Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Turism


Index » business » » afaceri » Turism
» OLANDA - Instntanee


OLANDA - Instntanee


OLANDA

,,L'eau se mele a l'herbe, l'element fait accueil a l'element, et a la couleur pure le silence de toute matiere''.

Paul Claudel



(Apa se uneste cu iarba, un element intampina pe celalalt si tacerea materiei intregi, culoarea pura).

Instntanee

Intre tarile europene, mica si modesta Olanda reuneste toate darurile dupa care poate jindui un popor doritor sa-si lase stralucita faima in lume. Ea se bucura de o natura dintre cele mai pitoresti, de monumente amintind o istorie plina de ecourile luptei pentru libertate, de o traditie artistica a carei valoare concureaza cu cele mai pretioase de pe planeta.

Indarjita lupta a oamenilor cu elementele a dat olandezului ceva din taria si puterea lor. Marea, inamicul secular si atat de neindurat al pamantului Tarilor de Jos, l-a invatat pe olandez rabdarea si migala muncii constructive. Treci pe modernele autostrazi, printre sesurile nesfarsite, verzi ca amurgul si afli ca fiecare bucata de pamant roditor, ingrijit ca o gradina a fost smuls apelor. Uriasul golf de odinioara, al Zuidersse-ului, a devenit o mare interioara, sau mai bine zis o retea de ape din care pamantul reapare treptat. Cand mergi cu trenul de la Utrecht spre Gulda, spre Haga, vezi ceea ce nu se mai poate vedea nicaieri pe glob, pe langa morile de vant fara care Olanda nu se poate inchipui, si anume, canale, in care apa, indiguita cu inegalabil mestesug, se ridica mai sus de nivelul pamantului.

Citesti in toata istoria acestui pamant un epos fara sfarsit, continuat in fiecare epoca istorica, cu lupta impotriva apei ca si a dusmanilor care au fost mari si puternici. Libertatea Tarilor de Jos a fost aparata de olandezi cu tenacitate, cu un eroism consemnate cu respect si admiratie de istoria europeana care a inaltat pana la legenda un Egmont ori un Wilhelm de Orania a carui resedinta de la Delft e un adevarat loc de pelerinaj, Dar si duhul lui Till Ullenspiegel, eroul popular, pluteste tutelar asupra tarii sale, la fel de iubitoare de libertate, astazi ca si in trecut, cand marii pictori ca Pieter Bruegel dadeau personajelor crude din Uciderea pruncilor vesmintele si infatisarile soldatilor spanioli cotropitori.

Bucuria vietii si a libertatii a daruit substanta marei arte olandeze, presarate in toate locurile de seama ale tarii.

La Haarlem e vie amintirea lui Franz Hals, portretistul atent al lumii sale, puternice si mandre, bogat invesmantata in armuri, catifele si matasuri, dominate de monocromia rafinata a cenusiurilor.

Deftul a ramas pana azi, pe langa orasul cel nou, ultramodern, ca un oras de papusi, cu portile, turnurile si canalele lui miniaturale pline de lebede, asa cum au fost fixate pe celebra faianta alb-albastra, a dat lumina lui argintie superbei picturi a lui Vermeer care impodobeste cele mai vestite muzee ale Olandei, si Mauritshuis-ul de la Haga si Rijks-museum de la Amsterdam.

Aci, in inima orasului de pe Amstel, strans in jurul celor trei centuri concentrice de apa, sta unul din cele mai falnice muzee ale lumii, stapanit de geniul misterios al lui Rembrandt. Inegalabilul pictor olandez a trait si a lucrat aci, intr-o casa care dureaza inca, printre acele atat de numeroase din secolul XVII, cu fatadele lor roz-cafenii, ca de scortisoara, cu doua caturi, dominate de o ferestruica in plin pignon care subtie si inalta gratios silueta.

Deasupra ei, la orice casa, un carlig cu scripete urca si coboara pe afara, mobile ori marfa, scarile fiind mult prea inguste si pieptise.

Orasul te inconjura si te cheama cu apele lui, cu canalele mai largi ori mai inguste, primenite de curenti, pe care pescarusii ori porumbeii, ca niste fluturi grei de hartie, se inalta si cad, stoluri, cu fasait de aripi placut. Oriunde, esti la un pas de apa. Matasea ei verzuie, cenusie, prinde si norii si raza lucie, rece de soare iernatic si le limpezeste dupa ploaie, devenind mult mai luminoasa, desi mai inchisa la culoare.

In Beginage, pe Spui, te simti chiar in secolul XVII ; casutele rad din gardinele lor albe, scrobite, la geamurile stralucitoare, de unde nu lipsesc ghivecele, cu plante si flori, alternand cu vasele de faianta, cositor ori arama.

Dealtfel, orice living-room olandez din Amsterdam si pana in ultimul sat e un mic miracol deschis, vorbind de veche democratie si civilizatie, in care insul nu se sfiieste sa-si duca traiul in vazul lumii. Nici o fereastra nu se inchide, nici o perdea nu se trage. Familia, oricat de modesta, pana la ultimul sat de pescari, ia ceaiul, ca si cina in living-room, decorat in fel si chip, vechi si modern, cu lampi si flori.

Dar Olanda moderna e la fel de interesanta ca si Olanda traditionala, si Van Gogh sau Piet Mondrian, tot atat de vrednici de atentie ca pictorii secolului XVII.

Iar Haga iti arata participarea la viata internationala de azi cu impresionantul ei palat al Curtii Internationale de Justitie, facut in colaborare simbolica, solidara, de toate popoarele lumii, dupa cum Utrecht-ul e si azi, ca si acum cateva secole, un centru de seama al comertului international, iar Roterdamul e cel dintai port al lumii.

Olanda este inca un exemplu, profund imbucurator pentru noi, a ceea ce face in lume o tara mica, dar plina de virtuti de harnicie, de tenacitate, de caracter.

Utrecht

Si Utrecht-ul, ca orice mare oras in istorie, are astazi un amestecat aspect, vechi si modern, pe care i-l dau alternantele necontenite de cartiere cu case ramase marturie despre tiparele traditiei arhitectonice medievale, inalte de doua caturi si inguste, lipite intre ele, deosebindu-se doar prin frontoanele zvelte, subtiate spre varf, sau cu cladiri noi, inconjurate de gradini, intinse pe spatii largi, aerisite, pana departe.

Sunt insa si giganti in oras, din cei de demult si din cei de azi. Cel mai izbitor a fost, in ochii mei, domul pe care secolele Evului Mediu au pus succesive peceti, de la romantic timpuriu pana la gotic flamboaiant. Ca o faptura fabuloasa, de preistorie, acesta se intinde enorm, cu volumele-i nesimetrice, greoaie, si cu podoabele gratioase, mai tarziu adaugate, impresionanta prezenta a culturii nordice, intarite de un campanile unic in felul sau, tot gotic flamboiant, inalt cat catedrala.

Alt aer respira si altfel se desfasoara, in geometrice rigori, ultramoderna constructie Beatrixgebow, unde a avut loc zilele trecute un mare targ de mostre. Nu se poate decat greu imagina ca un targ oarecare dintr-un oarecare oras al lumii ar fi in stare sa-ti starneasca reactii foarte apropiate de cele estetice si sa-ti trezeasca, prin intermediu acestora, tie umanist si exclusiv intors spre cultura, un interes neobisnuit pentru comert si productie in general. Am avut si noi, la etajul V al expozitiei, un pavilion romanesc, de data aceasta frumos conceput, cu standuri de tesaturi, ceramica, sticlarie, papusi, cojoace, covoare etc., toate sobre, usor stilizate, fara incarcatura excesiva si, din fericire fara obisnuitele flori artificiale. Pavilionul nostru a placut si a fost unul din cele insistent vizitate.

Dar el era numai unul din cele cateva sute, aflate in cladirea legata, printr-un culoar, de gara si avand, la fiece etaj din cele sapte, restaurante de diverse marimi si sali de conferinte. In chip firesc, Olanda avea, intre toate tarile lumii acolo prezente, o pondere deosebita si standurile de covoare, portelanuri, textile, tricotaje, incaltaminte, cristaluri, argintarie mobilier, jucarii, marochinarie, lampi, impletituri de paie, ceasornicarie, decoratie interioara etc. aratau ce inseamna o mare traditie artistica de sute de ani, ingemanata cu un artizanat la fel de clasic si cu o viziune moderna, tehnic-artistica, a productiei industriale.

Zecile de strazi-culoare printre pavilioanele, care se prezentau ca niste boutiques, duceau, ca reusita estetica, chiar dincolo de Ponte-Vecchio la Florenta. Pe de o parte, fiindca nimic din ele nu arata a provizorat, desi totul era cat se poate de provizoriu, pe de alta, fiindca erau de o varietate si un efect rar. Trei culori fundamentale, in moda anului, dominau : portocaliu, mov si verde inchis, in variatii de armonii ori cautate disonante, parca fara sfarsit. Fiecare angrosist, fiecare expunator de mostre se caznise sa obtina cele mai neobisnuite efecte, cu mijloacele cele mai ieftine si mai la indemana oricui. Daca te uitai mai bine, cu ochiul avizat, gaseai peste tot aceleasi materiale, cateva, sticla sau placi de plastic, metal, de la crom si aluminiu, la fier forjat, lemn, pai, ceramica, lana, piele sau skai.

Am vazut decoratie interioara numai din pai, din suprafete circulare mov si verzi; am vazut vitrine cu ghemuri mari de lana, langa care luceau bijuterii de argint sau aur alb; am vazut expunere de cristal pe placi de plastic puse pe crestaturi intre doua scanduri natur care mai departe realizau efecte decorative cu sticle de bere goale puse cap in cap si cu o vitrina ingusta plina de cioburi de pahare si de sticla in general. Efectul era ca dintr-o lume de gheturi. Mobila usoara, mai ales din aluminiu si plastic, din perne plastice, dintr-un lemn simplu, se manevra placut, asa cum e normal in locuintele moderne de pretutindeni in care fotoliile si canapelele grele nu mai incap si chiar distoneaza. Perspectiva se realiza si ea cu tot felul de trompe-l'oeil. N-am vazut doua plafoane la fel in toata expozitia. In schimb, te inconjurau cele mai indraznete fantezii ale mintii omenesti, in limitele insa ale unei tinute artistice potrivite produselor infatisate. Un vanzator de la o intreprindere ne-a marturisit ca interiorul standului sau de mobila nu fusese conceput de un arhitect decorativ, ci de el insusi. O placa de plexiglas lunga si ingusta cu o decupare circulara in partea de sus, decupare ocupata de globul unei lampi atarnand la vreo 30 de centimetri in spate, dadea o iluzie de perspectiva incredibila. La picioarele placii doua ghivece cu plante faceau dintr-o data interiorul deschis si familiar.

Peste tot , in decoratie, ca si in toate produsele, stapanea design-ul, fara de care nu se mai poate gandi azi nici un obiect din lume. Si in Olanda, design-ul a trecut de la Facultatea de arhitectura la Politehnica, tocmai din cauza ca aci s-a inteles legatura lui indisolubila cu practica vietii cotidiene, cu productia, ori de ce ordin ar fi ea. Strungul poate fi lucrat ca bijuteria si incaperea sau hala unei uzine poate fi gandita ca un loc estetic, in volume, forme si culori armonioase. Dar totul trebuie gandit cu pasiune si cu dragoste si in descendenta propriilor traditii nationale. Se pot invata multe de la un simplu targ de mostre, daca exista dorinta de cunoastere si de perfectionare, daca se trag concluziile necesare ale exemplelor bune de peste tot.

Deft

Nimic nu e mai frumos in Olanda decat cerul si apa dupa ploaie, mult mai luminoase, desi mai inchise la culoare. Incarcatura de picaturi a norilor si prospetimea razatoare a apelor rasfrang si prind lumina cu o bucurie care echivaleaza cu o interioara stralucire coloristica, exprimata sensibil doar de cei mai mari maestri si, in special, de Vermeer. In superba lui panza Vedere din Delft (aflata in muzeul Mauritshuis din Haga), griurile de otel fin, cu luciu mat, din apa, si de perla galbuie-albastruie din nori se armonizeaza, prin savante acorduri, cu vinetiul sters al unor acoperisuri si cu galbenul nisipului si al unor bucati de zid in schimbul carora un personaj al lui Proust si-ar fi dat toata opera. Cu gravitatea lucrurilor durabile, panza arata un peisaj de apa si cer, ca un joc prim si un joc secund, despartite de centura neegala si foarte dintata a unei arhitecturi vechi olandeze de secol XIV pe care aluneca luminile unor sori argintii ascunsi in cele doua elemente. Nimic opresiv in masivitatea gratioasa a zidurilor, care intregesc micul univers al Delft-ului de atunci, in poarta Schiedam, flancata de doua turnuri cu acoperisuri conice, tuguiate ca palaria unei vrajitoare medievale, si continuata de depozitul de munitii, in podul ce constituie centrul tabloului, adunand inspre el toate apele, si legand poarta mai sus pomenita de poarta Rotterdam, in spatele careia se inalta o parte din turla Bisericii noi, unde odihneste cel mai popular stathouder al Olandei, in orgoliosul beffroy care pune cu luminozitatea lui cel mai puternic accent vertical in structura plastica. Cele cateva turle cu flesele lor ies din orizontalitatea covarsitoare a peisajului olandez, alcatuit exclusiv din campie si apa, ca un semn al prezentei umane mandre, care incearca strapungerea orizontului prea inalt, iar estetic, ele potenteaza cu verticalitate lor ritmul altfel prea lent al desfasurarii pe coordonata culcata pe care ar fi accentuat-o si mai mult o limba de nisip din primul plan.

Si astazi poarta Schiedam cu cele doua turnuri si podul ei sta acolo, la Delft, si-ti da socul unei lumi facute parca ea insasi dupa modelele memorabile ale artei.

Intr-adevar, in astfel de culturi vechi ca acea olandeza, natura pare a imita, dupa o vorba celebra, arta. Nu mai poti vedea vaci pe pasunile grase fara sa crezi ca Paul Potter a lansat peisajul acesta arhetipic, nu mai intalnesti cai albi printre perdelele de plopi fara sa crezi ca sunt inventia lui Wouwerman. Deci poarta aceea cu turnurile sfarsite in conuri subtiri si cu pontlevis-ul au ramas. ca o gracila podoaba, din tot intregul de cladiri ale primului plan arhitectonic ce aparea divers si unitar, in tabloul lui Vermeer. Un pictor locuieste. pare-se, intr-unul din turnuri, un scriitor in celalalt. Amintirile, vestigiile sunt in Olanda prinse mai departe in viata prezentului, dand acestuia vechime, bogatie si frumusete. Aceeasi lumina rece, de argint, este pretutindeni, in aer si pe ape, pe suprafetele netede ale canalelor inguste, intre talazurile verzi de iarba niciodata ofilita a Tarilor de Jos. Lebedele se misca foarte incet pe luciul neclintit al canalelor peste care zvacnesc poduri albe minuscule, incremenite de veacuri. Si albe si socolatii, casele joase, deschise spre lumina prin largile ferestre ale living-room-urilor, pline de flori si vase de cositor, arama ori portelan de Delft, au aceeasi insiruire cuminte a unui oras minune, a unui oras de papusi. Piata de flori a ramas de secole in acelasi loc, plina iarna-vara de lalele stranse in snopi enormi ; biserica cea mai veche s-a strambat de batranete. Dar volumele grele ale primariei, dar cladirea Companiei Indiilor, dar palatul in care a fost ucis Wilhelm de Orania, ,,parintele patriei'', toate vorbesc despre un trecut de lupta, de actiune civica si al Delftului, ca si al Olandei in general. Si acest oras al mestesugului frumos, al lucrarii portelanului alb-albastru, care-i poarta numele, vuieste si azi de zorul modelarii, pictarii, coacerii vaselor de Delft. Chiar daca edificii ultramoderne care cresc in jurul vechiului oras, cu forme si volume absolut deosebite de arhitectura traditionala (si ar fi de numit numai Facultatile de arhitectura, de constructii civile, de constructii navale, de electronica, sau aula Universitatii cu forma de gigantica faptura bizara), mestesugul mostenit din generatie in generatie se desfasoara in ateliere mai mari sau mai mici, cu specialisti antrenati in tehnicile specifice, aceleasi ca si pe vremuri, chiar daca acum cuptoarele sunt ultramoderne. Sub ochii vizitatorului uimit, se reediteaza gesturi vechi, ca niste ritualuri, se modeleaza caolinul cu amestecuri care odata erau probabil secrete, se picteaza rapid cu pensule muiate in oxiduri de cupru si de cobalt, negre ca taciunele, modelele clasice, frunzele, florile, ghirlandele, arabescurile ori mici peisaje ori scene de munca. Si dupa aceea se coace materia nelustruita si ornamentata searbad, cu intunecata cerneala, la 1040 de grade (o mie patruzeci de grade, ne-au spus mesterii tehnicieni cu plete, ochelari si blue-jeans). Un adevarat proces alchimic se petrece si stralucitorul portelan de Delft, devenit albastru si lucios si translucid, apare din cuptor si-si ia locul pe rafturi. Una din cele mai de seama (daca nu cea mai de seama) fabrici este aceea numita De Porcelayne Fles, care produce Delftul cu valoare maxima, Royal sau Imperial. Insasi colectia curtii regale olandeze este pastrata aci, intr-o incapere cu mobila pretioasa si exemplare rarisime de portelan. Salile de expozitie sunt frumoase mai presus de orice alta marca, atata vreme cat se pastreaza in stilul clasic. Dar pe masura ce inaintezi prin alte coridoare si incaperi spre curtea interioara a fabricii, incep sa te intampine curiozitati ale unor alte stiluri. Mozaicurile de pe jos, colonetele, fantanile, portalurile, balustradele te introduc intr-o lume a Delftului modern, lume de culori violente, cu stridente in care se amesteca parca smalturile Babilonului din reconstituirile de la Muzeul Pergamon, cu fanteziile cele mai ciudate ale sculptorilor din zilele noastre, de refacute stiluri romanice si gotice, cu bizarerii rosii si negre afro-asiatice. Daca ti s-ar spune, fara sa le vezi, ca alcatuiesc un conglomerat de stiluri, ai crede ca esti in fata unui kitch cras. Dar tot periplul acela devine pur si simplu fascinant pentru ca gustul amestecurilor e deasupra amestecului, si gandit ca atare, si de un rafinament cu totul iesit din comun. Iar ajungand in curtea interioara care este ca un chiostro italian, dai peste exemplare moderna de ceramica Delft aruncate indraznet in natura, adica acolo unde examenul se ia sau se pierde. Si examenul se ia cu brio, obiectele de arta intrand intre iarba, flori si cer, ca intre elemente inrudite. Te intorci apoi prin clasic, linistit cu lectia de modern invatata, cu sau fara voie, si te uiti de aproape la tinerele desenatoare cu mainile ca argintul viu miscate pe vase si platouri, de departe, la mestesugarii care modeleaza si coc.

Si aci esti intre arta si tehnica, intr-un domeniu care nu e hibrid, ci integreaza pe cea dintai in cea din urma. Dar pentru asta se cere sa fi avut sute de ani de arta mare in urma, arta pe care sute de generatii sa-si fi facut ochiul si gustul. Modernul mare nu se poate cladi decat pe un clasic mare.

La Rijksmuseum

Sunt de cincisprezece zile in Olanda si abia incep sa ma aclimatizez cu adevarat. Am stat la Schiller Hotel, in Rembrandsplein, intr-o camera mica, alba-gri, cu mobila alba si perdele de catifea tabac. Totul avea un aer de puritati adolescentine mai cu seama cand puneam in vase lalele, acum in miezul iernii. Cele rosii cu alb pe care le cumparam in piata de flori de pe malul Singelu-lui emanau un miros dulce, abia perceptibil, care le lipseste altora.

Stateam putin in camera, fiindca nu-mi cuprindea cartile si hartiile, si-mi petreceam mai toata vremea in biblioteca Facultatii de romanistica, intre studenti, ca intr-o regasita tinerete.

Ieri m-am mutat in Jan Luykenstraat 10, la d-na Albers, olandeza in varsta, de origine germana, persoana serioasa si cultivata. Scara casei, dupa vechiul tipic olandez, cu enorm de multe trepte, puse parca vertical una peste alta, ti se pare la inceput inabordabila, mai ales daca porti in mana si un geamantan. O sui pieptis, cu teama de a nu cadea pe spate. Dupa ce cu chiu, cu vai, ai ajuns la primul etaj, faci o pauza intrand in sufrageria unde se ia micul dejun si care, ca orice living-room olandez, e incarcata cu fotolii, lampi, vase si flori. Iti mai iei o data inima in dinti si urci inca o scara la capatul careia se deschide camera mea. Foarte mare, foarte luminoasa, cu o fereastra sistem ghilotina pe peretele dinspre strada si o usa ce dadea pe o mica terasa, amandoua incadrate in draperii verzi inchis de catifea. Prezenta a doua paturi acoperite cu edredoane roz, foarte moi, nu supara, intr-atat de spatioasa e camera. Fotoliile cu masuta si biblioteca stau in coltul lor, langa geam, pe care un indrusaim palid si firav il impodobeste cu timiditate. Iar intre paturi si usa de la terasa se intinde o masa mai mare, cu fotoliul si veilleuza ei. Aci citesc si scriu seara pana tarziu, profitand cu exces de timpul de care dispun in asemenea masura ca visiting-professor, la Universitatea din Amsterdam. Pe acelasi perete cu biblioteca se inalta consola neagra a cheminee-ului (in care arde o soba cu un fel de motorina incalzind, ca in toata Olanda si in tot Occidentul, foarte aproximativ camera), langa care isi expune frumusetea sculptata o lada olandeza de mai multe secole.

Dar am descoperit din primul ceas al instalarii, ca fereastra si terasa mea dau in coasta stanga al Rijksmuseum-ului, a unei celebritati mondiale muzeistice, de care nu ma desparte decat strada, cu cei cativa metri ai ei. Si din aceasta pricina, prima noapte in casa Albers( si alte cateva dupa aceea), mi-a fost grozav de greu. Dupa uzantele moderne, muzeul este luminat cu reflectoare ascunse, de jos in sus, asa incat impunea ochilor mei fara somn, o mareata si stranie, foarte stranie prezenta, ca de fabulos gardian de comori din mitologia nordica. Ma simteam covarsita de rusine si de umilinta, dar si de emotie, curiozitate si mandrie, de sentimente si foarte complicate si foarte acute in acelasi timp, care m-au facut sa ma perpelesc toata noaptea. Nelamurita, de fapt, se zbatea in mine teama aceea sacra pe care ti-o produce capodopera desprinsa de autorul ei si devenita purtatoarea unui mesaj dinspre absolut, o uriasa putere in sine. Ma urmareau nedefinit si Lepadarea lui Petru de Rembrandt, cu lumina ei de aur, de foc rece (asemanatoare cu calitatea luminii din Conjuratia lui Julius Civile, aflata la Stockholm), si in care, in planul al doilea in dreapta, in cenusiul mineral inghetat, se petrece, abia banuita, drama christica ; si albastrurile de otel si argint ale lui Vermeer, si brunul cald cu irizari aurii al lui Pieter de Hooch. Si era destul.

De atunci m-am dus mereu la Muzeu, impinsa parca de aceasta secreta, irezistibila chemare. Mai ales duminicile, mi le petreceam acolo, mancand in restaurantul cu self-service de la partere, din sala nobil boltita. Si neincetat imi extindeam investigatia, incet, pe indelete, asupra celorlalte sectii, de sculptura, de gravuri, de mobilier(caci Rijksmuseum are o bogatie inepuizabila). Ma intorceam insa cu incapatanare la locurile cele mai pretioase din sectia de pictura. Stateam cu ceasurile in fata maestrilor, ducandu-ma de la unul la altul, intorcandu-ma, comparand panzele si manierele, si incercand sa deosebesc si sa aseman morfologic in chip esential. Imi placea sa desghioc anecdotica unui Van Ostade sau a unui Jan Steen, sa regasesc ciudatul, nelipsitul cal alb din panzele lui Wouwerman sau sa-mi odihnesc ochii pe orizontul jos al polderelor reproduse in tablourile cu cai ale lui Paulus Potter. Faceam studiu atent de peisaj pe Hobbema si pe Ruysdael, si de portretistica pe Franz Hals, mai cu seama. Urmaream structurile picturilor lui Ruysdael in care limba de pamant, purtand o cetate in ruine, o moara ori un sat, se strangea, sfioasa si trista, sub un cer zdrobitor de inalt (de trei-patru ori mai inalt) pe care o adevarata drama a luminii se joaca printre nourii cu involburari cenusii. Titanomahii ceresti pun in fiecare panza parca in pericol fotogenezele pe care lumea de jos le asteapta, fiindca de ele depinde. Se schiteaza in picturile lui Ruysdael o filozofie a elementelor naturii olandeze, explicatii transfigurate ale luptelor si victoriilor in inclestarile omului acestor locuri proiectate la dimensiuni cosmice.

Langa el, Hobbema, care ii este intotdeauna alaturat, te reintroduce intr-un univers familiar, tactil resimtit, cu o enorma placere a concretului senzorial. Un sentiment intensificat al fiintei te cuprinde la contemplarea lumii acestui poet simplu al apei si pamantului. Casele si morile lui au o soliditate taraneasca, linistitoare, ca si copacii vanjosi cu frunzis des, bulbucat cu spornicie peste apele care licaresc vesele, rasfrangand un cer din care nu lipseste niciodata o tenta trandafirie, ca o fagaduinta de soare si buna intocmire a vazduhurilor. Cerul lui, mult mai putin important in economia panzei decat la Ruysdael, nu-ti da defel fiorul metafizic legat de geneze, ci e un element complementar, de cadru, intregind imaginea unui univers cunoscut, linistitor, a carui fertilitate si frumusete te bucura in chip egal.

Privind la acesti pictori olandezi si la altii, pictori de naturi moarte somptuoase, cu vase chinezesti, covoare persane, argintarie, cristaluri scumpe si fructe exotice, sau pictori de flori strangand ca japonezii intr-un buchet speciile fundamentale ale vegetalului, mi-am descoperit o capacitate cu totul noua, surprinzatoare de a ma bucura estetic in plenitudine, fara nici un adaos extraneu al sentimentului acela superior si gratuit. Era, probabil, opera ragazului binecuvantat care actioneaza favorabil nu numai in creatie, dar si in contemplatie. Otium elegans poate fi, desigur, o metafora, dar lucrurile intelectului si ale spiritului au nevoie de decantari in timp si in tihna. Se vede ca omului ii trebuie si odihna afectelor si a starilor, pentru ca ele sa se reaseze intr-o ordine oarecare, mai fireasca, mai conforma cu aspiratia necontenita de cosmicizare dupa care tanjim in vremea moderna, era vitezei si dezordinii, noi umanistii.

Asadar, intre biblioteca si muzeu, ma puteam uita pe indelete la fiecare tablou pe care-l alegeam de pe perete, il puteam lasa sa-si spuna povestea, sa-si dezvaluie, viu, ritmurile si muzica. Apoi stiam ca am sa mai vin si maine, si oricand in viitoarele doua luni, sa-l vad, sa-l revad. Ai nevoie de familiaritate indelungata cu opera de arta inainte sa emiti judecatile critice, de valoare. Are dreptate Georges Poulet, cu ceea ce numeste el critica de identificare (care nu e exact acelasi lucru cu Einfuhlung-ul, cu empatia). Viata tainica a operei de arta, cosmos in sine, nu ti se revela decat intr-un gest de aplecare plin de iubire, intr-o deplina mulare a sufletului pe obiectul contemplat. Si asta nu piere in noi niciodata, doar se ascunde si se uita.

Iata insa ca se retrezisera facultatile mele originare, contemplative. Si nu datorita numai mie si unei modificate subiectivitati, ci si extraordinarului mestesug cu care curatorii si consilierii artistici ai Rijksmuseum-ului gandisera opera de expunere. Dozasera numele si temele pictorilor in asa fel, incat, dincolo de criteriile cronologiei bine respectate, descopereai permanente indemnuri la comparatii, la paralelisme, ca si o gradatie ascunsa, ducandu-te, din aproape in aproape, spre valorile cele mai inalte ale artei olandeze in secolul ei de aur. Dintre zeci de portrete se detaseaza la un moment dat gri-uri albastrui in monocromii rafinate, innobiland figuri comune, construite cu un relief plin de forta. E Franz Hals. Iar dintre portretele colective, atat de la moda in secolul XVII, se detaseaza, de departe, Sindicii postavarilor de Rembrandt. S-a sfarsit cu veselele inghesuieli pe panza ale ostasilor sau cu tepenele fete ale directorilor ori directoarelor de aziluri, spitale si scoli. Un grup de cinci barbati cu palarii (si un slujitor cu capul gol in ultimul plan) se ordoneaza in jurul unei mese acoperite cu un covor rosu si auriu, grup unificat de vestimentatia identica si de convergenta impresionanta a privirilor, toate indreptate dincolo de coltul mesei care iese din tablou spargand parca panza.

Intr-o sala, cativa Rembrandt timpurii se amesteca intre tablouri contemporane. In cea urmatoare se strang alaturi picturi tarzii, vestite, Lepadarea lui Petru, Logodnica evreica, Titus in haina calugareasca, Auto-portret al artistului ca sf. Pavel, Ieremia plangand dezastrul Ierusalimului. Univers langa univers. Fiecare inchis, fara putinta in comunicare. In bezna din care fiecare se desprinde, purtandu-si destinul ca pe o hlamida regala, aur si purpura, glasuri interioare totusi vorbesc. Autoportretele artistului sunt tot mai indreptate spre ele, urechea lui e tot mai atintita spre adevarurile pe care le percepe cu o acuitate bantuita totusi de indoieli. Scenele fixate izbutesc uneori sa devina simboluri impenetrabile, puterea noastra de interpretare neputand merge dincolo de aparentele incremenite, hieratice, ale dramei umanului, ca in Logodnica evreica sau in Portretul mamei artistului ca Sibila.

Dupa aceasta camera incarcata de sens, urmeaza o pauza. O camera goala. Un suspans deliberat. Ca sa patrunzi in enorma incapere unde, de pe peretele alb din fund, te sageteaza singura piesa, Rondul de noapte. Intre siroaiele de aur de pe hainele luminate de soare (ultimele netoaiaje ale tabloului arata plina zi) si catifelele negre, intre centrele de lumina si ungherele cufundate in penumbra stapaneste acelasi contrast cu valente simbolice al operei rembrandtiene. Sarbatoare a spiritului si drama a conditiei umane, carnaval al vietii, cine mai stie. Opera sta acolo in singuratatea ei nepatrunsa, despartita printr-un snur de sutele de mii de turisti care se imbulzesc sa o priveasca.

In stanga pe cateva trepte, sui intr-un foisor cu cateva mici odai. Ce se mai putea vedea dupa Rembrandt? Nimic decat bijuteriile de aur si argint din tablourile de genre ale lui Vermeer si Pieter de Hooch. Pentru Olanda, viata interiorului frumos poate sta alaturi de drama conditie umane. In ordini diferite, pentru Tarile de Jos, aceste lucruri devin identice printr-o omologare fireasca.

La capatul sederii mele acolo am incercat o harta cu observatii pentru propriul meu uz asupra acestei lumi de oameni de mare aflati in vesnica infruntare cu nesigurul si mereu amenintator talaz.

Intre apele cenusii si cerul inalt treierat de nori, printre ceturi si burnite dese manate de vanturi, pe limbile nesigure de pamant smulse marii, sufletul olandez s-a strans asupra sa dintr-o nevoie adanca de densitate, de concretete, pe care s-o opuna elementelor dusmanoase fara odihna, fara consistenta. Poate de aceea casele se alatura prietenoase si curtile lipsesc cu desavarsire din vechile aglomerari orasenesti. Poate de aceea a fost atat de stralucita conditia artei plastice, arta a simultaneitatii, datatoare de certitudini, infatisand, intr-o nemiscare colorata, universul finit al obiectelor familiare, ca o revansa asupra fluiditatii, a posibilei topiri in orice clipa in noianul de lichid .

Poate de aceea filozofia, gand intemeiat, sistematic, a dat Olandei, cu Erasmus si Spinoza, mai multa faima in vremea edificarii culturii sale majore decat poezia, succesiunea unduioasa de imagini nedesprinse cu totul din magma fluida a visului.

Ca di apele si haosul primordial, din mijlocul cenusiului si neconturatului , Olanda rasare, creatie puternica a unei istorii eroice, cu vocatia sa constructiva si coloristica afirmata in nedezmintita plenitudine.





Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate