordine in sentimente! Ce tulburare in inima, in creier, in toata mica sa fiinta inteligenta si morala!

           Durerea corporala, desi vie, mi-era indiferenta si nu simteam decat indignare, turbare, disperare. Scriind acestea, acum, dupa treizeci de ani, imi simt pulsul crescand; aceste momente imi vor fi vesnic prezente, chiar de-as trai o suta de mii de ani. Acest prim sentiment de violenta si nedreptate mi-a ramas atat de adanc sapat in suflet, incat inima mi se aprinde ori de cate ori vad sau aud de o nedreptate. Aceasta prima nedreptate a fost sfarsitul seninatatii vietii mele de copil. De atunci am inceput sa ma ascund si sa mint.”



            „Tirania maestrului meu – zicea Rousseau – m-a dezgustat de lucru, m-a facut sa urasc, sa mint, sa trandavesc, sa fur…De atunci am fost un copil pierdut…In                 curand am ajuns mai putin simtitor si pedeapsa ce primeam nu-mi indrepta gandul la indreptare, ci la razbunare”.

              Aceasta grava marturisire trebuie sa ne faca sa meditam, pentru ca nu exprima numai cazul Rousseau, ci adevarul universal ca nedreptatea, lipsa de caldura si brutalitatea il inraiesc pe copil in loc sa-l indrepte.

              Copiii au un simt care suplineste minunat ratiunea lor, nedezvoltata si pe care as numi-o intuitie. Un fel de cunoastere directa, dar nu prin rationament. Aceasta functie este prezenta in orice suflet uman si ea nu este numai senzoriala, ci si intelectuala si afectiva.

In faimoasa carte „Omul, fiinta necunoscuta” , Dr. Alexis Carrel, laureat al premiului Nobel, spune ca „E sigur ca marile descoperiri stiintifice nu sunt numai opera inteligentei, ci si a intuitiei. Prin intuitie savantii vad ceea ce se ascunde celorlalti oameni, pricep relatiile dintre fenomenele ce par izolate si ghicesc existenta comorii ignorante. Toti oamenii mari sunt inzestrati cu intuitie.

Pentru intuitia educatorului, preocuparea continua trebuie sa fie descoperirea vocatiei copiilor si cresterea lor conform cu un ideal; iar starea afectiva puternica trebuie sa fie dragostea sincera pentru copii si devotamentul pentru aceasta nobila profesie, care este educatia.

 

Filozoful francez  H. Bergson afirma ca intuitia nu este cu putinta fara simpatizarea noastra adanca cu realitatea, simpatizare care merge pana la uitarea de noi insine, pana la totala contopire cu ea.

Asa trebuie sa fie simpatizarea educatorului cu elevii sai, pentru ca functia lui intuitiva sa strabata ca niste raze Roentgen sufletele copiilor si sa le descifreze, sa le inteleaga nevoile si sa le satisfaca, sa le cunoasca imperfectiunile si aspiratiile si sa fie optimist ajutandu-i sa le depaseasca pe primul si sa le realizeze pe cele din urma.

               Nu trebuie sa uitam ca ar exista – asa cum sustine filozoful francez Ch. Richet – si al saselea simt la om, un simt deosebit, care ne-ar informa asupra realitatii, fara sa aiba un organ material special, ca celelalte simturi. Daca asa stau lucrurile, intuitia afectiva ar fi o manifestare mai generala si mai curenta a acestui simt. Aceasta posibilitate este cu atat mai mare, cu cat facultatea aceasta intuitiva este o virtute mai mult a mamei, adica tocmai a acelei fiinte care traieste mai intens simpatia altruista pentru copiii sai. Intuitia ei afectiva a fost calauza educatiei familiale, care pune temelia deprinderilor si dau prima forma, de multe ori decisiva, a caracterului. Mama nu se gandeste la pedagogie.

           Bunatatea este generatoare de bunatate. Desigur, nu este vorba de bunatate formala, de bunatatea ipocrita, in spatele careia se ascund moliciunea, toleranta cu orice chip, lipsa de personalitate sau indiferenta. Ne referim la bunatatea reala, responsabila si prevazatoare, nedespartita de iubirea sincera si devotata pentru om; bunatatea care intelege lipsurile copilului, dar stie sa le si indrepte; care are incredere in copil si de aceea ii acorda libertate; care dezvolta sentimentul demnitatii din copil, prin increderea ce-i arata, care-l face sensibil la omenie prin atmosfera de prietenie ce o creeaza in juru-i.







Copyright © 2017 - Toate drepturile rezervate

Didactica


Gradinita
Poezii cantece


Proiect de tehnologie didactica - Utilizarea aplicatiilor de tip CAD
Evaluarea - Mijloacele de invatamant
PROIECT DIDACTIC CLASA: a V-a Limba si literatura romana - Caracterizarea personajelor din opera literara „Caprioara” de Emil Garleanu
Tematica cercetarii pedagogice
Proiect didactic - Primavara in livada
PROIECT DIDACTIC CLASA VI-a ECONOMIA FAMILIEI - NEVOI SI DORINTE
Proiect educational SA INVATAM DESPRE PADURE PRIN ARTA FRUMOSULUI SPRE ECOLOGIE - PADUREA – SCENA VIE A SPECTACOLULUI
Fascinatia prieteniei - parteneriat scolar
Omiduta simpatica
Plan de lectie Clasa: a X a Informatica - Folosirea comenzilor de procesare a string-urilor