PARTICULARITATILE PRACTICARII SCHIULUI ALPIN IN LEGATURA CU PREVENIREA ACCIDENTELOR

Schiul reprezinta un domeniu sportiv montan a carui dezvoltare poate fi considerata fara precedent in cadrul celorlalte discipline montane. Aceasta dezvoltare se datoreaza implicatiilor pe care schiul le-a avut in cadrul economiilor din multe tari de pe glob, al unor industrii de profil, precum si al vietii sociale, nebanuite in trecut si, cu atat mai surprinzator, azi.

Schiatul reprezinta deplasarea omului, prin alunecare pe zapada, folosind niste unelte - schiurile - ce sunt fixate de picioare cu legaturi. Initial, schiatul s-a practicat pentru deplasare mai rapida in diferite scopuri (procurare de hrana, utilitar, militar etc), dar, in prezent, el s-a dezvoltat ca o activitate competitionala sau recreativa, foarte populara in multe zone ale lumii.

De altfel, schiul s-a dovedit a fi cel mai rapid mijloc posibil de transport terestru, fara un ajutor mecanic.

Alunecarea pe schiuri este o miscare relativa dintre doua corpuri aflate in contact. In cadrul schiatului se intalnesc frecari intre urmatoarele tipuri de corpuri:

a. solid-lichid (schiuri-apa);

b. solid-gaz (schiuri-aer)

c. solid-solid (schiuri - zapada).

Dintre acestea, cel mai des tip intalnit la schi, fiind defininitoriu, totodata, este cel mentionat la punctul "c", respectiv frecarea dintre schi si zapada. Capacitatea de alunecare pe schiuri este invers proportionala cu coeficientul de frecare la interfata schiuri-zapada (suprafetele in contact). De remarcat ca una dintre cele doua suprafete in contact este imobila (zapada) si este aflata intr-o permanenta transformare, iar cealalta este mobila (schiul). Adesea, intre cele doua suprafete mentionate se intercaleaza un fluid, respectiv aerul ori apa. Tehnologiile actuale introduc si o alta suprafata, respectiv ceara de schiuri.

Alunecarea mai este direct influentata si de alte elemente exterioare: umiditatea, temperatura aerului si a zapezii, tipul si duritatea acesteia.

Zapada este indispensabila definirii schiului. Ea este un material in continua transformare, formata din corpuri extensibile si instabile, numite fulgi.

De-a lungul evolutiei ei, zapada suporta modificari notabile de origine mecanica (batatoritul mecanic, trecerea schiorilor, propria ei masa, etc), climatica (vantul) si termica (variatiunea temperaturii).

Zapada proaspata sau cazuta recent se mai numeste si zapada cristalina pentru ca este formata din cristale dure si taioase. Acestea se caracterizeaza prin absenta totala a apei, ceea ce le face extrem de agresive fata de talpile schiului. Multiplicarea varfurilor ascutite prin batatorirea mecanica face aceste zapezi si mai agresive fata de talpile schiurilor.

In jurul temperaturii de 0°, apa este mult mai prezenta in zapada. Aceasta se datoreaza nu numai schimburilor termice dar si umiditatii aerului ambiant. Ceata, prin definitie umeda, reprezenta cel mai mare pericol pentru distrugerea zapezii; mult mai mare decat ploaia! Cand temperatura aerului este peste 0°, zapada, este amorfa, fiind supraincarcata cu apa. In functie de temperatura, cristalul de zapada poate avea diferite forme, asa cum rezulta si din imaginile de mai jos:

O intelegere a conditiilor de zapada este cel mai bine abordata prin intelegerea modului in care cristalele de zapada se formeaza si se transforma. Ceea ce urmeaza este doar o evidentiere a proceselor implicate. In anumite conditii atmosferice de umiditate si temperatura, cristalele de zapada vor incepe sa se formeze.

La inceput ele sunt foarte mici si tind sa ramana suspendate in aer.Pe masura ce cristalele se maresc, ele incep sa cada inspre pamant. Marimea lor reala depinde printre alti factori de timpul necesar caderii lor pe pamant.

Toate cristalele de zapada au o structura bazata pe sase fete,cu forme ce adesea seamana cu o stea cu sase colturi, cunoscuta ca stea de zapada dendritica. Alte sase suprafete sunt de asemenea gasite ca platouri hexagonale sau coloane, din ace, precum cristalele, si variate combinatii ale acestor modele de baza. Structura actuala care se gaseste depinde de conditiile atmosferice in perioada de formare.

Oricare ar fi forma lor actuala, structura se mentine numai daca ninge in conditii rezonabile de vant. In aceasta stare, zapada recent cazuta are o densitate relativ scazuta de peste 90% din volumul sau fund aer blocat .Are o tesatura usoara si pufoasa si este cunoscuta ca zapada pudra.

Un aspect important in instruirea in schi este reprezentat de evitarea pe orice cale a accidentelor

In acest sens, in lume, partiile sunt etalonate pe grade de dificultate identificate cu forme si culori. In Europa, traseele si partiile sunt clasificate dupa culori, spre deosebire de SUA unde acestea sunt marcate cu forme si culori. Semnalizarile recunoscute in spatiul european sunt:

a. Verde: partii de invatare, de incepatori. De regula, acestea nu sunt trasee marcate, dar tind sa fie largi, deschise, sunt partii line la baza zonelor speciale pentru schi.

c. Rosu : partie intermediara, mai abrupta si mai ingusta decat cea albastra. Sunt de regula ingrijite.

d. Negru: partie dificila. Este abrupta, ingrijita sau neingrijita. Culoarea negra poate avea o clasificare foarte larga, de la o partie mai dificila decat cea "rosie" pana la un teren cu gheata.

Schiul a aparut cu mii de ani in urma, in Europa de Nord si Asia. Se pare ca primii schiori si-au construit patinele din oase de animale legate de incaltaminte cu snururi din piele. Schiurile din lemn gasite in Norvegia, Finlanda si Suedia au intre 2500 si 5000 de ani vechime. Acestea erau folosite doar pentru suprafete plane, tinand cont ca partea lunga si ingusta nu ramanea atasata de gheata atunci cand oamenii incercau sa coboare dealul.

A existat o perioada in care schiurile erau folosite in razboi. In timpul bataliei de la Oslo, din Norvegia (1200), localnicii foloseau schiurile pentru a-i spiona pe inamicii suedezi. In 1747 a fost infiintata o companie militara de schiori. Pentru prima oara a aparut preocuparea de a transforma schiurile pentru a le conferi o mai mare rapiditate. Noua forma permitea coborarea dealurilor inzapezite.

Schiul modern s-a dezvoltat in anul 1850. Norvegianul Sondre Norheim a inventat prima legatura fixa intre ghete si partea alungita. Aceasta legatura era formata din radacina de mesteacan umezita si supusa rasucirii. Atunci cand se usca, acest material devenea dur si era mult mai eficient decat bandele de piele. Sondre Norheim a initiat noi miscari de intoarcere.

Si alti schiori pasionati au marcat dezvoltarea acestui sport. In 1896, Mathias Zdarsky din Austria a introdus o noua tehnica: inclinarea succesiva a schiurilor pentru a mari viteza de coborare a unei pante. La inceputul anului 1900, Hannes Schneider, tot din Austria, s-a inspirat din tehnica lui Mathias Si a dezvoltat noi stiluri de oprire si intoarcere pe care le-a prezentat sportivilor in calitate de instructor. Aceasta tehnica noua a fost denumita mai tarziu Arlberg si contine toate miscarile de baza ale acestui sport.

Schiul a devenit un sport de competitie foarte popular la inceputul secolului XX. Prima cursa de slalom s-a desfasurat in Suedia, in 1921. Dupa trei ani, competitiile nordice au fost incluse in Jocurile Olimpice de iarna si, in 1936, au constituit atractia principala la evenimentele organizate in Alpi.

La inceputul celui de-al doilea razboi mondial (1939 - 1945), armata finlandeza a folosit patrule de schiori pentru a opune rezistenta inamicilor rusi. In 1945, trupele americane de schiori au luptat impotriva germanilor in muntii din Italia.

Dupa razboi, schiul a fost vazut intr-o perspectiva diferita. Castigatorii internationali ai competitiilor de schi au atras atentia televiziunilor. Publicitatea si emisiunile de schi au incurajat si alte cai media sa prezinte lumii frumusetea acestui sport si au atras oameni de peste tot. De fapt, in anul 1960, SUA devenea producator cu o prima oferta de 400 de schiuri.

In prezent, schiul este cel mai popular sport de iarna cu aproape 45 de milioane de fani si mii de pasionati in toata lumea. Acest sport a fost dezvoltat, intr-o oarecare masura, in sporturi complementare.

Cu toate ca riscurile practicarii schiului au scazut foarte mult in ultimii ani, datorita perfectionarii echipamentului folosit (si nu in ultimul rand datorita accesibilitatii acestuia), a pregatirii superioare a pistelor, o noua patologie recent aparuta a devenit din ce in ce mai frecventa - aceea indusa prin coliziuni pe piste. Aceasta noua patologie se diferentiaza de traumatologia globala a schiului, cea provocata prin cadere.

In general, factorii favorizanti ai producerii accidentelor de schi au un numitor comun - imprudenta schiorului. Pe fondul acesteia intervin:[1]

prezenta schiorului pe o partie neadecvata nivelului sau tehnic si stilului sa de a schia - la un schior bun, pe o pista usoara, viteza excesiva este cauza esentiala a accidentelor, iar dorinta de a epata, falsa impresie de usurinta, lipsa de respect fata de schiorii din jur, sunt de asemenea factori favorizanti; in ceea ce priveste incepatorii, acestia se accidenteaza frecvent datorita ignorarii sau necunoasterii gradului de dificultate al partiilor;

factorii climatici - accidentele survin mai frecvent in conditii de timp urat (ceata, viscol) cand scaderea vizibilitatii nu este compensata intotdeauna de o scadere a vitezei schiorului. In conditii de timp frumos (soare, zapada buna) pot apare accidente prin cresterea necontrolata a vitezei. De fapt, factorii climatici nu fac decat sa evidentieze imprudenta si inconstienta unui schior;

supraaglomerarea partiilor - determina frecvent coliziuni pe partie, sunt tipice accidentele din week-end sau din timpul vacantelor scolare, perioade de mare afluenta in statiunile de schi;

infrastructuri locale favorizante - masurile preventive luate de serviciile de intretinere a partiilor din statiunile de schi au permis reducerea riscului de accidente. Dar exista anumite situatii care pot favoriza aceste accidente: incrucisari pe partii, constructii anarhice nesemnalizate de instalatii de transport mecanic, prezenta unor obstacole naturale (arbori, stanci, rupturi de panta, denivelari);

starea partiei - conditioneaza frecvent aparitia accidentelor (portiuni de gheata, zapada moale, zapada nebatuta) aceasta fiind in corelatie cu factorii climatici si nivelul tehnic scazut al schiorului.

Alte cauze ale producerii accidentelor in cadrul instruirii pe schiuri sunt urmatoarele:

Pe scurt, legaturile schiorilor sunt acele ustensile rezistente care prind ghetele de schiuri, pe langa varf si calcai. Celelalte componente de baza sunt dispozitivul antifrictiune si frana.

Alegand un model potrivit nu reprezinta decat jumatate din sarcina respectiva. Pentru a functiona corespunzator, legaturile trebuie sa fie fixate in functie de dimensiunile ghetelor, dar si de pozitia de desprindere corespunzatoare schiorului.

Exista trei elemente separate care necesita a fi fixate - inaltimea varfului, latimea acestuia si presiunea ulterioara. Absenta uneia sau a mai multor fixari asupra unui anumit model de schi nu inseamna ca acesta este mediocru. Intr-o oarecare masura, el a fost creat pentru a compensa din punct de vedere mecanic. Dar daca exista reglare, ea trebuie corect fixata.

Inaltimea varfului legaturii trebuie fixata in asa fel incat gheata sa nu fie prinsa intre legatura si dispozitivul antifrictiune. La majoritatea legaturilor este lasat un spatiu mic intre talpa ghetei si AFD (dispozitiv antifrictiune). Daca varful are o inaltime prea joasa, frictiunea marita poate impiedica desprinderea legaturii in mod corespunzator; daca varful este fixat prea sus, se va constata o miscare verticala nepotrivita intre gheata si schi.

Instructiunile producatorilor ar trebui orientate cu precizie asupra acestui aspect, deoarece distantele recomandate variaza de la o legatura la alta.

Varful ghetei trebuie fixat in legatura fara nicio miscare laterala. Acolo unde este cazul fixarea este de obicei realizata prin intermediul a doua "aripi" care pot fi miscate in interior sau in exterior pentru a stabili contactul cu sectiunea perpendiculara din capatul ghetei. Fixarea corecta inseamna ca aripile sa atinga marginea superioara a varfului ghetei, asigurandu-se ca aceasta este in pozitie centrala.

Daca latimea varfului este prea mica, este posibil ca gheata sa fie impinsa inapoi, amplificand presiunea ulterioara a legaturii. Daca latimea este prea mare, va fi o miscare laterala intre gheata si schiuri. Inca o data instructiunile producatorilor ar trebui indreptate cu precizie aupra acestui aspect.

Daca schiurile sunt fixabile, talpa ghetelor este rigida indiferent de intentii sau scopuri. In consecinta , cand patina se indoaie, distanta dintre varf si calcai se micsoreaza. Fara putina elasticitate gheata ar putea fi strivita cand patina se indoaie (atunci cand se schiaza in zona depresionara). Aceasta problema este rezolvabila cu ajutorul calcaiului care se poate deplasa inapoi in timpul saltului.

Cum gheata este fixata in legatura, in timpul saltului calcaiul este impins inapoi cativa milimetri, in consecinta, chiar si fara indoirea schiurilor, gheata este stransa usor intre varf si calcai. In timp ce schiurile sunt curbate, calcaiul legaturii continua sa se miste inapoi, impiedicand astfel sa fie strivita.

Pentru ca legatura sa functioneze corect, presiunea ulterioara trebuie reglata precis, in functie de lungimea talpii ghetei.

Acest lucru este posibil prin deplasarea calcaiului inainte si inapoi pe scara de reglare. Daca presiunea este prea ridicata, surplusul de forta necesita desprinderea varfului legaturii, in special atunci cand patina este curbata, cand presiunea este prea mica, schiurile se pot dezmembra daca sunt curbate si in scurt timp se desprind, ca in cazul unei ciocniri.

Majoritatea legaturilor au un indicator vizual prevazut undeva in zona calcaiului, pentru a verifica daca presiunea ulterioara a fost reglata corect.

Modelul si pozitia indicatorului difera de la o legatura la alta si acest fapt trebuie consemnat in actele producatorului.

O legatura potrivita unui anumit schior in mod normal are numarul de pozitie al persoanei fixat undeva la mijlocul scarii de reglare. Spre exemplu, daca un schior cere o pozitie de 6, centurile vor avea o scara de tipul 3-9. Desi ele vor functiona chiar si atunci cand sunt fixate la capatul superior sau inferior al scarii de reglare, majoritatea centurilor functioneaza cel mai bine in pozitie mediana.

Rolul legaturilor nu este numai acela de a fixa strans ghetele de schiuri, ci mult mai important este ca ele sa permita desprinderea ghetelor in caz de cadere. Asadar atentia trebuie indreptata asupra selectiei. In luarea unei decizii lucrul esential este acela de a stabili pozitia corecta a schiorului - si anume, numarul prevazut in fereastra centurii, ce indica forta necesara pentru deschidere.

Corpul uman poate sa reziste unor impacte foarte puternice fara vatamare, cu conditia ca ele sa fie de scurta durata. Dar atunci cand ele actioneaza pentru o perioada mai indelungata, solicitarile mult mai mici pot vatama oasele, articulatiile si muschii. In timpul actului de schiere (in special pe teren solid si inghetat), atat schiorul cat si schiurile sunt supuse unui soc si unor vibratii foarte mari. In mod normal, acest lucru nu ar trebui sa provoace desprinderea legaturilor, in ciuda faptului ca uneori impactele depasesc valoarea acestora. Legaturile trebuie sa faca diferenta dintre greutati normale si cele periculoase - intre socuri scurte, puternice, rasuciri si lovituri prelungite.

Acest lucru este realizabil prin amortizarea socurilor, ceea ce permite legaturilor sa nu fie afectate de impacte spontane, ci sa se desprinda atunci cand sunt mentinute pentru un timp mai lung. Ca o indrumare generala, cu cat amortizarea socului este mai buna, cu atat sansele ca legaturile sa se desprinda sunt mai mici.

Pozitia corecta de desprindere pentru un anumit schior este determinata in functie de graficul furnizat de producator. In majoritatea tarilor, informatiile ce se folosesc pentru a stabili pozitia, contin:

Fara stabilirea fiecarui factor din lista data, nu este posibila fixarea legaturilor corect. Singura exceptie este in cazul in care se stabileste diametrul tibiei in loc de inaltimea si greutatea schiorului (in perioada scrisului doar germanii foloseau aceasta masura).

In acest caz se foloseste un dispozitiv special pentru a masura diametrul tibiei in partea superioara a articulatiilor genunchiului. Tot aici sunt implicati si alti factori - varsta, tipul de schior si lungimea talpii ghetelor - pentru a stabili pozitia schiorului, utilizand o schema separata. Pe langa factorii mentionati anterior, forta la care s-ar desprinde legatura are la baza standarde internationale publicate de Organizatia Internationala de Standarde.

Indicatoarele stabilite in cadrul organizatiei se folosesc ca sport pentru graficele de pozitie ale fiecarui producator. Datorita modelelor diferite de legaturi sunt variatii intre pozitiile numerice stabilite de producatori, chiar daca acestea fac referire la indicatoarele standard.

Asadar nu este posibila fixarea corecta a legaturii fara analizarea graficului fiecarui producator.

In consecinta, nu este recomandat instructorilor de schi sa fixeze legaturile clientilor. Nu numai ca nu este posibil sa ajungi la pozitia corespunzatoare fara informatiile mentionate anterior, dar poti fi gasit responsabil pentru vatamarile pricinuite din cauza efortului depus.

In concluzie, instructorii de schi trebuie sa inteleaga atat necesitatea fixarii corecte a legaturilor cat si principiile care stau la baza acesteia. Totusi, atunci cand este necesara fixarea legaturilor, clientul trebuie trimis la un tehnician specializat si nu la instructorul de schi.

I.5. Codul schiorilor alpini si rolul sau in prevenirea accidentelor

Pentru circulatia pe partii exista un "cod" intitulat cel mai adesea "decalogul schiorului". Dupa cum ii spune si numele, acesta este format din 10 reguli de baza pe care schiorul trebuie sa le cunoasca si sa le respecte, atunci cand evolueaza pe partie. Acest cod este valabil pe orice partie din lume.

Respectarea altei persoane. Orice schior trebuie sa se comporte in asa mod incat sa nu puna in pericol integritatea altei persoane sau sa-i provoace daune.

Necesitatea respectarii naturii partiei. A schia rapid pe o partie rezervata incepatorilor constituie o greseala, ca si aventurarea schiorului incepator pe o partie dificila.

Stapanirea directiei si a vitezei. Orice schior trebuie sa foloseasca viteza in alunecare si comportamentul adecvat propriei sale capacitati fizice si tehnice.

Prioritatea schiorului din vale. Schiorul din vale, care nu are posibilitatea de a privi in urma, are prioritate fata de cel din deal, a carui obligatie este de a schimba directia in asa fel incat sa evite o ciocnire.

Traversarea si incrucisarea. Schiorul care traverseaza o partie sau un teren de scoala trebuie sa se asigure, mentinand controlul vizual spre deal si vale, luandu-si precautiunile necesare preintampinarii unui accident pentru el si altii.

Depasirea. Schiorul poate sa efectueze o depasire libera in deal, vale, stanga, dreapta, atata timp cat schiorul care depaseste tine seama de evolutia schiorului depasit si pastreaza o distanta de siguranta suficienta in raport cu el.

Stationarea. Schiorul trebuie sa evite sa se opreasca - numai in cazuri de absoluta necesitate - in pasajele obligatorii sau lipsite de vizibilitate. In caz de cadere, trebuie sa degajeze rapid terenul.

Urcarea pe schiuri sau cu piciorul trebuie sa se faca folosind marginea partiei.

Respectarea semnalizatoarelor. Toti schiorii trebuie sa respecte semnalizatoarele instalate pe partii.

In caz de accident. Orice schior este obligat sa dea ajutor in caz de accident si este responsabil daca din vina sa a provocat accidentul sau pagube materiale altei persoane. Un schior distrat isi asuma aceleasi riscuri ca un pieton care traverseaza o mare artera de circulatie fara a urmari circulatia si semafoarele.

Avalansele reprezinta unul dintre cele mai serioase riscuri ale muntelui. Toti instructorii, daca lucreaza pe/sau in afara pistelor, ar trebui sa fie constienti de pericolele potentiale. Intr-adevar,cel mai bun sfat este ca toti schiorii sa fie in stare sa recunoasca partiile periculoase si conditiile de zapada si sa stie ce precautii sa ia. In plus, instructorii trebuie sa fie la curent cu modul/tehnicile de salvare si cautare a persoanelor in avalansa.

Intr-un climat montan, conditiile meteo sunt supuse schimbarilor rapide si adesea dramatice. Vremea este una dintre cele mai evidente variabile.

In combinatie cu alti factori, vremea influenteaza puternic atat conditiile de ninsoare cat si probabilitatea producerii unei avalanse. Ambele sunt importante in a se asigura siguranta grupului.

O portiune de zapada poate fi o potentiala instabilitate datorata combinatiei dintre structura si natura terenului pe care este zapada.

Provocarea avalansei poate fi facuta in mod natural sau artificial. Exemple de avalanse naturale includ cresterea stresului datorat caderilor de zapada sau de descresterea puterii. O avalansa artificiala poate fi provocata de schiori, alpinisti, sau de o explozie provocata. Mai sunt si alte cauze: ploaie, caderi de zapada, spulberarea de zapada de catre vant, caderea unei cornise, incalzirea de la soare a partiei, o ridicare rapida a temperaturii, sau temperatura foarte joasa prelungita. Cel mai important pas pentru a evita expunerea la o avalansa este evaluarea stabilitatii partiei.

Cand se lucreaza in afara pistei, o evaluare a stabilitatii zapezii este de prima importanta. In stabilirea evaluarii, trebuie luati in considerare atat curentii de zapada si conditiile climaterice cat si prognoza meteo si caderile de ninsoare din ultimile zile si saptamani.

In plus, stabilitatea stratului de zapada poate varia dramatic de-a lungul unei perioade scurte de timp. O partie care era stabila la un moment al zilei poate fi extrem de periculoasa intr-un altul.

Sistemul cel mai comun pentru clasificarea avalanselor utilizeaza un set de 5 criterii, fiecare poate sa prezinte 1 sau 2 caracteristici de baza, dupa cum arata in figura de mai jos. Avalansele pot sa aiba o combinatie a trasaturilor de mai sus, mai degraba decat sa fie de 10 tipuri separate si distincte.

v avalansele de zapada nefixata- apar acolo unde zapezii ii lipseste coeziunea. Asta se intampla de obicei in primele ore de dupa o cadere de zapada (o ninsoare) si cand temperatura ridicata sau ploaia a slabit coeziunea zapezii. Dupa cum arata numele, zapada este libera (nefixata) si de obicei implica doar zapada de suprafata sau din apropierea suprafetei. Viteza lor este dependenta de unghiul pantei si de continutul de umiditate al zapezii. Depinzand de conditiile care i-au dat nastere, avalansa de zapada nefixata poate fi ori umeda sau uscata.

In timp ce pantele cu zapada nefixata pot adesea aparea mult mai putin dramatice decat avalansele, mase mari de zapada, ele totusi reprezinta un risc foarte mare pentru oricine care este prins in ea. In conditii reci si uscate victimele se pot sufoca cu usurinta datorita inhalarii unei cantitati mari de zapada pulverizata. Alunecarile de zapada uda (umeda) aduc pericole similare, de data aceasta din cauza cantitatii mici de aer prezent in sfaramaturi, asa ca oricine a carui fata este prinsa (ingropata) in sfaramaturi se poate sufoca.

v avalansele de mase mari de zapada- sunt cele mai comune dintre toate tipurile. Ele sunt in mod special periculoase si distructive si deci justifica o explicatie mai detaliata. De-a lungul iernii, zapada se acumuleaza in straturi cu fiecare ninsoare sau prin bataia vantului care misca zapada cazuta anterior. Pe orice suprafata in panta, zapada este constant impinsa in jos pe panta de catre gravitate. Ca rezultat, multe tipuri de zapada, de fapt "curg" incet in jos. Acest lucru este ilustrat prin modul in care zapada de pe un acoperis in panta sfarseste atarnand pe streasina.

In portiunea de zapada tare, zapada se rupe imediat in bucati mari, care pot cu timpul sa se faramiteze in bucati mai mici pe cand ele aluneca si se rostogolesc in jos. Deoarece aceste blocuri pot fi de pana la cativa metri groase (mari), riscul de moarte sau ranire serioasa (majora) este extrem de mare pentru cineva prins intr-o astfel de avalansa. In timp ce portiunea de zapada moale se rupe initial in cam acelasi fel, zapada se sparge in general in bucati si particule mult mai mici. Ea lasa sfaramaturi (resturi) similare unei avalanse cu zapada nefixata, dar cu o linie de rupere continua si clara caracteristica unei degajari a unei portiuni dintr-o masa mare de zapada.

v avalansele cu adancime maxima- apar in mod tipic in conditii de dezghet puternic cand intregul strat de zapada a devenit saturat si apa libera slabeste legatura intre zapada si suprafata de pamant (sol) de dedesubt. O avalansa clasica de acest fel apare in fiecare an in Scotia, Cairngorms. Datorita cantitatii in general mai mare de sfaramaturi (grohotis) pe care ele il pot contine, avalansele cu zapada in strat gros (mare adancime) pot sa fie chiar mai periculoase si distructive decat declansarile de suprafata. Ele pot de asemenea sa contina pietre si bolovani, crescand mai mult riscul pentru cineva care e prins in avalansa.

v avalansele de suprafata- sunt caracteristice pentru majoritatea avalanselor. Pantele cu zapada nefixata care apar in mod comun dupa fiecare cadere de zapada (ninsoare) sunt aproape intotdeauna avalanse de suparafata. Ar trebui sa se observe ca termenul de "avalansa de suprafata" nu se refera pur si simplu la acelea care implica stratul de sus al zapezii, ci include orice avalansa care nu implica stratul de zapada in adancime maxima. Avalansele de suparafata pot aparea in orice situatie in care legatura intre straturile alaturate de zapada este slaba.

v avalansele de zapada uda si uscata- aici, umiditatea zapezii este cea care da caracteristica definitorie. Zapada poate fi ori nefixata sau intr-o bucata, ori groasa sau de suparafata. Avalansele de zapada uscata sunt caracteristice celor care apar in timpul perioadelor de (rece) frig prelungit, in timp ce avalansele de zapada umeda pot aparea pe vreme calda de durata. Ar trebui sa se observe ca in timp ce o crestere brusca a temperaturii adesea actioneaza ca un declansator, ea ar putea sa aiba ca rezultat o avalansa de zapada uscata.

Tipul de avalansa nu depinde numai de temperatura la momentul declansarii, ci si daca zapada era uda sau uscata deja. Un pericol in plus dat de catre avalansele de zapada uda (umeda) este ca odata ce zapada a ajuns in repaus, ea tinde sa inghete intr-o masa solida. In asemenea cazuri, sondele si lopetile pentru zapada sunt practic nefolositoare, asa ca tarnacoapele si masinile pot fi folositoare pentru a recupera un corp al unei victime ingropate.

v avalansele din zapada pulverizata in aer- sunt relativ neobisnuite, dar au o putere distructiva remarcabila cand apar. Ele incep prin alunecari de zapada nefixata sau mai obisnuit prin degajare de o portiune din masa mare de zapada. Daca panta este suficient de abrupta, sau contururile de teren creaza o turbulenta suficienta in zapada care se misca, avalansa poate fi pulverizata in aer (aeropurtata). Odata ce apare aceasta, avalansa poate accelera rapid la viteze ce depasesc 200 km / ora. Asemenea avalanse arunca in sus un nor de pulbere sau un nor de praf in fata lor si sunt precedate de un val de presiune cu puterea unei explozii. Ele pot sa produca distrugeri foarte mari la cladiri si copaci, precum raniri serioase sau omorarea oricarei fiinte prinse in calea lor.

v avalansele care vin in suvoi- majoritatea avalanselor se regasesc in aceasta categorie. In timp ce atat zapada nefixata cat si portiunea din masa mare de zapada pot deveni aeropurtate (adica se pot ridica in aer) in anumite situatii daca zapada este suficient de uscata, toate celelalte tipuri de zapada tind doar sa produca avalanse care vin in suvoi.

Dupa cum s-a conturat mai sus, un set major de factori afectand probabilitatea unei avalanse este natura:

- proprietatile mecanice ale zapezii (precum natura fragila, dedusa a masei de zapada);

- structura cristalina a zapezii (afectata de conditiile de vreme in care se formeaza si procesul ulterior de metamorfism);

- puterea de legatura intre straturile alaturate (vecine) afectate de factori precum existenta straturilor cu patrunderea apei libere prin stratul de zapada.

In plus fata de acestea, alti cativa factori au o puternica toleranta asupra stabilitatii unei arii (suparafete) date de zapada.

unghiul partiei (pantei) - avalansele sunt foarte comune pe partie de 30-40 grade, aceleasi partii care ofera cele mai bune conditii pentru schiorii cei mai experimentati. In cazuri extreme pot aparea si pe partii (pante) putin adanci cam de 12⁰, ce reprezinta fundamentul partiilor insemnate cu albastru, astfel orice panta poate deveni lipsita de hazard in unele circumstante. Unghiul maxim al partiilor predispuse la avalanse este 60 grade. Deasupra acestui unghi zapada care cade tinde sa se desprinda si astfel putina zapada care ramane nu poate provoca o avalansa. Pentru scopuri practice, regula spune: cu cat partia este mai abrupta cu atat pericolul de avalansa este mai mare.

profilul partiei - de cate ori terenul este pavarnit, pachetul de zapada este tras in jos de gravitatia pamantului. Cu cat partia este mai abrupta, cu atat efectul este mai puternic.

partii - altitudine si aspect (directia in care se intinde partia stabilita cu ajutorul busolei). Temperatura are efecte puternice asupra stabilitatii pachetului de zapada. De exemplu razele soarelui impulsioneaza aparitia unei avalanse dupa o ninsoare, sau mai spre sfarsitul sezonului cand incepe dezghetul. De asemenea odata trecuta perioada initiala de instabilitate, razele de soare sau caldura pot activa procesul de metamorfozare al temperaturii, stabilizand zapada mai rapid, chiar mai repede decat pe partii unde ramane o temperatura mai joasa. Astfel altitudinea si aspectul partiei pot avea o importanta mare pentru avalanse. Pentru stabilirea sigurantei pe o partie trebuie sa se verifice semnele de activitati de avalanse si pe alte partii similare si vecine.

acoperirea pamantului - vazand o partie in timpul verii se pot da informatii aditionale la o avalansa. O fasie de roca moale da foarte putina stabilitate unei fasii de zapada. In schimb arbustii, tufisurile stabilizeaza portiunea de zapada. Totusi nici aceste elemente care ne-ar da impresia de stabilitate nu se pot opune uneori unei avalanse.

Atunci cand se porneste o avalansa totul se petrece foarte repede si este foarte putin probabil sa poti lua vreo masura de siguranta. Aceste actiuni ar putea fi:

Georgescu, L., (2006) - "Prim ajutor si traumatologie sportiva aplicata", Editura Universitaria, Craiova

	Afaceri	Agricultura	Economie	Management	Marketing	Protectia muncii
	Transporturi

Protectia muncii

PARTICULARITATILE PRACTICARII SCHIULUI ALPIN IN LEGATURA CU PREVENIREA ACCIDENTELOR

I.5. Codul schiorilor alpini si rolul sau in prevenirea accidentelor