Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Economie


Index » business » Economie
» GLOBALIZAREA FINANCIARA


GLOBALIZAREA FINANCIARA


GLOBALIZAREA FINANCIARA

1.1. De la internationalizare la globalizare

Relatiile economice internationale reprezinta legaturile (interdependentele) dintre economiile nationale, formate in baza adancirii diviziunii mondiale a muncii. In analiza relatiilor economice internationale sunt identificate urmatoarele stadii ale aparitiei si evolutiei acestora:

Ø      Afirmarea si consolidarea economiilor nationale, ca rezultat al dezvoltarii economiei moderne de piata;



Ø      Extinderea zonei de contact a economiilor nationale europene dezvoltate cu alte tari si continente;

Ø      Transnationalizarea vietii economice in urma cresterii masive a investitiilor externe de capital.

Aprovizionarea economiilor europene dezvoltate cu materii prime ieftine, provenind din colonii, existenta pietelor de desfacere pentru produsele industriale, dezvoltarea sistemelor bancar-financiare nationale si a navigatiei maritime au facut posibila aparitia unei retele complexe de relatii comercial-bancare si financiare la nivel mondial. Procesul constituirii pietei mondiale a inceput din secolele XV - XVI (perioada marilor descoperiri geografice), incheindu-se, in linii mari, in secolele XIX - XX. In prezent, pe fondul sporirii activitatii si rolului societatilor transnationale, se manifesta o puternica integrare a activitatii economice la nivel mondial. Cresterea, fara precedent, a interdependentelor dintre economiile nationale (agentii economici nationali), cu implicatii profunde si vaste asupra pietelor internationale poarta denumirea de globalizarea economiei. Din punct de vedere istoric pot fi identificate trei faze sau valuri ale globalizarii:

Primul val al globalizarii (1870-1914) a fost declansat de combinarea reducerii costurilor de transport si a barierelor tarifare. Noile tehnologii, ca de exemplu caile ferate, au creat oportunitati imense pentru exportul bunurilor intensive in pamant. Se apreciaza ca forta motrice a primului val al globalizarii a constituit-o migratia de masa.

Al doilea val al globalizarii (1914-1980) a urmat unei perioade in care majoritatea tarilor s-au "intors" spre nationalism. Aceasta faza nu a avut efecte benefice asupra tarilor in dezvoltare, in schimb a fost un val spectaculos pentru tarile dezvoltate. (Cresterea economica rapida, dublata de o mare echitate a determinat o expansiune fara precedent, intalnita adesea in literatura de specialitate sub denumirea de "golden age").

Al treilea val al globalizarii (dupa 1980) este diferit de cele anterioare prin trei trasaturi importante: un mare grup de tari in dezvoltare au intrat pe pietele globale; un alt grup de tari in dezvoltare au devenit din ce in ce mai marginalizate in noua economie globala; amplificarea migratiei internationale si a miscarilor de capital.

Globalizarea este o forta care restructureaza societatea, institutiile de guvernare si ordinea mondiala, reorganizeaza economiile nationale, deteritorializand activitatea economica, ce capata dimensiuni transnationale, astfel ca spatiul economic national nu se mai suprapune peste limitele teritoriului national. "Globalizarea economica este o realitate si nu doar o continuare sau o revenire a tendintelor din anii precedenti. [.s Globalizarea se refera nu numai - sau nu in primul rand - la interdependenta economica, ci la transformarea timpului si spatiului in care traim"[1].

Disputele si confuzia asupra globalizarii continua in ceea ce priveste definirea si abordarea notiunii de "globalizare". Intr-adevar, adesea se invoca termeni legati de globalizare fara a indica explicit intelesul acestor termeni. De exemplu, diferiti comentatori descriu globalizarea ca o "etapa a capitalismului", ca un "modernism tarziu" sau ca "un nou mod de gandire", fara a se preciza semnificatia acestora. Globalizarea este privita ca: internationalizare (de exemplu, Paul Hirst si Grahame Thompson abordeaza globalizarea in termeni de "fluxuri largi si in continua crestere ale comertului si investitiilor de capital intre tarile lumii"[2]), liberalizare (referindu-se la un proces de inlaturare a restrictiilor impuse de autoritati in calea schimburilor dintre tari, in scopul crearii unei economii mondiale "deschise", "fara granite"), universalizare (cand Oliver Reiser si B. Davies au inventat cuvantul "a globaliza/globalizare" in anii 1940, aveau in minte "universalizarea" si prevedeau o "sinteza planetara a culturilor intr-un umanism global" ), occidentalizare/ modernizare (urmand aceasta idee, globalizarea este dinamica, pentru ca structurile sociale ale modernitatii - capitalism, rationalism, industrialism, birocratism etc. - sunt raspandite peste tot in lume, in acest proces ele distrugand implicit culturile existente si autodeterminarea locala; globalizarea este uneori descrisa ca un imperialism tip McDonald's sau, mai drastic, pur si simplu colonializare ) si, in fine, deteritorializare. Urmand aceasta ultima interpretare, globalizarea implica o reconfigurare geografica, astfel incat spatiul social nu mai este in intregime definit de spatiu teritorial, distante teritoriale sau granite teritoriale. Exista opinii conform carora globalizarea inseamna, intr-o anumita masura, integrare[5].

Globalizarea genereaza schimbari sociale si economice profunde, afectand, prin interconexiunile create intre tari, institutii, oameni etc., ordinea sociala mondiala si generand schimbari profunde, in domenii dintre cele mai diverse. In primul rand, globalizarea transforma natura activitatii economice. Pietele globale, competitia globala si managementul global au reprofilat fundamental obiectivele, organizarea si comportamentul firmelor. Globalizarea este larg asociata cu revolutia tehnologica in transporturi, comunicatii si procesarea datelor. Aceste evolutii au schimbat ceea ce producem si modul cum producem. Cu o larga cuprindere, Alvin si Heidi Toffler afirma ca istoria umanitatii a intrat in "al treilea val" al societatii informationale, dupa "primul val" al vietii rurale si "al doilea val" al civilizatiei industriale[6]. Tot mai multe activitati sunt in prezent "globale": de la telecomunicatii la piete, productie, sfera monetara si financiara, organizatii globale etc.

La nivel mondial, globalizarea se refera la cresterea interdependentelor economice intre state, reflectata prin cresterea fluxurilor transfrontaliere de bunuri, servicii, capital si know-how.

La nivel national, globalizarea se refera la extinderea interconexiunilor dintre economiile nationale si restul lumii.



La nivel microeconomic, globalizarea se refera la masura in care corporatiile isi maresc veniturile in urma amplasarii activelor fixe in diferite tari gazda precum si la masura in care corporatia este angajata in fluxurile transfrontaliere de capital, bunuri si know-how realizate intre filialele sale.

Globalizarea este susceptibila la o varietate de explicatii. Anumite pareri citeaza avansul tehnologic si dinamica antreprenoriala ca forte conducatoare din spatele globalizarii, in timp ce altii au subliniat rolul cadrului legislativ la inceput in crearea premiselor si apoi in dirijarea globalizarii. Evolutia economiei a evidentiat doua tendinte de dezvoltare functional contradictorii: prima - o diversificare dimensionala si aprofundata, a doua - asociere, cooperare, internationalizare, integrare, globalizare a proceselor economice. Interactiunea acestor doua tendinte, ce prezinta unitatea contrariilor a unuia si acelasi proces de organizare economica a societatii, se manifesta procesul general al globalizarii si mondializarii.

Factorii determinanti ai globalizarii sunt:

cresterea continua a numarului tarilor care au adoptat ideologia economiei de piata;

mutarea centrului de greutate al activitatilor economice in plan mondial dinspre tarile dezvoltate inspre tarile in curs de dezvoltare;

progresele tehnologice care au permis imbunatatirea constanta a comunicatiilor;

intensificarea concurentei internationale.

Globalizarea ca proces obiectiv si inevitabil, pe de o parte si particularitatile specifice locale, regionale nationale a diverselor structuri, pe de alta parte, evidentiaza plusuri si minusuri pentru participanti. Procesul globalizarii deschide noi posibilitati si avantaje precum:

- mobilizarea resurselor financiare pe mai multe piete;

- accesul la progresul tehnico-stiintific mondial;

- largirea sferelor de activitate;

- scaderea costurilor productiei bunurilor.

Controversele legate de globalizare, care au provocat si provoaca in continuare provoaca proteste se refera la:

- divizarea neproportionala a beneficiilor generate globalizare care pot provoca conflicte la nivel regional, national si international;

- teama de pierdere a suveranitatii nationale si autonomiei economice;

- riscuri in privinta costurilor (pierderilor) in raport cu castigurile de la globalizare etc.

Datorita avantajelor si fortelor care-l propulseaza, fenomenul globalizarii nu poate fi oprit. Pentru a evita dezechilibrele sociale, este necesar ca la acest proces sa participe cat mai multe state, ajutandu-le pe cele mai slabe sa reduca la minimum nemultumirile si frustrarile cu care se confrunta pe aceasta linie. Exista numeroase nemultumiri legate de efectele globalizarii asupra repartitiei veniturilor intre tari si in interiorul acestora. Numeroase argumente teoretice si analize empirice pun la indoiala echitatea procesului globalizarii. Raportul Bancii Mondiale "Globalization, Growth and Powerty" pe anul 2002 imparte statele lumii in doua categorii: globalizatorii buni si globalizatorii rai, in functie de ponderea deschiderii economiei spre exterior, utilizand indicatorul ponderii exporturilor si importurilor in PIB. Multi analisti considera ca exista, la ora actuala, un numar mare de state care nu au reusit sa se integreze in economia globala. Este cazul multor tari din Africa si din Europa de Est (in special tarile din fosta URSS), tari ce au suferit o deteriorare a pietelor de export pentru bunurile primare si al caror venit pe locuitor a inregistrat o tendinta de declin. Incercand sa gaseasca raspunsuri referitoare la situatia acestor tari, considerate "victime" ale globalizarii, expertii Bancii Mondiale au enuntat trei explicatii:

. explicatia "Join the club" (a face parte din grup). Acest punct de vedere are ca argument principal faptul ca "marginalizatii" globalizarii nu au reusit sa-si valorifice avantajul comparativ in munca, datorita politicilor economice neperformante;

. explicatia "Geographic Disadvantage" (dezavantajul geografic). Aceasta opinie se bazeaza pe argumentul ca tarile care nu au reusit sa se integreze in economia globala, sufera de dezavantaje fundamentale de locatie;

. explicatia "Missed the Boat" (a pierde ocazia). Acest punct de vedere este sustinut de faptul ca aceste state, chiar si in conditiile promovarii unor politici economice viabile, au pierdut momentul oportun.

Globalizarea, insotita de liberalizarea fluxurilor economice internationale, a devenit o forta motrice a cresterii economice, un proces care dinamizeaza atat mediul economic international si national, cat si actorii din arena internationala si competitia dintre ei.

Procesul de globalizare a permis largirea campului de studiu al finantelor. Astfel, studiul finantelor internationale cuprinde:

- pietele financiare internationale;

- bancile internationale;

- finantele intreprinderilor internationale;

- investitiile internationale.

Dezvoltarea finantelor internationale dupa 1945 prezinta caracteristici particulare. Multiplicarea problemelor legate de plati si a cazurilor de repudiere a datoriilor din partea debitorilor suverani intre cele doua razboaie, de la Rusia la America Latina, a incurajat aplicarea unui sistem financiar multilateral public, administrat de institutiile de la Bretton Woods. Paralel, contradictiile politicii financiare americane trebuiau sa antreneze formarea unei piete internationale a capitalurilor private. Cresterea exponentiala a acestei piete incepand cu anii 1960 nu a fost deloc compatibila cu mentinerea regimului paritatilor fixe promovate prin acordurile Bretton Woods. Prabusirea acestui regim la inceputul anilor 1970 a determinat progresiv caderea tuturor obstacolelor in calea unei liberalizari complete a miscarilor de capital. Combinate cu revolutia comunicatiilor, politicile de dereglementare au dus la intarirea procesului de globalizare financiara. Cea mai recenta forma a globalizarii, aceasta consta in aparitia unei retele financiare globale, functionand permanent pe cvasitotalitatea fuselor orare, dar aduce cu sine si contrapartida inerenta acestei globalizari, instabilitatea monetara si crizele financiare.

1.2. Globalizarea financiara

Incepand cu anii 1970, odata cu aplicarea politicilor de liberalizare a transferurilor de capital introduse initial in SUA si in Anglia au fost inlaturate obstacolele din calea expansiunii transnationale a capitalurilor. Astfel, a inceput un proces de integrare progresiva a pietelor financiare nationale, proces care a marcat aparitia unei noi configuratii financiare pe plan mondial. Liberalizarea financiara se bazeaza pe regula celor trei 'D': dereglementare, dezintermediere, deschidere. Fenomenul de dereglementare avea ca obiect largirea libertatii de a inova si de a intreprinde intr-un sistem de o concurenta pura, prin atenuarea sau suprimarea reglementarilor autoritare care tindeau: sa reglementeze strict functionarea si accesul la diferite piete de capital, sa reglementeze strict rolul si libertatea de actiune a intermediarilor financiari, sa impuna limite-cadru operatiunilor de imprumut dupa natura lor, durata, regim fiscal sau obiect.



Decizia cea mai cunoscuta care a dat tonul dereglementarii in domeniul bancar si financiar a fost abolirea reglementarii 'Q' care din 1933 fixa un plafon al ratelor dobanzii creditoare pentru bancile americane. Aceasta limitare deturnase un mare numar de operatori la banci pe masura ce perioada de rate ridicate ale dobanzii persista. Astfel, dereglementarea frana un alt fenomen: dezintermedierea. Aceasta ultima remarca arata caracterul paradoxal al procesului care consta in stabilirea unor reguli mai deschise de concurenta: suprimand o parte sau toate constrangerile, se permite agentilor economici sa opereze fara ajutorul bancilor, dar se permite si bancilor sa actioneze mai liber si sa aiba acces la toate produsele si serviciile. Deci dereglementarea stimuleaza si franeaza in acelasi timp dezintermedierea. In conditiile in care globalizarea este inteleasa prin liberalizare iar liberalizarea nu este posibila fara o transparenta a informatiei deci o eficienta mai mare a pietelor, rolul intermediarilor pe pietele financiare in noul context poate fi pus sub semnul indoielii (in foarte multe sectoare ale intermedierii financiare, globalizarea a impus un ritm alert al schimbarii activitatii de intermediere orientata spre diversificarea serviciilor financiare si spre integrarea acestora).

Dereglementarea este o reactie si un raspuns la noile nevoi manifestate in conditiile mondializarii pietelor bancare si financiare; diversele constrangeri nationale par din ce in ce mai anacronice, fiind deci cazul armonizarii conditiilor de functionare si concurenta ale pietelor.

Dezintermedierea consta in posibilitatea operatorilor internationali de a actiona direct pe pietele financiare (finantare directa) fara a recurge la intermediari bancari si financiari pentru efectuarea operatiunilor de imprumut si de plasare. Este vorba, de exemplu, pentru trezorierul unei intreprinderi, de a prefera finantarea prin emisiuni de euroobligatiuni pe piata din Londra decat de a imprumuta de la banca.

Deschiderea pietelor corespunde abolirii frontierelor intre piete, care erau separate; este vorba de deschiderea spre exterior a pietelor nationale dar, in acelasi timp, in interiorul acestora, suprimarea granitelor intre compartimentele existente: piata monetara (pe termen scurt), piata de capital (pe termen lung), piata de schimb (schimbul monedelor intre ele), piete la termen etc.

Succesul globalizarii financiare a fost asigurat de dezvoltarea accelerata a noilor tehnologii in domeniul informatiei si telecomunicatiilor, care au permis interconectarea pietelor financiare prin intermediul retelelor de calculatoare, satelitilor si al Internetului.

In scurt timp a avut loc o crestere exploziva a operatiunilor financiare, astfel ca, daca in 1970 tranzactiile transfrontaliere de pe pietele de capital cu obligatiuni si actiuni ca pondere in PIB reprezentau sub 5% in unele tari dezvoltate (SUA, Germania, Japonia), in anul 1996 aceste ponderi crescusera la 152%, 197%, respectiv 83%. In noile conditii ale economiei financiare, firmele au inceput sa recurga din ce in ce mai putin la sursele de finantare traditionala: bancile, indreptandu-se spre pietele financiare internationale care le ofera o multitudine de posibilitati: cotarea actiunilor la burse internationale, emisiuni de obligatiuni, apelul la investitori institutionali si privati externi etc. Decuplarea finantarii firmelor de sistemul bancar national, unde riscul de criza era limitat de stat (intrucat banca centrala poate garanta sau chiar imprumuta bani in cazuri urgente, exercitand un control asupra bancilor) a sporit riscurile pe care acestea si le asuma in cautarea celor mai bune canale de finantare. Impactul destabilizator al globalizarii financiare este generat de faptul ca in conditiile transmiterii rapide a informatiilor, evenimentele care se produc pe orice piata financiara pot avea un impact enorm oriunde in lume.

O parte importanta din tranzactiile specifice pietele financiare sunt efectuate de un numar restrans de conglomerate financiare, care asigura servicii bancare, de asigurari, investitii, comertul cu produse financiare derivate etc. Consolidarea unor actori de prim rang ai globalizarii (ING, Allianz, Fortis, Credit Suisse, Citigroup), s-a facut prin achizitii si fuziuni internationale atat in Europa cat si in America si Asia. Achizitiile si fuziunile internationale, ca forma particulara a investitiilor internationale, par a fi simptomul cel mai evident al globalizarii financiare. Astfel, in ultimii zece ani, rata medie de crestere achizitiilor si fuziunilor internationale a fost de 42%, depasind orice alta rata de crestere din orice sector al pietei financiare sau al economiei reale. Valoarea acestor tranzactii atinsese, in 1999, valoarea record de 2300 mld. USD, ceea ce reprezinta ceva mai mult de 1/3 din valoarea comertului international cu marfuri si servicii. Achizitiile si fuziunile cu caracter tranfrontalier au detinut peste 25% din aceasta piata in perioada 1980-1999, iar rata anuala de crestere a fost de 20% intre 1987-1999, acest fapt putand fi interpretat ca un semnal clar ca aceasta componenta a pietei financiare este una dintre cele mai dinamice si in acelasi timp, cu un grad si capacitate ridicata de globalizare.

Globalizarea financiara este sinonima cu extinderea la scara planetara a conexiunilor financiare, dar ea a determinat totodata consolidarea si concentrarea activitatilor financiare in cateva centre mondiale precum Londra, New York, Frankfurt, Zurich, Hong Kong si Tokyo. Riscurile implicate de o asemenea concentrare sunt evidente:

dispunand de instrumente de control diferentiate, statele pe teritoriul carora opereaza marile firme financiare, pot intampina mari dificultati in cazul unor probleme de insolvabilitate ale acestor firme;

alte dificultati sunt generate de faptul ca atacurile speculative asupra devizelor, scapa controalelor guvernamentale incapabile de a taxa tranzactiile efectuate cu moneda nationala in centre financiare din afara jurisdictiei statului respectiv.

Un alt efect al globalizarii financiare a fost cresterea volumului investitiilor straine directe de la 4,8% din PIB-ul mondial, in 1980, la 9,6% din PIB-ul mondial, in 1994. In cautarea maximizarii profitului, multe firme au inceput sa utilizeze avantajul libertatii de miscare stabilindu-si filiale in tarile care le ofera cele mai bune conditii si parasindu-le pe acelea care impun constrangeri legale, financiare, sociale.

Un aspect din cele mai importante ale globalizarii financiare il constituie volatilitatea capitalului, sau mai precis deplasarea lui intr-o miscare de flux-reflux inspre si dinspre spatiile statelor nationale, in functie de facilitatile sau ingradirile pe care acesta i le ofera, de situatia economica locala, regionala.

Teoretic, crearea unei piete mondiale a capitalurilor, concurentiala, functionand fara piedici, trebuia sa stimuleze cresterea eficientei sistemului financiar permitand o reducere a costului de finantare si o mai buna alocare a capitalurilor intre tari si sectoare de activitate, de unde sa rezulte o mai rapida cresterea economiei mondiale. Observarea realitatii conduce insa la concluzii mai nuantate:

de reducerea costurilor de finantare au beneficiat marile intreprinderi multinationale si institutiile financiare, singurele in masura sa acceada la noile instrumente financiare si mai putin intreprinderile mici si mijlocii;

cea mai mare parte a finantarilor internationale se concentreaza in tarile dezvoltate (la inceputul anilor '90, tarile in curs de dezvoltare 'varsau' tarilor dezvoltate cu titlu de rambursare a datoriei lor mai mult decat primeau de la acestea);

globalizarea financiara determina o instabilitate crescanda a pietelor. Unul din exemplele adecvate in acest sens este criza financiara asiatica din 1997 care a afectat nu numai continentul asiatic, ci si o mare parte a tarilor dezvoltate, tari din Europa Centrala si de Est si se poate spune ca stat la baza declansarii unei serii de crize financiare pe pietele latino-americane;

procesul de globalizare financiara s-a produs in acelasi timp cu cresterea instabilitatii ratelor dobanzii, ratelor de schimb si cursurilor titlurilor financiare. Aceasta deoarece, pe de o parte, cea mai mare parte a inovatiilor financiare au ca obiect protejarea agentilor economici impotriva instabilitatii ratelor de schimb, ratelor dobanzii, a volatilitatii cursurilor titlurilor, iar pe de alta parte, noile instrumente sunt ele insele factori de instabilitate. Aceasta constatare se verifica mai ales pe pietele produselor derivate unde, pentru a acoperi riscurile fluctuatiei, marile intreprinderi, companii de asigurari, case de pensii etc. schimba contracte avand ca obiect rate ale dobanzii, devize sau active financiare. Pietele la termen ating azi o amploare si o complexitate ce par incontrolabile. Produsele derivate constituie un instrument eficient de gestiune a riscurilor, dar in acelasi timp un factor de instabilitate, fiind unul din instrumentele favorite ale speculatorilor. Problema majora pusa de produsele derivate este urmatoarea: de fiecare data cand este incheiat un contract, riscul inerent al activului acoperit nu dispare, ci este numai transferat unui alt participant la sistemul financiar. Un alt motiv de ingrijorare al autoritatilor este acela ca produsele derivate pot atenua eficienta politicii monetare. Astfel, intreprinderile care constata inasprirea politicii monetare sunt de acum in masura sa limiteze impactul acesteia asupra planurilor de finantare: operatiunile de swap le permit modificarea caracteristicilor imprumutului, transformarea lui in angajament cu rata fixa;



globalizarea financiara a presupus de asemenea o uriasa dilatare a sferei financiare care nu mai este in raport direct cu finantarea productiei si a schimburilor internationale. Dupa estimarile Bancii Reglementelor Internationale, valoarea tranzactiilor financiare internationale este de 50 de ori mai mare decat valoarea comertului international cu bunuri si servicii. Rezulta deci acest decuplaj - in crestere - intre activitatea financiara si cea reala.

Integrarea financiara mondiala si mobilitatea internationala a capitalurilor au modificat profund natura relatiilor existente intre diferite economii. Altadata, transmiterea internationala a conjuncturilor economice se realiza prin fluxurile de schimburi de bunuri si servicii. Astazi, variabilele financiare sunt cele care joaca rolul determinant in transmiterea conjuncturilor, acestea devenind din ce in ce mai interdependente. Pe fondul tuturor acestor consecinte ale globalizarii financiare, a riscurilor pe care aceasta le presupune, se constata o grava slabiciune a noului sistem financiar international. Criza asiatica din 1997 este unul din exemplele cele mai elocvente pentru efectele distructive care insotesc globalizarea pietelor financiare. Declansata in iulie 1997 in Thailanda, criza a atins rapid Coreea, Indonezia, Malaezia, Philippine si celelalte tari asiatice, inclusiv Japonia, urmand urmatoarele etape:

cresterea deficitului curent al Thailandei, urmata de refluxul capitalurilor internationale plasate pe termen scurt in scop speculativ;

deprecierea monedei nationale a Thailandei care intr-o luna, a pierdut 25% din valoarea sa fata de dolar; la randul lor celelalte monede asiatice au inceput sa se deprecieze;

bancile straine au cerut rambursarea imprumuturilor pe termen scurt, pe care inainte le reinnoiau foarte usor; intreprinderile si bancile asiatice au inceput sa cumpere dolari si yeni pentru a-si onora obligatiile scadente; rezervele valutare ale bancilor centrale au scazut rapid.

scenariul s-a repetat in alte tari asiatice, consecintele fiind dezastruoase: bursele din Hong Kong, Seoul, Djakarta si Bangkok au pierdut valoric mai mult de 1200 mld. Dolari, deprecierea monedelor nationale, diminuarea bogatiei nationale.

Dupa grava criza produsa in tarile Asiei de Sud - Est, se pune problema unei reforme a pietelor financiare. Problema care se pune consta in masurile ce trebuie luate in ceea ce priveste liberalizarea miscarilor de capitaluri, pe care Fondul Monetar International o promoveaza in toate programele sale. Se impune o reglementare prudentiala permanenta a imprumuturilor externe, in special a imprumuturilor pe termen scurt ale bancilor comerciale.

Globalizarea actuala a pietelor economico-financiare determina raspandirea imediata a evolutiilor negative inregistrate la nivel national. Recentele evolutii bursiere inregistrate in China la 27 februarie 2007, unde s-a inregistrat cea mai mare scadere a indicilor bursieri din ultimii 10 ani, s-a propagat instantaneu pe toate pietele de capital mondiale, determinand scaderea abrupta a indicilor bursieri si ridicand semen de intrebare asupra evolutiei economiei mondiale. Volatilitatea burselor s-a mentinut pentru o scurta perioada de timp, fiind vorba doar de o corectie de parcurs a pretului actiunilor fara o sustinere macroeconomica. Cu toate acestea, exista si perceptia ca pietele internationale au intrat pe o tendinta de scadere la nivel international, caracteristica perioadei de mijloc a unui ciclu economic.

In prezent, in ciuda turbulentelor de pe pietele financiare, dinamica economiei mondiale ramane in esenta neschimbata. Optimismul generalizat legat de perspectivele de crestere rapida creeaza oportunitati excelente de investitii, posibil de realizat doar daca resursele de capital vor continua sa se indrepte spre tari care sunt capabile sa le foloseasca in mod productiv. Potrivit studiilor efectuate de Fondul Monetar International, fluxurile nete (sau totale) de capital inspre pietele emergente vor creste de la 400-500 de miliarde USD (nivelul de dinaintea crizei asiatice din 1997) la 800-900 de miliarde USD in 2007 si 2008. Aceste infuzii ar putea depasi pragul de o mie de miliarde intr-un viitor nu prea indepartat.



Giddens, A., A treia cale. Renasterea social-democratiei, Editura Polirom, Iasi, 2001, p. 48

Hirst, P. si Thompson, G., Globalisation: Ten Frecquently Asked Questions and Some Surprising Answers, in "Soundings" vol. 4/1996, p. 48, https://www.soundingspub.com

Reiser, O. si Davies, B., Planetary Democracy: an Introduction to Scientific Humanism and Applied Semantics, New York, 1944, apud: Scholte, J. A., op. cit.

Ritzer, G., McDonaldizarea societatii, Editura Comunicare, Bucuresti, 2003

Gheorghe Olah , Economie mondiala, Editura Universitatii din Oradea, 2002, pag.185

Tofler, A., Al treilea val, Editura Politica, Bucuresti, 1983







Politica de confidentialitate



});


Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate