 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Afaceri | Agricultura | Economie | Management | Marketing | Protectia muncii |
| Transporturi |
Comparativ cu alte ecosisteme, padurea se caracterizeaza prin mare intindere, remarcabila complexitate si diversitate, rezistenta, stabilitate si incontestabila eficienta ecologica, sociala si economica.
Se estimeaza ca in alcatuirea padurii la noi participa peste 200 de specii lemnoase, circa 1000 de specii ierboase, numeroase specii de muschi, licheni, ciuperci, etc. Precum si un impresionant numar de specii de animale, de la mamifere, pasari, reptile si pesti pana microorganisme animale.
Toate acestea constituie biocenoza padurii care impreuna cu elementele mediului sau anorganic (factorii climatici, edafici si orografici) ce definesc biotopul constituite ecosistemul forestier.
Vegetatia sau fitocenoza forestiera constituite un covor continuu de plante de cele mai diferite ordine si dimensiuni, dispuse in cele mai variate moduri de structurare si functionare si in care arborii prin dimensiunile lor dau nota distinctiva si determina proportiile maxime a padurii.
Animalele sau zoocenoza forestiera participa si ele printr-un mare numar de specii, fara a mai constitui insa un covor continuu.
Solul reprezinta o componenta importanta a padurii. In el plantele isi fixeaza radacinile si absorb apa, sarurile minerale si azotul necesar fotosintezei.
Atmosfera intervine activ ca subsistem al padurii, punand la dispozitia plantelor si animalelor elementele indispensabile proceselor vitale.
Factorii orografici, generand modificari evidente asupra regimului climatic local si asupra solului influenteaza la randul lor padurea.
Caracteristica definitorie si deosebitoare a padurii fata de alte biocenoze este data de prezenta arborilor in stare gregara si de mediul sau specific, mult mai prielnic dezvoltarii acesteia. Populatiile de arbori constituite o padure numai acolo si numai atunci cand sunt suficienti de numerosi si ocupa o suprafata suficient de mare, fiind capabili sa realizeze si sa mentina asa-numita stare de masiv.
Padurea se poate fi definita ca o grupare deasa de arbori, care traiesc in stransa interdependenta intre ei, cu celelalte plante si animale si cu conditiile de mediu realizand astfel o complexa comunitate de viata, capabila sa indeplineasca importante functii social-economice.
Prin dimensiunile si portul lor caracteristic, modelat de mediul intern al padurii, arborii reprezinta elementul constitutiv cel mai impunator, care imprima acesteia particularitati diferentiale specifice, diferite de oricare fitocenoze terestre. In coroanele arborilor se desfasoara procesul fundamental al fotosintezei, din care o parte este stocata si folosita in cresterea lor, iar o alta parte este folosita in respiratie sau participa la formarea necromasei (materie organica moarta) care este descompusa de microorganisme si participa la geneza solurilor forestiere.
Dupa constituirea masivului arborescent se ajunge la intemeierea mediului intern specific, propriu noii paduri. Arborii din padure reusesc sa valorifice cu cel mai mare randament potentialul trofic si energetic al statiunii definind capacitatea productiva a ecosistemelor forestiere. Prin capacitatea lor de fructificare, arborii asigura regenerarea si deci perenitatea in timp si spatiu a padurii si chiar migrarea acesteia in alte teritorii. Arborii se impun si prin aceea ca sunt singurii producatori de lemn de mari dimensiuni, cu alese insusiri tehnologice.
Se desprinde de aici ideea ca, in comunitatea de viata a padurii, arbori se impun esential in definirea specificului structural si functional al padurii. Se cunoaste ca speciile lemnoase arborescente prezinta, ca rezultat al adaptarii la mediul existential o forma forestiera si o forma specifica.
Forma specifica, caracteristica arborilor izolati din afara padurii, crescand nestingheriti in teren descoperit dar suportand din plin actiunile nefavorabile ale vantului, uscaciunii, inghetului, etc. prezinta inaltimi mai mici, trunchiuri mai conice, coroanele mai bogate si se mentin pe trunchi pana aproape pe sol. Cresterile anuale sunt neregulate si lemnul trunchiului are multe noduri care reduc adeseori calitatea lemnului fusului. Arborii izolati ajung la maturitate mai devreme cu 10 - 15 ani, iar in continuare cresc si fructifica mai des si mai abundent decat arborii forestieri.
Forma forestiera a arborilor se deosebeste sensibil de cea specifica, ca urmare a conditionarilor reciproce in care isi duc existenta in mediul padurii. Astfel, arborii prezinta tulpini mai inalte, mai cilindrice, mai drepte. Coroanele arborilor au ramuri mai subtiri si mai putin dezvoltate lateral. Cresterile anuale prezinta o mare regularitate a trunchiului in partea sa inferioara, nu prezinta noduri sau acestea sunt putine si mai subtiri. Ca urmare, lemnul produs este mai valoros si se preteaza la utilizari industriale superioare. De remarcat ca arborii forestieri prezinta insemnate variatii in functie de pozitia lor in masiv, de desimea si structura masivului si de locul ocupat in stratificarea arboretului.
De remarcat este si faptul ca forma specifica si cea forestiera, desi prezinta evidente deosebiri de ordin anatomo-fizionomic si tehnologic, aceste diferente nu sunt de natura genetica ci se datoreaza mai ales conditiilor de mediu diferite in care arborii isi duc existenta. De aici decurge ca silvicultorul poate influenta efectiv caracteristicile, cresterea, calitatea si deci productia cantitativa a arborilor si arboretelor.
Fitocenoza forestiera este constituita dintr-o mare diversitate de specii, de la ele arborescente, de mari dimensiuni, la cele ierboase si pana la microflora forestiera. Intr-o padure normal constituita se remarca o accentuata dispunere stratificata in sectiune verticala a padurii facand posibila diferentierea mai multor etaje de vegetatie ale padurii si anume:
etajul arborilor (arboretul);
etajul arbustilor (subarboretul);
etajul puietilor (semintisul);
etajul ierburilor (patura vie);
Stratificarea verticala in padure se continua insa cu stratul de litiera sub care se dispun orizonturile in sol in care se realizeaza o stratificare corespunzatoare a radacinilor plantelor. Toata aceasta dispunere stratificata in spatiul padurii e orientata in sensul utilizarii optime a resurselor trofice si energetice, al asigurarii stabilitatii si al pastrarii continuitatii ecosistemului forestier. Descrierea si caracterizarea fitocenozei forestiere se prezinta in continuare pe etaje de vegetatie.
1.1. Etajul arborilor (arboretul)
Arboretul include totalitatea arborilor care participa in constituirea unei paduri. El se constituie ca subsistem distinct al padurii, numai in momentul cand puietii, care ocupa o suprafata de teren suficient de mare (minim 2500 m.p. conform normelor actuale), realizeaza o desime la care incep sa se influenteze reciproc in crestere si dezvoltare, realizand asa numita stare de masiv. Padurea se mentine numai atata timp cat arboretul isi pastreaza integritatea starii de masiv si dispare in stransa conditionare cu starea de masiv a arboretului. Se considera ca starea de masiv si deci arboretul se constituie atunci cand coroanele arborilor se apropie intre ele, se intrepatrund realizand coronamentul arboretului si un mediu intern propriu.
O data cu constituirea (intemeierea) unui arboret, existenta, dezvoltarea si in general functiile fiecarui exemplar sunt influentate de exemplarele invecinate, iar procesele care au loc se desfasoara conditionat de aceasta noua stare.
Prin dimensiunile, rezistenta la adversitati si longevitate impresionante, arboretul da nota distinctiva a padurii. Prin capacitatea sa de regenerare, arboretul asigura padurii in spatiu si timp. Prin insusirile sale, arboretul intervine hotarator in exercitarea functiilor productive ale padurii.
Decurge de aici ca arboretul ocupa o pozitie cheie in existenta, organizarea structurala, dezvoltarea si evolutia padurii, in stabilitatea si perenitatea sa in spatiu si in timp. Tot arboretul ofera calea directa si nemijlocita de interventie a silvicultorului in dirijarea dezvoltarii padurii in conformitate cu telurile gospodariei silvice.
Caracterizarea arboretului implica pe de o parte, evidentierea caracteristicilor principale, structurale si calitative si pe de alta parte metodologia adecvata de determinare a acestora.
Caracteristicile structurale ale arboretului se pot evidentia in plan orizontal si vertical. In plan orizontal, principalele caracteristici sunt: compozitia, consistenta, desimea, densitatea, gradul de umbrire, diametrul mediu al arborilor sau al coroanelor acestora, etc. In plan vertical, caracteristicile arboretului se refera la etajarea, profilul inchiderea, inaltimea medie si inaltimea medie elagata, etc.
Caracteristicile calitative ofera o imagine privind originea si provenienta arboretului, varsta medie, clasa de productie si de calitate a acestuia, vigoarea de vegetatie si starea fitosanitara, etc.
1.2. Caracterizarea structurala a arboretului
Caracteristicile structurale ale arboretului in plan orizontal se refera la compozitia, consistenta, desimea, densitatea si gradul de umbrire ale arboretului, la diametrul mediu si suprafata de baza a arboretului, la diametrul mediu al coroanelor sau suprafata proiectiei lor orizontale, etc.
Compozitia arboretului exprima sintetic ponderea speciilor componente dintr-un arboret. Speciile se inscriu prin denumirea populara prescurtata, iar proportia lor de participare se exprima in zecimi sau unitati intregi.
Speciile care participa in proportie mai mica de 1/10 in compozitie se numesc diseminate si se mentioneaza in compozitie fara a se mai preciza proportia lor de participare.
In raport cu numarul speciilor participante, se pot distinge:
arborete perfect pure, constituite dintr-o singura specie;
arborete practic pure, cand specia principala participa cu peste 9/10 in constituirea arboretului;
arborete amestecate din doua sau mai multe specii, care participa cu mai mult de 1/10 in compunerea arboretului. Arboretele amestecate se diferentiaza la randul lor, dupa modul de grupare (asociere) al speciilor, in urmatoarele categorii:
a) Arborete cu amestecuri uniforme (regulate), cand arborii sau
grupele de arbori apartinand aceleasi specii se succed in aceeasi ordine pe intreaga suprafata ocupata de arboret.
b) Arborete cu amestecuri neuniforme (neregulate), care se
clasifica in urmatoarele categorii:
amestecuri in buchete, cand speciile de amestec participa in fiecare punct cu 2-5 arbori sau ocupa in tinerete pana la 100 mp;
amestecuri in grupe de 6-20 arbori la un loc sau care ocupa 100-500 mp;
amestecuri in palcuri mici (ochiuri) de 20-50 arbori maturi sau care ocupa 500-1000 mp;
amestecuri in palcuri mari, cand exista peste 50 arbori sau ocupa pana la 5000 mp. In cazul in care suprafata ocupata de aceeasi specie este mai mare avem de-a face cu arborete pure:
Dupa durata lor, arboretele amestecate pot fi de doua feluri:
amestecuri permanente, care se mentin ca atare in intreaga lor perioada de dezvoltare;
amestecuri temporare, care deriva din sau devin cu timpul arborete practic pure.
In arboretele amestecate, valoarea culturala si economica a
speciilor constituente fiind diferita, se pot distinge specii principale, de mare valoare si care intereseaza cu precadere in cultura si respectiv specii secundare (ajutatoare), care exercita in principal functii amelioratoare pentru arboret si padure in ansamblu.
Pentru determinarea compozitiei arboretului sunt necesare lucrari de teren (inventarieri integrale, pe intreaga suprafata, sau partiale, in suprafete suficient de numeroase si reprezentativ amplasate in cuprinsul fiecarui arboret), precum si de prelucrarea datelor la birou.
Consistenta unui arboret exprima o stare a desimii lui si se reda prin gradul de apropiere a coroanelor arborilor componenti sau gradul de inchidere a masivului. Consistenta se exprima prin indici de consistenta de la 1,0 la 0,1 si in raport cu aceasta, se pot deosebi urmatoarele categorii de arborete:
arborete cu consistenta plina (C = 1,0);
arborete cu consistenta aproape plina (C 0 0,7 - 0,9);
arborete cu consistenta rarita, luminate sau bracuite (C = 0,4-0,6);
arborete cu consistenta degradata sau poienite (C = 0,1 - 0,3).
Consistenta se realizeaza odata cu constituirea starii de masiv a
arboretului si este dependenta de natura, starea si dezvoltarea sa in timp, precum si de interventiile silvotehnice aplicate pe parcurs. Indicele de consistenta se poate determina in mai multe moduri:
prin aprecierea vizuala a ponderii suprafetei globale a proiectiei orizontale a coroanelor arborilor din suprafata ocupata de arboret;
pe cale analitica, cu ajutorul aerofotogramelor si al fotografiilor de la sol, care inregistreaza proiectia coroanelor arborilor.
In padurea virgina, consistenta arboretului se regleaza prin procese interne de eliminare naturala a unor arbori din padure, dar si de crestere si dezvoltare a coroanelor arborilor remanenti, ori prin integrarea unor arbori tineri in arboret.
In padurea cultivata, consistenta se corecteaza periodic prin rarirea corespunzatoare a arboretelor excesiv de dese sau cu consistenta plina si, daca devine necesar, prin introducerea unui subetaj arborescent sau chiar a subarboretului in arboretele puternic rarite dintr-o cauza oarecare.
Determinarea pe cale analitica a starii de desime a unui arboret dat se poate face cu ajutorul indicelui de desime si a celui de densitate.
Indicele de desime al unui arboret este dat de raportul dintre numarul real de arbori existenti la hectar si cel din tabelele de productie pentru un arboret cu aceeasi compozitie, varsta si clasa de productie.
Indicele de densitate al arboretului exprima raportul dintre suprafata sa de baza reala la ha si suprafata de baza normala, data tot in tabelele de productie.
Diametrul mediu al arboretului este o marime medie a grosimii arborilor componenti. Acesta variaza cu natura, starea si varsta arboretului, cu conditiile stationale si cu natura interventiilor silvotehnice aplicate.
Caracteristicile structurale ale arboretului care se pun in evidenta intr-o sectiune verticala prin arboret sunt: etajarea arboretului, profilul arboretului, inchiderea arboretului, inaltimea medie a arboretului, lungimea medie a coroanelor, etc.
Etajarea arboretului se refera la stratificarea in plan vertical a arborilor care compun un arboret dat. Cu toate ca arboretele se caracterizeaza printr-o anumita omogenitate structurala si functionala, arborii nu realizeaza aceeasi inaltime si se produce o evidenta diferentiere, care permite separarea unor etaje sau straturi arborescente, mai mult sau mai putin distincte si durabile. Ca urmare, se pot distinge:
arborete unietajate (monoetajate), in care arborii se ridica oarecum la acelasi nivel, constituind un singur etaj de dispunere a coroanelor. Pe masura ce arboretul inainteaza in varsta, diferentele de inaltime dintre arbori si lungimea coroanelor se maresc, astfel se poate diferentia un plafon superior constituit din arbori cu o pozitie dominanta si unul inferior, in care raman cei cu inaltimi si coroane mai mici (dominanti).
Distanta intre varful arborilor dominati si baza ramurilor verzi din coronament defineste adancimea (grosimea) coronamentului.
arborete bietajate, in care primul etaj este constituit din arbori de talie inalta sau repede crescatori, iar etajul al doilea din arbori si specii de talie mai redusa.
Arboretele bietajate pot trece cu timpul in arborete monoetajate sau se pot mentine ca atare, dar si arboretele monoetajate pot trece cu timpul in arborete bietajate.
arborete multietajate, constituite din trei sau chiar patru etaje arborescente. Acestea lipsesc in padurile noastre, dar se pot intalni in padurile tropicale.
In fiecare etaj arborescent se pot distinge o suprafata superioara si una inferioara a coronamentului.
Profilul arboretului se refera la alura pe care o prezinta suprafata superioara a coronamentului arboretului. Dupa profilul lor se deosebesc arborete cu profil continuu, ondulat, in trepte si dantelat.
Inchiderea arboretului se refera la modul in care diferitele categorii de arbori participa la inchiderea masivului. Din acest punct de vedere se deosebesc arborete cu inchidere pe orizontala, pe verticala si in trepte.
Inaltimea medie a arboretului este o caracteristica deosebit de importanta si se poate determina, ca si diametrul, in mai multe moduri. Inaltimea arboretului exprima cel mai fidel capacitatea de productie a unui arboret.
1. Caracteristici calitative ale arboretului
Originea si provenienta arboretului. In raport cu originea arboretelor se pot diferentia urmatoarele categorii:
arborete virgine, care au luat nastere si se dezvolta din generatie in generatie, fara nici un fel de interventie antropogena;
arborete cvasivirgine, care sunt asemanatoare ca structura cu primele, dar sunt afectate prin interventii antropogene care nu le modifica insa esential modul lor de organizare si functionare;
arborete cultivate, care iau nastere si se dezvolta sub influenta factorilor mediului natural, dar si cu o evidenta interventie antropogena, capabila sa ofere o eficacitate optima in raport cu functiile atribuite fiecarui arboret.
Dupa modul in care arboretele cultivate au fost create, se diferentiaza urmatoarele tipuri:
arborete naturale, intemeiate de om prin valorificarea potentialului de regenerare naturala a padurii cultivate;
arborete artificiale, intemeiate prin interventii pe cale artificiala;
arborete mixte (semiartificiale), in care se gasesc atat populatii de arbori instalate pe cale naturala, cat si introduse de om in procente care nu depasesc 70 % pentru fiecare categorie.
In raport cu provenienta se pot distinge:
arborete din samanta, provenite exclusiv sau cel putin in proportie de 70 % din samanta, prin regenerarea naturala sau artificiala;
arborete din lastari (drajoni, butasi), regenerate vegetativ in proportie cel putin 70 %;
arborete din provenienta mixta, atat din samanta, cat si din lastari.
Varsta arboretului este de fapt, o medie a varstei arborilor componenti. Dupa varsta, se pot recunoaste urmatoarele categorii de arborete:
arborete echiene, in care toti arborii au aceeasi varsta si provin dintr-o fructificatie sau de regenerare artificiala, precum si acelea care iau nastere din lastari sau drajoni dupa o taiere rasa.
arborete pluriene, in care arborii componenti au varste mult diferite, depasind 20 ani la cele de samanta si 5 ani in cele din lastari.
arborete de varste multiple, in care arborii se grupeaza in mai multe generatii, fiecare dintre ele avand ca varsta un multiplu al varstei generatiei celei mai tinere.
Clasa de productie exprima capacitatea de productie a unui arboret si se determina cu ajutorul tabelelor de productie, pentru fiecare specie, in functie de varsta si inaltime la arboretele echiene si in functie de inaltimea realizata la un anumit diametru de referinta in cele pluriene.
Astfel, pentru fiecare specie, clasa I de productie exprima cele mai favorabile conditii de crestere pe care acestea le realizeaza in conditii stationale optime, iar in clasa a V-a de productie se include arboretele cu conditiile de crestere cele mai slabe.
Calitatea arboretului se apreciaza vizual dupa proportia lemnului de lucru. Pentru nevoile practice se determina atat calitatea arborilor, cat si a arboretelor si pe aceasta baza se realizeaza sortarea primara si dimensionala a masei lemnoase care urmeaza sa fie recoltata.
La incadrarea arborilor in clasele de calitate amintite, defectele
evidente care afecteaza partea inferioara a trunchiului conduc la declasarea acestora cu una, doua sau chiar trei clase de calitate.
Aceste defecte constau in:
defecte de forma: curbura si bifurcarea;
defecte de structura: putregai interior, alteratii vizibile, noduri mari
sau nesanatoase, cancere, etc.
Coeficientul de zveltete este exprimat prin raportul dintre inaltimea si diametrul arborilor.
Starea de vegetatie se refera la vigoarea de crestere si vegetatie,
precum si la rezistenta la adversitati a unui arboret. Din acest punct de vedere, arboretele se pot diferentia in urmatoarele categorii:
arborete cu stare de vegetatie luxurianta, care vegeteaza foarte
bine si realizeaza cresteri exceptionale;
arborete cu stare de vegetatie foarte activa, care vegeteaza si au
cresteri foarte active;
arborete cu stare de vegetatie activa, cand vegeteaza si cresc activ;
arborete cu stare de vegetatie lanceda, cu cresterea redusa si cu
frecvente defecte in formarea trunchiului, tradand conditii grele si neprielnice de crestere.
Starea fitosanitara se refera la starea de sanatate a arborilor si arboretelor, ce se poate determina si pentru fiecare arboret prin analiza si incadrarea arborilor componenti in cinci clase de defoliere a arborilor sau de decolorare a frunzisului.
Subarboretul integreaza comunitatea arbustilor ce cresc si se dezvolta intr-o portiune omogena de padure. El constituie un etaj distinct de vegetatie subordonat arboretului. In raport cu desimea si dezvoltarea sa el poate contribui la prevenirea si combaterea eroziunii si la ameliorarea fertilitatii solului. Participa la inceput la constituirea starii de masiv, dar ramane intr-un etaj inferior.
Pana la o anumita limita existenta subarboretului reprezinta o stare normala si necesara in existenta padurii, dar un arboret prea des si viguros dezvoltat in padurea cultivata constituie expresia unei gospodariri defectuoase a padurii. In descrierea padurii este necesar sa se dea informatii privind compozitia, modul de raspandire, suprafata ocupata si vigoarea de dezvoltare.
Semintisul (lastarisul) este un alt etaj de vegetatie, cu o pozitie schimbatoare in spatiul padurii. La inceput, etajul semintisului se gaseste la acelasi nivel cu patura erbacee si are functii asemanatoare acesteia in ecosistemul forestier. Daca se mentine, depaseste in curand patura erbacee si patrunde in etajul subarboretului, cu care intra in competitie si, daca nu este eliminat, se integreaza treptat in arboretul existent sau constituie un nou arboret.
In perioada trecerii padurii de la o generatie la alta, semintisul ocupa un rol hotarator si de starea si calitatea sa depinde valoarea padurii viitoare.
Dupa caracterul si rolul sau se distinge:
semintis provizoriu (trecator), apare dupa fiecare noua fructificatie, dar in conditii neprielnice dispare integral sau aproape integral la scurt timp dupa instalare;
semintis preexistent, care se mentine in padure si poate participa la intemeierea unui nou arboret. Dupa valoarea sa acesta poate fi:
semintis (lastaris) preexistent utilizabil, de viitor, cand este constituit din specii valoroase, avand de regula inaltimi pana la 30-40 cm la rasinoase sau 40-80 cm la foioase (la inaltimi mai mari sunt expusi vatamarilor prin exploatare).
semintis (lastaris) preexistent neutilizabil, care se mentine in arboret si din care s-ar putea intemeia un arboret necorespunzator. Prin masuri silvotehnice trebuie prevenita participarea sa la constituirea noului arboret.
Descrierea semintisului se poate face prin observatii asupra padurii sau, cand se vizeaza asigurarea regenerarii prin inventarieri in suprafete de proba. Caracterizarea semintisului se refera la compozitia, care se prezinta prin mentionarea speciilor si a ponderii lor numerice de participare, modul de raspandire (uniform, grupat, etc.), desimea (numarul de puieti viabili la unitatea de suprafata), suprafata ocupata (exprimata in zecimi) si masuri tehnice necesare;
Este etajul de vegetatie de talia cea mai redusa din padure. Este subordonat celorlalte etaje de vegetatie reprezentand un sensibil indicator al conditiilor stationale dar si a starii padurii in ansamblu. Patura erbacee are un rol pozitiv in reducerea scurgerilor si a eroziunii de suprafata, in ameliorarea conditiilor de solificare constituind si o sursa de hrana pentru vanat.
In practica se considera ca prezenta paturii erbacee constituie o stare normala de existenta a padurii dar dezvoltarea ei viguroasa reclama masuri urgente de redresare. In descrierea paturii erbacee se indica speciile componente si gradul de abundenta
Pe langa etajele de vegetatie amintite, in fitocenoza forestiera mai participa muschi, licheni, bacterii, ciuperci, etc. O parte din acestea participa la descompunerea mesei organice (necromasei) si contribuie la asigurarea continuitatii ciclurilor biologice, dar si la evolutia pedogenetica a solurilor forestiere. O alta categorie de microorganisme favorizeaza fixarea si asimilarea azotului de catre radacinile plantelor cum sunt ciupercile micoritice la rasinoase, ciupercile de pe radacinile de catina, etc.
Cuprinde speciile de animale de toate ordinele de marime care vietuiesc in padure. Sub raport trofic, organismele animale indeplinesc functii de consumatori dar si de descompunere a materiei organice moarte (microorganisme din litiera si sol). Dintre toate, fauna cinegetica constituie o mare bogatie si aduce importante venituri. Populatiile de pasari constituie impreuna cu furnicile un mijloc foarte eficient de control privind dezvoltarea speciilor daunatoare padurii.
Populatiile de insecte sunt foarte diverse si prezinta variate specializari in nutritie. O mare parte dintre ele produc defolieri la speciile arborescente sau vatamari asupra scoartei arborilor, asupra lemnului, asupra florilor, etc. Ele pot pune in pericol existenta unor arbori, arborete sau chiar a padurii, fapt ce face obligatorie cunoasterea biologiei lor, a naturii si intensitatii vatamarilor precum si a modalitatilor de prevenire si combatere.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
| Silvicultura | ||||
|
||||
|
| ||||
|
| ||||
|
||||
|
|
||||
